Luca 3,1-20

În primele două capitole, Luca descrie categoriile fundamentale ale religiei ebraico-creştine: Cuvântul, făgăduinţa, împlinirea, credinţa, rugăciunea, aşteptarea, Mesia.

Astăzi vom aborda începutul vieţii publice a lui Isus, care – la fel ca în toate Evangheliile – este anticipat de predicarea Botezătorului. Ioan este icoana întregului VT, o persoană care sintetizează în sine toate caracteristicile istoriei lui Israel, popor pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru a-L primi pe Mesia. Botezătorul reprezintă omul adevărat care, în sfârşit, îl poate primi pe Domnul care vine şi astfel ajunge la împlinire, căci omul este chip al lui Dumnezeu.

Caracteristica fundamentală a lui Ioan o constituie faptul că el este o persoană excentrică – nu doar pentru că era îmbrăcat în piele de cămilă şi mânca lăcuste, trăind în deşert – ci pentru că excentric înseamnă că are centrul în afara sa. Prin structura sa, omul este excentric. Centrul nostru e în afara noastră. Noi locuim acolo unde se află inima noastră, în ceea ce noi iubim. Fiind chipul lui Dumnezeu – care e Iubire – omul mereu este altundeva, în afara sa: locuieşte în altul, în acel altul care este Infinitul.

Deschiderea Botezătorului nu este către un viitor vag, către un Dumnezeu oarecare pe care toţi putem să-l avem, ci este o deschidere care are rădăcini antice, are un trecut, o istorie: istoria lui Israel, o istorie de dreptate şi libertate.

Textul este important: dacă nu trecem prin botezul lui Ioan, prin figura Botezătorului, nu cunoaştem cine este Isus. Pe Isus îl întâlnim tocmai în timp ce mergem să ne botezăm la Iordan – de la Ioan – unde Isus vine şi stă în rând cu noi. Locul întâlnirii dintre noi şi Isus este tocmai botezul Botezătorului.

A boteza înseamnă a merge în profunzime, a merge la fund, a se scufunda; este omul care pătrunde în profunzimea realităţii umane. În profunzime Îl întâlnim pe Domnul.

Se citeşte Lc. 3,1-20

1 În anul al cincisprezecelea al domniei împăratului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era guvernator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al ţinutului Itureii şi Trahonitidei, iar Lisania, tetrarh al Abilenei, 2 pe timpul arhiereilor Anna şi Caiafa, cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. 3 El a străbătut tot ţinutul Iordanului, predicând botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, 4 aşa cum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia profetul: Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui; 5 orice vale va fi umplută şi orice munte sau deal va fi nivelat; drumurile strâmbe vor fi îndreptate, iar cele cu gropi vor fi netezite 6 şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu7 Aşadar, spunea mulţimilor care veneau ca să fie botezate de el: „Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine? 8 Faceţi roade vrednice de pocăinţă şi să nu începeţi a spune în voi înşivă: «Noi îl avem de tată pe Abraham», căci vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice fii lui Abraham din pietrele acestea. 9 Securea este deja pusă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc”. 10 Iar mulţimile îl întrebau: „Atunci ce trebuie să facem?” 11 Răspunzând, le-a spus: „Cel care are două haine să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel”. 12 Au venit şi unii vameşi ca să fie botezaţi şi i-au spus: „Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?” 13 El le-a spus: „Nu pretindeţi mai mult decât ceea ce a fost fixat pentru voi”. 14 Şi unii soldaţi l-au întrebat la fel spunând: „Iar noi ce trebuie să facem?” El le-a zis: „Nu maltrataţi şi nu acuzaţi pe nimeni pe nedrept şi fiţi mulţumiţi cu solda voastră”. 15 Deoarece poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau în inima lor despre Ioan, dacă nu cumva este el Cristosul, 16 Ioan le-a răspuns tuturor: „Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. 17 El are în mână lopata de vânturat ca să cureţe aria şi să adune grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge”. 18 Astfel, prin multe alte îndemnuri, el predica poporului vestea cea bună. 19 Dar Irod tetrarhul, fiind mustrat de el din cauza Irodiadei, soţia fratelui său, şi din cauza tuturor relelor pe care le făcuse Irod, 20 a mai adăugat-o şi pe aceasta peste toate: l-a aruncat pe Ioan în închisoare.

vv. 1-2

1 În anul al cincisprezecelea al domniei împăratului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era guvernator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al ţinutului Itureii şi Trahonitidei, iar Lisania, tetrarh al Abilenei, 2 pe timpul arhiereilor Anna şi Caiafa, cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu.

Sunt enumerate şapte nume păgâne şi evreieşti, politice şi religioase. Sunt numele mari care alcătuiesc istoria, începând cu Tiberiu Cezar, cu procuratorul şi guvernatorul trimis în Palestina ocupată de romani, apoi regii locali – care depind de ei – şi mai marii religioşi care se pun de acord cu politicienii, pentru a deţine puterea.

Aceste personaje principale le regăsim în timpul patimii lui Isus: sunt actorii, mai bine zis, antagoniştii Evangheliei. Sunt persoanele care fac istoria, acea istorie pe care oamenii trebuie s-o poarte pe umerii lor şi pe care Fiul Omului o va purta pe umerii Săi pe Cruce.

Tocmai în această istorie coboară, începe Cuvântul lui Dumnezeu. Centrul este Cuvântul care cade peste Ioan şi care spune: Când se naşte un nou profet, este Cuvântul lui Dumnezeu care cade peste el. Ioan este ultimul dintre profeţi. Ioan este prorocul cel din urmă, la fel ca Ilie, care trebuie să vină, tocmai înainte de a sosi Mesia.

Ioan prefigurează întreaga sa misiune prin două elemente:

  1. Se află în deşert,
  2. De-a lungul râului Iordan.

Deşertul aminteşte Exodul, când Israel a ieşit din sclavie. Iordanul reprezintă Pământul Făgăduinţei, faptul că poporul încă nu a intrat în Pământul Făgăduit. Deci misiunea Botezătorului constă în a conduce poporul de la libertate – care într-o anume măsură deja era prezentă, pentru că a ieşit din sclavie – la intrarea în Pământul Făgăduinţei.

Ioan vesteşte că el pregăteşte calea. Astăzi vom trata cum se pregăteşte calea pentru a intra în Pământul Făgăduinţei, care este Isus.

Cuvântul Domnului cade în acest pământ şi nu în afara timpului. Cuvântul cade în acea situaţie precisă, în acea istorie. Cuvântul pătrunde în şi se împleteşte cu istoria omului şi în istorie se realizează mântuirea.

vv. 3-6

3 El a străbătut tot ţinutul Iordanului, predicând botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, 4 aşa cum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia profetul:
Glasul celui care strigă în pustiu:
Pregătiţi calea Domnului,

    faceţi drepte cărările lui;
5    orice vale va fi umplută
şi orice munte sau deal va fi nivelat;
drumurile strâmbe vor fi îndreptate,
iar cele cu gropi vor fi netezite

6    şi orice făptură va vedea
mântuirea lui Dumnezeu
.

Începe predicarea Botezătorului. (Marcu şi Matei descriu figura Botezătorului: un om care trăieşte în deşert, îmbrăcat în piele de cămilă, care mănâncă lăcuste…). Cuvântul cade peste acest om şi nu în palatul lui Tiberiu Cezar, al lui Irod, al lui Filip, fratele lui Irod şi nici în palatele arhiereilor, deoarece întotdeauna Cuvântul cade în deşert.

Deşertul este locul liniştii unde nimeni nu deranjează, un spaţiu unde omul este străin de toate jocurile de putere, este locul sărăciei extreme şi tu trebuie să călătoreşti pentru a ieşi, căci altfel mori. În deşert nu există nimic. Deşertul este locul fundamental în care omul experimentează limitele sale, începe să cunoască că are nevoie de absolut tot, un loc în care omul poate trăi numai împreună cu alţii, în solidaritate, căci dacă este singur, moare imediat.

Deşertul este locul în care se experimentează cine este omul şi cine este Dumnezeu. Este locul încercării, al ispitei, dar şi al fidelităţii, al manei, al Cuvântului, al pelerinajului către Pământul Făgăduinţei, al apei. Deşertul este locul fundamental. La fel cum tăcerea este locul în care poate intra Cuvântul, deşertul este locul în care omul se formează, se maturizează. Deşertul înseamnă a abandona şi omul este cel care abandonează pentru că merge înainte.

Pe malul Iordanului Ioan proclamă un botez. Botezul este un ritual comun multor religii. Nu are numai o însemnătate de abluţiune (spălare conformă unui rit), ci înseamnă şi a se scufunda în apă, a pătrunde în profunzime, baptizzo. A intra în profunzime în apă înseamnă a muri. Deci botezul înseamnă pentru om a-şi recunoaşte propria natură muritoare, propria limită, înseamnă a ieşi din iluzia de atotputernicie; înseamnă  a înţelege că suntem limitaţi, că suntem nişte făpturi, adică muritori; mai înseamnă a-şi recunoaşte propria stare, statutul uman, egal cu al celorlalţi. Acesta este primul sens al botezului: scufundarea.

Dar este evident că la botez omul iese la suprafaţa apei, căci altfel moare. Dincolo de conştientizarea morţii, botezul este un protest împotriva morţii: omul vrea să renască la o viaţă nouă. Botezul exprimă dorinţa absolută de viaţă, dincolo de moarte. Şi dorinţa, speranţa care biruie întotdeauna moartea este caracteristica fundamentală a omului.

Omul este dorinţă de viaţă infinită, întotdeauna voind mai mult. Şi oricâte are, nu îi sunt îndeajuns. De ce? Dorinţa după infinit este pecetea lui Dumnezeu întipărită în om. Suntem după chipul Domnului, tocmai pentru că suntem deschişi acestei dorinţe după infinit, după plinătatea de viaţă. Deci botezul include ambele aspecte: conştientizarea şi acceptarea limitei (dacă nu te-ai ţicnit) şi dorinţa de a merge dincolo de limită (căci, fiind conştient  că va muri, omul este deja dincolo de moarte).

Acest botez indică o convertire, o schimbare a direcţiei vieţii noastre. În general, de-a lungul vieţii noastre noi nu facem nimic altceva decât să luptăm împotriva limitei, adică a morţii. Deci e o luptă disperată şi ducem o viaţă plină de evenimente triste care aduc doar moarte, pentru că existenţa noastră este în totalitate angajată să lupte cu fatalitatea. În schimb, omul are nevoie de convertire, de schimbarea direcţiei, pentru că viaţa noastră nu este destinată morţii.

Dar care e ţinta vieţii noastre? Se vorbeşte de păcat şi de iertare. Păcatul fundamental al omului, după Biblie, constă în faptul că omul nu a acceptat limita sa – că omul este creatura lui Dumnezeu – şi nu a acceptat-o pentru că el crede că Dumnezeu este antagonistul său. Aşadar, dacă Dumnezeu ne atacă în slăbiciunile noastre, noi nu acceptăm aceste slăbiciuni, ci le negăm.

Dacă tocmai limitele noastre, slăbiciunile noastre sunt  locul comuniunii, al iubirii, al faptului că suntem creaturi şi fii, atunci noi le  acceptăm. Prin urmare, Ioan vesteşte convertirea radicală, vindecarea de falimentul omenirii care constă în faptul că omul nu acceptă ceea ce este: fiu şi frate. Aceasta este convertirea!

Primele cuvinte pe care le spune sunt cele ale profetului Isaia, vestite într-un moment de mare disperare, atunci când poporul era în exil, sclav la Babilon din propria vină, din cauza păcatelor sale. Situaţia nu era egală cu sclavia din Egipt, unde era sclav din vina egiptenilor. Vesteşte că este posibil să se iasă din acest exil, să se scape de acest rău şi îndeamnă să se pregătească calea reîntoarcerii în Pământul Făgăduinţei.

Această pregătire a căii trebuie să îndrepte căile strâmbe; să umple văile; să aplece dealurile. Atunci când cineva construieşte o stradă dreaptă, procedează în felul următor: umple văile şi nivelează dealurile. În spate avem un întreg sens simbolic. Aşadar, să umplem toate prăpăstiile pe care le avem, acele abisuri care corespund acelor dealuri de rătăciri şi orgolii, pentru a construi o cale dreaptă, nu strâmbă, pentru a intra în promisiunea lui Dumnezeu.

Scopul este acesta: Toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Mântuirea Domnului este pentru fiecare făptură, pentru fiecare om aşa cum este el, cu slăbiciunile sale. Carnea indică omul plin de nevoi, de fragilitate şi slăbiciune. Mântuirea este pentru om.

Subliniem trecerea progresivă de la a asculta această voce din deşert până la a vedea: fiecare trup va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Se ajunge la contemplare, la gustul mântuirii, tocmai plecând de la a asculta. Ascultarea ne descoperă incapacitatea noastră de a ne mântui, dar şi faptul că primim darul mântuirii.

vv. 7-9

7 Aşadar, spunea mulţimilor care veneau ca să fie botezate de el: „Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine? 8 Faceţi roade vrednice de pocăinţă şi să nu începeţi a spune în voi înşivă: «Noi îl avem de tată pe Abraham», căci vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice fii lui Abraham din pietrele acestea. 9 Securea este deja pusă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc”.

După ce a afirmat că mântuirea este pentru fiecare trup, Botezătorul schimbă discursul şi spune: pui de vipere. Mai întâi garantează că există mântuirea, binele, apoi denunţă răul. Căci dacă nu există binele, nu există nici răul.

Binele există! Răul constă în faptul că noi nu stăm în acel bine, deoarece suntem pui de vipere. Pui înseamnă că suntem procreaţi, însă de şarpe. De ce?

În sine omul este fiul lui Dumnezeu. Dar pentru că omul este generat de cuvântul pe care-l ascultă, iar Adam (şi după el, fiecare adam) a ascultat de şarpe, de minciună, toţi suntem pui de vipere, fii ai şarpelui, fii ai minciunii. Dacă nu suntem convinşi de acest lucru, este suficient să citim presa, să privim războaiele şi nedreptăţile. Noi nu suntem fiii adevărului, ai dreptăţii, ai libertăţii. Noi nu producem rodul adevăratei convertiri. Dacă roadele noastre sunt nedreptatea, opresiunea, foamea din lume, războaiele, spunem că suntem fiii lui Avram, fiii lui Dumnezeu? Nu suntem fiii lui Dumnezeu,. ci ai şarpelui!

Botezătorul a demascat această falsă religiozitate împotriva căreia profeţii au luptat mereu (cf. Is.1): Dumnezeu spune că nu vrea tămâie, ci dreptate. Nu-L poţi venera pe Tatăl dacă tu-l oprimi pe fratele tău. Deci Domnul spune: Plecaţi de la Mine, căci mâinile voastre sunt pline de sânge! Profetul aminteşte aceste cuvinte şi este important acest fapt pentru că nu putem fi creştini fiind totodată de acord cu violenţa, cu nedreptatea şi războiul şi să pronunţăm numele lui Isus, prefăcându-ne că apărăm civilizaţia creştină.

Securea stă la rădăcina pomilor. Face referire la Maleahi 3, ultimul capitol din VT care vorbeşte de judecata lui Dumnezeu care vine să nimicească răul din lume. Şi acest rău este foarte mare, atât de imens încât Dumnezeu va muri pe Cruce. Deci nu este doar un simplu mod de a spune! Cristos moare pe Cruce şi toţi fraţii Săi, care acum sunt miliarde în lume, mor şi-n zilele noastre din cauza acestui rău. Trebuie să ne deschidem ochii. Profetul este cel care ne deschide ochii să vedem adevărata realitate, ajutându-ne să ieşim din aiureala în care trăim în mod constant, minţiţi de mass- media că nu se poate trăi diferit.

Mântuirea vine. Este o mântuire de aceste lucruri oribile pe care le facem. În toată Evaghelia aceste lucruri vor fi explicate. Luca este cel mai atent la această temă a fraternităţii. Aproape întreaga Evanghelie este o dezvoltare a fraternităţii pentru a deveni fii.

Vocea profetului revelează mizeria răului, peste care se va revărsa abundenţa milei şi a  harului, bunătatea Domnului, pentru a descoperi şi mai mult mizeria şi incapacitatea omului de a se mântui singur, pentru ca apoi omul să poată înţelege ce este adevărata mântuire.

vv. 10-14

10 Iar mulţimile îl întrebau: „Atunci ce trebuie să facem?” 11 Răspunzând, le-a spus: „Cel care are două haine să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel”. 12 Au venit şi unii vameşi ca să fie botezaţi şi i-au spus: „Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?” 13 El le-a spus: „Nu pretindeţi mai mult decât ceea ce a fost fixat pentru voi”. 14 Şi unii soldaţi l-au întrebat la fel spunând: „Iar noi ce trebuie să facem?” El le-a zis: „Nu maltrataţi şi nu acuzaţi pe nimeni pe nedrept şi fiţi mulţumiţi cu solda voastră”.

Vom vedea care este reacţia a trei categorii de persoane:

  1. Mulţimea (lumea obişnuită),
  2. Vameşii (o categorie de bogaţi care adună taxele). Ce sens are să cucereşti un popor dacă nu-ţi plăteşte tributul? Poziţia lor era urâtă de toţi pentru că în numele opresorului furau cetăţenii şi-i înşelau când strângeau taxele. Îi reprezintă pe cei care adună banii în numele statului – care astfel îşi întăreşte puterea – şi pe cei care fură.
  3. A treia categorie o formează soldaţii (armele, instrumentele cu ajutorul cărora se obţine totul, inclusiv ceea ce pe moment nu se poate obţine cu ajutorul banului). Practic, se povesteşte modul în care avansează istoria.

Toţi se întreabă: Ce să facem? În orice situaţie ne punem această întrebare. În Luca această întrebare se repetă mereu. Administratorul infidel afirmă: Ştiu eu ce voi face, la fel spune şi bogatul căruia i-a rodit ţarina. În Fapte, după Rusalii toţi îl întreabă pe Petru ce să facă. Este întrebarea tipică omului care nu este programat de instinct. Instinctul este infailibil: animalul nu se întreabă ce să facă. Animalul întotdeauna face bine. Dacă greşeşte, trebuie să-l ucizi, căci este programat de instinct.

Omul însă –  mulţumim Domnului! – greşeşte, dar nu trebuie ucis. Înseamnă că a greşit evaluarea şi deci rămâne deschisă întrebarea Ce să fac? Trebuie să înţelegi şi apoi să fii suficient de liber pentru a acţiona. Deci în a face sunt incluse şi inteligenţa şi voinţa specifice omului, care ne fac asemănători lui Dumnezeu dacă le folosim cu libertate. Dacă folosim inteligenţa şi voinţa pentru a fi sclavi sau pentru a-i face pe alţii sclavi, acestea devin o voinţă şi o inteligenţă de moarte, adică diabolice.

Întrebarea fundamentală e Ce să fac pentru a avea viaţă? Răspunsul Botezătorului pare minimalist: Dacă ai două haine, dă una aproapelui. Isus va spune: Lasă totul şi mă urmează! Celor care adună taxele le spune să nu fure, să pretindă numai cât e drept, nu dublu. Soldaţilor le spune să se mulţumească cu salariul lor şi să nu fie violenţi. Pare un răspuns minimalist, deoarece noi ne-am aştepta ca Ioan să conteste puterea, să organizeze revoluţia astfel încât poporul, în sfârşit, să devină suveran şi toţi să devenim stăpâni.

Dacă examinăm cu atenţie aceste răspunsuri, constatăm că sunt inteligente, ele distrugând din rădăcină criteriile care guvernează modul nostru de a acţiona.

Cine are două haine, să dea una celui care nu are. Cine are mâncare să facă la fel. Haina şi hrana sunt cele două elemente tipice pe care omul trebuie să şi le procure: hrana la fel ca animalul, haina fiind ceva în plus faţă de animal. Nu există un animal care are hrană şi care să dea jumătate din ea celuilalt. Bunurile pe care le avem le ţinem şi spunem că sunt ale noastre. Pentru noi dreptatea înseamnă să dăm fiecăruia ceea ce este al său, şi prin a-i da fiecăruia ce este al său înţelegem: mai întâi nu există nicio lege. Este momentul de putere, de violenţă. Când cel mai puternic a furat totul, stabileşte legea şi spune: acum fiecare să aibă ce este al său. Şi vai de tine dacă furi ce este al meu. Legea vine mereu… după. Cel puternic o impune pentru a-şi justifica şi motiva stăpânirea. Nu există nicio lege impusă de cine nu are putere.

Apoi există armele pentru a menţine această lege, dacă cineva s-ar împotrivi; şi există banul pentru a guverna, dacă nu… şi cel puternic s-ar simţi rău. Botezătorul atacă la rădăcină acest concept de dreptate care este marea nedreptate. Şi spune că acela care are două haine să dea celui care nu are. Ce înseamnă? Nu trebuie să strângi bunuri! Îţi este suficientă o haină, cealaltă este a fratelui tău. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu care este Tată.

Botezătorul atacă la rădăcină acumularea bunurilor. Tot ceea ce avem – averea noastră – ne foloseşte pentru a intra în comuniune cu fraţii, nu pentru a ne dezbina între noi. Dacă ai numai o haină, dă jumătate celui care nu are! Bunurile lumii sunt pentru toţi.

Noi trebuie să pornim războiul pentru a avea tot petrolul din lume şi a-l consuma noi… dar ceilalţi? Să moară în pace! Dacă băştinaşii mor, nimeni nu protestează, dar dacă vreun occidental este sechestrat, se porneşte un mare scandal. Când vom avea sensul proporţiei? Când vom înţelege că un sărac este la fel de valoros ca preşedintele republicii? Este la fel de valoros ca Dumnezeu, deoarece Dumnezeu s-a identificat cu ultimul dintre oameni! Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu!

Când vom înţelege toate acestea, vom vedea că lumea se schimbă. Deci Botezătorul nu este minimalist, după cum pare.

Prin ceea ce spune vameşilor, Botezătorul nu contestă taxele şi statul. Omul e animal politic, deci este drept să plătească taxele pentru ca bunurile să fie distribuite şi statul să poată construi structuri şi să slujească poporului. Botezătorul nu contestă nici stăpânirea romană din Israel care ar putea să exercite dreptatea. El nu planifică o situaţie mai bună şi în aşteptarea ei, face ce e mai rău. În această situaţie (aşa cum este ea) să fii atent ce poţi face pentru a săvârşi binele, ca aceste taxe să folosească într-adevăr binelui comun şi nu cere mai mult decât trebuie.

Soldaţii… Este clar că este nevoie de putere (violenţă) pentru a menţine o convieţuire civilă paşnică, deoarece mereu există răufăcători. În general devin conducători, fapt pentru care armele sunt în slujba lor. Dacă armele ar fi în slujba dreptăţii, cum ar fi corect, s-ar folosi pentru a împiedica violenţa. Poate că în zilele noaste nu mai au acest scop, deoarece armele mai au numai o singură putere: aceea de a distruge totul.

Botezătorul nu-i contestă. Vreţi să fiţi soldaţi? Puteţi fi, dar cu o condiţie. Primiţi numai salariul vostru. Nu ameninţaţi pentru a vă însuşi pe nedrept unele bunuri. Mulţumiţi-vă cu salariul vostru.

Ce să facem? Sunt cele trei sfere în care toţi ne întrebăm ce să facem cu bunurile, cu banii şi cu puterea noastră? Să le folosim în modul opus în care le folosim de obicei!

Bunurile nu se folosesc pentru a le acumula, ci pentru a le împărţi cu aproapele. Banul a devenit binele suprem, deci cu cât ai mai mulţi bani, cu atât e mai bine… Nu! Şi aici, mulţumeşte-te cu cât este drept. Şi violenţa? Să nu fie arbitrară, să nu fie violenţă! Puterea se foloseşte pentru a menţine acel statut de dreptate stabilit, care se conservă mult mai bine fără violenţă.

Luca se confruntă cu problema istoriei care merge înainte şi atunci se întreabă: cum putem fi adevăraţi creştini în această istorie păgână cu Tiberiu Cezar, Ponţiu Pilat, Irod? Cum putem trăi în această istorie? Se poate!

Botezătorul se întreabă şi îi ajută şi pe interlocutori să-şi pună întrebări, iar acest lucru nu e lipsit de importanţă, deoarece în acest fel ei conştientizează realitatea şi pot veni la lumină. Altminteri, ceva periculos dormitează în om.

În loc să acumulăm bunuri, Botezătorul propune împărtăşirea acestora cu alţii.

vv. 15-17

15 Deoarece poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau în inima lor despre Ioan, dacă nu cumva este el Cristosul, 16 Ioan le-a răspuns tuturor: „Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. 17 El are în mână lopata de vânturat ca să cureţe aria şi să adune grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge”.

Predicarea lui Ioan are un mare ecou şi lumea se întreabă dacă nu cumva el e Cristos. Ioan răspunde că el botează cu apă, şi că-i scufundă în realitatea lor, în slăbiciunile lor. Apa este simbol al morţii dacă te scufunzi în ea, şi simbol al vieţii, dacă ieşi la suprafaţă. Şi vă scot afară pentru că dacă nu, muriţi; dar faptul că vă scot afară este numai simbolic. Însă, vine după mine Cel care vă va boteza cu Spirit Sfânt şi foc. Nu cu apă, ci cu foc; nu în moarte, ci în Spirit, care este viaţa. Este botezul în viaţa lui Dumnezeu.

Tocmai când acceptăm umanitatea noastră, limitele noastre, fragilitatea trupului nostru, Îl întâlnim pe Însuşi Dumnezeu. Dumnezeu nu este nimic altceva decât împlinirea necesară a umanităţii noastre care, limitată fiind, îşi recunoaşte toate slăbiciunile, dar se luptă cu ele, pentru că are o arzătoare dorinţă de infinit.

În slăbiciunile tale Îl primeşti pe cel pe care-L doreşti. Îl vei întâlni pe Cristos care te botează în Spirit Sfânt şi foc. El va face judecata lui Dumnezeu şi nu Botezătorul. Judecata lui Dumnezeu va face să se cureţe aria, să se adune grâul şi să se ardă pleava.

Pleava nu foloseşte. Răul în istorie nu foloseşte. Va arde tot răul, nu pe cei răi! Isus nu este specialist în a-i exclude pe cei răi care întotdeauna sunt alţii. Dumnezeu moare pentru toţi păcătoşii şi nu exclude pe nimeni! Elimină răul prin trupul Său. Prin focul nestins al iubirii Sale arde răul lumii.

Dumnezeu utilizează vânturătoarea, astfel încât pleava să sară departe ca să o ardă, păstrând grâul. Însă noi zilnic facem operaţia opusă, cu sita. Agitând  sita, permitem să coboare făina, şi păstrăm mizeria. Ex.: Această persoană e bună, însă… Cu alte cuvinte, afirmăm că o persoană e bună, dar îi subliniem defectele. Facem exact opusul a ceea ce face Dumnezeu, care salvează grâul şi arde defectele.

vv. 18-20

18 Astfel, prin multe alte îndemnuri, el predica poporului vestea cea bună. 19 Dar Irod tetrarhul, fiind mustrat de el din cauza Irodiadei, soţia fratelui său, şi din cauza tuturor relelor pe care le făcuse Irod, 20 a mai adăugat-o şi pe aceasta peste toate: l-a aruncat pe Ioan în închisoare.

Comentând spusele Botezătorului, Luca-i numeşte predicarea vestea bună, Evanghelie. Botezătorul deja vesteşte Evanghelia, deoarece vesteşte o deschidere totală faţă de Cel care trebuie să vină pentru a ne dărui Spiritul şi focul.

Apoi Luca încheie istoria Botezătorului menţionând – încă de la început – că va fi închis şi apoi va spune că este ucis. Şi spune acestea înainte ca Isus să fie botezat. În textul următor, Luca nu descrie botezul, deoarece Botezătorul este la  în închisoare şi nu poate să-L boteze. Astfel spune: fiind Isus botezat. Deja botezat, aşadar, se află în rugăciune…

Imaginea lui Ioan în închisoare are o mare însemnătate. El este aşteptarea, şi la un moment dat se opreşte din aşteptat. Aşteptarea se termină, deoarece soseşte Aşteptatul. Nu trebuie să aşteptăm toată viaţa.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop