Cu adevărat Domul a înviat și a fost văzut de Simon. A fost recunoscut de ei la frângerea pâinii.

Drumul celor doi discipoli este drumul nostru, al tuturor. Îl întâlnim pe cel Viu în Cuvântul care ne aprinde inima și-n Pâinea care ne deschide ochii. În Cuvânt și-n Euharistie noi trecem de la moarte la viață și recunoaștem că sunt adevărate toate povestirile celor dintâi martori oculari: știm că Isus a înviat pentru că și noi L-am întâlnit și am înviat la o viață nouă, în iubire…

Ps. 115 (113b), 9-26

Evanghelia după Luca ne duce pe drumul din Emaus, unul dintre parcursurile cele mai celebre din întreaga Evanghelie și-l vom străbate. Psalmul 113b ne introduce în acest traseu, astfel: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău i se cuvine mărire”.

Acest psalm este un ecou al numeroaselor texte profetice: cuprinde o laudă adusă Dumnezeului Celui viu și o polemică (critică) împotriva oricărei forme de idolatrie și a oricărei alte forme care tinde să-l pună pe credincios înaintea unui dumnezeu fals, care nu se exprimă, care nu trăiește, și deci, înaintea unui dumnezeu care-i falsificat de lipsa sa de viață.

Așadar, drumul este cel care merge de la idolatrie la credință, de la un raport fals cu un dumnezeu fals, la un Dumnezeu viu. Acest itinerar ne ajută să înțelegem ceea ce au făcut discipolii din Emaus.

Versetele din NT pe care le vom citi sunt sinteza Evangheliei.

Evanghelia începe cu vestirea adusă Mariei, care-i „o prefață” care ne explică ce se întâmplă în noi dacă ascultăm Cuvântul: ni se întâmplă precum Mariei. Dacă ascultăm Cuvântul și-i spunem „da”-ul nostru lui Dumnezeu, ca Maria, Cuvântul se face trup în noi, iar noi „îi dăm viață”, Îl naștem, adică îi facem loc lui Dumnezeu în viața noastră, iar El devine viața noastră.

Așadar, la începutul Evangheliei ni se spune ce ni se va întâmpla în timp ce citim Evanghelia: că acest Cuvânt se întrupează în noi.

Dacă primul text era o prefață, acesta – pus la sfârșit – este precum o postfață a Evangheliei, prezentându-ne ce ni s-a întâmplat citind Evanghelia. În discipolii din Emaus putem citi și recunoaște ceea ce ni s-a întâmplat și nouă.

În cateheza anterioară unii au rămas dezamăgiți pentru că nu am explicat cum s-a întâmplat învierea… Dacă am fi explicat-o, am fi spus o minciună, căci apostolii nu au văzut cum s-a întâmplat… Ei L-au văzut înviat, deci nu povestesc felul în care învie… În schimb, ei relatează felul în care L-au văzut și că mormântul era gol. Ei L-au văzut, au mâncat cu El, L-au recunoscut pentru că Îl cunoșteau de mai înainte și, deci, nu se îndoiesc.

Problema noastră este că noi nu L-am văzut, ci doar avem povestirea lor. După cum aproape tot ceea ce știm nu am văzut sau făcut noi, și acest microfon, acest bec sau acești ochelari… toate acestea nu le-am făcut noi, ci le-au făcut alții. Cum putem ști în ce mod sunt făcute?

Dacă ei îmi explică, eu – la rândul meu – cu ajutorul explicației lor, înfăptuiesc aceeași experiență. Astfel repet experiența lor, înfăptuiesc aceeași experiență a lor… Așadar, ei îmi povestesc experiența lor, iar dacă eu repet experiența lor și văd că corespunde experienței mele, spun: „Este adevărat ceea ce au spus”.

Întreaga Evanghelie după Luca este scrisă pentru Teofil, „pentru ca să recunoască adevărul celor învățate” (cf. Lc. 1,1-4).

Cum poate recunoaște?

Să presupunem că un prunc nu și-a cunoscut mama. El vede o femeie, dar nu știe că-i mama sa. Ce înțelege? Nimic! El crede că-i o femeie oarecare, dar nu-i mama sa, nu o poate recunoaște.

Dar dacă apoi vede ceea ce face pentru el și începe să o cunoască și-și dă seama că ea îl tratează cu blândețe, duioșie, și-l iubește mult, începe să cunoască câte puțin acea femeie, în adevărata ei identitate.

La fel și noi, de la Adam încoace, nu-l cunoaștem pe Dumnezeu, căci am fugit de El din teamă, dar în Evanghelie, Dumnezeu ni se arată în trupul lui Isus.

Apoi Evanghelia începe să ne povestească unele fapte, cele pe care El le face pentru noi. Aflând aceste lucruri, omul se întreabă: cine este Acesta? Când Îl poate recunoaște? Când Celălalt, prin cuvânt, îi spune: „Fii atent, că toate aceste lucruri pe care Eu le-am făcut și le fac pentru tine, le fac pentru că te iubesc”. Și te iubesc pentru că sunt Tatăl tău și Mama ta.

Așadar, numai prin cuvânt, și fiul o recunoaște pe mamă: prin cuvânt, prin fapte și prin faptul de a o vedea.

Tot la fel, și noi vedem prin povestire cine este Isus și cine-i Dumnezeu, în trupul lui Isus. Mai întâi vedem. Apoi ascultăm Cuvântul Său. Iar după ce am auzit acest Cuvânt, spunem: Este interesant ceea ce face, dar care-i motivul profund?

Motivul profund al comportamentului Său este mila și iubirea Sa pentru noi. Acestea ne ajută să înțelegem cine este El și cine suntem noi și avem experiența relației noastre cu El. Și suntem frații Lui și fiii Tatălui.

În mod analog, textul Evangheliei ni L-a arătat, ne-a ajutat să-L ascultăm, ni L-a făcut cunoscut. Acum ne rămâne problema: cum putem să-L recunoaștem că-I Cel Viu? Aceasta este problema lui Luca…

Dacă întâlnesc focul, mă ard, dacă întâlnesc apa, mă ud, dacă-L întâlnesc pe Cel Viu, trăiesc și învii la viața nouă.

Aceste versete ne arată marea minune care se înfăptuiește prin citirea Evangheliei: nouă – care mai înainte aveam picioare care nu umblau decât numai în direcția contrară; gură care nu vorbea decât numai ca să se certe; ochi care nu vedeau decât numai delirurile și fricile noastre; urechi care nu auzeau, surde față de adevăr, căci erau înfundate cu propriile senzații; cap care nu înțelegea, inimă împietrită de frică… Însă, prin ascultarea Cuvântului, ce ni s-a întâmplat, ce s-a schimbat în viață?

Acești doi discipoli sunt ca noi, care suntem chemați să recunoaștem aceeași experiență a celor care L-au văzut. De ce? Pentru că și noi am înviat, întâlnindu-L. De aceea Luca a scris Evanghelia, ca să ne ajute să-L întâlnim, să-L cunoaștem și să-L recunoaștem…

Acum putem citi versetele care ne prezintă ceea ce s-a întâmplat în cititor, lecturând Evanghelia.

Se citește Lc. 24, 13-35

¹³ Și iată că, în aceeași zi, doi dintre ei se duceau spre un sat numit Emaus, cam la șaizeci de stadii de Ierusalim. ¹⁴ Aceștia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. ¹⁵ Pe când vorbeau și se întrebau, Isus însuși s-a apropiat și mergea împreună cu ei. ¹⁶ Dar ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască. ¹⁷ El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbați între voi pe drum?” Ei s-au oprit triști. ¹⁸ Unul dintre ei, cu numele Cleopa, i-a răspuns: „Numai tu ești străin în Ierusalim și nu știi cele petrecute în zilele acestea?” ¹⁹ El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă și cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor, ²⁰ cum arhiereii și conducătorii noștri l-au dat să fie condamnat la moarte și l-au răstignit. ²¹ Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri. ²² Ba, mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineață ²³ și, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. ²⁴ Unii dintre cei care sunt cu noi au mers și ei la mormânt și au găsit așa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. ²⁵ Atunci le-a spus: „O, nepricepuților și greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeți! ²⁶ Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea și să intre în gloria sa?” ²⁷ Și, începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. ²⁸ Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. ²⁹ Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi pentru că se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite”. Atunci a intrat să rămână cu ei. ³⁰ Și, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor. ³¹ Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. ³² Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?” ³³ Și, în același ceas, s-au ridicat și s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei care erau cu ei, ³⁴ care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Simon”. ³⁵ Iar ei le-au povestit cele de pe drum și cum l-au recunoscut la frângerea pâinii.

Evanghelia ne-a povestit multe lucruri despre Isus și diferitele minuni înfăptuite de El: slăbănogul a început să umble, mutul să vorbească, orbul să vadă, surdul să audă, a vindecat leproșii și a înviat pe unii care au murit. Apoi, după câțiva ani, au murit din nou, deci nu vor mai umbla… Așadar, toate minunile înfăptuite de Isus sunt lucruri foarte provizorii și, în plus, sunt înfăptuite numai pentru puține persoane… Iar Isus nici nu dorea să facă minuni, căci nu-i plăcea să le facă, căci apoi va sfârși El cu picioarele și mâinile pironite în cuie și omorât…

Prin urmare, toate minunile pe care Isus le-a făcut erau „semne” ale adevăratei minuni, care se întâmplă în textul nostru.

Ce s-a întâmplat/schimbat în acești doi ucenici?

La ce le folosesc picioarele? Ca să fugă… Gura lor le folosește ca să se certe… Ochii le folosesc pentru a nu vedea nimic altceva în afara aiurelilor lor… Fața lor este întunecată; inima lor era „zăbavnică” în a crede, dar credea tuturor aiurelilor lor; erau „fără cap” în ceea ce făceau…

Ce schimbare are loc în ei? Ei erau oameni morți: având picioare care nu umblau decât pe căi ale pierzaniei; având gură care nu vorbea decât doar să se certe; având ochi care nu vedeau nimic altceva decât aiurelile lor; având urechi surde la adevăr, dar foarte atente la toate obsesiile care le treceau prin cap; iar întreaga lor viață era îndreptată în direcție opusă, fugeau de Ierusalim, de centrul vieții… Tocmai în ei se întâmplă adevărata minune…

În ce fel?

Prin ascultarea Cuvântului lui Isus care, de-a lungul întregii zile, le explică!

Ce le explică din toată Scriptura?

Le explică Pătimirea Sa!

Astfel începe să le ardă inima și urmează schimbarea radicală a vieții lor…

Arzându-le inima, ei înțeleg, li se umple mintea de adevăr și lumină, căci omul e chemat să judece (să gândească) cu inima (în sfârșit, mintea lor înțelege câte ceva), apoi li se deschid ochii și-L recunosc la frângerea pâinii, apoi se reîntorc la Ierusalim… În acest punct picioarele îi ajută să se reîntoarcă în comunitate, ca să străbată același drum parcurs de Isus.

Ceea ce lor li s-a întâmplat, de fapt este minunea care ar fi trebuit să se întâmple cu noi, în acești ani, citind Evanghelia după Luca, deoarece Cuvântul face ceea ce spune (vestește)… Prin urmare, noi L-am întâlnit pe Cel viu în Cuvântul Său… Și El ne-a ajutat să trecem de la moarte la viață, de la dezolare, de la întristare la lumină, la bucurie și la comuniunea cu alții… Acesta este efectul Evangheliei…

Aceste versete sunt o sinteză a istoriei Bisericii și a istoriei fiecăruia dintre noi.

Această povestire are aceeași structură a celebrării euharistice…

Ce face Isus? Vorbește despre Lege și despre Profeți – sunt primele lecturi în Scriptură – ca să ne explice Pătimirea, care este Evanghelia… Apoi, la frângerea pâinii – când se vede că toate aceste cuvinte devin Pâine, viață concretă – în sfârșit, li se deschid ochii…

Și astăzi, noi Îl întâlnim pe Domnul – la fel ca orice persoană – și-L recunoaștem prin ceea ce El a făcut (din Evanghelie am cunoscut ceea ce a făcut), prin Cuvântul Său, care ne explică lucrurile pe care Isus le-a făcut, și prin „schimbarea”, adică prin experiența care are loc în noi, prin faptul că noi înșine înviem când Îl întâlnim pe Domnul…

Luca ne spune că nu-i important să fim curioși ce s-a întâmplat în urmă cu peste două mii de ani, când a înviat Isus. Ci evanghelistul dorește să ne arate ce se întâmplă în fiecare dintre noi atunci când întâlnim Cuvântul… Oare ni se schimbă inima, viața, ochii, modul de a privi realitatea, de a trăi? Oare am trecut de la întristare la bucurie, de la egoism la iubire, de la a fura pâinea la a o frânge și dărui? Oare am trecut de la a fugi în direcția opusă, pentru a călători spre alții; de la a ne certa la a ne înțelege?

Aceasta este Învierea, adevărata minune…

Mai înainte eram ca idolii morți pe care-i adoram, dar acum devenim precum Cel viu, pentru că prin Cuvânt noi Îl întâlnim pe Cel viu…

Să ne oprim asupra drumului pe care acești doi ucenici l-au străbătut…

vv. 13-16

¹³ Și iată că, în aceeași zi, doi dintre ei se duceau spre un sat numit Emaus, cam la șaizeci de stadii de Ierusalim. ¹⁴ Aceștia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. ¹⁵ Pe când vorbeau și se întrebau, Isus însuși s-a apropiat și mergea împreună cu ei. ¹⁶ Dar ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască.

Aceasta este prima scenă. Se vorbește despre „doi dintre ei”, adică de doi ucenici. Vom afla că unul se numește Cleopa. Lipsește numele celuilalt, deci putem fi fiecare dintre noi… Și acest ucenic fără nume face aceeași experiență, care este experiența fiecărui om, a lui Adam, care de la început a fugit departe de Dumnezeu… Ierusalimul reprezintă locul prezenței lui Dumnezeu. Iar noi fugim de la Ierusalim…

Și ne aflăm „în aceeași zi”. Vom vedea că în Evanghelia după Luca, după Înviere, există numai „o zi”: toți trăim în „aceeași zi” care este Ziua. Adică, odată ce a trecut noaptea (moartea), noi trăim în Ziua definitivă, în Viață, în Înviere…

Iar ei călătoresc „departe de Ierusalim”… În timp ce Isus călătorea „spre” Ierusalim. De fapt, ei părăsesc comunitatea. Motivul este că sunt dezamăgiți, căci spun „noi speram”… Prin urmare, Isus ne-a trădat, a greșit, dacă ne-ar fi ascultat, dacă Și-ar fi folosit puterile, ar fi mers totul bine… Însă toate au mers rău…

Deci, ce ne rămâne de făcut?

Putem doar să ne reîntoarcem la Emaus, în satul nostru…

Evanghelistul subliniază că acest sat era la o distanță „ca la șaizeci de stadii”, în jur de 11 km. „Un stadiu” înseamnă 600 de picioare și înmulțite cu 60, rezultă șase ori șase ori 1000 de picioare, adică 36 000 de picioare… Este un număr care indică toate fugile omului: fiecare are Emausul său… Pentru om, orice motiv este bun ca să fugă…

În 1Mac. 4, 3 Emaus amintește faptul că și evreii au învins într-o luptă… Așadar, își amintesc că și ei au câștigat cel puțin odată, dar apoi s-au întors să-și cultive propriul pământ și să trăiască la fel ca înainte situația de popor prigonit…

Dar, în timp ce se îndreptau spre Emaus, în inima lor au experiența pe care au făcut-o, căci ei L-au cunoscut pe Isus, au sperat în El… În limba greacă avem un cuvânt care subliniază că pe cale ei „predică”, adică discută pe marginea lucrurilor care s-au întâmplat, își povestesc Pătimirea lui Isus; notează felul în care s-au prăbușit toate planurile în care ei sperau… De fapt, ei povestesc despre Isus, relatează Evanghelia… Dar fără să o fi înțeles…

Apoi vom vedea că atunci când Isus îi întreabă despre ce s-a întâmplat, ei dau o „mărturisire perfectă a credinței”: le știu pe toate, dar nu au înțeles nimic! La fel ca noi.

Și noi le putem ști pe toate, dar să nu înțelegem nimic. Este la fel ca atunci când ospătarul doar îmi citește un meniu rafinat: eu pot înțelege totul, dar dacă eu nu mănânc, înseamnă că nu experimentez, adică nu știu… Pentru că omul știe (cunoaște) numai ceea ce experimentează… Tot la fel, credința nu-i compusă din câteva „noțiuni” mai mult sau mai puțin clare (dacă pretind că sunt clare, sunt înșelătoare), pentru că istoria este mult mai bogată decât toate precizările noastre… Credința este experiența, întâlnirea noastră cu Dumnezeul Cel viu.

Iar în timp ce vorbesc, de fapt „se ceartă”. Cuvântul le folosește pentru a se certa, căci fiecare are ideile sale și caută să se impună înaintea celuilalt. Fiecare vrea să exprime ideea cea mai justă care „Întotdeauna este ideea pe care eu o am”… Din această cauză oamenii se ceartă între ei…

Viața lui Isus este un motiv de „ceartă”. Deja atunci au început problemele teologice…

Ce face Isus? Călătorește cu ei!

Noi putem crede că este un lucru ciudat, însă când vorbim despre Domnul, Domnul este prezent; El e prezent și când nu vorbim despre El…

Când vorbim despre o persoană, aceasta este mult mai prezentă decât o alta care este de față, dar care doar ne deranjează și, dacă n-ar fi de față, ne-am simți mai bine…

Prezența adevărată este cea care stă în interiorul tău, cea care te interesează; iar omul vorbește despre ceea ce are în interiorul său… Așadar, în timp ce vorbim despre Isus, El e prezent, căci e prezent ceea ce ne interesează… Pentru că dacă lângă tine este un om pe care nu-l vrei aproape, chiar dacă e prezent, pentru tine e mai rău decât dacă ar lipsi, căci ai vrea să-l elimini…

Așadar, prin cuvânt, când vorbești despre un om care te interesează, el este prezent. Iar Isus este prezent în povestirea despre El (în Evanghelie)…

Un om se revelează mereu prin cuvânt… Ei își povesteau ceea ce Isus a făcut și a zis, iar Isus este prezent…

Și noi, în toate citirile (catehezele) evanghelice, am vorbit despre Isus: iar o persoană este prezentă în povestirea despre ea… Este prezentă în tine, cel care povestești… Dacă nu-L povestești, chiar dacă Isus este de față, pentru tine El nu-i prezent, pentru că nu-L cunoști, nu te interesează, Îl ignori…

Așadar, vorbind despre El, El este prezent, la fel ca fiecare persoană, atât la bine, cât și la rău…

Și Isus „călătorește cu ei”… Domnul Înviat, de acum, călătorește cu noi și ni se alătură în toate fugile noastre, la fel ca Bunul Păstor, care caută oaia rătăcită (și toți suntem rătăciți)… După Înviere Isus este cu noi în toate căile noastre pierdute, ca să vină în întâmpinarea noastră.

„Dar ochii lor erau ținuți (posedați) ca să nu-L cunoască” (v. 16).

„A avea ochii ținuți” este un lucru ciudat, căci sunt la fel ca oamenii „ținuți, posedați” de diavoli. Acest fapt înseamnă că ochii noștri nu văd realitatea, ci aiurelile, fricile, dorințele și dezamăgirile noastre… Altfel spus, nu vedem persoanele, ci ceea ce ne așteptăm de la ele; sau vedem numai ceea ce vrem sau ce nu vrem…

Când vedem o persoană, Îl vedem în ea pe Fiul lui Dumnezeu, iubit în mod infinit de El? Aceasta este substanța persoanei pe care o vedem! Însă noi vedem în ea alte lucruri… Încă de la început, ochii noștri, acoperiți de temerile noastre. ne împiedică să-L vedem pe Fiul lui Dumnezeu prezent în fiecare persoană.

Oferim un exemplu despre ochii „ținuți, posedați”. Dacă voi ar urma să întâlniți o persoană pentru prima dată, iar alta v-ar avertiza: „Fiți atenți că este o persoană mizerabilă: vă surâde, pentru că vrea să vă înșele…”. Când o întâlnești, tu interpretezi toate gesturile ei gentile ca fiind diabolice…

Minciuna Satanei ne împiedică să ne deschidem ochii, căci suntem locuiți (sălășluiți) de această povestire falsă despre Dumnezeu, despre alții și despre noi, fapt care ne împiedică să vedem limpede ceea ce suntem…

Prima lucrare a lui Isus, în toate Evangheliile, în afară de Evanghelia după Ioan – care este un întreg exorcism – este exorcismul înfăptuit de Cuvânt, căci acolo unde ajunge adevărul, minciuna pleacă…

Încet, încet, Cuvântul ne „deposedează” de răul care stăpânește ochiul nostru, adică inima noastră… Căci în celălalt vedem proiectările din inima noastră… Dacă iubim o persoană, mereu găsim că este bună; dar dacă o detestăm, mereu găsim că este rea… E important punctul de pornire în a o privi, iar dacă avem ochii ținuți, n-o putem cunoaște în adevărul ei…

Noi recunoaștem o persoană la adevărata ei valoare numai când o iubim…

Ce drum trebuie să facem pentru a ieși din aiurelile noastre, ca să-L putem recunoaște pe Celălalt… Iar acest drum ne schimbă pe noi, nu pe Celălalt… Ne ajută să înviem noi, deoarece Isus deja este înviat, căci este cu noi și ne însoțește…

vv. 17-24

¹⁷ El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbați între voi pe drum?” Ei s-au oprit triști. ¹⁸ Unul dintre ei, cu numele Cleopa, i-a răspuns: „Numai tu ești străin în Ierusalim și nu știi cele petrecute în zilele acestea?” ¹⁹ El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă și cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor, ²⁰ cum arhiereii și conducătorii noștri l-au dat să fie condamnat la moarte și l-au răstignit. ²¹ Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri. ²² Ba, mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineață ²³ și, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. ²⁴ Unii dintre cei care sunt cu noi au mers și ei la mormânt și au găsit așa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”.

După ce a călătorit cu ei, Isus le adresează o întrebare: „Despre ce vorbiți? Ce sunt cuvintele acestea, pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru?”, ca și cum Isus nu ar avea nicio legătură cu lucrurile discutate de ei…

Răspunsul lor e frumos: „Iar ei s-au oprit, cuprinși de întristare (cu fața întunecată, în limba greacă). Ce este o pictură a unei fețe întunecate? Nimic!

Fața este realitatea pe care tu o arăți celuilalt, este relația… „Fața întunecată” este negarea relației, este întunericul. Această față indică moartea pe care ei o au în interiorul lor.

Cleopa răspunde aproape insultând: „Tu singur ești țigan”! Acesta ar fi cuvântul, indicând omul care stă aici, dar care nu-i de aici și niciodată nu va fi de aici; un străin… „Tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?”…

Ei cred că li s-a întâmplat lor, însă I s-a întâmplat tocmai lui Isus… Iar nouă ni se pare că Isus este străin. Mereu ne întrebăm: „Unde-i Dumnezeu?”, parcă este străin de tot ce se întâmplă… Însă i se întâmplă Lui, nu nouă…

Isus întreabă: „Care?”

Iar oferă o mărturisire perfectă a credinței, căci studiaseră bine „catehismul”… „Cele despre Isus Nazarineanul, Care era proroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte și L-au răstignit arhiereii și mai-marii noștri”. Apoi femeile au mers să vadă, au avut o viziune de înger care le-a spus că El a înviat… Și apostolii au mers la mormânt și au aflat așa cum le-au spus femeile, dar pe El nu L-au văzut…

Altfel spus, acești doi le știu pe toate, dar nu-L văd, deși Îl au înaintea lor și vorbește cu ei… Iar Isus ascultă ce-i povestim despre El…

De ce nu-L văd?

„Noi nădăjduiam… Dar a fost răstignit… Nu trebuia să se întâmple… Dacă nu

s-ar fi întâmplat răstignirea, atunci într-adevăr i-am fi eliminat pe romani… Dar acum totul a falimentat”… Așadar, ei nu-L pot vedea pe Înviat pentru că sunt blocați în falimentul lor, în întristarea lor, având fața întunecată, tristă, fiind confuzi, certându-se unul cu celălalt pe tema acestor lucruri…

Din răspunsul lor, iese la iveală problema lor: „L-au răstignit. Și nu trebuia”… Adică ei (și noi) n-au înțeles nimic din misterul Pătimirii… Altfel spus, un om le poate ști pe toate, dar dacă n-a înțeles că Dumnezeu îl iubește atât de mult încât Și-a dat viața pentru el, n-a înțeles nimic și nu-L poate întâlni pe Domnul.

Isus este Cel care mă iubește: crucea este mărturia iubirii Sale infinite pentru mine, care-L răstignesc.

Motivul pentru care nu-L pot recunoaște este dat de faptul că ei nu cred iubirii, unei iubiri mai tari decât moartea. Cred că învinge cel mai puternic, cel care ucide mai mult. Nu cred că învinge iubirea care știe să-și dea viața.

Prin urmare, și ei sunt închiși în aiureala puternicilor, a Cezarului și a lui Pilat, a arhiereilor și a căpeteniilor, a lui Petru și a noastră, a tuturor… și sunt convinși că Isus ne-a trădat pe toți… De fapt, ei n-au înțeles misterul Pătimirii lui Dumnezeu pentru om. E păcatul lui Adam care n-a crezut iubirii.

Apostolul Ioan scrie: „Noi am cunoscut și am crezut iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi”… Noi credem iubirii pe care o experimentăm… Dar ce-a făcut Isus, pentru ei nu-i iubire, pentru că văd că totul a dat faliment…

După ce a ieșit la iveală problema lor, avem diagnosticul și terapia…

vv. 25-27

²⁵ Atunci le-a spus: „O, nepricepuților și greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeți! ²⁶ Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea și să intre în gloria sa?” ²⁷ Și, începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el.

În aceste versete avem atât diagnosticul ucenicilor, cât și terapia…

Primul diagnostic ne oferă definiția discipolului… Sunt definiți „fără cap”, fără minte, fără creier, „zăbavnici”, adică inima le bate numai din când în când, adică inima le vibrează foarte mult pentru toate fricile lor, „dar este înceată în a crede toate acele lucruri despre care au vorbit profeții”… Cred imediat în minciunile lor, dar nu se încred în iubire… Altfel spus, diagnosticul este că n-au înțeles semnificația Pătimirii, a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Din această cauză ei nu pot înțelege. Așadar, nu pot înțelege deoarece n-au priceput că Pătimirea este marele mister al iubirii care învinge moartea; și nu-i ca puterea care produce moarte, o sferă în care câștigă cel mai violent… În iubire câștigă cine știe să se întărească atât de mult, încât să ducă răul asupra Sa fără să-l restituie și să învingă răul prin bine.

Isus îi întreabă: „Nu trebuia oare, ca Cristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa?” (v. 26)… Tocmai crucea este intrarea în mărire! Pentru că pe cruce El ne-a mărturisit o iubire absolută, o solidaritate absolută față de om, față de cel pierdut, față de cei care-L ucid. Căci Isus nu poate să nu iubească pe fiecare om, căci fiecare om este pierdut, pentru că nu se simte iubit și face răul numai din acest motiv.

Dar Isus este acolo, cu ei, să le reveleze această iubire mai tare decât orice rău. Și toată Evanghelia nu vrea să ne explice nimic altceva decât acest adevăr. Isus n-a săvârșit minunile pentru a-Și arăta puterea… Ci minunile sunt semnele (ale) acestei iubiri: El ne va da pâinea pentru că semnifică trupul Său dat pentru noi; îl va face să umble pe slăbănog, semn al iertării păcatelor, iar ei vor spune că blestemă și-L vor răstigni tocmai din această cauză; va vindeca mâna în ziua sâmbetei și va fi răstignit El, Îi vor pironi mâinile… Cu alte cuvinte, toate minunile sunt semnul puterii iubirii Sale, care-L va conduce pe cruce, loc în care ne va arăta o iubire mai tare decât moartea.

Toată Evanghelia este o „introducere lungă” la povestirea Pătimirii, ca să înțelegem misterul Pătimirii – al iubirii lui Dumnezeu – care este misterul nostru. Altfel spus, noi suntem iubiți în mod infinit, iar răul îl facem pentru că nu ne simțim iubiți… Însă înaintea iubirii lui Dumnezeu, dacă o primim, în sfârșit ne naștem, adică știm cine suntem: ne naștem din această iubire și, deci, putem iubi, putem fi ca Dumnezeu.

Isus continuă terapia Sa – căci va dura toată ziua și niciodată nu se încheie – „începând de la Moise și de la toți prorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El” (v. 27). Altfel spus, Isus-Înviat nu face nimic altceva decât să ne interpreteze întreaga Biblie prin prisma crucii, văzută ca fiind iubirea absolută a lui Dumnezeu pentru noi…

Crucea este cheia interpretării întregului mister al vieții.

vv. 28-31

²⁸ Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. ²⁹ Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi pentru că se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite”. Atunci a intrat să rămână cu ei. ³⁰ Și, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor. ³¹ Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor.

De-a lungul drumului Isus le explică Pătimirea lui Cristos și, în timp ce se apropiau de satul spre care mergeau, Isus se preface că merge mai departe. Așadar, este dispus să meargă mai departe de fugile noastre, mai departe de locurile în care ajungem noi…

„Dar ei Îl rugau stăruitor” (aproape că-L obligă)… „Nu pleca. Rămâi cu noi. Locuiește cu noi”…

Sărmanul Dumnezeu… Din prima zi voia să meargă să locuiască cu Adam și cu Eva, să petreacă prima seară cu ei, dar ei au fugit… Din veșnicie Dumnezeu așteaptă să fie invitat de om.

Noi din veci locuim în El (suntem în inima Lui): El este casa noastră pentru că ne iubește și ne duce în inima Sa, însă El e fără casă și așteaptă să-L invităm în casa noastră, adică așteaptă să-L iubim… Și a trebuit să se facă necunoscut (nerecunoscut) ca să fie invitat și iubit și să sfârșească pe cruce ca răufăcător (căci pentru noi cel răstignit nu putea fi Dumnezeu) ca să fie aproape de toți oamenii.

El așteaptă să-L invităm: „Te rugăm să rămâi cu noi”. Din veșnicie stă la ușă și bate, sperând că vreunul o să-I deschidă. În sfârșit și-au deschis inima: „Vino! Locuiește cu noi!”… Înseamnă: „Vino să construim împreună o casă”

„Că este spre seară și a plecat ziua”. Au intuit că împreună cu ei se află „o Zi” fără sfârșit, dacă Isus rămâne cu ei. Deși nu au înțeles motivul… Dar Isus „profită” imediat de invitația lor…

„Și a intrat să rămână cu ei”. Aștepta doar să intre și să locuiască cu ei…

Dumnezeu e iubire. Iubirea nu dorește nimic altceva decât să fie primită și iubită. Și acolo locuiește… După cum El este „casa noastră”.

Fără noi El este îndurerat și mutat de la loc, nu este acasă, căci Iubirea poate trăi numai unde e iubită, în alt loc e doar răstignită…

În afara Lui, noi nu suntem la locul nostru, căci nu suntem iubiți, deci suntem ca „mutați de la loc”.

Când Îl invităm să locuiască cu noi, El intră…

În locuirea Sa cu noi, face acel gest care amintește „locuința Sa definitivă cu noi” – ultima cină și ultima seară – trupul Său dat pentru noi… Și de aceea ni S-a dat, ca să fie primit: „Luați, mâncați, trăiți prin acesta”

„Luând El pâinea, a binecuvântat și frângând, le-a dat lor”. Verbele sunt la imperfect, exprimând că El continuă să ne dea această pâine… Acest fapt s-a întâmplat „când a stat împreună cu ei la masă”: El cu ei și ei cu El…

Tocmai înaintea pâinii ei înțeleg, văd – după ce le-a explicat din Scripturi Pătimirea Sa – li se deschid ochii ca să priceapă însemnătatea Euharistiei, a misterului crucii prezent în Euharistie, în noua și veșnica Alianță, care niciodată nu va putea fi ruptă, pentru că Isus își dă viața pentru cei care-L ucid… Așadar, nu putem rupe un Legământ atât de fidel… Înaintea acestei Iubiri, care s-a făcut pâine și viață, li se deschid ochii…

„Și L-au cunoscut”.

Evanghelia ni L-a arătat, ni L-a făcut cunoscut. Acum, după ce L-am invitat în casa noastră și după ce am ascultat Cuvântul, eu recunosc că e El, că e prezent aici cu mine…

Ni se spune apoi motivul din cauza căruia L-au recunoscut…

Și îndată ce-L recunoaștem, nu dispare (așa cum traduc unii), ci devine „invizibil”.

Mai înainte a fost cu noi și-L vedeam, dar nu-L recunoșteam. Când Îl recunoști și-L primești, e înăuntrul tău… Dacă vrei să-L vezi, privește fața ta și viața ta care s-au schimbat… Fața ta este o reflexie a Feței Sale: și tu ai devenit ca El. Dacă Isus ar fi fost acolo vizibil, am fi rămas mereu acolo să-L privim, fără să călătorim, însă noi trebuie să trăim ca El. El ne-a revelat cine suntem noi, egali cu El.

Primul lucru pe care Isus l-a făcut a fost să-i asculte. Apoi i-a întrebat, din nou i-a ascultat, apoi le-a explicat și atunci și ei încep să asculte. Și această ascultare îi schimbă… Este ceea ce ni s-a întâmplat nouă, citind Evanghelia: ce am făcut? Ne-am exprimat toate problemele și apoi am ascultat ce ne spune El… Și această ascultare a Sa – deși ne dăm seama numai „după” – ne-a schimbat viața; căci prin ascultare ni se schimbă inima, ochii…

vv. 32-35

³² Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?” ³³ Și, în același ceas, s-au ridicat și s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei care erau cu ei, ³⁴ care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Simon”. ³⁵ Iar ei le-au povestit cele de pe drum și cum l-au recunoscut la frângerea pâinii.

Acum își dau seama ce s-a întâmplat în timpul zilei, de-a lungul drumului când au ascultat Cuvântul: „Oare, nu ardea în noi inima noastră?”

Ce face Cuvântul?

Cuvântul adevărat, Cuvântul pentru care am fost creați, ne trezește inima. După cum cuvintele rele (răutăcioase) ne împietresc, ne ucid inima, cuvintele bune ale prietenilor ne retrezesc inima, ne-o fac să ardă…

A asculta Pătimirea lui Dumnezeu ne dilată inima. Schimbarea inimii este adevărata Înviere, pentru că omul vede cu inima. De fapt „Li se deschid ochii”. De ce acum Îl recunosc? Pentru că ne ardea inima. Atunci e adevărat că-n inima noastră L-am întâlnit, pentru că s-a schimbat, căci mai înainte aveam o inimă moartă…

Începe să li se schimbe inima. Apoi li se schimbă mintea, căci încep să înțeleagă în timp ce le explică Scripturile; li se schimbă ochii, pentru că ei încep să vadă; li se schimbă mâinile, căci vor frânge pâinea; li se schimbă picioarele; li se schimbă gura, căci dacă mai înainte se certau, acum mărturisesc credința, iar experiența lor o povestesc altora… De ce?

Pentru că L-au întâlnit pe Înviat prin Cuvânt, care le-a schimbat inima, mintea, ochii, picioarele, mâinile… I-a făcut să retrăiască…

Isus devine nevăzut… Să ne amintim că ei aveau fața întunecată, dar acum ce față au?

„Și, în ceasul acela…” este ceasul decisiv;

„sculându-se”, este cuvântul învierii, adică au înviat;

„s-au întors la Ierusalim”, fac drumul opus celui anterior, mergând spre cei unsprezece;

„Și i-au găsit adunați pe cei unsprezece”…

Și acolo îi aud spunând că: „A înviat cu adevărat Domnul și S-a arătat lui Simon”.

Și ei adeveresc că a înviat: „Și ei au istorisit cele petrecute pe cale și cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (v. 35).

De ce a fost scrisă Evanghelia? Pentru că Petru L-a văzut și a povestit că L-a recunoscut. Iar noi, prin Evanghelie, Îl vedem, Îl recunoaștem. Acest Cuvânt ne arde (încălzește) inima, ne schimbă mintea, fața, ochii, gura, mâinile, picioarele… Ne învie… Iată ce înseamnă a-l cunoaște pe Domnul, pe Cel viu: că și noi trăim, suntem vii. Trăim deja prin Învierea Sa.

După cum am fost împreună-răstigniți cu El pe cruce și împreună-îngropați în mormânt, așa suntem împreună-înviați cu El și împreună cu El ședem la dreapta Tatălui.

Centrul schimbării este trecerea de la dezolare (dezamăgire, întristare) la mângâiere.

O viață trăită în depresie, întristare, dezolare e mai rea decât moartea… O viață trăită în neîncredere, descurajare, singurătate, ceartă, este Iadul, căci omul are inima „înghețată” și mintea care nu înțelege nimic decât numai fricile și prejudecățile proprii…

În acest loc toate se deschid înaintea omului: viața i se deschide primirii făgăduinței lui Dumnezeu, încrederii, inima îi arde… I se schimbă viața.

Toate acestea ar fi trebuit să ni se întâmple citind Evanghelia (participând la catehezele biblice): am ascultat Cuvântul Fiului care ne-a iubit cu iubirea Tatălui, prin cuvintele Sale ne-a revelat adevărul nostru profund, faptul că inima ne arde, căci suntem chemați să ascultăm acest Cuvânt, iar acest fapt ne-a schimbat, ne-a ajutat să-L întâlnim pe Cel viu și să-L recunoaștem…

Cât timp durează această zi a călătoriei? E o singură zi care durează întreaga istorie și întreaga veșnicie…

Textul nostru are aceeași structură a Euharistiei pe care o celebrăm zilnic în amintirea Domnului, pentru că amintirea ne ajută să creștem, căci noi trăim prin ceea ce avem în inimă… Și avem în inimă ceea ce punem înaintea ochilor și în urechi.

Dacă lăsăm să între în ochi și-n urechi acest Cuvânt, inima noastră se va schimba zi după zi. Dar, dacă în urechi punem un alt cuvânt (cel propus de mijloacele media)…

Viața noastră depinde de ceea ce vedem și ascultăm… Din această cauză Evanghelia după Luca începe cu tema ascultării, adică ne vindecă urechea, ne arde inima, iar apoi vedem… Iar vederea devine drum, căci atunci când vedem, știm de unde venim și încotro să mergem…

Luca, în loc să piardă vremea să ne povestească ceea ce nu au văzut (când Isus a înviat, străjerii au văzut, dar au fost plătiți să spună că a fost furat), ne-a relatat ceea ce ei au experimentat, felul în care ei L-au recunoscut.

Și apostolii – care-L văzuseră – nu L-au recunoscut imediat. Și ei L-au recunoscut numai prin Cuvânt și pâine.

Evanghelia vrea să ne ajute să-L vedem și să-L cunoaștem pe Isus, ca să-L recunoaștem în viața noastră de fiecare zi: zilnic să trecem de la întristare la bucurie, de la fața întunecată la cea îndreptată spre (atentă față de) celălalt, de la inima împietrită la cea încălzită, de la dezamăgire la speranță; de la gura care doar se ceartă, la cea care vestește că este adevărat că a înviat! Și comunică această vestire, această experiență și altora… Pentru a ajunge să avem urechi care ascultă acest Cuvânt, mâini care frâng pâinea și dorința ca El să rămână cu noi: „Rămâi cu noi”…

Isus nu așteaptă nimic altceva, decât să-L invităm, pentru ca să locuiască pe vecie cu noi…

Și acum, mereu Îl avem prezent în noi în Cuvântul Său, pe care-L putem asculta. S-a făcut Cuvânt, pâine și viață…

Texte utile:

• Ps. 115;
• Io. 14, 15-24; 16; 21.