Luca 6, 20-26

Isus începe activitatea sa prin Cuvânt, zicând: Astăzi acest cuvânt pe care voi l-aţi ascultat se împlineşte. Am văzut că Cuvântul are puterea de a elibera omul în interior şi-n exterior, de a-i dărui o viaţă împlinită, care nu mai este ameninţată de moarte, de a-i da picioare pentru a merge spre casă, pentru a sărbători, apoi vindecă mâna pentru a trăi şi a lucra ca fiu al lui Dumnezeu. Cuvântul face toate acestea! Dar care Cuvânt? Fericirile. Ele doresc să ne ajute să privim realitatea cu ochii lui Dumnezeu.

Fericirile ating centrul existenţei noastre, căci mereu omul se întreabă ce să fac? Omul nu e condus de instinct, la fel ca animalul, ci omul are cultură, învăţând de la aproapele ce să facă. Omul are dorinţe, şi-şi doreşte ceea ce i se pare bun, frumos şi atrăgător.

Toţi considerăm că bun, frumos şi atrăgător este faptul de a poseda cât mai multe bogăţii, de a domina peste o mulţime de oameni, de a ni-L aservi chiar pe Dumnezeu, şi-atunci acţionăm chiar în această direcţie.

Din acest motiv, pentru a ne împlini dorinţele, folosim strategii multiple şi diverse.  Acesta e mersul lumii. Ne certăm unii cu alţii, căci toţi avem aceleaşi dorinţe. Aşa ne distrugem pe noi, pe alţii şi bunurile lumii.

Deci viaţa e structurată pe dominarea reciprocă, iar religia pe raportul ambiguu om-Dumnezeu: noi trebuie să-L ţinem bun pe Dumnezeu căci altfel… cine ştie ce ne poate face.

Dacă scara valorilor lumii are la temelie violenţa, războiul, uciderea,  moartea, distrugerea bunurilor pământului, scara  valorilor biblice sunt iubirea, iertarea, solidaritatea, viaţa şi faptul de a fi fii şi fraţi. Acest text biblic vorbeşte despre destinul omului.

Textul de la v. 20 până la sfârşitul cap. 6 este cateheza baptismală a Bisericii Primare, redată şi în Matei (cf. cap. 5-7) şi în Scrisorile lui Pavel, Ioan, Petru şi Iacob. Deci acest text este centrul credinţei creştine.

Să înţelegem frumuseţea şi noutatea acestui Cuvânt, în care am fost botezaţi, în care ne scufundăm. Din acest text cunoaştem cu adevărat cine suntem noi şi cine e Dumnezeu. Din acest Cuvânt se naşte omul nou şi lumea nouă. Din nefericire, este un text neglijat. Noi ne limităm la cele 10 porunci – şi e drept să le respectăm, dar nu reuşim – însă nu avem ca principii ale vieţii noastre tocmai dorinţele lui Dumnezeu: viaţa şi iubirea.

Textul biblic vorbeşte despre dorinţa lui Dumnezeu de a-l şti pe om fericit. Textul e un dar, însă darul trebuie primit cu sufletul deschis.

Se citeşte Lc. 6, 20-26

20 Ridicându-şi ochii spre discipolii săi, a spus: Fericiţi voi, cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. 21 Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi, căci vă veţi sătura. Fericiţi voi, care plângeţi acum, căci veţi râde. 22 Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî, când vă vor alunga, când vă vor insulta şi vor şterge numele vostru ca infam din cauza Fiului Omului. 23Bucuraţi-vă în ziua aceea şi tresăltaţi de bucurie, căci iată, răsplata voastră va fi mare în cer; pentru că aşa au făcut şi părinţii lor profeţilor. 24 Dar, vai vouă, bogaţilor, pentru că vă primiţi mângâierea. 25 Vai vouă, celor care sunteţi sătui acum, căci veţi suferi de foame. Vai vouă, celor care râdeţi acum, căci veţi boci şi veţi lăcrima. 26 Vai vouă, când toţi oamenii vă vor lăuda; pentru că aşa au făcut părinţii lor profeţilor falşi.

După vindecarea mâinii, Isus îi formează pe cei 12 Apostoli, adică poporul nou,  Biserica Sa. Apoi în Evanghelie urmează Fericirile. Aşadar, Biserica e mâna vindecată, care primeşte darul Fericirilor care, puse în  practică, dau naştere omului nou. Biserica a fost creată pentru a asculta Fericirile, iar ele există să ajute omul să devină om.

Toţi, din toate părţile, mergeau la Isus pentru a asculta şi a fi vindecaţi. Dacă noi urmăm Fericirile, ne vindecăm de răul radical al unei vieţi lipsite de sens, viaţă care se pierde dacă alergăm după avere, după putere, după plăcere. Vindecându-ne, aflăm că viaţa e  frumoasă, că are sens, că e mai tare ca  moartea şi că viaţa înseamnă iubire.

Deci acest Cuvânt ne vindecă.

Ascultau şi încercau să-L atingă. În acest Cuvânt Îl atingem pe Dumnezeu. El este acest Cuvânt, căci pericopa nu este altceva decât ceea ce Dumnezeu este pentru noi, prin Isus Cristos. Acest Cuvânt ne atinge. Noi Îl atingem pe El şi El ne atinge pe noi prin Fericiri. Atinge inima şi mintea noastră pentru a le face ca ale Sale.

Ei căutau să-L atingă pentru că din El ieşea o putere care-i însănătoşea pe toţi. Atingerea acestui Cuvânt are şi astăzi puterea de a-i însănătoşi pe toţi şi de a vindeca această lume de răul care o domină.

Omul trăieşte după cuvântul pe care-l primeşte. Pentru a interpreta Fericirile trebuie să ţinem seama că ele sunt autobiografia lui Isus mort şi înviat, învingător al răului şi al morţii tocmai pentru că le-a trăit. Fericirile ne descoperă lucrările pe care le face Dumnezeu în istorie; ne spun cine suntem noi în realitate: suntem fiii lui Dumnezeu.

În finalul Fericirilor Evanghelistul Matei notează: Voi sunteţi lumina lumii, sarea pământului, cetatea pusă pe munte.  Dacă noi trăim aşa, suntem lumină. Lumina e simbolul înţelepciunii, adică arată realitatea.

Noi suntem sarea pământului. Sarea dă gust, dă înţelepciune,

Cetate înseamnă  un nou tip de relaţie, o relaţie deschisă, trainică,  în care se poate trăi şi chiar îţi place să trăieşti.

v. 20a

20a Ridicându-şi ochii spre discipolii săi, a spus:

Isus ridică ochii. El nu vorbeşte ca noi, care ne aşezăm cu două trepte mai sus, ci se uită de jos în sus: ceilalţi sunt deasupra Lui. Atitudinea lui Isus care nu se aşează deasupra nici unui om, ne arată că El nu vrea să domine pe nimeni. Şi vorbeşte din adâncul sufletului şi-al experienţei Sale. Dumnezeu e foarte umil, se pune la nivelul nostru şi chiar mai jos. Noi suntem obişnuiţi să-L credem în înălţimi. El ridică ochii. Acesta e un semn de stimă şi respect. El consideră că fiecare om este foarte valoros, atât de valoros încât şi-a dat viaţa pentru noi. De altfel, El a spus: Nu am venit să fiu slujit, ci să slujesc!

Isus coboară la şes, semn al apropierii Sale de noi.

Verbele la timpul imperfect arată o acţiune începută şi neterminată, ceea ce înseamnă că  Isus repetă mereu aceste lucruri.

Să fim atenţi la Fericiri: oare Isus glumea când spunea: Fericiţi cei săraci cu spiritul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor, ori n-am înţeles noi multe lucruri. Poate că n-am înţeles chiar lucrurile esenţiale.

v. 20b

20b „Fericiţi voi, cei săraci,
căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu.

De obicei noi spunem: Fericiţi cei bogaţi, cei onoraţ, cei stimaţi, glorificaţi, cei care au succes pe micile ecrane etc., iar aici  avem exact opusul.

Pentru noi, săracul este opusul bogatului. Bogatul e cel care are mult cu puţin efort, iar săracul e cel care are puţin cu mult efort.

Cuvântul pitocos în greacă îl desemnează pe cel care nu are nimic şi inspiră milă. Este cel care trăieşte din cerşit, din ce i se dă, depinde de ceilalţi. Despre aceştia Isus ne spune că sunt fericiţi, dar nu pentru că sunt săraci (pitocos), ci pentru că a voastră, adică a celor care staţi aici în faţa Mea, este Împărăţia Cerurilor. Această fericire e la timpul prezent. Împărăţia lui Dumnezeu deja e a voastră.

Ce înseamnă că Împărăţia este a săracului? Împărăţia Domnului e Dumnezeu Însuşi, care împărăţeşte pe pământ. Noi vedem că pe pământ împărăţesc bogaţii şi ei domină peste alţii.  Dar Dumnezeu împărăţeşte slujind, căci e Iubire. Şi Iubirea dă totul, până la a se da pe Sine. Dumnezeu e extrem de sărac, pentru că iubeşte şi dă totul, până la a se da pe Sine.

Dacă ar avea lucruri, ni le-ar da. Poate că în tinereţe era bogat. Atunci ne-a dat pământul, cerurile, totul. Şi, după ce ne-a dat totul, ni se dă pe Sine.

Dacă Dumnezeu s-ar comporta ca un patron – aşa cum facem noi – ne-ar întreba: Vrei să respiri? Aerul e al meu. Mi l-ai plătit? Toată energia e a Mea. Mi-ai plătit taxa sau chiria? Dacă Dumnezeu s-ar comporta ca un patron, nimic nu ar mai exista pe lume. Totul s-ar risipi, căci totul e un dar. Dumnezeu Însuşi e dar. Păcatul constă în a dori să posezi, să stăpâneşti darul. Aşa îl distrugi.

Darul e important pentru că înseamnă relaţia cu Cel care dăruieşte şi atunci tu nu cazi în idolatrie. Pe de altă parte, tu trăieşti în baza darului, împărţindu-l cu alţii şi aşa darul se înmulţeşte, nu se epuizează, se reîmprospătează şi se reînsufleţeşte, căpătând vigoare.

Dacă negi că ceea ce ai primit e dar şi te faci stăpân, tu negi viaţa ca dar. A te naşte e dar! Nici un om nu se concepe singur. Viaţa e dar! Toate lucrurile fundamentale sunt dar! Noi trăim din dar, la fel ca săracul. Fiul primeşte totul de la Tatăl. În dar totul e important, căci darul devine semn de iubire, semn de viaţă.

A acumula tot mai mult înseamnă a face ca viaţa ta să se centreze pe lucrurile pe care le ai, înseamnă că ai devenit sclavul lor, îţi închini viaţa lor, te consumi şi mori mai repede. Prin urmare, acumulând fără saţ, îi prejudiciezi pe alţii de lucrurile esenţiale, determinându-i să moară de foame, în timp ce tu mori de stres. Aceasta nu e viaţă!

Dorinţa de a avea tot mai mult, ne desparte pe unii de alţii şi ne distruge.

De aceea sărăcia este lucrul cel mai măreţ care există şi pe care trebuie să-l învăţăm astăzi. Să învăţăm să practicăm sărăcia pentru a salva lumea. Altfel, lumea e pierdută, căci dacă toţi vrem să avem tot mai mult, să posedăm şi să ne stăpânim unii pe alţii, la urmă ne distrugem reciproc.

Înţelegem frumuseţea sărăciei propuse de Isus? Fiecare relaţie adevărată e săracă, nu e o asuprire a celuilalt. Pe celălalt îl primeşti gratuit. Altfel ce relaţie este? Fiii sunt iubiţi gratuit. Soţii se iubesc gratuit. E un dar. Iubirea este sărăcia care primeşte în dar totul şi dă totul în dar. Aceasta este viaţa şi deja este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

Când Matei spune: Fericiţi cei săraci cu spiritul, îi indică pe aceia care au spiritul săracului. Un om poate fi sărac şi să aibă spiritul bogatului. Toţi suntem aşa. Matei vorbeşte de cei săraci până în adâncul spiritului.

Atunci viaţa e frumoasă: e viaţa lui Dumnezeu. Tatăl nu are nimic, căci tot ce are dă Fiului. Întreaga Sa fiinţă o dă Fiului. Mai mult, fiinţa Tatălui este în întregime fiinţa Fiului. Şi Fiul ce face? La fel, El nu posedă nimic. Totul e al Tatălui. Ei trăiesc în acelaşi Spirit.

Această Iubire permite să fie Unul al Celuilalt, în dăruire reciprocă.

Opusul Spiritului Sfânt, al Spiritului Vieţii este spiritul morţii, adică dorinţa şi setea de a ni-i aservi pe ceilalţi, ceea ce înseamnă moarte reciprocă, ceea ce se întâmplă astăzi în jurul nostru.

Atunci când în Exerciţiile spirituale Sf. Ignaţiu doreşte să indice diferenţa între lucrarea satanei şi lucrarea lui Dumnezeu, inventează Parabola celor două echipe: dacă tu vrei să deosebeşti trupele satanei de acelea ale lui Cristos, strategia diavolului de cea a lui Cristos, atunci, iată! Satana vrea un singur lucru de la om şi încă de la început a reuşit să-l obţină: dorinţa de a avea tot mai multe lucruri, de a deveni bogat. Acest fapt îţi permite să devii puternic şi să domini peste alţii, deci să-i elimini pe alţii, apoi devii orgolios şi arogant, după care, ieşi la pensie, adică mori.

Isus propune o cale opusă: El trimite apostolii Săi să meargă la oameni şi să le propună iubirea sărăciei. Căci aşa vor înţelege ce este omul, adică un dar. În sărăcie va exista slujirea reciprocă şi nu dominarea reciprocă. Slăbiciunile noastre vor deveni punct de comuniune, de dăruire, de sacrificiu, iar de aici se va naşte umilinţa, care înseamnă umanitate, vom fi umani. Şi, în sfârşit, vom trăi în pace.

Acest discurs, Sf. Ignaţiu îl numeşte sacra doctrină, care în limbajul medieval înseamnă esenţa creştinismului. În mod ciudat, esenţa creştinismului nu vorbeşte nici de Cristos şi nici de Dumnezeu, ci despre om, despre omul care e după chipul lui Dumnezeu, care este dar. Sunt lucruri importante şi actuale. Când le vom pricepe? Împărăţia lui Dumnezeu e aici şi acum pentru cine a înţeles aceste lucruri.

Din cele patru Fericiri, prima şi a patra sunt la timpul prezent, iar celelalte două se deschid viitorului.

v. 21a

21a    Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi,
căci vă veţi sătura.

Expresia Fericiţi cei înfometaţi… sună oarecum ciudat. Foamea nu e o fericire. De fapt, motivul fericirii nu e foamea, ci faptul că în viitor acest om care acum e înfometat va fi săturat. Aşadar, există un viitor opus stării pe care omul o trăieşte acum. Săturarea este a celui înfometat, nu a celui sătul, întrucât acesta produce înfometarea şi, prin urmare, face răul. Aceasta e marea revelaţie!

Noi suntem mereu preocupaţi că vom muri de foame, că alţii ne vor face rău, ne vor ucide. Aceste frământări sunt oarecum justificate. Trebuie să fim înţelepţi şi prudenţi şi să nu-i provocăm pe cei răi, ci să ne luăm măsuri de protecţie.  Răul nu constă în a muri de foame, ci în a-i înfometa pe alţii. Răul nu constă în a fi omorât, ci în a ucide. Aproape toţi aceia pe care-i venerăm la altar sunt martiri, au fost ucişi, începând de la Cristos.

Atâta timp cât considerăm un rău faptul de a fi ucişi, îi vom ucide pe toţi pentru a ne salva viaţa. Răul nu este a fi ucişi – căci oricum toţi murim – ci răul este a ucide! Viaţa trebuie să o dăruim, ori o dăruim trăind-o din iubire, şi atunci e minunat, altminteri, trăim rău.

Motivul fericirii e viitorul care contrazice prezentul, iar în prezent e fericit acela care e flămând şi care e aşa pentru că el nu-i înfometează pe alţii, nu face răul. Acest timp de foame nu e definitiv.

Omul cunoaşte multe feluri de foame. Societăţii occidentale contemporane  îi este tare foame. Această societate a ajuns la nivelul în care nicio hrană nu o mai satură profund. E teribil. Această societate nu de pâine este înfometată, ci de a şti de ce suntem în lume sau care este sensul vieţii. Dacă  trăieşti făcând  nedreptate şi-i înfometezi pe alţii, nu vei afla niciodată adevăratul sens al vieţii. Toate bunurile pământului sunt concentrate în mâna câtorva indivizi. Cu toate acestea au un mare gol în suflet şi nu pot pricepe de ce. Adevărul e ţinut prizonier de nedreptate spune Pavel (cf. Rom), căci noi înţelegem numai adevărul care ne foloseşte pentru a ne apăra.

v. 21b

21   Fericiţi voi, care plângeţi acum, căci veţi râde.

Plânsul, mizeria, efortul de a supravieţui sunt specifice omului flămând şi sărac. Din fericire, plânsul său de astăzi va fi răsplătit cu râsul pascal, cu râsul victoriei asupra răului. Tu, care plângi, vei birui! Vom avea parte de această răsturnare de situaţie.

Cuvintele lui Isus pot fi interpretate şi eronat: Fericiţi sunteţi acum, voi, săracilor, adică fiţi împăcaţi cu situaţia aceasta şi lăsaţi-ne pe noi să fim bogaţi. 

Sensul cuvintelor lui Isus este următorul: cei săraci vor trece de la înfometare la saţietate tocmai pentru că au înţeles care sunt valorile care ne dau viaţă.. Sensul vieţii nu constă în a-i înfometa pe alţii, ci a împărţi pâinea cu înfometatul, a-l consola pe cel îndurerat. Aceasta e bucuria comuniunii şi nu aceea de a provoca suferinţă.

v. 22

22    Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî, când vă vor alunga, când vă vor insulta şi vor şterge numele vostru ca infam din cauza Fiului Omului.

Fericiţi sunteţi voi când vă vor urî. Este timpul în care trăim. Sunt urâţi, excluşi, insultaţi, consideraţi răi toţi oamenii pe care noi îi dispreţuim, căci nu au demnităţi înalte. Pe de altă parte, există contrariul, care nu este, totuşi, a iubi, ci Vai vouă când vă vor vorbi de bine! pentru că vă veţi bucura de o falsă stimă, vi se va arăta respect numai din interes, căci puternicul niciodată nu este iubit, ci e doar linguşit, în timp ce săracul, adică omul care se comportă după adevăr, este urât de omul care săvârşeşte răul.

Observăm că Fericirile sunt biografia lui Isus care e sărac şi înfometat (în deşert), care suferă şi plânge (până a muri pe cruce), care este urât şi exclus, care e omorât, dar apoi a înviat.

Biserica este vie, e sare şi lumină dacă trăieşte aceste lucruri, altminteri ea îşi pierde gustul şi nu foloseşte la nimic, decât numai la a fi călcată în picioare de oameni.

Dacă prin proiecte culturale căutăm să arătăm puterea Bisericii în societatea de astăzi, e mai bine să ne oprim! Dacă nu ne oprim, mutilăm  faţa lui Cristos şi faţa creştinului.

Dacă joacă Inter cu Milan, ca să luăm un exemplu din lumea sportului, şi toţi fotbaliştii se îmbracă cu tricoul echipei Milan, cum vor câştiga? Trebuie să ştim să distingem cele două echipe.

Noi pentru cine jucăm? Pentru duşman sau pentru echipa noastră?

Echipa noastră e omul în umanitatea sa. Biserica trebuie să înveţe lumea să fie liberă, solidară, să pună în practică doctrina Bisericii. Biserica nu trebuie să intre în jocuri umane pentru a-şi conserva puterea.  Dacă s-ar dărâma bisericile? Nicio grijă, căci Biserica este omul viu, este fraternitatea. Cuvintele Bibliei sunt structura Bisericii şi nu zidurile de piatră care ne feresc de ploaie şi frig. Mulţumim Domnului că Biserica e mereu lovită de cuvinte critice! Dar ea a rezistat şi va rezista de-a lungul timpului.

Fericirile ne cheamă să ne întoarcem la adevăr: ele salvează lumea. Textul Fericirilor nu se impune nimănui, ci îţi lasă libertatea de a le împlini cum poţi. În schimb, e  foarte important ca la baza principiilor mele de viaţă să stea iubirea şi dăruirea şi nu acumularea de bunuri şi exploatarea semenilor mei.

Când se vor întâmpla toate acestea – spune textul – în acea zi, dansaţi de bucurie.

v. 23

23Bucuraţi-vă în ziua aceea şi tresăltaţi de bucurie, căci iată, răsplata voastră va fi mare în cer; pentru că aşa au făcut şi părinţii lor profeţilor.

În acea zi bucuraţi-vă şi dansaţi. De ce? Veţi avea recompensa de a fi ca Fiul care a fost tratat la fel şi tocmai aşa a biruit răul: a înviat. Tocmai trăind aşa, a propus omul nou.

vv. 24-26

24    Dar, vai vouă, bogaţilor,
pentru că vă primiţi mângâierea.
25    Vai vouă, celor care sunteţi sătui acum,
căci veţi suferi de foame.
Vai vouă, celor care râdeţi acum,
căci veţi boci şi veţi lăcrima.
26    Vai vouă, când toţi oamenii vă vor lăuda; pentru că aşa au făcut părinţii lor profeţilor falşi.

Nu sunt un blestem, ci textul vrea să fie un semnal de alarmă, să ne arate riscul exprimând şi durerea lui Isus, care ia asupra Sa toate aceste rele.

Fericiţi voi, şi apoi avem vai. Acest vai este opusul celui fericit. Fericit înseamnă că te apreciez, te cinstesc, particip la bucuria ta. Vai înseamnă îmi pare rău. În primul caz mă bucur cu tine, în al doilea, îţi prezint condoleanţe, îţi spun că simt durerea pentru situaţia în care te afli, căci şi ţie îţi vreau binele, deşi ţi-ai greşit viaţa.

Vai pentru voi, bogaţilor, căci aveţi consolarea voastră! Este vai de tine  pentru că tu consideri că binele tău stă în bunurile pe care le ai şi tot în ele îţi afli consolarea. Consolarea o afli nu în bunuri, ci este Spiritul Sfânt-Mângâietorul acela care ţi-o dă, cel care-ţi ţine mereu compania. Şi este numele lui Dumnezeu, Emanuel,  care înseamnă Dumnezeu este cu noi. În situaţia în care Dumnezeul tău şi consolarea ta sunt lucrurile pe care le ai, atunci eşti cu adevărat trist. Căci compania pe care o ai constă numai în bunurile tale, pe care apoi – odată cu moartea – le vei lăsa, iar fii tăi se vor certa între ei pentru bunurile pe care le-ai lăsat. În viaţă ne certăm unii cu alţii pentru a avea tot mai mult, pentru a obţine tot mai multă dezamăgire.

Isus ne spune: nu ai văzut că ai greşit ţinta? Vai de tine! Îmi pare rău pentru tine. Nu spun că eşti plin de răutate, ci te invit să-ţi deschizi ochii. Isus nu face această observaţie cu răutate, ci El îţi arată durerea pe care o simte înaintea oamenilor nedrepţi, care au greşit ţinta. Isus nu detestă pe nimeni, ci tocmai pentru iubirea pe care o are pentru ele le arată riscurile la care se expun trăind aşa. Isus îi avertizează, tocmai ca să iasă din aceste capcane ale bogăţiei.

Fericirile pot fi interpretate oribil, adică: Vai, bogaţilor, pentru că vă ucidem ca să devenim noi bogaţi. Ce se schimbă făcând aşa? E mai bine să-i lăsăm bogaţi pe cei bogaţi, căci cel puţin au puţin stil şi sunt obişnuiţi. Dacă săracii devin bogaţi, situaţia va fi şi mai grea, căci atunci când săracii dobândesc puterea, ei au mai multă foame de bogăţie.

Dar Fericirile nu trebuie interpretate aşa. E suficientă sărăcia spiritului. Fericirile trebuie interpretate în mod realist pentru a ne întreba: Care sunt criteriile vieţii mele? Doresc să-mi extind puterea călcându-i pe alţii în picioare sau dimpotrivă? Care spirit mă conduce, al Fiului, care se face frate şi e solidar cu toţi sau spiritul răului?

Dacă mă las condus de Spiritul Fiului, atunci voi investi în această direcţie toată inteligenţa şi  calităţile mele,  bunurile şi efortul meu, munca şi capacitatea mea de a iubi.

Dacă nu este atent, omul riscă să gestioneze chiar şi slujirile cele mai nobile – de la cele spirituale la cele de caritate – ca forme de dominare şi putere peste celălalt.

Deci vai de voi, care sunteţi plini, că veţi înfometa! Nu spune sunteţi sătui, ci sunteţi plini,  căci a fi sătul nu înseamnă a fi plin. Eşti plin, căci nu mai ai unde să-ţi pui bunurile, dar ai tot mai multă foame.

Vai de voi care acum râdeţi, căci veţi jeli şi veţi plânge! Există un râs care ascunde întristarea, căci eşti singur, iar consolarea ta sunt acele câteva bunuri pe care le posezi şi nu relaţiile pozitive.

Vai de voi când toată lumea vă va lăuda! De fapt noi îi lăudăm pe cei care într-un fel ne reprezintă, adică reprezintă idealul nostru de persoană realizată. Cine sunt? Bogaţii, puternicii, aroganţii.Vai de voi dacă faceţi aşa!

Fericirile conţin cuvinte frumoase: ne revelează adevărul nostru şi ne vindecă. Toţi aleargă pentru a asculta şi a se vindeca. Aceste cuvinte ne vindecă progresiv. Au o putere care ne atinge şi ne însănătoşeşte. Ele refac omul liber, sănătos, omul care e frate şi fiu, omul care a înţeles de ce se află în lume, omul care e fericit, căci ştie de unde vine şi unde merge. Şi ştie de ce el şi alţii există pe lume.

A-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele înseamnă a avea aceste criterii de viaţă.

Pericopa nu are continuitate: avem chemarea celor 12 Apostoli şi imediat Fericirile. Înseamnă că cei 12 Apostoli, care, de altfel reprezintă Biserica, sunt creaţi de acest Cuvânt al Fericirilor. Ascultarea acestui Cuvânt alcătuieşte, construieşte comunitatea. Şi comunitatea împlineşte acest Cuvânt al Fericirilor pe care l-a ascultat. Căci omul împlineşte cuvântul pe care-L ascultă.

Acest Cuvânt ne arată ce are de făcut omul pentru a fi împlinit.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop