Puterea creaţiei constă în a-I cânta laudă Domnului. În ce sens? Când lauzi înseamnă că eşti mulţumit de binele aproapelui. Dacă noi suntem mulţumiţi de un bine al altuia, înseamnă că-l iubim pe aproapele, deci recunoaştem şi acceptăm binele ca fiind binele altuia şi intrăm în comuniune cu aproapele şi aceasta e viaţă! Lauda e expresia fundamentală a iubirii; înseamnă a fi mulţumit de aproapele pentru ceea ce este el.

Dacă binele altuia ne provoacă invidie, atunci binele devine un blestem şi distrugem binele şi pe aproapele. Dacă vrem binele unei persoane, nu suntem trişti pentru că persoana e bună şi inteligentă, bogată şi frumoasă, ci suntem mulţumiţi, în timp ce omul egoist e fericit numai dacă el e bogat şi frumos.

Pericopa aceasta este cel mai frumos text din câte s-au scris  vreodată. Fiecare cuvânt e poetic. Poesis înseamnă a face. Poezia este ceea ce face. Dumnezeu a făcut lumea prin cuvânt. Acum orice cuvânt e capabil să creeze sau să dărâme lumea. Cuvântul e mereu poetic, adică eficient şi creator. Ce creează? Ori viaţa, ori moartea.

Acest cuvânt – spre deosebire de Cuvântul de la început, care a făcut să existe totul – este mai profund, pentru că a face să existe e mai simplu decât a repara. E mai uşor să construieşti o casă de la zero decât să o repari pe una dărâmată. Acest cuvânt e o logo-terapie, care e forma cea mai înaltă a poeticului: a-l readuce pe om la integritatea sa cea mai profundă, dar care a fost pierdută.

Această pericopă ne arată care acţiune izvorăşte din Fericiri în raportul nostru cu ceilalţi, iar ceilalţi sunt duşmanii.

Se citeşte Lc. 6,27-35

²⁷ Însă vouă, care mă ascultaţi, vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc, ²⁸ binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă defăimează. ²⁹ Celui care te loveşte peste un obraz întoarce-i-l şi pe celălalt, iar pe cel care-ţi ia mantaua nu-l împiedica să-ţi ia şi tunica. ³⁰ Celui care îţi cere, dă-i, şi de la cel care a luat dintr-ale tale nu cere înapoi. ³¹ Aşa cum vreţi ca oamenii să vă facă vouă, faceţi-le la fel. ³² Dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Căci şi păcătoşii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. ³³ Şi dacă faceţi bine celor care vă fac bine, ce răsplată aveţi? Şi păcătoşii fac la fel. ³⁴ Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care speraţi să primiţi înapoi, ce răsplată aveţi? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor ca să primească la fel. ³⁵ Voi însă iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără ca să aşteptaţi nimic, iar răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că el este bun faţă de cei nerecunoscători şi răi.

Îndemnul central al întregii Evanghelii după Luca este: Fiţi milostivi, după cum şi Tatăl vostru milostiv este.  Luca va dezvolta acest îndemn în întreaga Evanghelie.

Textul are patru porunci: iubiţi, faceţi bine, binecuvântaţi, rugaţi-vă, urmate de alte patru porunci care extind acţiunea: întoarce celălalt obraz, nu-i refuza haina, dă, nu cere înapoi.

Urmează regula generală: după cum vreţi ca ei să vă facă vouă, aşa faceţi-le voi lor. Apoi, textul ne oferă motivaţiile pentru care să ne comportăm astfel: dacă nu se face aşa, atunci lipseşte harul, frumuseţea, lipseşte tot ceea ce este important în viaţă. Însă dacă faceţi aşa, veţi avea o mare răsplată: să deveniţi ceea ce sunteţi, egali cu Dumnezeu, care e aşa.

Textul ne arată din ce stofă este făcut omul. Din veci omul a visat să fie ca Dumnezeu, să-I ocupe locul. Şi e drept. Numai că e nevoie ca noi să renunţăm la acel Dumnezeu care-l suprimă pe om şi să devenim ca Dumnezeul descris de pericopă.

Aceste porunci sunt de fapt indicative autobiografice ale istoriei lui Isus, care aşa a trăit,  sunt îndemnuri adresate nouă de Domnul. Pentru că El vrea să trăim, ne spune ceea ce ne ajută să trăim.

Textul acesta este singurul proiect cultural, constituind cateheza baptismală de la începuturile Bisericii. Din aceste versete înţelegem forţa creştinismului, cu toate că puternicilor din zilele noastre le este necunoscută. În schimb, ea le este cunoscută oamenilor cu inima curată, care-şi iubesc aproapele.

Din nefericire, oamenii inventează  proiecte culturale pentru a deveni faimoşi şi pentru a-şi impune ideile.

vv. 27-28

²⁷ Însă vouă, care mă ascultaţi, vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc, ²⁸ binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă defăimează.

Primul cuvânt pe care-L spune Isus este iubiţi. Singura poruncă e cea a iubirii. Iubirea ne face ca Dumnezeu, ne împlineşte! Prin iubire noi intrăm în comuniune cu celălalt.  Iubirea nu constrânge. Prin iubire cei doi membri ai cuplului rămân liberi, chiar dacă sunt diferiţi. Devin unul singur, chiar dacă sunt doi. Nu se devorează reciproc, ci se naşte al treilea, care nu este vreunul din ei, ci este diferit. Iubirea este viaţă în  amândoi. Fără acest dinamism nu există viaţă; există doar durere, suferinţă şi viaţă chinuită, iar la orizont se vede moartea.  Aşadar,  iubiţi!

Pe cine să iubiţi? Pe duşmanii voştri. Cine sunt duşmanii? Eu nu am duşmani, pe ultimul l-am ucis ieri, s-ar putea răspunde. De fapt, duşmanul meu este aproapele meu, pentru că nu-l pot anihila şi pentru că  este oglinda mea, este egal cu mine, vrea şi el aceleaşi lucruri, şi mi se împotriveşte, aşadar este rivalul meu, este  duşmanul meu.

Porunca Iubiţi-i pe duşmanii voştri! este numai în creştinism, deşi fiecare om o cunoaşte în adâncul inimii sale. Dacă eliminăm această poruncă, nu rămâne nimic din creştinism.

De cele mai multe ori pe duşmani noi îi descalificăm, îi facem să pară diavoli şi aşa îi eliminăm. E suficient să citim articolele din ziare: e important să-i facem să pară diavoli pe cei care nu gândesc la fel ca noi. De ce? Cine e primul duşman?

Primul duşman e chiar Dumnezeu. Adam şi Eva s-au gândit că Dumnezeu era duşmanul lor. Primul duşman e Tatăl. Trebuie să-l elimin pe Tatăl pentru a fi eu tatăl meu. După ce-l elimin pe Tatăl, al doilea duşman e fratele (cf. istoria lui Cain şi Abel) căci e egalul meu şi are aceleaşi drepturi ca şi mine. Dacă-i elimini pe tatăl şi pe fratele, te elimini şi pe tine ca fiu şi frate.

Cine nu-şi iubeşte duşmanii, nu are în el spiritul lui Dumnezeu. Această poruncă a iubirii este caracteristica creştinismului. Martirii creştini niciodată nu au murit cerând răzbunarea asupra duşmanilor, ci au murit mărturisind iubirea şi iertarea pentru duşmani.

Dumnezeu nu are duşmani, are doar fii. Nu are fii de aruncat. El nu aruncă un fiu cu handicap, pentru ca să facă altul. Nu! Pe cei handicapaţi îi iubeşte şi mai mult. Şi dacă un fiu se simte rău sau înfăptuieşte răul, îl iubeşte şi mai mult pentru că acesta are mai mare nevoie de ajutorul Său. Tocmai iubirea duşmanului arată calitatea iubirii.

Dacă eu iubesc numai persoana care este bună şi drăguţă, care îmi dă totul, care mă apreciază, mă serveşte, când se comportă diferit, ce fac cu ea? O repudiez? Dacă o repudiez, ce fel de iubire mai poate fi aceasta? Aceasta nu mai e iubire, ci  egoism.

Experienţa fundamentală a creştinismului arată că iubirea adevărată nu este prietenia. Acest sentiment apare după ce persoana pe care o iubeşti răspunde cu iubire iubirii tale.

Totuşi, cineva trebuie să fie primul care să iubească. Dacă un om nu începe să-l iubească pe celălalt, nimeni nu va iubi. Toţi aşteaptă să înceapă celălalt. Iar acel altul este mereu duşman până când nu se simte iubit.

Isus a venit pe pământ să mărturisească iubirea duşmanilor. Dumnezeu a iubit aşa de mult lumea (lumea înţeleasă ca duşmanul lui Dumnezeu) încât şi-a dat viaţa pentru această lume, care L-a ucis. Tocmai astfel s-a realizat pe Sine ca Dumnezeu, ca iubire absolută şi necondiţionată. Tocmai astfel i-a arătat omului adevărul său profund, dorinţa sa de viaţă şi fericire, care este iubirea.

Iubirea duşmanilor, atunci când nu o avem, ne arată compromisul şi convieţuirea noastră cu răul. De ce eu îl detest pe celălalt care face răul? Pentru că mă fură, pentru că eu doream să fac acel lucru; pentru că este concurentul şi duşmanul meu.

Dacă ştiu că răul e rău, înainte de toate, îmi pare rău pentru aproapele care a făcut răul, şi-i spun că făcând aşa, greşeşte. Eu îi pot spune că este nefericit. Oare crezi că – pentru că eşti puternic – îi poţi domina şi stăpâni pe toţi cei din jur? Nu! Tu eşti un om care nu ştie ce este viaţa. Tu crezi că viaţa înseamnă să calci peste alţii? Greşeşti amarnic dacă gândeşti aşa.

Iubirea duşmanului ne indică eliberarea de răul din inima mea. Iubirea duşmanilor este adevărata putere împotriva răului, deoarece numai prin iubire biruim răul şi duşmănia. Însă când răspundem cu rău răului primit, noi dublăm răul.

Iubirea duşmanului arată calitatea iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi şi care ni se dă ca dar, deci suntem abilitaţi să ne iubim duşmanii. Dacă nu reuşim, vorbim altă dată despre aceasta.

Iubirea nu-şi află motivaţia în bogăţia sau în frumuseţea celuilalt! Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că suntem buni şi drăguţi, ci pentru că în El se află rădăcina Iubirii. Şi El ne-o oferă cu prisosinţă.

Iubirea este cea care creează valoarea celuilalt. Dacă fiul este iubit, cu adevărat acel fiu creşte liber şi capabil să iubească; dacă nu este iubit, fiul nu va iubi pe nimeni. Prin urmare, numai iubirea creează valoare şi un răspuns de iubire la iubire.

Cine face răul, se comportă aşa numai pentru că nu este iubit şi atunci se simte frustrat. Când sunteţi mulţumiţi, fericiţi, oare faceţi rău cuiva? Fac rău atunci când sunt mâniat, când lucrurile nu-mi merg bine, când mă simt rău cu mine însumi, atunci când nu-mi vreau binele fie mie, fie oricui. Iubirea creează valoare!

Faceţi bine celor care vă urăsc. Cu alte cuvinte, iubirea nu este un simplu sentiment, ci devine fapt împlinit.

Celui care te urăşte şi-ţi face rău, tu fă-i bine! Nu este numai a face, ci şi a bine-cuvânta. A zice de bine  este sportul preferat al femeilor la vremea ceaiului: atunci ele zic bine despre alţii… nu? Dar este şi sportul preferat al bărbaţilor şi al politicienilor a zice de bine despre alţii.

În Biblie trebuie binecuvântat numai Dumnezeu. El dă binele, iar noi zicem de bine. Binecuvântăm duşmanii pentru că ne dau ceva, adică darul de a deveni ca Dumnezeu care iubeşte gratuit şi creează valoare prin iubire.

Textul biblic continuă : Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru cei care vă calomniază. Pentru cine rosteşte cuvinte rele despre tine şi despre alţii, tu spune cuvinte bune despre el către Tatăl!

Acest discurs este la un alt nivel faţă de ideile noastre. Dacă începem să ne iubim duşmanii, să facem bine celor care ne fac rău, să ne rugăm pentru cei care ne vorbesc de rău,  am fi tentaţi să credem că răul prosperă…

Următoarele două versete subliniază că numai binele însănătoşeşte răul.

vv. 29-30

²⁹ Celui care te loveşte peste un obraz întoarce-i-l şi pe celălalt, iar pe cel care-ţi ia mantaua nu-l împiedica să-ţi ia şi tunica. ³⁰ Celui care îţi cere, dă-i, şi de la cel care a luat dintr-ale tale nu cere înapoi.

Duşmanul nu este numai cel care-ţi străpunge spiritul prin ură, vorbire de rău sau calomnie, ci şi cel care-ţi loveşte trupul, bunurile şi mai întâi de toate, faţa.

Celui care te loveşte peste un obraz, întinde-i-l şi pe celălalt. Când se va sfârşi răul din lume? Dacă unul îmi dă o palmă, se întâmplă de obicei pentru că o merit şi pentru că deja eu i-am dat două palme fără să-mi dau seama. Apoi el îmi dă una şi s-au adunat deja trei. Eu îi răspund şi aşa devin patru palme. Este o creştere constantă a palmelor pe care oamenii şi le dau. Răul creşte pentru că se răspunde la rău, dublându-l.

Răul se anihilează atunci când omul are o asemenea putere încât nu răspunde răului cu rău, ci-l învinge continuând să facă binele. Adică este dispus să poarte pe umeri şi un alt rău numai să nu facă răul. Aceasta înseamnă că omul rămâne mereu liber înaintea răului. Este omul care niciodată nu îngenunchează înaintea răului. Are nevoie de putere. În schimb, e uşor să răspund răului cu rău. Mai mult, răspund mai înainte ca celălalt să-mi facă rău. Răul celuilalt cheamă afară din mine răul pe care-l am. De aceea eu răspund răului prin rău.

Creştinul e chemat să aibă acele sentimente care dau viaţă omului şi care opresc răul. Iubirea este capacitatea de a duce pe umeri răul fără a răspunde provocării răului. Răul te provocă şi te determină să scoţi din tine ceea ce ai în interior. Dacă ai răul, tu răspunzi prin rău; dacă ai în interior binele, tu răspunzi prin iubire şi bine şi în acest moment răul se opreşte fiind dezarmat.

Lui Isus i se ia viaţa. Cum răspunde? El ne dăruieşte viaţa! Astfel întoarce Isus obrazul!

Celui care-ţi ia mantaua, nu-l împiedica să-ţi ia tunica. Îţi fură mantaua? E suficient să te cerţi şi să-l abandonezi gol.  Însă Evanghelia ne spune să nu-l împiedicăm să ne ia şi tunica. Isus ne dă hainele Sale, rămânând gol pe cruce. Acest îndemn înseamnă să fim liberi faţă de posesia lucrurilor şi să nu ne certăm pentru lucrurile materiale deoarece există ceva mult mai important.

Celui care-ţi cere, dă-i. Nu se specifică ce să-i dai. Îi poţi da cuvântul fundamental care purifică iubirea. Egoismul constă în a lua de la alţii; iubirea înseamnă a da, până la a-şi da propria viaţă!

Este frumos să dai. Te mulţumeşte. Dacă totuşi cineva îţi ia lucrurile? Nu-i plăcut! Să mi le ceară, că eu i le dau! Mă simt darnic… Însă dacă mi le ia fără să-mi spună, mă simt jefuit, prostit.

Dacă cineva îţi ia lucrurile, tu nu i le cere înapoi, ci fă-i-le cadou. Este tocmai ceea ce a făcut Isus cu noi. M-a iubit încă de când îi eram duşman, când îl uram, când făceam răul, când îl calomniam, când îl loveam, îl furam… El aşa se comportă! I-am luat viaţa? El n-a cerut-o pe a noastră în schimb, ci ne-a dăruit-o pe a Sa!

v. 31

³¹ Aşa cum vreţi ca oamenii să vă facă vouă, faceţi-le la fel.

Nu face altuia ce ţie nu-ţi place şi n-ai vrea să-ţi facă alţii ţie este o regulă de aur. Cu alte cuvinte, e suficient să nu faci nimic şi eşti curat? În acest sens,  exemplul cu un mort ar fi perfect, pentru că mortul nu face nimic nimănui.

Regula de aur se exprimă în pozitiv: Ce vreau să-mi facă oamenii? Care sunt drepturile mele? Eu am multe drepturi: am dreptul să fiu iubit, să fiu înţeles, să fiu stimat, să fiu apreciat. Mi-aş dori şi lucruri la care nu am dreptul pentru că fac răul. Aşa, de exemplu, mi-aş dori ca celălalt să închidă un ochi atunci când săvârşesc răul, atunci când îl lovesc sau îl fur. Aş dori să nu reacţioneze în asemenea situaţii, ci să mă ajute să facem o lege specială în guvern care să mă apere. Eu aş vrea ca alţii să respecte drepturile mele şi să-mi facă unele favoruri şi să nu mă pedepsească.

Să încercăm să vedem drepturile pe care le avem ca pe nişte obligaţii

Am dreptul să fiu liber! Dar alţii se bucură de acest drept? Nu? Atunci mai întâi respectă libertatea semenilor.

Am dreptul să fiu înţeles! Este clar că ai acest drept. Dar alţii se bucură de el? Unde e datoria mea de a-i înţelege pe alţii?

Evanghelia vrea să nu fim centraţi numai pe noi. Noi suntem o gaură neagră care mănâncă totul, care reduce totul la  nimic prin egoismul nostru. Însă textul biblic este ca soarele care aruncă în afara sa lumina pentru toţi.

Ce aştepţi de la alţii? Aştept să mă iubească, să-mi facă bine, să mă vorbească de bine, să se roage pentru mine, să fie gentili. Bine! Începe mai întâi tu să practici aceste lucruri în relaţia cu ceilalţi. Poţi încerca. Ai fost creat pentru a le face. De fapt, doreşti şi pentru tine  aceste lucruri.

Acest text al lui Isus este de-a dreptul revoluţionar, deoarece în centru stă celălalt şi nu propriul egoism. Această regulă transformă drepturile mele asupra altora în datoria mea faţă de alţii.

vv. 32-34

³² Dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Căci şi păcătoşii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. ³³ Şi dacă faceţi bine celor care vă fac bine, ce răsplată aveţi? Şi păcătoşii fac la fel. ³⁴ Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care speraţi să primiţi înapoi, ce răsplată aveţi? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor ca să primească la fel.

Aici sunt cele trei motive negative pentru a acţiona cum ne spune Biblia. În Biblie e scris Ce merit aveţi? Traducerea corectă este Ce har aveţi? Ce diferenţă mare există între har şi merit sau între a plăti şi este gratis! Iubirea plătită se numeşte prostituţie (meretricio), având aceeaşi rădăcină cu a cuvântului merit.

Aşadar, există o iubire a păcătoşilor (în ebraică, a păcătui înseamnă a greşi ţinta, a falimenta) care e o iubire falită, greşită. Această iubire se numeşte egoism şi este o iubire fără har, doar din interes. E o iubire care există numai dacă este răsplătită, fapt care distruge iubirea.

Ce este harul? Cuvântul haris, har indică graţia, frumuseţea, bunătatea, gratuitatea, iubirea. Are aceeaşi rădăcină cu a cuvântului bucurie. Este acea mulţime de cuvinte care-i permite vieţii să trăiască: iubirea, bucuria, frumuseţea, bunătatea, graţia, gratuitatea, darul. Aceste cuvinte ne spun că nu este o nefericire să trăieşti.

Atunci Isus întreabă: Dacă voi iubiţi numai pe cei care vă iubesc, ce merit aveţi? Şi apoi îi urâţi dacă nu vă iubesc. Aceasta e iubirea egoistă, iubirea prostituată, adică acea iubire pe care o meriţi pentru că o plăteşti. Dacă nu plăteşti, nu funcţionează. Iubirea ori e gratuită, ori nu există, căci e prostituţie. Da, iubirea va fi răsplătită, dar celălalt e liber să răspundă. Şi e o iubire gratuită. Tu nu o poţi plăti sau cumpăra.

Dacă faceţi bine celor care vă fac bine, care este meritul vostru? Se poate face binele, chiar şi fiilor, cu tot ceea ce le-am dat, şi apoi? Acest fel de iubire este şantaj, capitalizare afectivă. Nu e o mare iubire.  Dacă îi iubiţi numai pe oamenii de la care speraţi să primiţi ceva, să luaţi ceva, nu e iubire, ci cămătărie.

De obicei relaţiile noastre sunt bazate pe Cât câştigăm? Nu vei primi ca răsplată nimic, pentru că nu e iubire. Nu poţi pretinde iubirea de la celălalt. Tu poţi doar să-l iubeşti. Dacă el vrea, te va iubi, însă numai dacă tu îl iubeşti gratuit. Dacă pretinzi să te iubească, el are dreptate să fugă de tine. Se zice: Domnul să mă scape, cine ştie ce vrea de la mine.

Iubirea e har, e gratuitate. Altfel, nu e iubire. Şi acest lucru e valabil în toate relaţiile: de cuplu, cu fiii, între prieteni, fiind harul şi gratuitatea cele care produc reciprocitatea în iubire. Dacă nu, e o posesie reciprocă, o sclavie dublă.

Deci nu se poate iubi în acest fel. De aceea trebuie să-i iubim pe duşmani, pentru că e vorba de pură gratuitate; nu se pune problema profitului, a răsplăţii. Şi e locul în care se biruie duşmănia pentru că în acest fel celuilalt îi va slăbi îndârjirea împotriva ta.

Într-un alt loc se cere Să-l iubim pe aproapele nostru adică pe vecin. Pentru că în realitate adevăratul duşman este acela care îţi este foarte aproape: fratele tău, acela cu care trăieşti.

Cineva a scris: Iubesc omenirea, dar îl detest pe aproapele. Până când stau departe, toţi sunt foarte amabili.

v. 35

³⁵ Voi însă iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără ca să aşteptaţi nimic, iar răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că el este bun faţă de cei nerecunoscători şi răi.

Este motivaţia pozitivă. Versetul ne cere să ne iubim duşmanii, să facem binele şi să dăm împrumut fără să aşteptăm să căpătăm înapoi. Făcând astfel, ce beneficiu am? Vei avea o mare răsplată: salariul fiului. Ce salariu capătă fiul de la tatăl? Niciunul! Salariul constă în a fi fiu, a fi liber şi a fi egal cu Dumnezeu. Acesta e merele salariu! Dacă faci aşa, tu eşti egal cu Dumnezeu, eşti fiul Său. În sfârşit, eşti om liber care ştie să iubească, ştie să învingă răul, moartea. Aceasta e marea răsplată.

Recompensa gratuităţii şi a harului este că eşti ca Dumnezeu, care e graţie. Şi în sfârşit, viaţa devine frumoasă. Gratuitatea are o mare recompensă: îţi dă identitatea pe care o pierduseşi, identitatea de persoană capabilă să iubească gratuit, să creeze iubire şi viaţă şi de a birui răul.

Fiii Celui Preaînalt vă veţi numi, care e bun şi binevoitor. În greacă avem un cuvânt care nu înseamnă bun, ci poate fi folosit.

Primul atribut al lui Dumnezeu e că poate fi folosit. De aceea se poate chiar profita de El, pentru că El ni se oferă ca să profităm de El. Iar noi l-am omorât!!!

Prima omucidere din istorie s-a săvârşit în cadrul cultului, datorită invidiei. E vorba despre Cain care-l invidia pe fratele său Abel. De ce cultul lui Abel reuşeşte mai bine decât al meu, se întreba plin de ură Cain? De ce Abel are o relaţie mai bună cu Dumnezeu? În numele lui Dumnezeu, îl voi ucide pe fratele meu, pentru că eu vreau ca Dumnezeu să fie de partea mea, nu de a lui.

Privită din perspectiva noastră, problema ar suna în felul următor: pentru că Dumnezeu este de partea noastră, putem să-i exterminăm pe alţii.

Dar aici, în această pericopă, avem cu totul o altă definiţie a lui Dumnezeu: Domnul nu se foloseşte de alţii, ci poate fi folosit. Iubirea se lasă folosită şi nu foloseşte ea pe altul, ci îl slujeşte. Isus a spus că nu a venit să fie servit, ci pentru a servi.

Dumnezeu trebuie  folosit în favoarea celor nerecunoscători, care nu au harul Lui. Pentru cei care nu au har, Dumnezeu se lasă folosit. Asta face El pentru noi, care ne  duşmănim, care ne facem rău unii altora, care calomniem. Aşadar, Isus se comportă ca Fiul Celui Preaînalt. Ne iubeşte, ne face bine, vorbeşte frumos, se roagă pentru noi, întoarce şi celălalt obraz. Şi toate acestea le face gratis.

Procedând în felul acesta, Isus ne arată că suntem fraţii Săi, că suntem iubiţi de El infinit de mult, la fel de mult cum ne iubeşte Tatăl. Atunci descoperim identitatea noastră: Şi noi suntem fii! Tocmai acolo unde am greşit, după ce am reparat, mă fac nou.

Iată aici valoarea poetică a Cuvântului care nu doar creează lumea, ci o recreează, o face  nouă. Acest Cuvânt are forţa de a  mă face nou, şi de a arăta mult mai bine de cum eram la început, pentru că, în sfârşit, am înţeles care e identitatea mea de persoană iubită infinit, dar şi identitatea semenului meu, care e ca acela care mă iubeşte infinit.

Primul lucru care-mi vine în minte este distanţa dintre învăţătura acestor texte biblice şi ceea ce fac în viaţa de zi cu zi. Însă într-un al doilea moment văd o apropiere profundă între această învăţătură şi viaţa mea practică, pentru că eu fac tocmai opusul: sunt duşman, urăsc, blestem, calomniez, cer răsplată de la alţii. Apoi îmi dau seama că există Cineva care cu mine se comportă total opus: mă iubeşte, îmi face numai bine, vindecă partea mea de rău care e nerecunoscătoare, lipsită de har, căci răul îl facem tocmai pentru că ne lipseşte experienţa harului, a frumuseţii, a gratuităţii. Şi ceea ce face El e atât de frumos, îmi arată adevărul meu de frumseţe pe care deja îl am în interior şi-l scoate la iveală.

Dacă eu privesc acest cuvânt ca pe o oglindă, îmi arată imediat negativul meu, şi concomitent întreaga lumină a pozitivului care sunt. De ce? Pentru că tocmai în negativul meu văd gratuitatea iubirii, deci sunt iubit şi pot şi eu să iubesc. Deci acest cuvânt e poetic: mă recreează şi mă reface mereu.

Cuvintele pericopei sunt autobiografia lui Isus: El spune ceea ce simte şi face. În acest loc Isus ne spune cuvântul care ne vindecă cu adevărat.