Luca 24,36-49

Am văzut în cateheza precedentă experiența pe care a avut-o cititorul Evangheliei: L-a întâlnit pe Domnul în Cuvântul Său, în Cuvântul care i-a încălzit inima, care i-a deschis mintea și ochii și i-a schimbat viața.

Acum continuăm să explicăm povestirea Învierii.

În povestiri, Luca are o viziune (o optică) particulară, diferită de cea a lui Matei și a lui Ioan, unde apostolii amintesc experiența lor și apoi ne comunică cum să avem și noi experiența lor, pornind de la experiența lor de apostoli. Luca are o viziune egală cu a noastră, căci nici el nu L-a văzut pe Domnul înviat, deoarece nici el nu era prezent. Luca doar a auzit vestirea Învierii și atunci, în povestirea sa, pune mai întâi „mormântul gol” – fapt relatat de toate Evangheliile, căci altfel Isus nu ar fi înviat – apoi vestirea învierii și, în final, modul în care noi experimentăm că această vestire primită este adevărată (cf. discipolii din Emaus)… Iar azi vom vedea experiența pe care apostolii de atunci au avut-o și pe care apoi o vom avea și noi.

Cu privire la înviere, e fundamental ca mormântul să fie gol; să existe vestirea că Isus a înviat. Apostolii nu ne povestesc cum a înviat, căci ei nu erau de față și nu au văzut… Dar L-au întâlnit și, de aceea, ei ne povestesc cum L-au întâlnit: L-au întâlnit cu toate simțurile, cu ochii, cu auzul, cu mâinile L-au atins și L-au întâlnit până și cu gustul, căci au mâncat împreună… Toate simțurile lor fizice au perceput prezența Înviatului. Dar nu este suficient să-L vedem, să-L auzim, să-L ascultăm, să mâncăm pâinea Sa și să mirosim Persoana, căci problema este: cum Îl recunoaștem pe Cel Înviat?

Recunoașterea Lui se întâmplă mereu prin Cuvânt și prin pâine, adică prin Cuvântul care explică iubirea Sa, pentru că în Cuvânt noi cunoaștem persoana, și apoi prin pâine – adică modul în care acea Persoană realizează iubirea Sa – adică Euharistia.

Așadar, și apostolii – pentru a-L recunoaște – au aceleași instrumente pe care și noi le avem.

Cei doi din Emaus, care s-au întors imediat, în aceeași zi, la Ierusalim, seara, i-au întâlnit pe ceilalți apostoli, care le-au spus: „I s-a arătat lui Petru”, deci este o vestire pentru cei doi, căci ei nu erau prezenți. Iar ei răspund: și noi știm că a înviat pentru că și noi L-am întâlnit în timp ce mergeam și L-am recunoscut prin Cuvânt și pâine.

Și în timp ce vorbesc comunicând experiența lor apostolilor – care e la fel ca a noastră – Domnul se întoarce la ei. Aceasta e povestirea pe care o vom explica acum, care relatează apariția lui Isus la toți discipolii care atunci erau împreună.

Se citește Lc. 24, 36-49

36 Pe când vorbeau ei acestea, el a stat în mijlocul lor și le-a spus: „Pace vouă!” 37 Speriați și cuprinși de teamă, credeau că văd un duh, 38 dar el le-a spus: „De ce v-ați tulburat și de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? 39 Priviți mâinile și picioarele mele căci sunt eu însumi. Pipăiți-mă și vedeți: duhul nu are carne și oase, cum mă vedeți pe mine că am”. 40 Și, spunând acestea, le-a arătat mâinile și picioarele. 41 Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau și se mirau, le-a spus: „Aveți aici ceva de mâncare?” 42 Ei i-au dat o bucată de pește fript. 43 Luând-o, a mâncat-o înaintea lor. 44 Apoi le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi”. 45 Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile 46 și le-a spus: „Așa este scris: Cristos trebuia să sufere și să învie din morți a treia zi 47 și să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate popoarele. Începând din Ierusalim, 48 voi veți fi martorii acestor lucruri. 49 Și, iată, eu trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis, însă voi să rămâneți în cetate, până când veți fi îmbrăcați cu putere de sus”.

Dumnezeu, care în VT stătea înaintea noastră și ne conducea spre libertate… și nu puteam să-I vedem fața pentru că El sta înaintea noastră, și-I vedeam spatele – la fel ca Moise – adică vedeam doar efectele prezenței Sale… Acel Dumnezeu care apoi s-a făcut trup în Isus, nu mai stă înaintea noastră, ci stă „cu noi”. Și contemporanii Săi au putut să-L vadă față în față. Dar acel timp a durat aproximativ 30 de ani. Apoi a fost glorificat pe cruce, unde a realizat misiunea Sa, și apoi, timp de 40 de zile, a făcut trecerea de la „a fi cu noi” la „a fi în noi”.

Dacă L-am văzut față în față, de ce apoi S-a făcut nevăzut? Pentru că nu mai este „cu noi”, ci este „în noi”. Tocmai prin Cuvânt, prin pâine, prin Spiritul Sfânt, noi suntem ca El și Înviatul e în noi și ne ajută să trăim. Acest text ne prezintă ultima trecere definitivă – după care urmează înălțarea – de la a fi cu noi, la a fi în noi în mod definitiv, prin Spiritul…

Noi, acum, trăim mereu în epoca Spiritului pe care Domnul deja ni L-a dat pe cruce, unde deja ni s-a dat în totalitate pe Sine. Spiritul pe care ni L-a dat în ziua de Paști și pe care ni-L dă de fiecare dată când citim Cuvântul… și pe care ni L-a dat la Rusalii… Dar avem nevoie de timp pentru a primi Spiritul… Este vorba de timpul ascultării, căci Spiritul intră în noi prin Cuvânt, prin participarea la Liturghie… până când Spiritul Său devine Spiritul nostru. Numai atunci putem fi vestitori, martori. De aceea e nevoie de timp. Apoi, nu-i suficient să primim doar o singură dată Spiritul… Și discipolii Îl vor primi de mai multe ori.

În textul nostru vom vedea cât de importante sunt simțurile.

Luca subliniază învierea trupului. Acest fapt pentru greci nu era ceva bun, căci ei disprețuiau trupul și numai spiritul conta. Pentru Luca, ceea ce contează e trupul.

Trupul nostru poate fi trăit sau cu Spiritul lui Dumnezeu, în iubire, bucurie, pace, bunăvoință… și atunci acest trup e teofanie și fiecare devine un dumnezeu pentru celălalt om; sau trupul nostru poate fi trăit cu spiritul opus, al separatorului, cu spiritul diabolic: ne separă, ne acuzăm, ne certăm, ne ucidem… E spiritul morții. Și tocmai în trup noi trăim ori un spirit, ori celălalt. Depinde de ce fel de cuvânt am ascultat: cel al șarpelui, sau cel al lui Dumnezeu.

În acest text sunt angajate toate simțurile, de la cel vizibil, adică vederea, la cel profund, ascultarea; la unul mai profund, atingerea, până la mâncare (gustul). Se poate presupune că simțul fundamental este cel trecut cu vederea, dar la care se face referire la sfârșit, când spune: „Voi veți fi mărturisitorii Mei”. Adică în măsura în care vom fi pătrunși de Spiritul Său, vom fi parfumul (mirosul) bun al lui Cristos (2Cor. 2,14), care se simte.

Vom vedea că e importantă „atenția (zelul) simțurilor”, așa cum o numea sf. Ignațiu, pentru că noi trăim în baza a ceea ce simțim, și nu în baza a ceea ce înțelegem, deoarece noi înțelegem foarte puțin. Iar când pricepem un lucru, cât de cât, nu înseamnă că-l și facem. În timp ce atunci când simțim un lucru, acesta ne mișcă, ne emoționează, ne împinge să acționăm.

vv. 36-37

36 Pe când vorbeau ei acestea, el a stat în mijlocul lor și le-a spus: „Pace vouă!” 37 Speriați și cuprinși de teamă, credeau că văd un duh,

„Ei” sunt cei doi din Emaus, apoi cei unsprezece, și ceilalți care erau cu ei și care vorbesc despre „aceste lucruri”. Aceste lucruri sunt experiența pe care ei au făcut-o: atât cei din Emaus, cât și Petru – care L-a văzut – și femeile care L-au văzut… Își comunică experiența pe care au făcut-o și care e povestirea Evangheliei: e experiența pe care ei au avut-o cu Isus.

Și în timp ce povestesc experiența, în povestire e prezentă Persoana. În timpul lor e prezentă și în mod fizic. Dar întotdeauna într-o povestire (și într-o scrisoare) e prezentă persoana care a scris. Fapt pentru care, în timp ce se vorbește, e prezent El. Căci Cuvântul face să fie prezentă persoana, pentru că tu vorbești despre ceea ce ai în tine. Deci acea persoană deja e prezentă în tine când vorbești despre ea. Deci nu vorbești despre „ce-ai auzit” (din auzite), ci vorbești despre experiența ta și încerci să o înțelegi, și în timp ce o înțelegi și o povestești, faci ca acea persoană să fie prezentă. Căci dacă tu lași îngropată în tine amintirea unei experiențe și peste ea pui multe alte lucruri, aceasta e ca un foc care mocnește dedesubt, dar e acoperit de multă cenușă… În schimb, amintirea readuce la viață (întărește) prezența.

Așadar, în timp ce apostolii vorbesc, El e prezent, „stă în mijlocul lor”, devine centrul. Și le spune: „Pace vouă!”. Sensul prezenței Sale, când El stă în centrul nostru, este pacea, care-i simțirea cea mai profundă. Pacea e semnul întregii armonii, e întâlnirea dintre orice făgăduință a lui Dumnezeu cu orice dorință a omului. Un om e în pace când e împlinit în dorințele sale. Dacă nu, mereu e neliniștit. Semnul prezenței Sale e această pace. Pacea nu e o iluzie, ci e simțul interior cel mai profund.

De fapt, o prezență negativă ne neliniștește. O amintire neplăcută ne neliniștește și, dacă nu ne-o amintim, înseamnă că am îndepărtat-o…

În schimb, Isus e o prezență care ne dă pace și liniște. Pacea biblică este tot binele. Într-un text se spune că „războiul mergea bine în pace”, voind să spună că ei câștigau. Pacea se verifică atunci când totul merge bine.

Când omul Îl pune în centrul vieții sale pe El, experimentează pacea, armonia deplină, care este simțirea cea mai frumoasă, e satisfacția oricărei dorințe.

Dar acestei păci ei îi răspund „plini de frică și spaimă”: înspăimântați – pentru că au recunoscut că e Isus – dar și plini de frică, pentru că spun „acesta e un spirit”, o nălucă (o fantasmă), deci nu cred…

Prezența Sa e o închipuire sau e o realitate?

Ei sunt încă atât de plini de fricile lor – alimentate de cruce – și până când nu înțeleg crucea ca fiind semnul maxim al iubirii lui Dumnezeu care biruie răul nostru -noi care-L punem pe cruce – prin binele Său, prin faptul că El dă tuturor oamenilor întreaga Sa viață și iubire, nu pot crede în Cel Înviat… Deci spun: „nu poate fi El”.

Centrul întregii cateheze îl constituie atât răspunsul dat femeilor, când le-a apărut pentru întâia oară, în fața mormântului gol: „Nu e aici. A înviat. Amintiți-vă ce v-a spus, că trebuia ca Fiul omului să pătimească aceste lucruri și apoi să învie în a treia zi”, cât și dojana adusă discipolilor din Emaus de-a lungul drumului: „Înceți la minte în a înțelege că Fiul omului trebuia să sufere…”. Isus începe să le explice din Scripturi ceea ce privește pătimirea Sa… În textul nostru Isus reacționează la fel, fapt care înseamnă că, centrul pentru a-L recunoaște pe Cel Înviat este acela de a înțelege în profunditate misterul crucii, deoarece crucea este revelația lui Dumnezeu ca fiind iubire absolută. Și până când nu intrăm în această iubire, nu putem să-L întâlnim. Ci întâlnim (avem) numai fricile noastre.

Și această iubire ne vine prin Cuvântul care ne spune că El e așa. Până când acest Cuvânt nu biruie minciunile și nu devine simțirea noastră, simțirea noastră rămâne o frică și spunem: e o nălucă, o închipuire… Încearcă în schimb să vezi dacă nu e adevărat tocmai opusul… Dacă începi să privești din optica încrederii și nu a fricii, vei vedea că e adevărat că El a înviat.

Căci prin frică lucrează dușmanul. Noi facem tot răul din frică și nu pentru că suntem liniștiți și în pace…

Prin pace și liniște lucrează Dumnezeu, căci din pace, liniște și bucurie – care sunt semnele iubirii recunoscute, ale iubirii primite și dăruite – vine orice bine.

Dezamăgirea i-a făcut să fugă pe cei doi din Emaus, bucuria îi face să se reîntoarcă.

Așadar noi, de obicei, considerăm că pacea este o iluzie (o închipuire), iar despre fricile noastre credem că sunt foarte reale, atât de reale, încât le realizăm. Cine împlinește nedreptatea, războaiele, dezbinările? Fricile noastre. Deci e clar că sunt reale dacă le facem… Să încercăm să nu le facem! Să încercăm să credem, să iubim și vom vedea că vom realiza exact opusul răului.

Așadar, stă în puterea noastră să alegem dacă să îngenunchem (să ne predăm) înaintea răului și a fricilor noastre sau să fim liberi și să stăm drepți înaintea Celui viu, care ne propune drumul iubirii și al vieții.

vv. 38-40

38 dar el le-a spus: „De ce v-ați tulburat și de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? 39 Priviți mâinile și picioarele mele căci sunt eu însumi. Pipăiți-mă și vedeți: duhul nu are carne și oase, cum mă vedeți pe mine că am”. 40 Și, spunând acestea, le-a arătat mâinile și picioarele.

Primul simț e vederea. Dar vederea e lucrul cel mai ambiguu, pentru că de obicei noi nu vedem realitatea, ci vedem doar fricile noastre, proiectate pe realitatea pe care o vedem… La fel ca în acest caz…

După ce a zis „pace”, acum Isus „vorbește”. Apare urechea, auzul… și-i întreabă de ce sunt tulburați? La fel cum Maria a fost tulburată la vestirea îngerului… De ce avem această „lipsă de gânduri”? În limba greacă, dialogihismoi indică gândurile care dau faliment… care sunt „scurtcircuitele” fricilor noastre, care vin din inima noastră…

Apoi urmează pipăitul (atingerea)… Priviți mâinile și picioarele Mele. Sunt Eu. Atingeți-Mă!

E adevărat că, de obicei, ochiul vede fricile. Dar ochiul e făcut pentru a vedea și ceea ce ai. Și atunci vezi în mod diferit: vezi realitate și persoana… dacă o iubești. Și tocmai prin auz tu înțelegi mai bine persoana.

Dacă atunci când vezi simți ori bucurie ori frică – vom vedea că simți bucurie când vezi și atingi – iar când auzi Cuvântul simți tulburare sau uimire…

Tulburarea e prima mișcare interioară care ne surprinde, dar care ne inspiră și frică, iar uimirea e mama cunoașterii și a înțelepciunii, a științei, pentru că te uimești de frumusețea care îți apare înainte și la care nu te gândeai…

Apoi urmează atingerea, care e singurul simț reciproc… pentru că cine atinge e atins, spre deosebire de simțurile lui a vedea și a vorbi… Tu poți vedea fără să fii văzut și viceversa… Și poți asculta fără să vorbești… și poți vorbi fără să fii ascultat. În timp ce atingerea, în mod obligatoriu, e reciprocă. Însă a apăsa (a strivi), nu înseamnă a atinge…

Există o vedere interioară pozitivă: când vezi un lucru – pe care-l dorești și-l iubești – îți dă bucurie… Tocmai bucuria și iubirea te ajută să vezi… Și există o vedere interioară negativă, care se întâmplă atunci când îți produce frică și angoasă doar simpla vedere a unor lucruri (o vedere oribilă)…

Există o ascultare exterioară și una interioară… care-mi atinge inima.

Apoi, dincolo de a atinge cu mâinile, există ceva care mă atinge mai profund și mă emoționează… și e un a fi atinși în interior.

Orice relație și realitate care pornește de la ochi și de la urechi, și apoi ajunge la inimă și mă atinge, devine sensul vieții mele; mișcă inima și toate acțiunile noastre.

Noi acționăm în baza a ceea ce ne atinge și ne înduioșează în interior, adică în baza a ceea ce ne mișcă, ne emoționează.

Pipăitul (atingerea) e simțul primordial, e cel mai complet. Credința – în Ev. după Marcu și după Luca – este exprimată ca fiind „o atingere”, e o experiență tactilă, în sens trupesc.

Luca insistă pe acest adevăr, pentru că se adresează grecilor care nu cred în învierea trupurilor. Când la Atena au vorbit despre Cristos și a Sa anastasis (Înviere), locuitorii au crezut că era un nou cuplu de zei, Cristos și Anastasia, soția Sa. Iar când Pavel le-a explicat că era vorba de Cristos-Înviat, ei i-au replicat: „te vom asculta mâine”.

„Atingeți, priviți: sunt Eu”… Ce? „Mâinile și picioarele”. Acestea sunt identitatea Sa. De fapt, identitatea Sa sunt cuiele, e iubirea Sa răstignită. Și aceasta e identitatea definitivă a lui Dumnezeu. Din înaltul crucii, El se revelează cine este… Crucea nu este o închipuire. Crucea exprimă întregul nostru rău, dar și tot binele Său. E tot binele Său – dat nouă – care răscumpără tot răul nostru.

Crucea nu este „în ciuda răului nostru” („cu toate că există răul nostru”), ci tocmai în răul nostru ne-a iubit și ne-a mântuit așa.

„A arătat mâinile și picioarele”: este arătarea lui Dumnezeu care ni se arată prin intermediul mâinilor și picioarelor.

Atingerea e importantă.

Exprimă modul în care noi vedem cu ajutorul Cuvântului… Căci Luca, fiind pictor, ne-a arătat prin povestire fața (chipul) lui Cristos. La fel și Cuvântul vrea să ne ajute să atingem, să ne conducă la experiența interioară…

Recunoașterea Înviatului se face prin „mâini” – care sunt puterea: puterea Sa este cea de a fi răstignit, și nu cea de a face rău – și prin „picioare”, care indică urmarea lui Cristos (discipolul e chemat să facă același drum); drumul Lui e acesta, sunt picioarele Lui, care L-au condus la Ierusalim unde a intrat în mormânt și apoi a ieșit… Așadar, drumul nostru e de la viață la moarte. Iar drumul Său a fost de la moarte la viață. Noi trebuie să privim drumul Lui. Realitatea unei persoane sunt mâinile și picioarele: tu exiști acolo unde sunt picioarele tale…

Aluzia „la trup și oase” se opune fanteziilor, proiecțiilor și închipuirilor, dorințelor pe care omul și apostolii le au în interior pentru a vedea spiritul.

Prima erezie în Biserică – și care rămâne mereu un pericol actual – se numește docetism. Docetismul înseamnă ceea ce „pare”; adică afirmă că Isus nu era cu adevărat trup și oase, nu era cu adevărat om, ci doar „părea” om. Dar și noi astăzi, de obicei, nu ne gândim că Isus e un om. Ne gândim că era Dumnezeu, care mai apoi S-a travestit, dar când a fost ucis, Dumnezeu I-a făcut un trup mai bun… Sau ne gândim că e doar o închipuire c-a murit – la fel cum spune Mahomed – că nu puteau să-L răstignească pe Isus, ci l-au răstignit pe Cireneul. Din această optică, Domnul e cel care-i răstignește pe alții… acești eretici cred că Domnul e la fel ca noi…

Însă adevărul e că tocmai Domnul – Jahve, Eu sunt – este unic tocmai datorită crucii… Așadar, e Dumnezeu tocmai datorită acestor mâini și picioare, datorită trupului Său. Și nu e Dumnezeu pentru ideile sau legile pe care le-a dat… El nu a scris nimic și nu a dat nicio lege! El ne-a dat numai trupul și sângele Său… Tocmai în trupul Său dat pentru noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu.

Să fim atenți la acest docetism, mereu prezent implicit în Biserică și-n sufletele pioase: mă refer la faptul că adorăm divinitatea pe care noi ne-o inventăm… dar nu-L adorăm pe Isus concret, pământesc cu trupul Său, care e centrul vieții noastre: Euharistia e trupul și sângele Său. Evanghelia e trupul Său și sângele Său! Astfel încât trupul și sângele nostru – adică viața noastră – și stilul nostru de viață să fie, să urmeze stilul Său de viață, cel al Fiului care se face fratele tuturor. Altfel creștinismul ar fi o minciună; doar o religie pioasă, la fel ca toate celelalte. Fiecare om își poate inventa propria religie…

În schimb Dumnezeu e trup, e Fiul omului, e la fel ca omul și de aceea e Dumnezeu.

vv. 41-43

41 Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau și se mirau, le-a spus: „Aveți aici ceva de mâncare?” 42 Ei i-au dat o bucată de pește fript. 43 Luând-o, a mâncat-o înaintea lor.

Aici apare un alt simț: gustul (gustul mâncării). Există multe gusturi, dar până la urmă sunt sintetizate în două aspecte: un lucru care place sau nu.

La început discipolii nu credeau pentru că le era frică, iar acum nu cred datorită marii bucurii. Așadar, toate motivele sunt bune… numai să nu creadă… „E interesantă această necredință a discipolilor: frica și opusul ei”. Dar există un exces – și într-o stare și în cealaltă – un exces care te face să spui: „e imposibil să fie așa!”. Însă tocmai acest „imposibil” este adevărul, e realitatea adevărată! Acest imposibil e adevărata dorință de a exista viață plină, căci altfel… ce viață ar fi?

Și se minunează…

Apoi din nou Isus le adresează o întrebare, la fel ca iezuiții care, dacă-i întrebi, răspund tot printr-o întrebare… Așadar, Isus ne lasă nouă răspunsurile… „Aveți ceva de mâncat?”.

„Ei i-au dat pește fript”. Răspunsul face referire la Io. 21,22. Evangheliile după Luca și Ioan sunt două Evanghelii asemănătoare. Luca scrie mai târziu, după ce studiază științific textele altora, adăugând și varianta sa simbolică. Spre exemplu, textului în care peștele era simbolul, imaginea lui Cristos în contextul euharistic, Luca îi adaugă faptul că peștele este Isus care și-a dat trupul Său pentru noi… Și e vorba de peștele care și-n apă – simbol al morții – trăiește. Iar când e scos pe pământ, vine pentru a fi hrana noastră și pentru a ne da nouă viață. Așadar, peștele fript este tocmai Isus. De fapt, celebrează Euharistia cu discipolii Săi, mâncând împreună.

„El l-a luat și a mâncat înaintea lor”. Acest „a mânca” face aluzie la primul gest al lui Adam și Eva care au mâncat în mod rău, au „mâncat” (devorat) asemănarea cu Dumnezeu, furând-o. Și acela din mintea lor nu era Dumnezeu.

În textul nostru, Isus mănâncă cu noi. Și acest „a mânca împreună cu noi” e gestul pe care l-a lăsat la ultima cină, pentru a indica sensul întregii Sale vieți, care e trupul Său, viața Sa dată pentru noi. Aceasta e mâncarea noastră.

Tema lui „a mânca” – anticipată la ultima cină – va fi dezvoltată în F.Ap.

Acum vom expune centrul care ne ajută să înțelegem totul…

vv. 44-47

44 Apoi le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi”. 45 Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile 46 și le-a spus: „Așa este scris: Cristos trebuia să sufere și să învie din morți a treia zi 47 și să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate popoarele. Începând din Ierusalim,

În aceste versete Isus amintește cuvintele pe care le spusese mai înainte.

Sensul întregii Evanghelii e exprimat foarte pe scurt: „Trebuie să se împlinească tot ceea ce e scris în Lege, în profeți și în psalmi despre Mine”. Ce este scris? E scris că Cristos trebuie să sufere și să învie din morți a treia zi.

Isus vrea să-i ajute pe discipoli să înțeleagă nu atât învierea, căci învierea este o inimă deschisă… ci premisa Învierii, care-i crucea. El învie nu în ciuda faptului că a fost răstignit, ucis și a murit, ci a înviat pentru că a murit. Și a murit răstignit și ucis în dezonoare…. Și tocmai pentru că a murit, tocmai de aceea e Dumnezeu. E înviat!

Dacă la început spun: „În ciuda faptului că voi l-ați ucis, Dumnezeu L-a înviat” (spune Petru), puțin câte puțin discipolii vor înțelege că nu este vorba de „în ciuda faptului că voi”, ci tocmai prin crucea Sa – loc în care El dezvăluie întreaga Sa iubire – tocmai pe cruce, Isus revelează cine e Dumnezeu: Cineva care știe să dea viața. Deci e clar că învie. El e însăși viața. Dar El, ca fiind viața, se revelează tocmai pe cruce.

Fapt pentru care misterul lui Moise, al profeților și al psalmilor constă în a înțelege că răul există – altfel l-am justifica (am motiva, am scuza răul făcut) și acest rău trebuie rezolvat biruindu-l. Dar nu dublând răul, ci printr-o putere a unei iubiri mai tari decât orice rău. O temă pe care am văzut-o mărturisită în timpul pătimirii lui Isus.

Dacă ucenicilor din Emaus le-a explicat Scripturile, de această dată Isus face ceva mai mult, trebuie să deschidă și mintea discipolilor pentru a-i ajuta să înțeleagă câte ceva… Nu e suficient să deschidă Biblia și să o explice.

Textul spune că Isus „le-a deschis mintea” – Petru nu prea înțelegea nimic – „ca să înțeleagă Scripturile”… Așadar, Cristos-Înviat nu face nimic altceva decât să explice sensul crucii, adică al pasiunii, al iubirii lui Dumnezeu pentru om. Și numai prin această optică a acestei pătimiri, a acestei iubiri infinite, eu, omul, înțeleg cine e Dumnezeu. Și înțeleg victoria asupra răului pe care Dumnezeu mi-o aduce. Deci înțeleg învierea și viața… Înțeleg minciuna care domină lumea.

Apoi adaugă că, în același timp cu suferința lui Cristos și cu învierea Sa, pentru noi există convertirea – care e suferința noastră pentru a ieși din rău – și iertarea păcatelor, care este învierea. Învierea înseamnă omul care deja trăiește fără sensuri de vină în deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu și nu mai e blocat de rău…

A păcătui, în limba ebraică, înseamnă a greși ținta, a falimenta. Așadar, omul nu mai e victima falimentelor sale… ci deja omul e iertat. Și acolo unde omul și-a aruncat darul vieții și iubirea, omul simte o iubire și mai mare, care-l iartă.

Și face parte din vestire nu doar ceea ce I s-a întâmplat lui Isus, ci și ceea ce acum ni s-a întâmplat nouă: convertirea – deci faptul că ne-am schimbat viața – și iertarea, exprimată printr-o viață nouă, împăcată, în iubire, pace, bucurie și bunăvoință… Și aceste lucruri le vestim!

Cui vestim?

Tuturor popoarelor (neamurilor). Neamurile înseamnă păgânii. E interesant că numește mai întâi păgânii, iar apoi adaugă „începând de la Ierusalim”, adică de la cei credincioși. Pentru că credincioșii sunt necredincioșii în mod special.

Avem o trecere: să pătimească, să învieze, va fi proclamată în numele Lui convertirea… Sunt cele trei etape ale drumului evanghelic, ale evanghelizării. Această vestire se face în baza iubirii care s-a făcut vizibilă pe cruce, în pătimire.

Crucea, învierea, vestirea care ne conduc la convertire… de ce? Pentru că vestirea ne prezintă, ne face cunoscută crucea și învierea… Așadar, în măsura în care ne vestește crucea (și ne face să participăm la misterul crucii), în noi moare omul vechi, pentru că vedem cât de mult suntem iubiți…, iar în vestirea învierii noi înțelegem și primim iertarea păcatelor, viața nouă… care deja a biruit moartea, pentru că trăim în iubire. El ne-a făcut să trecem de la moarte la viață.

Și acesta e întregul sens al Legii (a lui Moise), al profeților și al psalmilor.

După simțul vederii, al auzului, al pipăitului și al gustului, acum urmează mirosul…

vv. 48-49

48 voi veți fi martorii acestor lucruri. 49 Și, iată, eu trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis, însă voi să rămâneți în cetate, până când veți fi îmbrăcați cu putere de sus”.

Versetul 48 e cel mai scurt din întreaga Evanghelie după Luca, fiind și centrul întregii Evanghelii.

În acest loc avem îmbinarea (punctul cheie) între Dumnezeu – care mai înainte era înaintea noastră, apoi era cu noi – și acum e în noi. Și noi suntem martorii Lui. În acest loc „martorul” nu este un om care face propagandă pentru un altul. Martorul este un om care-și amintește. Cu alte cuvinte, noi suntem amintirea vie a Lui. De ce? Pentru că și noi, prin convertire, am murit față de rău – e răstignit omul vechi, al egoismului, al violenței, al fricii – și s-a născut omul nou. De fapt, viața noastră e îmbibată total de Cuvântul pe care l-am ascultat și de același Spirit. Și atunci imediat se observă că stilul nostru de viață este egal cu al Său.

La fel cum la o persoană primul lucru pe care-l intuim e mirosul… deci simți mirosul… La fel creștinul e numit de Pavel 2Cor. 2,14-16 „parfumul bun al lui Cristos”. Parfumul indică prezența persoanei. Iar parfumul nu poate să mintă, pentru că ori pute și e semn al morții, ori e un miros plăcut, fiind semnul vieții și al iubirii, al bucuriei. Mirosul e simțul cel mai puternic, care ne ajută să deosebim între viață și moarte… Omul a pierdut acest simț, căci, stând drepți, s-a îndepărtat de pământ. Însă mirosul e fundamental, ne ajută să deosebim imediat… să facem diferența între viață și moarte; între ceea ce e insuportabil și ne dezgustă și ceea ce ne atrage.

Iar noi devenim martorii Lui, adică îi atragem pe toți la El. De ce? Pentru că deja și noi am devenit ca El, și El este în noi prin intermediul Spiritului.

De fapt, spune: „Eu vă trimit făgăduința Tatălui Meu”. Făgăduința – deja în profeți – e o inimă nouă, un Spirit nou, care ne face să înviem din morți și ne dă o inimă de carne, ne ia inima de piatră. E marea făgăduință care va veni peste voi.

„Rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus”. E prima dată când spune stați în poziția șezut (așezați-vă) și fiți liniștiți, adică nu vă grăbiți.

Pentru că ceea ce voi trebuie să faceți nu e ceva asemănător canalului care duce apă în mai multe părți… Canalul nu produce apa… Ci voi trebuie să aveți un izvor interior și să fiți plini, ca să vă revărsați și în afară! Altfel sunteți simplii agenți publicitari ai unui produs slab.

Într-o reclamă se făcea publicitate la ochelarii de soare, iar un om spune: „Îmi pare rău de un singur lucru: că în viață nu am purtat acești ochelari de soare”. În schimb, mărturia noastră nu este despre ceea ce nu avem (ori despre ceva care ne lipsește), ci despre ceea ce am văzut, am atins, despre ceea ce mișcă viața noastră, despre ceea ce antrenează toate simțurile noastre. Până într-acolo încât viața noastră concretă să vestească (să predice) viața Sa. Și acest lucru e posibil, pentru că peste noi va coborî Spiritul, la fel ca peste Maria. Și noi vom da trup, adică consistență, în noi, lui Isus. Deja întreaga istorie este întruparea constantă a lui Cristos în fiecare dintre noi… Cum? Prin mijlocirea Cuvântului pe care-l citim, Îl vedem, Îl atingem, ne atinge, ne schimbă viața, ne convertește… ne dă bucuria să trăim ca fii ai lui Dumnezeu.

Și e nevoie de timp, deci „rămâneți așezați și cugetați la aceste lucruri”…

În concluzie, primele cuvinte ale lui Isus: „Pace vouă”, fac aluzie la vestirea îngerilor la Betleem. Iar acum Isus vestește: „Pace vouă, care veți vesti Evanghelia”. Așadar, această pace deja e în voi!

Acest „Spirit de sus” face referire la începutul Evangheliei, când i se spune Mariei că „Spiritul Domnului te va umbri”… aici suntem la sfârșit, deci acum, acel Dumnezeu care era cu noi (Emanuel), va lua trup în noi și va fi „în noi”. Și aceasta este cheia definitivă a Evangheliei după Luca, deoarece în următorul text Isus pleacă definitiv. Și apare distanța…

Luca pune învierea și înălțarea în aceeași zi, deși evenimentele s-au întâmplat într-un timp mai lung… El le pune în aceeași zi pentru că deja trăim în singura zi, care e ziua Spiritului pe care din zi în zi îl primi tot mai mult. Iar drumul e cel povestit de textul biblic…

În textul nostru am văzut că se vorbește despre toate simțurile: așadar, Spiritul trebuie să intre în simțurile noastre astfel încât să auzim, să simțim și să avem mirosul lui Cristos. Și atunci Îl vestim pe El. Atunci El e în noi și noi în El… E acel Dumnezeu care deja e prezent total în toți și doar trebuie descoperit, zi după zi.

Texte utile:

  • 1Io. 1,1-7
  • Io. 16,5-15
  • Io. 20, 19-29
  • Apoc. 5
  • 1Cor. 2,14
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag