Introducere

În cap. 6 am subliniat că Isus îi cheamă pe cei doisprezece apostoli pentru a asculta Cuvântul, acel Cuvânt care ne face fii şi fraţi, care-i Cuvântul Fiului, Fericirile. Acel Cuvânt – Fericirile –  este autobiografia lui Isus. În cap. 7 am văzut că Isus trăieşte acest Cuvânt de compasiune: Iubiţi-vă duşmanii, El vindecând fiul unui păgân; sau, Faceţi bine celor de la care nu speraţi nimic în schimb, Isus înviind fiul văduvei sau, Iertaţi! şi Isus o iartă pe păcătoasă.

Trăsătura specifică a acestui Cuvânt este că el devine Cuvânt doar atunci când e ascultat. Întregul capitol 8 din Evanghelia după Luca prezintă tema ascultării. Vom vedea că acest Cuvânt e ascultat de cer, de pământ, de mare. Toţi ascultă Cuvântul. Dar problema este: oare omul îl va asculta? Omul e singurul chemat să asculte acest Cuvânt.

În centru avem povestirea cu rudeniile lui Isus: Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei care ascultă. Aşadar, acest Cuvânt este o sămânţă care ne face fiii lui Dumnezeu.

În Biblie se spune despre fiecare animal că este după specia sa, dar despre om nu se spune din care specie este. Omul nu are nicio specie: poate deveni orice, depinde de Cuvântul pe care-l ascultă. Dacă ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, devine Fiul lui Dumnezeu, altfel, devine fiul diferitelor lucruri pe care el le ascultă.

Omul are facultatea de a asculta, dar lucrurile sunt surde. Numai omul poate asculta şi de aceea poate vorbi!

Prin facultatea omului de a asculta,  el poate fi egal cu Dumnezeu sau poate fi opusul Lui.

Întreaga creaţie e încredinţată discernământului şi capacităţii omului de a asculta precum şi răspunsului pe care-l dă în urma ascultării Cuvântului.

Întregul univers uman este guvernat de cuvânt, dar şi întreaga ştiinţă, toată politica, economia, toate familiile, relaţiile, prieteniile, cultura, arhitectura. Nu există nimic care să nu fie Cuvânt.

Vom vedea care este importanţa cuvântului. Nu Cuvântul este primul, ci ascultarea. Dacă omul nu ascultă nimic, nu vorbeşte nimic. Aşadar, pericopa este o verificare a calităţii ascultării: ce şi cum ascultăm 

Se citeşte Lc. 8,1-8

¹ Şi după aceea, el trecea prin cetăţi şi sate, predicând şi ducând vestea cea bună a împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu el;² de asemenea, unele dintre femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care scosese şapte diavoli, ³ şi Ioana, soţia lui Cuza, administrator al lui Irod, Suzana şi multe altele care îi slujeau cu ceea ce aveau. ⁴ Pe când îl însoţea o mulţime mare şi veneau la el din fiecare cetate, le-a vorbit printr-o parabolă: ⁵ „Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. În timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului, dar a fost călcată în picioare şi păsările cerului au mâncat-o. ⁶ O altă parte a căzut pe piatră şi, după ce a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. ⁷ Altă parte a căzut între spini, dar spinii, crescuţi în acelaşi timp, au înăbuşit-o. ⁸ Iar altă parte a căzut în pământ bun şi, crescând, a dat rod însutit”. După ce a spus acestea, a strigat: „Cine are urechi pentru a asculta, să asculte!”

Avem o parabolă despre ascultare, pericopa seminţei. Dar mai înainte avem o introducere la această parabolă, care ne prezintă terenul care primeşte această sămânţă: sunt cei  doisprezece şi femeile (vv. 1-3).

Ar fi fost suficient să ne oprim doar la primele trei versete care vorbesc despre cei doisprezece şi despre femei.

Să privim la vv. 1-3 ca la o introducere care ne arată care este pământul: să vedem asemănarea şi diferenţa între cei doisprezece (toţi bărbaţi) şi femei.

Avem o complementaritate.

vv. 1-3

¹ Şi după aceea, el trecea prin cetăţi şi sate, predicând şi ducând vestea cea bună a împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu el;² de asemenea, unele dintre femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care scosese şapte diavoli, ³ şi Ioana, soţia lui Cuza, administrator al lui Irod, Suzana şi multe altele care îi slujeau cu ceea ce aveau.

Începe o nouă etapă a Evangheliei: Isus nu mai e singur şi merge să  proclame Evanghelia. Activitatea de proclamare a Evangheliei începe cu Cuvântarea de pe munte, cu Fericirile, discurs care în Evanghelia după Luca este rostit la câmpie.

Isus este însoţit de apostoli, care acum fac parte din anturajul Său. Toţi apostolii şi toţi oamenii sunt incluşi într-o expresie: Erau cu El cei doisprezece, apoi Luca îi neglijează, dar descrie cu lux de amănunte femeile.

Aceste femei – spre deosebire de cei doisprezece – au fost vindecate de bolile lor sau au fost eliberate de spiritele rele. Pe cei doisprezece îi vom afla certându-se la un moment dat, cu privire la cine va fi cel mai mare între ei. Prin urmare, cei doisprezece încă nu au fost trataţi şi vindecaţi de spiritele rele.

Apoi evanghelistul subliniază: Maria, numită Magdalena, din care au ieşit 7 demoni, pentru că aici este amintită – şi mulţi consideră că este femeia din pericopa anterioară – apoi, evanghelistul o adaugă pe Ioana, soţia lui Huza, administratorul lui Irod şi multe altele.

Despre aceste femei se spune că au fost îngrijite şi vindecate de rău. Pentru că au fost îngrijite sau vindecate de către Isus, ele nu doar că stăteau cu El, ci şi  Îi slujeau. Isus le spune: Eu sunt în mijlocul vostru ca şi acela care slujeşte. Aceste femei deja realizează imaginea lui Isus, sunt pământul bun în care sămânţa a adus rod.

Apostolii încă sunt ca Petru, puţin împietriţi.

Subliniem că femeile vindecate slujeau. Există o legătură cu prima minune din Evangheliile sinoptice: eliberarea soacrei lui Petru de febră. A eliberat-o pentru a sluji. Apoi despre femei se spune că erau multe. Despre apostoli se spune că erau doisprezece (e adevărat că desemnează un număr infinit). Totuşi, expresia multe femei despre care aminteşte textul, ne face să credem că erau un număr important de femei cu Isus, puteau fi mai mult decât douăsprezece.

Mai înainte de a explica parabola, prezentăm contextul ei. A trecut un an de la începutul misiunii lui Isus. El a început să ţină primul Său discurs la Nazaret, în care a vestit Evanghelia – Vestea bună – săracilor, iar rezultatul a fost că la sfârşitul predicii au decis să-l arunce în prăpastie. Această respingere e primul rezultat obţinut de Isus.

Apoi, când îl vindecă în casă pe paralitic, cărturarii spun: Acesta huleşte! Aşadar, a doua oară îl numesc hulitor. Alţii vor spune: E îndrăcit, îl are pe  Belzebut. Când a vindecat mâna uscată  într-o zi de sâmbătă, mai marii poporului spun că trebuie eliminat, căci e periculos. Ai Săi spun: Trebuie să-L ducem acasă: e bun, dar puţin naiv.

Deci Isus nu s-a bucurat de mari succese. Încă de la început se încearcă să-L omoare, dar Isus pleacă. Cărturarii şi fariseii spun că huleşte, prin urmare trebuie omorât, fiindcă acesta era destinul hulitorilor. Şi mai-marii poporului afirmă că trebuie eliminat. Preoţii spun că e îndrăcit.

Isus a semănat mereu Cuvântul, şi ce a cules? Poate că uneori S-a întrebat şi El: Am greşit cu ceva? Oare nu aşa trebuia să procedez?

Atunci spune parabola semănătorului, pentru a demonstra că nu a procedat  greşit.

Când citim parabolele, fiecare cuvânt are un sens unic şi vrea să transmită o idee concretă. Ideea pe care Isus vrea să o transmită prin acest text, se va înţelege la final. Isus spune că toate aceste falimente nu sunt eşecuri totale. Este clar că atunci când semeni, câteva seminţe se pierd, unele sunt mâncate de păsări, iar altele sunt sufocate, dar la fel de limpede e că de peste 1000 de ani familia trăieşte din rodul acelui pământ şi grâul creşte. Deci Isus e sigur de rezultat!

El subliniază efortul semănării, dar şi insuccesele. Sămânţa e bună şi e limpede că ea moare sub pământ, dar e nevoie de timp ca să aducă rod. Aşadar, Isus vorbeşte despre certitudini şi încredere, dincolo de dificultăţi. Acesta e sensul general.

Într-un moment în care ar fi o criză şi s-ar spune: mai bine să schimb strategia şi să fac aşa cum fac toţi, Isus ar spune nu!

v. 4

⁴ Pe când îl însoţea o mulţime mare şi veneau la el din fiecare cetate, le-a vorbit printr-o parabolă:

Isus începe să vorbească în parabole.

Noţiunea de parabolă are aceeaşi rădăcină cu noţiunea cuvânt. Parabola, para-ballo înseamnă a arunca afară. Ce face cuvântul? Ne exprimă. Cine vorbeşte, comunică: se comunică pe sine altuia, se expune, se aruncă afară din sine.

Ce face parabola? Te aruncă pe tine dincolo de tine. Apoi, dacă există un pământ care te primeşte, te ascultă, atunci celălalt te concepe, te generează. Înţelege ceea ce ai spus şi duce conţinutul spuselor tale în el, te duce în el. Dacă nu, atunci poate reacţiona, te poate elimina sau poate să nu te asculte, poate face ce vrea.

Prin parabolă omul poate comunica şi stabili relaţii. Omul e relaţie, e comunicare şi comuniune, deci totul e cuvânt! Nu numai ştiinţa, dar şi întreaga înţelepciune, comunicare, afectivitate, sentimentele sunt cuvânt.

Parabola este un cuvânt particular – deşi are aceeaşi rădăcină cu noţiunea de cuvânt, – e o povestire simbolică, ea trimiţându-te dincolo de ceea ce povesteşte. Aici relatează despre un semănător, dar vrea să explice cu totul altceva, şi anume că acela care  seamănă grâul, îl simbolizează pe acela care seamănă Cuvântul Evangheliei.

Se aduna lume multă. Isus – care vorbeşte şi se comunică – atrage puternic.

În parabole se spun lucruri foarte cunoscute, pentru a indica un alt lucru pe care noi trebuie să-l înţelegem. Spre exemplu: aici se vorbeşte despre sămânţă, dar interesul nu-l reprezintă semănătorul, căci toţi ştiu ce face un semănător. La fel cum toţi ştiu că dacă femeia aprinde lampa, nu o pune sub pat, căci altfel nu face lumină. O aprinde pentru a o pune în centrul casei, ca toţi să vadă. Deci parabola relatează lucrurile cele mai clare. Viaţa noastră e alcătuită dintr-o mulţime de lucruri clare, dar au un sens care trebuie înţeles şi care nu este imediat. Întreaga noastră viaţă e o parabolă ce trebuie înţeleasă; care conţine un cuvânt ce trebuie descoperit.

Limbajul parabolei este în metafore: spune lucruri clare, dar sugestive, care îţi permit să înţelegi multe alte lucruri. Din textul nostru vom înţelege modalităţile noastre de ascultare.

Deoarece omul este ceea ce ascultă, această parabolă, de fapt, ne spune în ce măsură suntem oameni. Nivelul umanităţii noastre este dat de calitatea şi capacitatea noastră de a asculta, de modul ascultării. Noi suntem ceea ce ascultăm.

v. 5

⁵„Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. În timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului, dar a fost călcată în picioare şi păsările cerului au mâncat-o.

Textul începe cu semănătorul care Ieşi pentru a semăna sămânţa Sa.

Cuvântul e comparat cu sămânţa încă din Vechiul Testament. De ce? Pentru că sămânţa produce după specia sa. Pentru că omul nu aparţine nici unei specii, credinţa şi comportamentul lui depind de cuvântul pe care îl ascultă.

Omul e unicul animal capabil să asculte şi să răspundă. Omul este alcătuit după chipul lui Dumnezeu, care e primul care ascultă şi vorbeşte. În Treime Tatăl vorbeşte, Fiul ascultă şi apoi răspunde, iar dialogul între Tatăl şi Fiul este Spiritul, viaţa lui Dumnezeu. Şi aşa, viaţa noastră este că ascultăm: dacă nimeni nu ne vorbeşte, noi murim. În măsura în care ascultăm, putem răspunde, şi aşa se naşte dialogul, iar viaţa noastră e dialogul pe care-l avem cu persoanele, cu lucrurile, cu realitatea, cu istoria, cu viaţa.

Fiecare sămânţă e altfel decât cealaltă. Avem sămânţa de ţelină şi sămânţa de morcov, de exemplu. Dacă admitem că cuvântul e sămânţă, e foarte important ce fel de cuvânt ascultăm, deoarece cuvântul acţionează şi produce un efect. El intră în cap prin urechi, chiar dacă e vorba de o minciună absurdă, căci de multe ori minciuna, înşelăciunea guvernează lumea.

Noi nu vorbim numai de Cuvântul Domnului, ci şi de cuvintele cele mai răutăcioase, care au capacitatea de a distruge lumea.

Prin urmare, există două tipuri de cuvinte: un cuvânt care devine comunicare, comuniune, un cuvânt prin care tu te exteriorizezi, te expui,  te arunci afară din tine şi există un cuvânt care este o cursă – tu te ascunzi în spatele cuvântului, pentru a-l face să cadă pe altul în această cursă şi a-l avea la mână. Întreaga putere de stăpânire şi dominare, de asuprire şi nedreptate se întemeiază pe cuvânt. Toate relaţiile greşite sunt înfăptuite de cuvânt, adică de minciună, de înşelăciune.

Ce frumos ar fi dacă lumea ar fi guvernată nu de minciună, ci de încrederea că celălalt spune cu adevărat adevărul, adică atunci când vorbeşte, spune cine este şi ce gândeşte. Aşa fac toţi politicienii, toţi economiştii  sau noi înşine la locul de muncă?

Dumnezeu e cuvânt, e sămânţă. Cuvânt înseamnă comunicare. Domnul este în întregime comunicare, căci iubirea comunică totul şi în această comunicare nu există resturi, căci se comunică în întregime pe Sine.

Semănătorul e Isus care seamănă Cuvântul, adică vorbeşte despre Sine, despre identitatea Sa de Fiu, care e Cuvântul Tatălui.

Să urmărim acum aventura acţiunii de a semăna. Deja am văzut că Isus prin această parabolă răspunde dificultăţilor pe care le întâlneşte. Prima experienţă pe care a avut-o semănătorul este că acest Cuvânt a căzut la marginea drumului. Isus nu este un semănător neglijent, care se distrează să semene pe drum, între pietre şi spini. În acele timpuri se semăna înaintea aratului.

Prin arat pământul era întors şi proteja seminţele care rezistau acolo. Apoi ele încolţeau. Dacă ar fi rămas deasupra pământului, odată cu prima ploaie ar fi fost spălate.

Înainte de a ara, nu se ştia dacă dedesubt nu era o piatră. Dacă erau spini, se gândeau, că-i vor smulge ulterior, chiar dacă apoi creşteau din nou din rădăcină. Apoi se arau şi cărările, gândindu-se că odată arate, şi ele vor produce.

Aşadar, acesta nu e un agricultor ciudat care risipeşte sămânţa, ci e unul normal, care atunci când seamănă se comportă la fel ca toţi semănătorii. La fel ca atunci când vorbim, aşa cum vorbesc toţi oamenii.

Dacă ai vrea să verifici fiecare sămânţă, adică modul în care vor fi primite cuvintele tale de către toţi cei care te ascultă, atunci n-ai mai vorbi. Ţăranul nu verifică fiecare sămânţă, pentru a vedea dacă a încolţit, şi nu dă pământul la o parte pentru a vedea dacă nu cumva sub sămânţă e vreo piatră. Un astfel de ţăran ar muri de stres înainte de a reuşi să semene un sac de seminţe.

Semănarea este abundentă, adică tu arunci afară din tine (în exteriorul tău), ceea ce ai în tine. Te expui cu adevărat, chiar dacă o faci cu prudenţă.

Isus nu face nicio diferenţă, ci seamănă din abundenţă, pe orice fel de pământ.

Sămânţa e Cuvântul, e Dumnezeu, iar pământul – adma –  este Adam, e omul. De aceea textul aminteşte mai înainte de cei doisprezece şi de femei: ei sunt pământul care primeşte sămânţa.

1. Prima experienţă este că sămânţa cade lângă drum şi păsările o mănâncă. Prima experienţă pe care o avem toţi este aceea a cuvântului pe care-l ascultăm şi la predici, care cade peste multe alte cuvinte care există în noi şi astfel alunecă, se risipeşte.

Vom vedea interpretarea textului care explică sensul acestor păsări ale cerului şi al drumului. De fapt, noi mereu înţelegem cuvintele în mod concret. Şi când sunt concrete, înseamnă că deja le-am confiscat, le-am sechestrat şi sunt inofensive. De aceea intră pe o ureche şi iese pe cealaltă, pleacă. Este primul tip de ascultare. În mod normal noi aşa ascultăm, chiar şi atunci când cineva ne sună pe mobil, cu excepţia faptului că ne spune lucruri care ne interesează. Apoi, dacă participăm la conferinţe, la cursuri e şi mai rău; cuvintele alunecă pe lângă noi, pentru că nu înţelegem mesajul lor.

vv. 6-7

⁶ O altă parte a căzut pe piatră şi, după ce a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. ⁷ Altă parte a căzut între spini, dar spinii, crescuţi în acelaşi timp, au înăbuşit-o.

2. Dacă în primul tip de ascultare toate cuvintele trec pe lângă urechi, avem un al doilea tip de ascultare, care se verifică destul de des. Tu spui cu entuziasm: Ce frumos e acest cuvânt! În această situaţie cuvintele încolţesc imediat în tine. Dacă în pământ se află o piatră, iar tu arunci sămânţa peste ea şi apoi o acoperi cu pământ, ea va încolţi, dar pentru că nu are unde-şi înfige rădăcinile, planta se usucă. Este un fenomen care ni se întâmplă des: câte entuziasme de o clipă, câte cuvinte frumoase rostite şi-n clipa următoare uitate!

3. Să vedem cea de-a treia dificultate, sămânţa din mijlocul spinilor. Spinii cresc împreună cu sămânţa bună şi o sufocă. Se pare că acestui semănător totul îi merge anapoda. Atunci când facem binele, ni se pare că merge totul rău: ori nu încolţeşte, ori dacă încolţeşte, se usucă, iar dacă nu se usucă, este sufocată, deci nu există speranţă.

Acesta este modul cu care se descriu dificultăţile. Aşa se-ntâmplă şi-n viaţă, vedem dificultăţi la tot pasul. Totuşi, semănătorul ştie că atunci când seamănă va întâmpina aceste dificultăţi. Atunci de ce seamănă? El seamănă chiar dacă ştie că o parte din sămânţă va fi mâncată de păsări, alta va fi arsă de soare, iar alta va fi sufocată de spini. Totuşi, omul mereu a reuşit să se sature din roadele acestui pământ şi prin urmare are experienţa care-l ajută să spună: merită să seamăn oricum, căci la vremea recoltatului, voi aduna roade bogate.

Aşadar, se subliniază dificultăţile pe care le întâmpină un semănător, pentru a ajunge să se spună ceea ce urmează, şi este partea principală.

v. 8a

⁸ Iar altă parte a căzut în pământ bun şi, crescând, a dat rod însutit”.

4. Însutit înseamnă că fiecare sămânţă rodeşte o sută. În antichitate, înainte de existenţa îngrăşămintelor, o sămânţă în medie producea alte şapte. În anii mai buni producea până la douăsprezece. Tu semănai un sac şi culegeai şapte sau doisprezece. Deci merita. Şi este interesant, căci tocmai ceea ce sacrifici, te ajută să trăieşti. O recoltă de cincisprezece era maximum care se putea concepe atunci.

În textul nostru se spune: A dat rod de o sută de ori mai mult. A semănat un sac şi a strâns o sută de saci. Noi spunem că e imposibil. Da, e imposibil!

Ce face Isus? În dificultăţi spune: sămânţa e bună. Eu am spus adevărul. Sunt sigur că un bob va rodi o sută de boabe. La fel cum face sămânţa care, tocmai murind, aduce rod. În acest moment Isus Îşi afirmă încrederea şi speranţa în adevăr.

Dacă înaintea unei mici dificultăţi suntem disperaţi, prin această parabolă a semănătorului aflăm că dificultăţile au existat întotdeauna, dar acestea sunt la fel ca sămânţa, care până la urmă tot aduce rod. Roade vor fi pentru că acest cuvânt e Cuvântul lui Dumnezeu.

Apoi există terenul bun, căci omul – Adam înseamnă pământ –e pământ bun.  Încă de la început Dumnezeu a zis că e foarte frumos Adam. De ce? Pentru că Adam, omul, este tocmai pământul care poate primi sămânţa Cuvântului şi poate apoi să răspundă.

Prin urmare, fiecare om e considerat pământ bun, căci inima omului e făcută pentru adevăr, pentru bunătate şi pentru frumuseţe. Atunci când inima simte aceste elemente, acestea rodesc însutit. Deci este vorba de o încredere nelimitată pe care Semănătorul o are în om, în acei oameni care au hotărât că: Trebuie să-L aruncăm în prăpastie; Că acesta huleşte  şi colaborează cu diavolul; Trebuie ucis! Dincolo de aceste reacţii, Dumnezeu zice: Omul e bun! este făcut pentru a asculta adevărul. Deci mergem înainte şi până la urmă, omul va aduce rod.

Noi suntem chemaţi să ascultăm acest Cuvânt după două mii de ani. Mulţi oameni înţeleg că acest Cuvânt îi spune omului adevărul despre om.

Data viitoare vom aborda aplicarea practică a parabolei. Acum am dorit să subliniem că şi Isus a fost încercat – ca şi noi – în sfera încrederii: Merită, oare,  să spun adevărul într-o lume a minciunii? Da! Merită!

Parabola semănătorului este parabola experienţei lui Isus şi a comunicării Sale, a veştii bune pe care El o aduce, dar e şi parabola existenţei noastre. Procentajul este absurd: 100 în loc de 1! În exagerarea cantitativă putem întrevedea ceva calitativ.

Ca întotdeauna, răul e inopinat, violent şi distructiv. O persoană poate fi distrusă într-o clipă. Binele însă este lent şi răbdător. Iar cu timpul, istoria este istoria binelui, căci dacă ar fi istoria răului, lumea deja ar fi fost distrusă. Noi avem puterea de a distruge lumea de mii de ori, însă există o sămânţă puternică, sămânţa adevărului şi a binelui, iar omul este pământul bun care o primeşte, primind astfel adevărul.

Parabola nu se încheie, ci continuă.

v. 8b

⁸ După ce a spus acestea, a strigat: „Cine are urechi pentru a asculta, să asculte!”

Verbul a striga folosit la timpul imperfect, striga, sugerează o acţiune în curs de desfăşurare, deci neterminată, aşa încât ne putem imagina că acest strigăt ajunge în timp până la noi. Cine are urechi de auzit, să audă!

Striga pentru a birui surzenia noastră. Întâi de toate, omul aude şi ascultă, iar dacă ascultă, se schimbă. Problema este că trebuie să ştie să asculte adevărul.

E un strigăt care ne priveşte, pentru a birui surzenia. Cine are urechi de auzit, să audă!

În textele următoare vom verifica tipul nostru de ascultare.

Azi am văzut că pământul este simbolizat de cei doisprezece apostoli şi din femei. În special femeile. Cei doisprezece apostoli sunt pământul în sens material. Femeile însă sunt pământul în mod real, căci deja şi-au schimbat viaţa. Apoi în acest pământ suntem incluşi şi noi, dar în ascultarea noastră se întâmplă lucrurile care s-au întâmplat atunci: sămânţa cade lângă drum, pe pietre, între spini, dar şi în pământ bun, adică în inimă. Atunci e important ca Cine are urechi de auzit, să audă. Adică să deschidem bine urechile, astfel încât Cuvântul să intre în inimă, să fie primit, apoi să crească şi să producă rod.