Ps.94 (95) conţine invitaţia de a veni, pentru a intra în Domnul care vine  şi de a asculta azi şi mereu Cuvântul Său. Ascultaţi Azi vocea Sa: cuvântul azi se repetă de mai multe ori în Evanghelia după Luca şi înseamnă întotdeauna, mereu, în fiecare moment din zi sau din noapte şi în orice timp. La fel ca în trecut, şi azi, şi mâine să ascultăm glasul Său! Azi, adică întotdeauna să ascultăm Cuvântul Său.

Până aici am parcurs o cale bună în citirea şi explicarea Evangheliei după Luca: am învăţat să-L cunoaştem pe Isus, am explicat cum interpretează ceea ce face, am tratat discursul Fericirilor şi al milei, precum şi modul în care Isus realizează această milă. Aşadar, am învăţat să-L cunoaştem pe Isus.

La fel cum am învăţat noi, şi discipolii care L-au urmat pe Isus au învăţat să-L cunoască treptat.

În special Botezătorul! Evanghelia după Luca începe cu vestirea naşterii Botezătorului, o figură importantă. Botezătorul înseamnă sosirea promisiunii lui Dumnezeu, a profeţiei. El este cel care trebuie să pregătească drumul lui Mesia, cel care L-a recunoscut încă din pântecele matern şi care şi-a început activitatea cu puţin înainte de cea a lui Isus, pregătind primii ucenici ai lui Isus. Deci Botezătorul e persoana cea mai pregătită pentru a ne ajuta să înţelegem cine e Isus.

În această cateheză observăm că acest om a fost întemniţat, însă trimite doi soli să-L întrebe pe Isus: Eşti Tu acela care trebuie să vină sau trebuie să aşteptăm pe altcineva?

Avem un bilanţ al întregii activităţi a lui Isus. Noi ne putem identifica cu Botezătorul care-L cunoaşte foarte bine pe Isus.

Se citeşte Lc. 7, 18-35

¹⁸ Discipolii l-au înştiinţat pe Ioan despre toate acestea. Ioan a chemat doi dintre discipolii săi ¹⁹ şi i-a trimis la Domnul, spunând: „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?” ²⁰ Când au ajuns la el, bărbaţii aceia i-au spus: „Ioan Botezătorul ne-a trimis la tine, spunând: «Tu eşti acela care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?»” ²¹ În ceasul acela îi vindecase pe mulţi de boli, de infirmităţi şi de duhuri rele, iar multor orbi le dăruise vederea. ²² Atunci le-a răspuns: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan ceea ce aţi văzut şi aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună ²³ şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine”.
²⁴ Când au plecat trimişii lui Ioan, a început să spună către mulţimi despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie legănată de vânt? ²⁵ Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce sunt îmbrăcaţi în haine scumpe şi trăiesc în desfătare sunt în palate regale. ²⁶ Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da, şi mai mult decât un profet. ²⁷ Acesta este cel despre care s-a scris: Iată, îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale, care va pregăti calea înaintea ta. ²⁸ Căci eu vă spun: nimeni dintre cei născuţi din femeie nu este mai mare decât Ioan; însă cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el. ²⁹ Tot poporul care-l asculta şi vameşii l-au recunoscut pe Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui Ioan. ³⁰ Dar fariseii şi învăţaţii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu cu privire la ei, căci nu s-au lăsat botezaţi de el.
³¹ Aşadar, cu cine îi voi compara pe oamenii acestei generaţii? Cu cine se aseamănă? ³² Ei sunt asemenea copiilor care stau în piaţă şi strigă unii către alţii: «V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat, v-am cântat de jale şi n-aţi plâns». ³³ Căci a venit Ioan Botezătorul, care nu mănâncă pâine şi nu bea vin, iar voi spuneţi: «Are diavol». ³⁴ A venit Fiul Omului, care mănâncă şi bea, iar voi spuneţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor, prieten cu vameşii şi păcătoşii!» ³⁵ Dar Înţelepciunii i s-a dat dreptate de către toţi fiii ei”.

Textul este articulat pe trei întrebări. Botezătorul Îl întreabă pe Isus: Cine eşti Tu, cu adevărat? apoi, Isus întreabă despre Botezătorul: După părerea voastră, cine e Botezătorul? iar în final Isus se întreabă: Această generaţie (adică noi), cu cine seamănă?. Deci problema este identitatea lui Isus, a Botezătorului şi a noastră. Noi cu cine semănăm?

Textul este un fel de sinteză, cu scopul de a ne arăta ce se înţelege despre Isus, despre Ioan şi în final ne arată modul în care noi ne comportăm, cu cine ne asemănăm. Semănăm cu copiii care se joacă în piaţă.

vv. 18-20

¹⁸ Discipolii l-au înştiinţat pe Ioan despre toate acestea. Ioan a chemat doi dintre discipolii săi ¹⁹ şi i-a trimis la Domnul, spunând: „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?” ²⁰ Când au ajuns la el, bărbaţii aceia i-au spus: „Ioan Botezătorul ne-a trimis la tine, spunând: «Tu eşti acela care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?»”

Ioan se află în închisoare încă din capitolul al III-lea. Când Isus îşi începe activitatea, Ioan e deja întemniţat pentru că a denunţat adulterul regelui. Regele reprezintă poporul, deci adulterul regelui e simbolul adulterului întregului popor. Iar poporul e mireasa Domnului. Porunca fundamentală este de a-L iubi pe Dumnezeu cu întreaga inimă, cu tot sufletul, cu întreaga viaţă şi cu toate puterile. Însă noi toţi iubim cu întregul suflet, cu toată viaţa şi cu toate puterile cu totul altceva decât pe Dumnezeu şi aproapele. Acesta este adevăratul adulter pe care toţi îl săvârşim: noi nu iubim Iubirea noastră, ci iubim idolii noştri.

Botezătorul sfârşeşte prin a ajunge în închisoare deoarece, la fel ca toţi profeţii, spune altora care este sensul vieţii.

În închisoare cheamă doi dintre discipolii săi şi-i trimite la Domnul (în cateheza precedentă Isus e numit Domnul, deoarece învie morţii) cu întrebarea Tu eşti Cel care trebuie să vină sau trebuie să aşteptăm pe altul?  

Cel care trebuie să vină este marea aşteptare bimilenară a lui Israel: Tu eşti cel pe care-L aşteptăm?.

Ioan este ultimul dintre profeţi, este cel care cunoaşte adevărul lui Dumnezeu, este cel vestit lui Zaharia şi predestinat încă din pântecele matern să pregătească calea lui Mesia, este cel care L-a recunoscut pe Isus în pântecele maicii Sale, apoi L-a cunoscut de mic pe Isus care-i era văr.

Botezătorul predica foarte convingător despre Isus, spunând: El este Cel care trebuia să vină, El îi va elimina pe toţi cei răi, va aduna grâul şi va arde pleava , va aduce dreptatea lui Dumnezeu, vor fi salvaţi cei buni şi condamnaţi cei răi. Aşadar, Mesia va construi o lume nouă.

Aceasta era aşteptarea Botezătorului, la fel ca aşteptarea fiecărei persoane drepte: să vină dreptatea lui Dumnezeu, să-i elimine pe cei răi, să rămânem numai noi, cei buni, şi aşa începe Împărăţia lui Dumnezeu. În fond, Botezătorul gândea aşa cum gândim mulţi.

Isus a făcut o încă de la început o greşeală, pe care, în Ev. după Matei, Botezătorul i-a spus să nu o facă: Cum vii Tu să Te botez eu, când eu trebuie să fiu botezat de Tine? Prima greşeală a lui Isus este aceea de a se pune în rând cu păcătoşii pentru a fi botezat. A doua greşeală o comite  imediat după Botez. E vorba de cele trei ispitiri: În loc să accepte puterea economică (pâine din pietre), puterea politică  (toate împărăţiile pământului) ori puterea religioasă (să-L controleze chiar pe Dumnezeu), El alege să se încreadă în Dumnezeu-Tatăl şi să-şi iubească semenii trăind în sărăcie.

Apoi Isus începe să predice, şi ce vesteşte? Fericiţi cei săraci, fericiţi cei persecutaţi, iertaţi, iubiţi-vă duşmanii, nu judecaţi, nu condamnaţi, fiţi buni, după cum şi Tatăl vostru bun este. În acest moment Botezătorul spune: Eu mă aşteptam la un alt Mesia. Poate că Isus a venit să joace rolul celui bun pentru a vedea dacă vreun om se schimbă, dar apoi trebuie să sosească Mesia cel adevărat. Şi Petru dorea un astfel de Cristos.

Noi ce fel de Mesia avem în minte? Isus al cruciadelor? Isus al integralismului, al fanatismului, al sectarismului? Este acel Cristos pe care noi ne străduim din toate puterile să-L construim, să stăpânească lumea, să guverneze istoria, sau dacă nu vrea să domine El, să ne lase pe noi să stăpânim căci noi, cel puţin, am şti ce să facem?

Însă Isus a ales cu totul altceva. Prin urmare, întrebarea Botezătorului e plauzibilă chiar şi după două mii de ani: Ce fel de Mesia aşteptăm noi? În care Cristos credem? În Mesia închipuirilor noastre? Toate religiile, toţi ateii au aceleaşi aiureli. Cunoaştem apoi mesianismele de diferite feluri, bazate pe idei delirante: să înceteze istoria răului, să înceapă istoria binelui, să se diferenţieze bine unul de celălalt etc.

Însă Acesta se pare că nu înfăptuieşte niciuna dintre lucrările pe care noi ni le închipuim şi le aşteptăm de la Mesia. Atunci, cei doi ucenici merg la Isus şi-L întreabă: Eşti Tu Acela care trebuie să vină sau aşteptăm pe altul? Un altul, adică unul diferit, căci aşa nu merge bine.

Întrebarea ar fi bine să o schimbăm în invocare: Vino, Doamne, Isuse! căci El vine în fiecare zi. Noi trebuie să-I cerem să-L putem recunoaşte. Îi cerem că – aşa cum El S-a arătat – să ni se arate şi nouă.

vv. 21-23

²¹ În ceasul acela îi vindecase pe mulţi de boli, de infirmităţi şi de duhuri rele, iar multor orbi le dăruise vederea. ²² Atunci le-a răspuns: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan ceea ce aţi văzut şi aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună ²³ şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine”.

Isus răspunde întrebării: mai întâi săvârşeşte unele minuni, apoi vorbeşte şi spune că nu trebuie să aştepte pe altcineva, ci să aibă o altă aşteptare.

Ce face Isus? În acel moment El vindecă, îngrijeşte bolnavii şi săracii lumii, eliberându-i de spiritele rele.

Prin răspunsul Său, Isus ne arată că nu creează o lume diferită, mai bună, ci în această lume, aşa cum este ea, cu întreaga-i mizerie şi răutate, Isus îngrijeşte şi-i vindecă pe toţi. Vindecă bolnavii, ajută săracii şi păcătoşii. El ia toate relele omului asupra Sa. Acesta este modul Său de a lucra în istorie.

Isus nu elimină istoria, nu ia libertatea omului. El nu spune că a greşit crearea lumii şi prin urmare El nu spune: Voi distruge lumea pe care am aflat-o şi apoi voi face o altă lume mai bună. Nu! Ci această lume, aşa cum este ea, cu mizeria sa, cu contradicţiile sale şi nu o altă lume cum noi mereu încercăm să o realizăm. Această lume este locul – în acel ceas, în acel moment – în care trăieşte mila, compasiunea faţă de fiecare mizerie, răutate şi situaţie negativă. Şi Isus se apropie de fiecare om.

Dumnezeu nu cunoaşte un alt mod, căci El nu vrea să distrugă lumea şi să creeze o altă lume, ci Domnul vrea să salveze această lume pierdută, cu istoria ei reală şi nu cu o istorie mai bună. Domnul vrea să ne salveze pe noi cu toate aspectele şi aşa cum suntem, făcând din tot ceea ce noi suntem – şi din negativul nostru – locul iubirii, al milei şi al comuniunii cu El.

Domnul nu vrea să facă o lume de perfecţi, acest lucru îl lasă în seama tuturor religiilor care-i ucid pe toţi, numai să facă oameni perfecţi (la fel au făcut naziştii şi comuniştii), (toate -ismele doresc să facă lucruri perfecte, şi aşa îi distrug pe toţi şi distrug şi lumea). Acum se urmăreşte crearea unei economii perfecte, care va distruge lumea.

Dumnezeu însă vine în această lume – nu în una perfectă – şi-şi arată mila, duioşia, compasiunea, solidaritatea şi aceasta e mântuirea pe care El o aduce.

Textul precizează nu doar că ultima minune pe care a făcut-o constă în faptul că multor orbi le-a dat şi redat vederea, ci şi că Isus le spune să se întoarcă la Botezătorul şi să-i spună că orbii văd. Problema este de a ne deschide ochii închişi şi dornici să privească toate fantasmagoriile (închipuirile) noastre, pentru a vedea realitatea, aşa cum este. Din nefericire, noi vrem mereu o lume diferită şi mereu visăm altceva. Să ne deschidem ochii pentru ca să vedem realitatea şi să facem din această realitate locul iubirii, al solidarităţii, al compasiunii şi duioşiei. Aceasta este mântuirea, mântuirea acestei lumi şi nu a alteia!

Dacă cineva are un fiu  care se simte rău, nu înseamnă că vrea un fiu mai bun, omorându-l pe cel pe care-l are, ci vrea ca fiul pe care-l are să se simtă bine. Atunci Isus le spune: Răspundeţi-i lui Ioan că orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt vindecaţi, surzii aud, morţii învie. Toate categoriile sărace şi-n mizerie se simt bine: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, morţii învie. Cu alte cuvinte, situaţia noastră de orbire, de întuneric, incapacitatea de a umbla, lepra noastră, surzenia şi moartea noastră, toate aceste situaţii sunt răsturnate în pozitiv, datorită grijii şi îndurării Sale. Vestea cea bună este tocmai Evanghelia vestită tuturor săracilor, tuturor celor care au o lipsă în umanitatea lor.

Isus încheie: Fericit cel care nu se scandalizează de Mine. A se scandaliza înseamnă a se împiedica. Scandalul va fi Crucea. Toţi am vrea un Dumnezeu diferit. El tocmai pentru că e Dumnezeu, e diferit de cum ni-L imaginăm noi.

Acela care acceptă persoana lui Isus, istoria Sa de mântuire şi stilul de viaţă propus de El, e fericit, e pe calea cea bună şi trăieşte bine. Istoria propusă de Isus e o istorie de răscumpărare, care se realizează prin istoria care există şi nu prin alta diferită. Istoria mântuirii nu are o cale diferită de istoria lumii.

Isus pune întrebări despre Ioan.

vv. 24-28

²⁴ Când au plecat trimişii lui Ioan, a început să spună către mulţimi despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie legănată de vânt? ²⁵ Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce sunt îmbrăcaţi în haine scumpe şi trăiesc în desfătare sunt în palate regale. ²⁶ Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da, şi mai mult decât un profet. ²⁷ Acesta este cel despre care s-a scris: Iată, îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale, care va pregăti calea înaintea ta. ²⁸ Căci eu vă spun: nimeni dintre cei născuţi din femeie nu este mai mare decât Ioan; însă cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.

După ce a răspuns întrebărilor lui Ioan despre El, Isus ne adresează nouă, celor care ascultăm Evanghelia, o întrebare despre Ioan. Cine e Ioan pentru noi? Pe cine am mers să vedem în deşert? Isus se adresează celor care doreau schimbările despre care vorbea Ioan.

Isus îl descrie pe Ioan prin prisma locului în care locuieşte şi a hainei pe care o poartă, acestea fiind lucrurile care se văd în exterior. Ioan locuieşte în deşert, iar îmbrăcămintea era din piele de cămilă.

Şi Isus întreabă: Oare ce aţi venit să vedeţi? O trestie bătută de vânt? Trestia bătută de vânt desemnează persoanele slabe care devin puternice pentru că se apleacă sub bătaia vântului. O trestie aplecată de vânt nu se rupe, ci doar se încovoaie. Aceasta simbolizează oportuniştii sau oamenii puterii.

Ioan e prezentat ca profet, cel care vorbeşte în numele lui Dumnezeu: stă drept, în picioare.

În comparaţie cu persoanele care se adaptează schimbărilor, (ceea ce e important dacă vrem să obţinem ceva), sau cu cei care deţin puterea, numai pentru că stau la curtea regelui, Ioan are o putere particulară, şi anume aceea de a profeţi. Această  putere va avea o consecinţă specială: tăierea capului. Consecinţa vine din faptul  că profetul îşi exercită puterea sa cea mare, aceea de a spune adevărul.

Într-o lume plină de minciuni şi care urmăreşte obţinerea puterii, profetul are puterea de a spune adevărul. Şi Ioan e mai mult decât un profet, deoarece vesteşte adevărul definitiv. Ioan e acel profet vestit de Maleahi 3: Mesagerul Meu înaintea feţei, care vine să pregătească calea. Maleahi 3, ultimul capitol al Vechiului Testament, prezintă acest mesager înaintea lui Dumnezeu şi, în conformitate cu judecata lui Dumnezeu, distruge răul şi în final biruieşte binele. Ioan este acesta, e cel care vine înaintea feţei lui Isus. Tema părţii a doua a Evangheliei după Luca va fi faţa lui Dumnezeu, care este cea a Fiului şi înaintea acestei feţe va distruge tot răul, salvându-i pe toţi răufăcătorii.

Deci nu e numai un profet, ci e cel mai mare profet. Şi e cel mai mare dintre cei născuţi din femeie. Este elogiul cel mai mare care se poate aduce unei persoane. Apoi lucrurile se schimbă, căci Isus spune: Cel mai mic din Împărăţie e mai mare ca el. Acest text e adresat credincioşilor. La urmă: Cel mai mic din Împărăţie este Isus, care e singurul care crede în iubirea Tatălui şi a fraţilor şi e mai mare ca Ioan.

Căci Ioan a pregătit Împărăţia, dar Cel mai mic, care e în Împărăţie, este mult mai important decât cel mai mare, care este încă afară din Împărăţie.

Elogiul cel mai frumos care se poate aduce unei persoane, Isus îl aduce Botezătorului, care spune adevărul, nu umblă după cum bate vântul, nu caută interesul său, ci e un om liber. Ioan e modelul omului care poate să-L primească pe Domnul.

Totuşi, Cel mai mic dintre cei care au intrat în Împărăţie, e mai mare decât El.

Isus interpretează evenimentele care s-au întâmplat: predica şi sfârşitul vieţii Botezătorului.

vv. 29-30

²⁹ Tot poporul care-l asculta şi vameşii l-au recunoscut pe Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui Ioan. ³⁰ Dar fariseii şi învăţaţii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu cu privire la ei, căci nu s-au lăsat botezaţi de el.

În poporul care l-a ascultat pe Botezătorul există două categorii de oameni:

– oamenii obişnuiţi, la care se adaugă păcătoşii, căci toţi suntem păcătoşi, ne arată că Dumnezeu e drept. Poporul a înţeles dreptatea lui Dumnezeu pentru că s-a lăsat botezat. Dreptatea lui Dumnezeu constă în faptul că noi ne recunoaştem păcatul dar recunoaştem şi iertarea Sa.

– fariseii – care sunt cei care fac totul foarte bine, precum şi cunoscătorii de lege, cărturarii, cei care cunosc foarte bine totul şi care încalcă voia lui Dumnezeu, pentru că nu au acceptat botezul.

Aşadar, cei care nu acceptă să-şi schimbe opiniile şi cei care nu vor să se convertească, indiferent cât s-ar considera ei de perfecţi, cu siguranţă sunt în afara Împărăţiei lui Dumnezeu şi nu împlinesc dreptatea lui Dumnezeu.

În popor identificăm două categorii de credincioşi: păcătoşii şi drepţii, numai că starea lor este răsturnată. Drepţii sunt păcătoşi, pentru că au nevoie de mila Domnului şi sunt de acord cu un asemenea Dumnezeu. Cei păcătoşi sunt chiar drepţii, pentru că spun: Acest Dumnezeu este milostiv şi noi nu suntem de acord să fie aşa, căci nu acceptăm mila şi iertarea Sa. Această temă va fi dezvoltată în a doua parte a Evangheliei.

Există două categorii de persoane: cei care se simt păcătoşi şi cei care se cred drepţi.

Isus ridică privirea şi spune despre oamenii din această generaţie: sunt cei din generaţia Sa dar şi cei din generaţia noastră!

vv. 31-35

³¹ Aşadar, cu cine îi voi compara pe oamenii acestei generaţii? Cu cine se aseamănă? ³² Ei sunt asemenea copiilor care stau în piaţă şi strigă unii către alţii: «V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat, v-am cântat de jale şi n-aţi plâns». ³³Căci a venit Ioan Botezătorul, care nu mănâncă pâine şi nu bea vin, iar voi spuneţi: «Are diavol». ³⁴ A venit Fiul Omului, care mănâncă şi bea, iar voi spuneţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor, prieten cu vameşii şi păcătoşii!» ³⁵ Dar Înţelepciunii i s-a dat dreptate de către toţi fiii ei”.

După întrebările despre Isus şi despre Botezătorul, acum apare întrebarea despre această generaţie. Pentru noi această generaţie este cea din timpul nostru.

Prin urmare noi, care citim acum Evanghelia, cu cine ne asemănăm? Suntem ca pruncii. Odinioară, la fel ca în zilele noastre, copiii se jucau în piaţă. Unul dintre jocurile importante era de-a nunta, adică de a dansa. Ceilalţi răspundeau că nu doresc să se joace, ci vor să mimeze o înmormântare. Nefiind de acord, li se propune să se joace de-a înmormântarea. Ei din nou nu erau de acord şi spuneau că doresc să se joace de-a nunta. În acest fel niciodată nu reuşeau să se joace. E vorba de copiii mereu nemulţumiţi, care întotdeauna vor să participe la jocul opus faţă de cel care li se propune. Este o rupere infinită, repetitivă.

Noi suntem aceşti copii care mereu doresc să facă altceva decât jocul sugerat de Dumnezeu. Şi Dumnezeu ne propune ambele jocuri, sperând că vom fi de acord cel puţin cu unul. Noi, nu! Căci mereu vrem celălalt joc. Iar atitudinea noastră e urâtă: dacă Dumnezeu benchetuieşte, nu e frumos ca noi să jelim şi viceversa.

Dar Isus spune: Mai întâi a venit Botezătorul care nu mânca şi nu bea vin,  chema la convertire, la dreptate şi voi îl consideraţi un fanatic. Da, e bine să ne convertim, dar trebuie să ţinem seama că Dumnezeu e bun, deci trebuie să ne bucurăm, să celebrăm liturghiile noastre frumoase şi apoi să aranjăm totul la loc. Deci, în loc să ascultăm apelul Botezătorului de a ne schimba viaţa pentru a intra în bunătatea lui Dumnezeu, preferăm să spunem: Să lăsăm de-o parte aceste fanatisme, Dumnezeu e bun şi iartă, deci să ne continuăm viaţa ca mai înainte. Astfel, bunătatea lui Dumnezeu devine paravanul întregii noastre falsităţi perpetuate, iar Dumnezeu este garantul care acoperă tot răul nostru.

Prin urmare, îl refuzăm pe Botezătorul şi pe toţi cei care ne propun convertirea spunând că  sunt fanatici, având diavol.

Apoi, vine Fiul omului – Isus – care mănâncă şi bea vin. Este al doilea joc al lui Dumnezeu. În primul joc Dumnezeu ne cheamă să ne convertim, dacă am făcut ceva rău. Dacă facem binele şi ne îndreptăm spre libertate, Domnul ne cheamă la bucurie, adică să mâncăm şi să bem cu toate persoanele, chiar şi cu cele păcătoase. Dar de data asta aceştia obiectează: Nu se face aşa! Dumnezeu e drept şi nu este corect să ierţi. Dumnezeu are legile Lui, iar păcătoşii trebuie condamnaţi. Iar acesta e un mâncăcios şi un băutor: Este descrierea fiului rebel care prin lege trebuie lapidat în Deuteronom (18,21). Deci acesta trebuie ucis.

Aşadar, oricare ar fi jocul pe care ni-l propune Dumnezeu, noi facem exact opusul, iar Dumnezeu are doar aceste două jocuri de oferit şi e important să le recunoaştem. Există două reguli ale discernământului spiritual: Când facem răul, Dumnezeu ne cheamă la căinţă, la părere de rău şi la remuşcare. Dacă nu înţelegem acest fapt, pe care predica Botezătorului îl explică, niciodată nu vom cunoaşte binele în viaţă, ci vom justifica orice rău. Prin urmare, primul joc e cel propus de Ioan Botezătorul.

După ce am făcut jocul Botezătorului, adică după ce am dat curs dorinţei de a ne converti, de a ne schimba, de a călători în direcţia corectă, Domnul şi-a schimbat atitudinea. Dacă atunci când facem răul Dumnezeu ne vorbeşte despre remuşcare, despre regret, despre durere, când căutăm binele, Dumnezeu ne vorbeşte cu bucurie, cu iubire, cu pace. În bucurie se află puterea de a face binele.

Acestea sunt cele două reguli fundamentale.

Noi însă vrem să ne bucurăm tocmai atunci când ar trebui să deplângem ceea ce am făcut, sau să ne plângem păcatele atunci când am scăpat. Ar trebui să ne maturizăm şi să cultivăm bucuria.

Se pare că Dumnezeu niciodată nu reuşeşte să ne întâlnească, deoarece noi vrem mereu opusul jocului pe care El ni-l propune.

De fapt, acest om care mănâncă şi bea, prieten al păcătoşilor şi al vameşilor , care nu e altcineva decât Isus, va fi omorât, dar El ne dă speranţă.

Păcătoşii, despre care vorbeşte textul biblic şi care acceptă botezul lui Ioan, sunt fiii înţelepciunii. Ei acceptă înţelepciunea lui Dumnezeu şi se lasă re-creaţi  de această Înţelepciune, participând astfel la ospăţul Înţelepciunii şi la sărbătoare.

După ce Isus a spus că această generaţie nu vrea să înţeleagă nimic, oferă soluţia: întotdeauna cine vrea să înţeleagă, poate!

În această pericopă – care întrerupe povestirea vieţii lui Isus, pentru a cugeta în mod global – Isus realizează dorinţele mele? Răspunde la întrebările Botezătorului sau trebuie să aşteptăm un alt Mesia? Ce idei am despre Isus? Ce aştept de la El?

Ce idee am despre Botezătorul, despre convertire, despre sensul dreptăţii, despre sensul aşteptării lui Mesia, despre sensul libertăţii sau despre toate lucrurile despre care a vorbit Ioan? Şi care este prima parte a jocului propus de Dumnezeu?

Ce facem noi? În general facem exact opusul faţă de ceea ce ar trebui să realizăm în acel moment. Când facem răul, noi ne scuzăm că nu e atât de rău; când facem câţiva paşi spre bine, imediat ne gândim că vom cădea şi că ceva negativ se va întâmpla… fapt pentru care ne provocăm imediat răul. În acest fel, niciodată nu ne maturizăm.

Totuşi, textul ne oferă o speranţă: Înţelepciunea va fi considerată dreaptă de către fiii ei. Cu alte cuvinte, cine primeşte înţelepciunea şi se lasă modelat de ea, îşi va da seama că o va considera dreaptă, iar Înţelepciunea  va fi dreptatea şi răscumpărarea sa.