Luca 24,1-12

De ce-L căutați pe Cel viu între cei morți?

Isus nu trebuie căutat printre morți: este Cel viu care prin iubirea Sa a învins moartea. Îl întâlnim în viața noastră de fiecare zi, amintindu-ne și urmând Cuvântul Său, care ne ajută să umblăm așa cum El a umblat.

Ps. 16 (15)

Biserica se folosește de textul acestui psalm pentru a contempla Învierea lui Isus.

În ultima cateheză am prezentat femeile care contemplau crucea, care este prima mișcare a botezului: a contempla Răstignitul, iubirea lui Dumnezeu pentru noi, fapt care ucide omul nostru vechi, egoismul nostru, deoarece pentru prima dată ne simțim iubiți în mod infinit… Apoi, am vorbit despre a fi „împreună-îngropați cu Cristos”, a privi mormântul, această piatră care ne împarte în oameni deja morți și oameni care încă nu au murit. Deși este o separare provizorie… Dar să intrăm în mormânt și să vedem că în spatele acelei pietre este Domnul vieții, nu mai este moartea… Deci suntem „împreună-îngropați cu Cristos”…

Începând cu această cateheză vom vedea ce înseamnă a fi „împreună-înviați cu Cristos”.

Câteva lucruri despre înviere…

Nietzsche spunea: „Nu este adevărat că Isus a înviat, căci, dacă ar fi înviat, creștinii ar avea o altă față”… Pentru a doua parte a afirmației nu-l putem învinui…

Pavel scrie: „Dacă Cristos n-a înviat, zadarnice sunt predicarea și credința”… Nu numai dacă Isus n-a înviat, ci și dacă noi n-am înviat cu El… Căci, dacă speranța noastră se limitează numai la această viață, suntem de plâns mai mult decât toți oamenii. Pentru că Pavel spune că „Noi nu suntem ca aceia care sunt fără speranță”.

Din obișnuință, noi spunem că „Până când suntem în viață, avem speranță”. Dar pentru că știm că viața se termină – adică știm că vom muri – înseamnă că trăim fără speranță. Singura certitudine este că vom muri…

Vom vedea felul în care putem experimenta Învierea.

Textele evanghelice despre Înviere doresc să ne ajute să experimentăm Învierea, să ne introducă în experiența Învierii, pentru a avea noi, personal, această experiență.

Vom vedea că Învierea n-o putem deduce prin premisele (supozițiile) noastre: nu este rodul unui raționament… Învierea izvorăște din făgăduința lui Dumnezeu.

Noi nu putem produce învierea. Noi reușim doar să ucidem, sau să ne dăruim viața noastră muritoare, însă numai o singură dată…

Învierea o poate produce numai puterea lui Dumnezeu.

Când saducheii au negat învierea, Isus le-a răspuns: „Oare nu pentru aceasta rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?” (Mc. 12, 24). Care era greșeala saducheilor? Cea de a nu cunoaște Scripturile și puterea lui Dumnezeu… Căci noi măsurăm, evaluăm totul nu după Scripturi – care ne vestesc făgăduința lui Dumnezeu – ci în baza fricilor noastre…

Cel puțin dacă le-am măsura pe toate, pornind de la dorințele noastre… Căci avem întipărită în noi dorința după viață.

De obicei noi credem mai mult în fricile noastre decât în făgăduința lui Dumnezeu și decât în dorința profundă, pe care toți o avem… Pentru că fricile sunt dorințe, dar știind că nu vor putea fi împlinite dorințele profunde, noi ne temem de opusul dorințelor și-l și realizăm.

Însă nu trebuie să fie așa, căci Dumnezeu ne-a creat pentru viață… Și toți avem dorința după viață, deși nu producem noi Învierea… Căci noi mereu trăim prin lucrurile pe care nu le producem noi: pământul nu l-am produs noi, aerul nu-l producem noi, nici apa și nici hrana. Adică pe toate le primim. Și nici pe celălalt nu-l producem, ci-l primim…

Nici pe Dumnezeu nu-l producem, dar Îl putem primi…

Cea mai înaltă facultate, care ne deschide spre infinit, este dorința…

Iar omul este dorință, nu este homo faber, adică „omul care face lucruri”… Animalele fac lucruri care le folosesc pentru a se reproduce (a-și conserva specia) și a mânca (a-și conserva individul)…

În schimb, omul este dorință. În această dorință pătrunde atât posibilitatea făgăduinței lui Dumnezeu, care este în conformitate cu dorința noastră, cât și posibilitatea întâlnirii cu altul, relația, adică posibilitatea a ceea ce noi încă nu suntem, dar putem deveni…

Câteva premise despre înviere din punctul de vedere al lui Luca.

Învierea nu-i reînsuflețirea unui cadavru, așa cum Isus l-a înviat pe Lazăr, care va muri din nou, deci învierea nu înseamnă omul care se reîntoarce la viața muritoare… Ci este cu totul altceva…

Învierea n-are legătură cu reîncarnarea, care este spiritul opus, ca și cum trupul și viața ar fi o pedeapsă… Dar nu-i așa, pentru că viața este divină, nu este o pedeapsă…

Învierea nu-i o „amintire”: „Este viu în amintirea noastră”… Nu!

În toate Evangheliile, Învierea este învierea trupului, căci omul este trup… (Unii au și suflet, dar îl folosesc puțin…)… Omul le trăiește pe toate în trup…

Iar Luca subliniază acest adevăr în mod special, pentru că în cultura greacă trupul era disprețuit, doar spiritul era important… Însă, nu!

Învierea este a trupului, care va fi însuflețit de Spiritul lui Dumnezeu…

După cum aceeași materie se transformă, spre exemplu, calcarul din piatră este un mineral, cel din iarbă devine un vegetal, în animalul care mănâncă iarba devine animal, iar în omul care mănâncă animalul devine uman… Așadar, aceeași materie, în funcție de principiul care-i dă forma, are o structură diferită și un nivel diferit de viață…

La fel noi, căpătând formă de la Cuvântul lui Dumnezeu (în loc să căpătăm formă de la fricile noastre) și de la Spiritul Sfânt, adică de la viața lui Dumnezeu, vom avea aceeași formă a lui Dumnezeu în trupul nostru…

Care va fi forma lui Dumnezeu? Iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, fidelitatea, blândețea, libertatea. Altfel spus, trupul nostru va avea însușirile lui Dumnezeu; așa după cum, de obicei, trupul nostru are însușirile egoismului…

O introducere la textele învierii la modul general… Dacă până la Pătimire Evangheliile sunt asemănătoare, în privința Învierii ele ne prezintă experiențe diferite. Altfel spus, nu sunt în contradicție, dar prezintă învierea din puncte diferite de vedere…

Marcu se adresează celor care încă nu sunt creștini, încă nu sunt botezați… El vrea să conducă credinciosul să facă experiența Învierii și a întâlnirii cu Cristos prin credința în Cuvânt…

Pentru Matei – care este foarte preocupat de comunitatea creștină – experiența fundamentală a învierii este viața nouă în comunitatea credincioșilor, care trăiesc porunca iubirii.

Același lucru este valabil pentru Ioan, dar într-o altă formă…

Luca se adresează celei de a treia generații, care n-a văzut nimic… De fapt, Luca are o optică diferită, căci primii trei evangheliști ne povestesc experiența Învierii așa cum au trăit-o apostolii, care L-au văzut Înviat, pentru că ne transmit experiența lor…

Evanghelistul cunoaște experiența apostolilor, dar aparține generației succesive, fiind preocupat de felul în care și noi putem avea aceeași experiență a primilor apostoli, într-un mod mai explicit decât ceilalți… Este limpede că și ceilalți evangheliști au această grijă…

Subliniem că toate cele patru Evanghelii au următoarele puncte fundamentale despre Înviere…

Primul constă în faptul că Cristos a murit, a fost îngropat, mormântul este gol (căci dacă n-ar fi fost gol sau dacă ar fi fost furat Trupul, ar însemna că Isus n-ar fi înviat), apoi urmează vestirea Învierii, iar apoi „Îl văd, dar nu-L recunosc”…

Când Îl întâlnesc în grădină, cred că este grădinarul; pe drum spre Emaus, ei cred că Isus este un călător; când Isus intră în Cenacol, ei cred că El este o nălucă, și când îi așteaptă la mal, ei cred că El este un pescar… Altfel spus, Isus întotdeauna Se prezintă în condiția celor pe care-i întâlnește…

Iar cei care L-au văzut trebuie să-L recunoască; dar și ei Îl recunosc tot prin Cuvânt – care-i ajută să înțeleagă semnificația prezenței – și prin pâine, prin Euharistie, prin amintirea Pătimirii Domnului… Astfel, ei pricep că experiența Învierii constă tocmai în a înțelege misterul Pătimirii lui Dumnezeu pentru noi…

Primii ucenici L-au văzut timp de patruzeci de zile, iar apoi S-a înălțat la cer. Și e important că a plecat…

De ce?

Cei care L-au întâlnit sunt chemați să devină ca El. Prin urmare, Isus pleacă, iar noi suntem cei care continuăm mărturia Sa.

Aceste aspecte sunt comune în toate Evangheliile. Apoi vom vedea care este specificul Evangheliei după Luca…

Prima povestire a învierii, asupra căreia ne oprim în această cateheză, corespunde și experienței noastre actuale: nici noi nu L-am văzut, căci atunci nu eram pe lume, dar avem mărturia Învierii…

Se citește Lc. 24, 1-12

1 În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, ele au plecat la mormânt, ducând miresmele pregătite. 2 Au găsit piatra de la mormânt rostogolită, 3 iar când au intrat, nu au găsit trupul Domnului Isus. 4 Pe când ele erau nedumerite de acest fapt, iată că le-au apărut doi bărbați în haine strălucitoare. 5 Cuprinse de spaimă, și-au plecat fața spre pământ. Atunci ei le-au spus: „De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți? 6 Nu este aici. A înviat. Amintiți-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea: 7 «Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâna oamenilor păcătoși, să fie răstignit, iar a treia zi să învie»”. 8 Atunci și-au amintit de cuvintele lui. 9 Întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți. 10 Erau: Maria Magdalena, Ioana și Maria, mama lui Iacob, și altele împreună cu ele, care au spus acestea apostolilor. 11 Însă cuvintele acestea li s-au părut vorbe goale și nu le-au crezut. 12 Atunci Petru, ridicându-se, a alergat la mormânt. Aplecându-se, a văzut numai giulgiurile și a plecat mirat de ceea ce s-a întâmplat.

În acest text evanghelistul ne pregătește pentru întâlnirea cu Domnul-Înviat și cu misterul Înălțării Sale.

Mai întâi, femeile merg la mormânt, iar la urmă merge și Petru. În mijloc avem vestirea: „De ce-L căutați pe Cel viu printre cei morți? Nu este aici. A înviat”.

Și avem diferitele reacții față de această vestire: apostolii spun „Sunt nebunii femeiești” (vom asculta în textul următor); femeile rămân blocate și înfricate, nu știu ce să spună… Acestea sunt primele reacții înaintea Învierii.

Să citim acest text identificându-ne cu femeile, căci ni se prezintă experiența noastră atunci când auzim că se vorbește despre Înviere…

În următoarea cateheză vom afla cum are loc întâlnirea cu Înviatul…

vv. 1-3

1 În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, ele au plecat la mormânt, ducând miresmele pregătite. 2 Au găsit piatra de la mormânt rostogolită, 3 iar când au intrat, nu au găsit trupul Domnului Isus.

Povestirea începe „în prima zi după sâmbătă”, dar în limba greacă este „în ziua unu a sâmbetelor (sabatelor)”…

„Sabat” înseamnă săptămână. Dar se folosește cuvântul „sabat” pentru a aminti marea sărbătoare…

Apoi stă scris nu „prima zi”, ci „ziua unu”, care amintește de prima zi din geneză, adică de crearea luminii.

De acum există o singură (unică) zi în toată Evanghelia după Luca: este ziua lui Cristos-Înviat; este „ziua unu”, adică începutul creației noi, căci această lumină deja cuprinde tot restul zilelor…

De fapt, noi, creștinii, sărbătorim nu ultima zi a săptămânii, care este sabatul, ci sărbătorim prima zi a săptămânii, care este duminica. Iar duminica este ziua Domnului. Acest fapt înseamnă că noi sărbătorim încă de la început pe Cel Înviat. Apoi luni, în limba latină, este feria secunda, „a doua sărbătoare”; marți este „a treia sărbătoare”… Altfel spus, mereu trăim în sărbătoare, pentru că deja lumea veche s-a sfârșit și deja există „ziua unu” a noii creații. Iar aceasta este o singură zi, care nu va mai avea apus și care nici nu va mai avea nevoie de soare – care s-a întunecat la amiază – pentru că acesta-i deja este în interiorul nostru, este însuși Dumnezeu în noi, așa cum vom vedea…

Însă femeile încă nu știu acest adevăr…

„Foarte de dimineață” ar fi momentul în care noaptea cade în lumină, ar fi începutul zorilor…

Femeile așteptau să meargă la mormânt, căci în zi de sâmbătă nu se puteau mișca, nu puteau face unele munci. Însă în prima zi a săptămânii, în sfârșit, puteau merge la mormânt, iar inima lor era acolo…

Cuvântul „mormânt” este unul fundamental… În limba greacă avem μνημεῖον (mneméion) sau μνῆμα (mnema), care este același cuvânt al „amintirii”, care are aceeași rădăcină a cuvintelor „moarte” și μοῖρα (moira), care înseamnă „parte, soartă, destin”.

Omul este „animalul” conștient că va muri și în mod constant este o amintire a morții. Și știe că moartea este soarta sa, moștenirea sa, destinul său… Fapt pentru care mormântul reprezintă punctul de sosire al întregii activități umane.

Noi venim din pământ și ne întoarcem în pământ…

Omul devine uman – adică humandus – pentru că știe că va fi pus sub pământ…

Știe că are un destin comun cu toți, iar acest fapt creează solidaritate: toți suntem muritori… Venim din pământ și ne întoarcem în pământ…

Iar în această viață, indiferent cât de mult credem că suntem mai sus sau mai jos decât alții, la urmă, toți suntem egali…

Această conștiință a morții (că suntem muritori) este principiul întregii culturi… Căci tot ceea ce facem îl înfăptuim – ca o mașină a nemuririi – pentru a combate, a interpreta, a da însemnătate sau a învinge moartea. Există cei care spun că în viitor omul nu va mai muri, dar atunci va avea viața biologică veșnică… Ce oribil ar fi!

Moartea există pentru că venim din pământ și ne întoarcem în pământ; dar noi venim și de la Dumnezeu, căci Adam e creat nu numai din pământ, ci și din suflarea lui Dumnezeu, și ne întoarcem la Dumnezeu…

Este important acum să ne măsurăm cu acest mormânt…

De ce aspectele importante sunt „mormântul” și „Trupul” care lipsește?

În Evanghelii „mormântul” este mereu amintit, căci mai înainte nu exista măsurarea cu mormântul, în afară de moartea lui Lazăr…

Mormântul este important pentru că este singura certitudine pe care o avem…

Nașterea este „întâmplătoare”; apoi trăim așa cum putem; iar mai repede sau mai târziu, ne vor pune în groapă, căci vom mirosi urât. Unica siguranță pe care o avem e că vom fi îngropați și că vom rămâne acolo și nu vom fugi, pentru că omul este muritor, este humus

Și este important să ajungem la acest punct. Căci întreaga noastră viață este o încercare de a fugi de acest destin, despre care știm că există: ori pentru a-l învinge, ori pentru a-l modifica, ori pentru a-l interpreta, ori pentru a înțelege ce înseamnă…

Primul semn al unui început de cultură este prezența mormintelor…

Cuvântul „semn” (σημεῖον – semeion) s-ar părea că derivă din cuvântul σῶμα (soma – trup), iar primul semn care a existat a fost „grămada de pământ, mormântul” – ca să nu se calce pe el – care indica faptul că dedesubt era un trup… Deci avem amintirea „celuilalt” ca să nu dispară, tocmai pentru că omul este cultură, este relație…

„Și au găsit piatra răsturnată de pe mormânt” (v. 2). Și acesta este un fapt important… „Și intrând, nu au găsit trupul Domnului” (v. 3).

Ce tragedie a fost pentru ele faptul că n-au aflat Trupul… L-am pus în mormânt. Am văzut cu ochii noștri. Ce s-a întâmplat? Ele au mers să-L ungă cu mir… De ce nu-i acolo Trupul?

Și singura certitudine – că Trupul este acolo – este învinsă… De ce?

Avem această enigmă. Și e important ca mormântul să fie gol… Căci dacă Trupul ar fi fost acolo, noi am fi mers la mormânt să venerăm dragul decedat, dar Isus n-ar fi înviat…

Mormântul este gol. Iar acest fapt este atestat de toate Evangheliile.

Și noi mergem în Țara Sfântă, în special pentru a vedea Sfântul mormânt „gol”!

Dacă mormântul n-ar fi gol, întreaga noastră credință ar fi zadarnică; dar și viața…

Să vedem care sunt reacțiile înaintea acestui mormânt gol…

vv. 4-7

4 Pe când ele erau nedumerite de acest fapt, iată că le-au apărut doi bărbați în haine strălucitoare. 5 Cuprinse de spaimă, și-au plecat fața spre pământ. Atunci ei le-au spus: „De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți? 6 Nu este aici. A înviat. Amintiți-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea: 7 «Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâna oamenilor păcătoși, să fie răstignit, iar a treia zi să învie»”.

Prima reacție a femeilor este că ele rămân „nedumerite”. În limba greacă avem un cuvânt care înseamnă că ele „se află înaintea unui loc peste care nu se poate trece”… Ele stau acolo și se întreabă: „Ce s-a întâmplat?”

Acest fapt este o ἀπορία (aporie), nu se poate trece mai departe…

Dar există două răspunsuri în această aporie: ori L-au furat, ori s-a întâmplat altceva, căci ele își vor aminti că Isus, pe când a fost în viață, a spus ceva cu privire la faptul că nu va fi acolo…

Ele rămân „nedumerite”, căci acesta este un mare mister… Altfel spus, ele știau că în orice caz moartea învinge viața. Aceasta era certitudinea lor până în acel moment. Dar acum și această certitudine este pusă la îndoială, pentru că mormântul este gol… Evanghelistul Ioan ne va explica faptul că Trupul n-a fost furat, pentru că toate cele din mormânt au fost lăsate în ordine, la locul lor…

Deci, ce s-a întâmplat?

Nedumerirea lor arată contradicția dintre așteptările noastre – așteptările fricilor noastre care constau în faptul că toți sfârșim în mormânt – și dorințele noastre, pentru că noi suntem dorință după viață.

Oare s-a întâmplat ceva? Într-adevăr moartea poate fi învinsă? Oare există un tip de viață care învinge moartea, precum și un tip de moarte care învinge moartea?

Ele nu înțeleg… Dar în timp ce se întreabă, „doi bărbați au stat înaintea lor, în veșminte strălucitoare”. Erau doi îngeri. ..

Îngerii sunt vestitorii. Și apostolii sunt numiți îngeri în Evanghelia după Luca… Altfel spus, le este prezentată femeilor „Vestirea Evangheliei”.

Înaintea acestei aporii, ori eu cred făgăduinței lui Dumnezeu, iar apoi voi avea și experiența, sau nu voi afla nicio explicație…

În timp ce ele sunt cuprinse de frică, aplecate spre pământ, făgăduința lui Dumnezeu le apare prin întrebarea: „De ce-L căutați pe Cel viu între cei morți?”

Și evanghelistul Luca afirmă că Isus a înviat. Dar Luca este mai puțin preocupat de Înviere, pentru că ea deja a avut loc… Luca este îngrijorat pentru noi, care nu am „văzut” Învierea: „În ce fel Îl întâlnim pe Isus-Înviat?”. Îl întâlnim în viața noastră ca fiind Cel viu.

Așadar, pe Înviat, Luca-L numește „Cel viu”.

„De ce-L căutăm pe Cel viu între cei morți?”

Multă religiozitate se chinuie să-L caute printre cei morți…

Să vedem felul în care putem învinge această amintire a morții pe care toți o avem… Căci femeile Îl caută pe Cel viu în amintirea morții, în mormânt… Dar El nu-i acolo. De ce?

Magdalena Îi va spune lui Isus – pe care nu-L recunoaște înviat – „Spune-mi unde L-ai dus, căci eu voi merge să-L iau și să-L pun din nou aici”… Noi suntem preocupați să punem lucrurile în ordine: în mormânt totul se sfârșește. Și atât!

Dar adevărul este că din mormânt se pornește spre o viață nouă!

În acel mormânt este Cel viu. Cine a fost îngropat? Vom afla răspunsul din relatarea Pătimirii… A fost îngropat „Cel care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine. Cel care a trăit și a murit în acest fel”. Iar a trăi și a muri în acest fel înseamnă a învinge moartea și deja a fi înviați…

Luca este îngrijorat să ne spună despre felul în care să-L întâlnim (și ceilalți sunt preocupați de acest lucru, dar în mod diferit)… Căci dacă eu întâlnesc apa, mă ud, îmi astâmpăr setea; dacă întâlnesc focul, mă ard sau mă luminez; dacă întâlnesc moartea, mor; dacă întâlnesc iubirea, iubesc; dacă întâlnesc Viața, trăiesc… Întâlnirea cu ÎNVIATUL, înseamnă a învia eu… Așadar, viața depinde de ce întâlnim…

Noi întâlnim fricile noastre și devenim fricile noastre…

Întrebarea este: „Cum să-L întâlnim pe Înviat și să devenim ca El?”

Primii ucenici L-au recunoscut prin Cuvânt și prin frângerea pâinii. Iar noi Îl vom putea cunoaște pentru că Evanghelia ni L-a făcut cunoscut. În următoarea cateheză vom vedea cum putem să-L recunoaștem… Dar în afirmația: „De ce-L căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci S-a sculat”, avem vestirea Învierii… Iar noi avem libertatea să credem în fricile noastre sau în făgăduința lui Dumnezeu, în făgăduința vieții! Aceasta este aporia fundamentală…

Altfel spus, în ce crezi? Crezi în fricile tale și te închini lor? Căci așa te simți stăpân pe tine. Și așa trăim mereu. Dar întotdeauna facem răul din cauza temerilor noastre… Și din această cauză suntem triști… Sau crezi făgăduinței de viață a lui Dumnezeu, adică dorinței tale celei mai profunde, cea după viață, care este înnăscută în tine? Și este acea dorință care mișcă întreaga cultură, căci este dorința de a învinge acest rău, moartea…

Noi – deoarece nu putem produce Învierea (dar nici pe noi înșine nu ne putem produce) – ori acceptăm că venim de la Dumnezeu și că am fost creați pentru El și acceptăm Cuvântul Său, care ne explică și ne satură dorința noastră cea mai profundă; ori ne excludem de la această experiență…

Căci, dacă acceptăm, putem experimenta… Noi nu acceptăm Cuvântul pentru că suntem „creduli”… Acceptăm o ipoteză, și apoi o verificăm dacă este adevărată. Altfel spus, dacă-mi spun că plouă, iar eu ies să verific, pot experimenta dacă plouă… Iar dacă nu plouă, spun că nu este adevărat… Dar dacă eu exclud din start că un lucru ar fi adevărat, niciodată nu-l voi experimenta…

La fel, toate relațiile se pot naște pentru că există un „act rațional al credinței (al încrederii)” în care cuget: „Eu vreau să vorbesc cu acea persoană și cred că nu mă va ucide. Mai mult, poate că mă iubește”… E un act de încredere…

Dacă eu cred în fricile mele, niciodată nu voi „ieși” din mine, nu voi avea un raport cu nimeni…

Din această cauză această veste este importantă: „Nu-i aici, ci a înviat!”

Dar cum pot înțelege că Isus „Nu-i aici, ci a înviat”? Și apoi, cum Îl voi putea întâlni?

„Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit”… Altfel spus, eu, astăzi, înțeleg că Isus a înviat din Cuvintele pe care El mi le-a spus…

Și ce mi-a spus când era în Galileea?

„Că Fiul omului trebuie să fie dat pe mâna păcătoșilor și să fie răstignit și în ziua a treia să învie”. Așadar, eu înțeleg că a înviat, dacă-mi amintesc ceea ce El a spus. Și ce a zis?

„Că Fiul Omului va fi dat”, adică ne-a spus că răul există… „Va fi dat pe mâna păcătoșilor”…

Despre rău, de obicei noi, ori spunem că nu există, ori suntem obsedați de rău…

Isus ne spune că răul există… Dar El Se dă pe mâna acestui rău și este răstignit…

Deoarece acest rău există, deoarece crucea există, și noi I-o cauzăm Lui, El are puterea de a intra (pătrunde) în rău și-n cruce cu o iubire mai tare decât răul și decât crucea… Și din această cauză a înviat…

De fapt, este amintirea iubirii Sale, care este mai tare decât moartea… Este singura noastră certitudine… Dacă privim întreaga Sa viață, vom afla că aceasta este singura certitudine, pentru că iubirea este mai tare decât moartea…

Căci dacă moartea ar fi principiul (temelia, izvorul) a toate, nu ar exista nimic; însă izvorul a toate este iubirea…

Moartea există ca rod (rezultat) al egoismului… De ce există moartea noastră atât de traumatică? Există, pentru că prin păcatul meu eu am centrat totul pe mine și, astfel, eu cred că atunci când eu sfârșesc, totul se sfârșește… Dar nu este adevărat!

Căci unde sfârșesc eu, începe celălalt. Deci, eu pot intra în comuniune cu celălalt… Și este bine că este așa…

După cum fiecare limită a noastră devine loc al comuniunii, tot la fel și limita noastră absolută – moartea – devine comuniunea noastră cu Absolutul; cu începutul și cu scopul meu. Dacă nu, aș fi „fără cap și fără coadă”… Înseamnă că nici nu m-am născut, dar totuși, eu exist; sau înseamnă că aș fi nemuritor dar, de fapt, eu mor…

Dar atunci ce sens are viața?

Ea există pentru că are un început și un scop, la fel ca orice lucru…

E frumos că Evanghelia recunoaște existența răului, nu-l neagă… Dar nu-i obsedată (înfricată) de rău, căci acest rău este învins de iubire… „Trebuie ca Fiul omului să fie înălțat, pentru ca oricine-L vede să aibă viață”.

Cuvântul „trebuie” mereu apare în Evanghelia lui Luca în raport cu moartea pe cruce a lui Isus (la fel ca în celelalte Evanghelii)…

De ce trebuie ca Dumnezeu să moară?

Pentru că noi suntem morți…

De ce trebuie să coboare la Iad?

Pentru că noi suntem în Iadul pe care ni l-am construit…

De ce trebuie să intre în rău?

Pentru că răul există: noi îl facem. Și tocmai în rău El ne întâlnește și ne comunică solidaritatea Sa, iubirea Sa absolută, mai tare decât orice rău… Și tocmai în rău avem Învierea!

Acest adevăr l-au înțeles și apostolii doar încet-încet, căci în prima zi a Rusaliilor au spus: „Voi L-ați răstignit, dar Dumnezeu L-a înviat”… Încet-încet au înțeles că Isus a înviat, nu în ciuda faptului că a murit pe cruce, ci pentru că „S-a umilit pe Sine până la moarte, și încă la moartea pe cruce… Din această cauză a fost înălțat!”… Căci a ști să iubești până în acel punct echivalează cu mărirea, și numai Dumnezeu poate iubi așa…

Pentru Ioan, întreaga „cruce” este numită „mărire” încă de la început…

Și toate Evangheliile doresc să ne introducă în această mărire… Iar noi suntem oglindirea acestei măriri. Dorința noastră după viață și iubire izvorăște din această mărire. Și aceasta este victoria asupra morții.

Cuvintele „Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoși și să fie răstignit, iar a treia zi să învieze” (v. 7) sunt sinteza întregii Biblii. De fapt, sunt cuvintele lui Isus care ne vestește destinul Său, că răul și păcatul există. Dumnezeu este imobilizat (pironit) de acest păcat și rămâne acolo cu noi pentru a ne comunica iubirea Sa mai tare decât orice blestem, păcat și moarte.

Iar aceasta este revelația „măririi Sale”, adică a iubirii Sale infinite, a puterii Sale infinite și, dincolo de învierea Trupului lui Isus, este și învierea noastră.

Apoi vom vedea că ucenicilor din Emaus, Isus le va explica – din toate Scripturile- ce este Pătimirea. Și, după ce le-a explicat toate Scripturile despre Pătimire celor doi – după ce le-a deschis, clarificat Scripturile – în aceeași seară, ucenicilor care erau încă închiși în Cenacol fiindu-le frică, Isus va trebui să le deschidă nu doar Scripturile, ci și mintea, pentru a înțelege Scripturile…

Căci singurul lucru pe care noi nu-l înțelegem – de la Adam încoace – este iubirea infinită pe care Dumnezeu o are pentru noi… Pentru noi, care suntem fiii Săi, egali cu El; adică suntem rânduiți vieții, și nu morții.

Dumnezeu ne-a creat ca să trăim. Care tată și-ar face fii ca aceștia să moară sau să trăiască rău?

Aceasta este marea înșelăciune: că noi credem fricilor noastre, pe care apoi le și realizăm, în loc să credem dorinței după fericire, făgăduințelor vieții și iubirii pe care Dumnezeu ni le-a făcut…

Amintirea felului în care Isus a trăit, amintirea a ceea ce El a spus mai înainte să moară și amintirea a ceea ce s-a întâmplat pe cruce, unite cu faptul că au aflat mormântul gol… Acum problema va fi: „Cum să-L întâlnim?”… Totuși, deja avem câte ceva, adică am căpătat certitudinea morții care ne obsedează… „Nu este aici. A înviat! Nu-L căutați pe Cel viu printre cei morți”…

Un alt aspect… De ce la începutul Învierii avem „vestirea”, adică Cuvântul? „Cuvântul” este important: este cel mai tipic lucru al omului, căci omul are cuvântul…

Noțiunea „cuvânt” derivă din cuvântul grec παραβάλλω (paraballo) care înseamnă „a arunca afară”… Cu ajutorul cuvântului omul se exprimă, adică se aruncă pe sine afară din sine, în celălalt; adică, prin cuvânt omul devine comunicare și comuniune cu celălalt… Iar prin „cuvântul ascultat” îl primește pe celălalt în sine.

„Cuvântul” este o auto-transcendență (auto-depășire): prin cuvânt tu comunici cu celălalt (te comunici celuilalt și viceversa); iar Dumnezeu Se comunică prin Cuvânt… Și între persoane comunicăm prin cuvânt… Dacă lipsește cuvântul, nu există comuniune…

Și este frumos că „începutul” este Cuvântul… Și pentru a înțelege misterul vieții, căci Cuvântul ne ajută să-l înțelegem…

Ce cuvânt trăim?

Căci eu pot face aceleași lucruri, ori printr-un cuvânt de egoism, sau printr-un cuvânt opus…

E frumos că „cuvântul” este la început: cuvântul este comunicare cu Dumnezeu; și dacă este un cuvânt adevărat, este dar de sine… Însă dacă cuvântul este fals, duce la înșelarea și la uciderea celuilalt…

Viața și moartea izvorăsc din Cuvânt chiar și pentru om. Iar omul transmite tot prin cuvântul său, ori viața, ori moartea… Acesta este „Cuvântul”… Vă amintiți ce am spus? Și este cuvântul care răspunde (satură) dorința noastră cea mai profundă…

vv. 8-12

8 Atunci și-au amintit de cuvintele lui. 9 Întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți. 10 Erau: Maria Magdalena, Ioana și Maria, mama lui Iacob, și altele împreună cu ele, care au spus acestea apostolilor. 11 Însă cuvintele acestea li s-au părut vorbe goale și nu le-au crezut. 12 Atunci Petru, ridicându-se, a alergat la mormânt. Aplecându-se, a văzut numai giulgiurile și a plecat mirat de ceea ce s-a întâmplat.

„Și ele și-au adus aminte de Cuvântul Lui” (v. 8). Această amintire a „Cuvântului” le ajută să înțeleagă lucrurile și să recunoască realitatea și adevărul…

Femeile fuseseră la mormânt, iar acum se reîntorc de la mormânt… Apoi și Petru merge la mormânt și se reîntoarce… De două ori se subliniază că merg la mormânt și se reîntorc…

Femeile se reîntorc „Ca să vestească aceste lucruri”…

Ce sunt „aceste lucruri?”

„De ce-L căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit fiind încă în Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoși și să fie răstignit, iar a treia zi să învieze” (vv. 5-7).

Femeile sunt primele „trimise” – primii apostoli – care vestesc apostolilor Învierea…

Și avem numele acestor femei: „Maria Magdalena, Ioana și Maria lui Iacov și celelalte împreună cu ele”… Aceste femei se comportă exact ca îngerii: îngerii le-au vestit lor, iar ele vestesc apostolilor… Iar apostolii vestesc altora… Și tot așa mai departe…

Femeile au crezut Învierii. Apostolii afirmă că „ele aiurează”, ceea ce înseamnă că femeile au crezut Cuvântului (vestirii) „Înviere”, au crezut pentru că au înțeles misterul acelui Cuvânt, al acelei iubiri: „A! E adevărat că ne-a spus de mai înainte… Și-au amintit de cuvintele Sale”… Atunci am înțeles până în ce punct m-a iubit: până la a Se da pe Sine pentru mine; până la a învinge moartea, căci aceasta este o iubire care merge dincolo de moarte…

Această vestire li s-a părut apostolilor o aiureală… Și nu credeau Învierii. De ce? Pentru că ei credeau fricilor lor…

Noi avem libertatea de a alege să credem în fricile noastre sau în cele mai profunde dorințe, care corespund (coincid) cu făgăduința lui Dumnezeu…

„Și Petru, sculându-se, a alergat la mormânt și, plecându-se, a văzut giulgiurile singure zăcând. Și a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase”; prin urmare, și în Petru se crapă necredința și izvorăște uimirea. Și el începe să fie nedumerit, „în aporie”, gândindu-se: „În acest loc nu ne putem înșela, trebuie să aflăm ce s-a întâmplat”…

Acest text descrie și situația noastră . Noi, atunci, nu existam, dar avem povestirea. Iar înaintea acestei povestiri, înaintea lucrurilor pe care le spun primii vestitori, adică cei care ne vestesc Cuvântul, și noi avem aceeași reacție, a femeilor și a lui Petru… Oricum mormântul este gol.

Oricum, după ce am citit Evanghelia, câte ceva am înțeles despre Cine este „Cel viu”… Am înțeles ceea ce El mereu a spus: „Că trebuia ca Fiul omului să Se dea pe mâna oamenilor”… Faptul de a Se da pe mâna noastră este nevoia lui Dumnezeu care ne iubește… Noi Îl răstignim, iar El își dă viața pentru noi… Tocmai din această cauză este „Cel viu”, pentru că este „O Iubire mai tare decât moartea”. Și să înțelegem acest mister, adică să credem iubirii.

În 1Io. 4, 16 stă scris: „Și noi am cunoscut și am crezut iubirii pe care Dumnezeu o are către noi”. Este sinteza întregii credințe, care nu înseamnă a crede într-un lucru oarecare, ci Iubirii, nu morții… Căci nu avem nevoie să credem în moarte; felul în care trăim moartea este marea noastră înșelăciune.

Această primă cateheză despre Înviere a cuprins vestirea și realitatea mormântului, care este gol… Apoi, toate așteptările noastre sunt dezorientate… Avem vestirea: femeile și-au amintit cuvintele Lui și, iubindu-L, au înțeles; însă apostolii încă n-au înțeles vestirea… Dar rămân nedumeriți, căci giulgiurile sunt acolo, deci nu L-au furat… Care este adevărul? Prin urmare, și apostolii așteaptă să-L întâlnească, să aibă o soluție…

Este marea enigmă – mormântul – pe care toți o avem…

Texte utile:

  • Ps. 15. 130. 131;
  • Gen. 23;
  • 1Cor. 15;
  • Evr. 2,14.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag