Am explicat gestul femeii care sărută picioarele lui Isus și le spală cu lacrimi, le șterge cu părul și le parfumează cu mir de nard, căreia Isus îi spune: Credința ta te-a mântuit. Adică, credința este tot ceea ce-o determină pe acea femeie ca din prostituată să devină mireasă. Prostituția reprezintă raportul nostru tipic cu Dumnezeu, e raportul tuturor persoanelor religioase care vor să merite iubirea lui Dumnezeu, fără să înțeleagă că de fapt iubirea este gratuită, și i se răspunde cu la fel de multă iubire gratuită, așa cum face acea femeie. Cine va iubi mai mult? Așa s-a încheiat cap. 7.

În cap. 8 s-a dezvoltat sensul credinței. Credința este ascultarea Cuvântului, a acelui Cuvânt care ne face maica și frații lui Isus. Apoi am înțeles unde stă credința, unde se trăiește acest Cuvânt: am văzut discipolii în barcă pe marea învolburată, fiindu-le frică de scufundare, iar Isus îi întreabă: Unde e credința voastră? Locul în care se încearcă credința este marea, traversarea, furtuna, scufundarea și El… care doarme. Căci și El doarme, adică moare. Și de aceea se trezește.

Așadar, cu ajutorul credinței traversăm prin viață cu fiecare zi care trece, fără teama că ne vom scufunda, căci venim de la Dumnezeu și ne întoarcem la El. Și frica pe care o avem de a trăi, dar și de a muri, există și arată lipsa noastră de credință.

În ultima cateheză am vorbit despre obstacolele care stau în fața credinței: sunt zonele noastre păgâne, spiritul răului care ne ține prizonieri, frica de moarte, agresivitatea.

Acum vom vedea ce face credința. Pericopa are legătură cu femeia care-I spală picioarele lui Isus. Aici avem două femei și un tată. Aceste trei persoane ne arată ce face credința: ne eliberează de povara de a trăi.

Sunt două povestiri în una singură. Se relatează despre femeia care pierde sânge, adică de doisprezece ani își pierde treptat viața. Apoi ne eliberează de moarte. Să ne gândim la fetița de doisprezece ani care moare în floarea vieții. Aceasta ne arată că omul poate muri la orice vârstă, dar că moartea e biruită de credință. Dar ce e credința? Credința este atingerea de Isus. La fel ca femeia care-I șterge picioarele.

Se citește Lc. 8,40-56

⁴⁰ Când s-a întors Isus, a fost primit de mulţime, căci toţi îl aşteptau. ⁴¹ Şi iată că a venit un bărbat cu numele Iair, care era conducătorul sinagogii şi, căzând la picioarele lui Isus, îl ruga să vină în casa lui ⁴² fiindcă avea o singură fiică, în jur de doisprezece ani, care era pe moarte. Pe când se ducea, mulţimile îl îmbulzeau. ⁴³ O femeie, având hemoragie de doisprezece ani, care îşi cheltuise toată avuţia cu mediciişi care nu putuse fi vindecată de nimeni, ⁴⁴ apropiindu-se pe la spate, i-a atins ciucurii mantiei şi îndată hemoragia ei s-a oprit. ⁴⁵ Atunci Isus a spus: „Cine m-a atins?” Fiindcă toţi negau, Petru i-a zis: „Învăţătorule, mulţimile se îmbulzesc şi te îngrămădesc”. ⁴⁶ Însă Isus a spus: „Cineva m-a atins, pentru că am simţit că o putere a ieşit din mine”. ⁴⁷ Atunci femeia, văzând că nu poate rămâne ascunsă, a venit tremurând şi, aruncându-se la picioarele lui, a mărturisit în faţa întregului popor din ce cauză l-a atins şi cum a fost vindecată imediat. ⁴⁸Iar el i-a spus: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!”
⁴⁹ Pe când încă mai vorbea, a venit cineva de la conducătorul sinagogii, spunând: „Fiica ta a murit. Nu-l mai deranja pe Învăţător!” ⁵⁰Când a auzit, Isus i-a răspuns: „Nu te teme, crede numai şi ea va fi mântuită!” ⁵¹ Venind deci la casa lui, nu a permis nimănui să intre cu el, decât lui Petru, Ioan şi Iacob, tatălui şi mamei fetei. ⁵² Toţi plângeau şi îşi băteau pieptul pentru ea. Dar el le-a spus: „Nu plângeţi, fiindcă nu a murit, ci doarme!” ⁵³ Iar ei îl luau în râs, ştiind că murise. ⁵⁴ Atunci el, prinzând-o de mână, a strigat: „Copilă, scoală-te!” ⁵⁵ Şi sufletul ei s-a întors şi ea s-a ridicat imediat. Iar el a poruncit să i se dea să mănânce. ⁵⁶ Părinţii ei au rămas uluiţi, dar el le-a poruncit să nu spună nimănui cele întâmplate.

Povestirea începe cu tatăl fiicei bolnave, care-L roagă pe Isus să vină. În timp ce Isus merge, este introdus celălalt episod – al femeii care spune: Dacă-L ating. Și Isus îi spune acestei femei: Credința ta te-a mântuit. Apoi Isus intră în casă și-i spune tatălui: Continuă să crezi. În primul caz avem vindecarea de boală, iar în al doilea, vindecarea de unica boală a omului, care e moartea.

Persoanele narațiunii sunt: capul sinagogii, care reprezintă Israelul, sinagoga care-i în așteptarea lui Mesia, în așteptarea Domnului. Aceasta e credința lui Israel în promisiunea lui Dumnezeu. Iar fiica sa – fiica Sionului – reprezintă tot poporul, care se divide în două categorii, la fel ca fiecare dintre noi, având două rele fundamentale. Unul este răul de a trăi, căci de când ne naștem, mereu pierdem sângele, viața și trăim cu perspectiva morții. Și acesta e răul de a trăi. Adică, dacă tu nu întâlnești izvorul vieții și nu înțelegi ce este viața, dacă viața este în totalitate aceasta, adică o viață pieritoare care se termină așa, este inutil să trăiești. Căci noi conștientizăm că vom muri. Animalele sunt fericite și se bucură de viață. Însă noi, tot ceea ce facem, este pentru a protesta împotriva faptului că suntem muritori. Toată cultura, știința și arta încearcă să protesteze.

Și aceasta de doisprezece ani. Doisprezece reprezintă un număr de totalitate și înseamnă din vecie.

Cealaltă însă are vârsta de doisprezece ani. Doisprezece ani este vârsta logodirii. Și apoi se căsătorește. Ea reprezintă tot poporul – fiica Sionului – și pe fiecare om care, dacă nu întâlnește Mirele, moare. Căci boala fundamentală a omului constă în faptul că nu reușește să realizeze acel plan al său, acea dorință profundă a sa, care este comuniunea cu Dumnezeu, cu iubirea și cu viața.

Textul e clar. Ne aflăm în centrul credinței creștine. Ni se arată ce este credința.

Credința nu este ceva teoretic. La sfârșitul cap. 7 am văzut cum credința e acea femeie păcătoasă care merge la Isus, Îi sărută picioarele, adică-I arată că-L iubește. Credința este această iubire concretă: care este gură, ochi, mâini, păr, sărut, parfum, întreaga inimă, toată existența. Este iubirea pentru altul, care-i cealaltă jumătate a ta. E iubirea pentru Dumnezeu, care te identifică cu Dumnezeu și-ți permite să realizezi plinătatea ta, căci tu devii cel pe care-L iubești. Și apoi trăiești cu alții această plinătate.

În textul nostru, în prima femeie vom vedea dinamismul credinței, iar în tatăl, credința în fața morții, căci dacă credința nu are nimic de spus despre viață și despre moarte, nu folosește la nimic. În fiica de doisprezece ani care învie avem rezultatul credinței: e victoria asupra morții.

Credința este și-n inteligență, dar e înrădăcinată în gândurile inimii.

v. 40

⁴⁰ Când s-a întors Isus, a fost primit de mulţime, căci toţi îl aşteptau.

De obicei nu suntem atenți la introducere, deoarece-i asemenea ramei unui tablou și noi privim tabloul. Însă atunci când vorbești, ramele sunt importante, deoarece exprimă interpretarea pe care vrei să o dai prin tot ceea ce spui. Și interpretarea este că toți Îl așteaptă pe Isus. Toți! Cine e acesta pe care toți Îl așteaptă? Care Isus? Este Isus care se întoarce. Practic, într-o singură propoziție evanghelistul vrea să ne descrie ce este credința. Mai întâi de toate, este așteptarea unei persoane: a Domnului care se întoarce. Aceasta e credința noastră! Dar și întreaga credință a lui Israel este așteptarea ca Domnul să vină, să intervină. Apoi așteptarea omului – în general – este ca Dumnezeu să se arate. Căci suntem după chipul și asemănarea Sa și numai înaintea Lui ne regăsim pe noi înșine.

Deci credința este așteptare. Și acest fapt nu-l luăm în considerare, deoarece noi mereu avem și alte așteptări. Ce așteptare avem: a Domnului care vine sau împlinirea micilor noastre speranțe? Credința este așteptarea Domnului care vine.

Și apoi Îl primesc. A-L aștepta și a-L primi pe Domnul, aceasta este credința!

Să vedem cum vine și ce face venind. Domnul este acolo unde-L primim.

vv. 41-42

⁴¹ Şi iată că a venit un bărbat cu numele Iair, care era conducătorul sinagogii şi, căzând la picioarele lui Isus, îl ruga să vină în casa lui ⁴² fiindcă avea o singură fiică, în jur de doisprezece ani, care era pe moarte. Pe când se ducea, mulţimile îl îmbulzeau.

Dacă-L așteptăm și-L primim pe El – care se întoarce – iată ce se întâmplă!

Se vorbește despre Iair – fruntașul sinagogii – și despre fiica sa. Fruntașul sinagogii reprezintă Israelul, iar fiica lui Israel reprezintă întreg poporul.

Și ce face? Îl invită să intre în casa sa, căci avea o fiică unică, de doisprezece ani și era pe moarte.

În această imagine a fiicei care moare la doisprezece ani – în floarea vârstei- se prezintă condiția (starea) lui Israel și a fiecărui om, adică faptul că noi încă din momentul în care ne naștem ne îndreptăm spre moarte. Unica boală aducătoare de moarte este viața. Dacă nu vine Domnul vieții în casa noastră, deja suntem morți. Deci viața noastră este comuniunea noastră cu Domnul, dar nu cu un Domn oarecare – acela cu bagheta magică, care nu ne lasă să murim pentru că suntem muritori – ci cu Domnul care doarme și se trezește, care e solidar cu noi și-n scufundarea noastră și-n moarte. Și atunci înțelegem că moartea noastră nu mai înseamnă singurătate, ci comuniune. La fel ca orice frontieră. Și atunci începem să fim umani. Știm că suntem limitați: venim de la Dumnezeu și ne întoarcem la Dumnezeu.

Suntem trup făcut din lut și acceptăm această condiție pentru că știm că țărâna noastră este locul comuniunii depline cu Dumnezeu, care ne este aproape până-n mormânt, pentru ca noi să fim mereu cu El. Atunci putem trăi omenește, altfel trăim în mod animalic.

Drama omului este conștientizarea faptului că trebuie să moară. Acesta e marele tabu. Facem tot posibilul pentru a spune că nu e adevărat.

Avem nevoie să dăm un sens vieții noastre, care este muritoare.

În această fiică este reprezentată drama definitivă a omului care trebuie să moară în floarea vârstei. De altfel, indiferent de vârstă, moartea survine întotdeauna prea repede.

Faptul că moare mai repede fiica decât tatăl, arată că se întâmplă un lucru nedrept, pentru că fiica ar fi viitorul tatălui. Moare înaintea tatălui, deci nu există viitor pentru nimeni. Sau viitorul nostru este altul?

Dacă Domnul intră în casa noastră, este cu totul altceva. Așa e introdusă tema credinței. Acum începe prima scenă.

În timp ce mergea, lumea-L înghesuia. Lumea intră într-o legătură cu El, dar este o legătură care nu caută și nu primește.

vv. 43-44

⁴³ O femeie, având hemoragie de doisprezece ani, care îşi cheltuise toată avuţia cu mediciişi care nu putuse fi vindecată de nimeni, ⁴⁴ apropiindu-se pe la spate, i-a atins ciucurii mantiei şi îndată hemoragia ei s-a oprit.

În aceste versete există o femeie. Isus o va numi fiică, pentru că din atingerea cu El, ea va renaște.

Ea de doisprezece ani pierde sânge. În loc să dea viață, își pierde viața de doisprezece ani, la fel cum cealaltă are doisprezece ani. Numărul doisprezece exprimă un timp nesfârșit: de când ne naștem, ne pierdem viața. Și chiar dacă noi dăm viața, o dăm tot muritoare și altora.

Pentru această femeie izvorul vieții ei, sângele, devine izvorul morții.

Tot ceea ce facem constă în a îngriji această boală pe care o avem: Singura boală muritoare e viața. (Seneca) Dar ce a făcut ea? A cheltuit cu medicii întreaga sa avere, dar nu putea fi vindecată.

Medicul e Domnul. Această femeie e impură. Și impuritatea în Israel are legătură și cu idolatria. Cu alte cuvinte, noi căutăm să ne salvăm viața, sacrificând viața idolilor noștri care azi ne înghit viața: plăcerea, bunăstarea, sexul, economia, istoriile pe care le inventăm, diferitele înșelăciuni.

Toate aceste lucruri sunt bune – pentru că sunt creaturile lui Dumnezeu – dacă sunt folosite pentru a trăi, dar dacă tu, din aceste lucruri faci un scop al vieții tale, deja ești pierdut. Îți închini lor viața.

Și femeia cugetă: Dacă ating poalaa mantiei Lui, voi fi vindecată. Problema este a atinge.

Am văzut că mulțimile-L sufocau. Petru va spune: Toți Te înghesuie și Te calcă. Un lucru este a atinge și un altul a călca. Dacă eu calc pe piciorul cuiva, nu înseamnă că el mă calcă pe mine. Nu e un gest reciproc. El este călcat, eu sunt acela care îl calc.

A atinge este un gest reciproc. A atinge este schimb, este comuniune. A atinge este forma fundamentală a cunoașterii, a iubirii. Simțul cel mai puternic este pipăitul. Mirosul în cazul animalelor înseamnă pipăit la distanță.

Și credința este a atinge. Ce să atingi? Fariseul gândește: Dacă ar ști ce femeie este aceea care-L atinge! Acea femeie Îi sărută picioarele, I le spală cu lacrimile sale și I le șterge cu părul capului ei. Aceasta înseamnă a atinge. Și Isus notează toate aceste lucruri și le întărește (după ce le-a descris prin ochii fariseului) spunând femeii: Credința ta te-a mântuit. Căci credința este a iubi în acest fel. Iubirea este cu adevărat atingere, este comuniune. Viața omului este iubire. Omul e făcut pentru a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu toată viața și cu toate puterile sale. Așa devine ca Dumnezeu, care-l iubește tocmai așa. Și așa poate să se iubească pe sine, în sfârșit, pentru că viața sa are sens. Este această comuniune. Și așa poate să-i iubească pe alții, după cum e iubit de Dumnezeu. Aceasta e deja viață veșnică, acum. Știm că am trecut de la moarte la viață, pentru că-i iubim pe frați.

Această femeie spune: Dacă-L ating. Nu e magie.

Până acum în Evanghelie Isus a atins două persoane ce nu puteau fi atinse: leprosul și sicriul mortului și apoi este atins numai de două femei și ambele sunt necurate: o prostituată și una care pierde sânge.

Acest a atinge, această atingere va deveni și mai profundă: Isus ia mâna fiicei.

Avem două verbe complementare care se exprimă în atingere: a căuta și a primi. A cere și a primi răspunsul, adică darul.

Unii spun: Nu am credință. Trebuie văzut ce fel de Dumnezeu ai în minte. Problema este care e raportul tău cu Dumnezeu? Aceasta e credința. Credința nu este a crede că El există sau că nu există. Oricum El există, chiar dacă tu nu crezi. Nu cred că există Australia. Ea există chiar dacă tu nu crezi și nu mergi s-o vezi. Problema e alta. Ai o rudenie în Australia? Te interesează? Ce relație ai? Credința este relație și nu faptul că există ori nu există. Este clar că există! Noi am dori ca mulți frați să nu existe. De ce? Pentru că nu vrem acele relații negative. De aceea Isus a spus să-i iubim pe toți, inclusiv pe dușmani.

Femeia dorea numai vindecarea, dar Isus nu e interesat să fie doar vindecătorul, căci dacă ne vindecă, ne vom îmbolnăvi din nou, și dacă ne învie, iar vom muri. Nu merită să murim de două ori.

Prin minunea vindecării, pe Isus îl interesează vindecarea interioară, care este comuniunea cu El, atingerea. Ceea ce-L interesează prin minunea învierii este a înțelege că moartea nu are ultimul cuvânt. Dacă noi Îl atingem în timpul vieții, în moarte ne ia la El.

De altfel, prin minunea vindecării Isus vorbește despre mântuire. El nu a venit pentru a fi vindecătorul, ci pentru a fi Mântuitorul.

vv. 45-48

⁴⁵ Atunci Isus a spus: „Cine m-a atins?” Fiindcă toţi negau, Petru i-a zis: „Învăţătorule, mulţimile se îmbulzesc şi te îngrămădesc”. ⁴⁶ Însă Isus a spus: „Cineva m-a atins, pentru că am simţit că o putere a ieşit din mine”. ⁴⁷ Atunci femeia, văzând că nu poate rămâne ascunsă, a venit tremurând şi, aruncându-se la picioarele lui, a mărturisit în faţa întregului popor din ce cauză l-a atins şi cum a fost vindecată imediat. ⁴⁸Iar el i-a spus: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!”

În această femeie avem dinamismul credinței.

Credința este conștientizarea a ceea ce i se întâmplă acestei femei: Pierde sânge, își pierde viața, la fel cum și-o pierd toți oamenii, încă de la naștere. În al doilea rând, e conștientă că are nevoie să-L atingă. Deci credința nu este un raționament, ci este nevoia, setea de viață, pe care toți o avem. Nici un om nu se resemnează să-și piardă viața. Prin urmare această femeie nu abandonează. Încercă vindecarea pe la toți medicii, cheltuind toate bunurile sale. Și noi investim totul pentru a trăi și a fi fericiți, pe bună dreptate. Așadar ea nu se resemnează, încearcă toate variantele.

Când totul falimentează și sănătatea se înrăutățește, ea tot nu se predă. Aude vorbindu-se de Isus și cugetă că El este unul care dă viața. Și atunci își spune: Trebuie să-L ating. Trebuie să intru în comuniune cu El.

Așadar, ea caută să-L atingă. Și odată ce L-a atins și s-a vindecat, nu e suficient. Trebuie să vină înainte și să dialogheze cu El. Căci viața e dialogul cu El și nu a obține ceva de la El. Eventual primești sănătatea și apoi mori din nou.

Mântuirea însă este a sta înaintea Lui și a-I spune tot adevărul. Sfântul Evanghelist Luca ne spune motivul pentru care L-a atins: este motivul pentru care ea nu putea atinge nici un om. L-a atins tocmai pentru acel motiv. Și a fost vindecată pe loc. Acesta e dinamismul credinței.

După ce a fost vindecată, Isus îi spune fiică, adică acum te-ai născut pentru viață. Ai fost renăscută de credința ta, care e mântuirea. Și ce sunt credința și mântuirea? Răspunsul e următorul: După ce ai obținut ce ți-ai dorit numai pentru că L-ai atins pe ascuns, pe dinapoi, tremurând, cazi în fața Lui pentru a mărturisi întregului popor motivul care te-a determinat să-L atingi. Motivul este dorința ta de viață, iar vindecarea este instantanee.

În acest dialog Isus îi spune: Credința ta te-a mântuit, adică faptul că nu ai cedat în fața răului, faptul că ai căutat comuniunea cu Mine, dialogul tău de acum cu Mine, iar tu devii fiică în acest dialog, te naști. Și această credință care se completează în dialogul față către față cu El, este mântuirea și se poate călători spre pace. Adică acum începe o viață nouă.

Chiar dacă starea ei va rămâne la fel, căci cu siguranță se va îmbolnăvi din nou, viața nouă este faptul că ea știe că poate atinge Viața și e în comuniune cu El. Poate atinge Viața chiar și-n situația în care nu ar putea să o atingă, acolo unde pierde viața. Și acolo unde se pierde viața sunt în comuniune cu El. De ce? Pentru că El Însuși a dormit, El însuși a pierdut tot sângele pe Cruce pentru noi, El Și-a dat viața pentru noi, a murit pentru noi și atunci cu adevărat pot avea încredere în iubirea Sa pentru mine .

Isus a acționat în această vindecare-mântuire ca în cazul învierii, dar a spus: Credința ta te-a salvat, tocmai pentru a ne arăta necesitatea și eficiența credinței.

1Cor.13: Iubirea nu se mândrește. Aici Isus subliniază aportul credinței femeii, aproape retrăgându-Se. El nu spune: Eu te-am mântuit. Deci credința operează vindecarea, mântuirea.

vv. 49-56

⁴⁹ Pe când încă mai vorbea, a venit cineva de la conducătorul sinagogii, spunând: „Fiica ta a murit. Nu-l mai deranja pe Învăţător!” ⁵⁰Când a auzit, Isus i-a răspuns: „Nu te teme, crede numai şi ea va fi mântuită!” ⁵¹ Venind deci la casa lui, nu a permis nimănui să intre cu el, decât lui Petru, Ioan şi Iacob, tatălui şi mamei fetei.⁵² Toţi plângeau şi îşi băteau pieptul pentru ea. Dar el le-a spus: „Nu plângeţi, fiindcă nu a murit, ci doarme!” ⁵³ Iar ei îl luau în râs, ştiind că murise. ⁵⁴ Atunci el, prinzând-o de mână, a strigat: „Copilă, scoală-te!” ⁵⁵ Şi sufletul ei s-a întors şi ea s-a ridicat imediat. Iar el a poruncit să i se dea să mănânce. ⁵⁶ Părinţii ei au rămas uluiţi, dar el le-a poruncit să nu spună nimănui cele întâmplate.

Prin exemplul acestei femei constatăm că suntem eliberați de răul de a trăi pentru că-L atingem pe El și suntem în comuniune cu El. Și viața omului e comuniunea cu Dumnezeu, care-l iubește cu toată inima. Iubirii se răspunde cu iubire. Prin urmare, se poate trăi bine și se poate să nu-ți pierzi viața. Moartea nu va mai fi un rău dacă-n viață-L atingem pe Isus, pentru că în moarte El ne ia de mână. Ne ia de mână indică nunta, căsătoria noastră cu El, este comuniunea deplină cu El. Căci El Însuși a dormit – a murit și a înviat – și noi înșine în moarte-L întâlnim pe El, care a murit și a înviat pentru noi.

În concluzie, avem marile mistere ale credinței, simbolizate de aceste două femei.

În timp ce prima femeie vorbea cu Isus, vine cineva de la casa fruntașului sinagogii și-i spune: Nu mai deranja pe Învățătorul. Nu se mai poate face nimic. Nu-L deranja, căci fiica ta a murit. Noi spunem: Până trăim, avem speranță. Și pentru că toți murim, trăim toți o viață disperată, pentru că știm că trebuie să murim. Ora este incertă, deci am putea muri și acum. Așadar, mereu suntem disperați, în afară de momentele în care ne îmbătăm, ne amețim. Deci iată judecata noastră.

Dacă venea mai repede, făcea minunea, o vindeca. La fel reacționează și surorile lui Lazăr: Dacă Tu ai fi fost aici, fratele nostru nu ar fi murit. Și Isus le spune discipolilor: Mă bucur pentru voi că nu am fost prezent, căci așa veți înțelege că există un alt lucru mai important. Toți murim, dar dacă știu că viața mea este a-L atinge pe El și că moartea mea este a fi prins de El, atunci trăiesc diferit existența mea, viața și moartea mea.

Din perspectivă umană, se pare că Isus ajunge mereu în întârziere față de așteptările noastre imediate. Nu ne salvează de moarte, ci prin moarte.

De fapt, Isus îi răspunde: Nu te teme. Dar noi ne temem, ne e frică de moarte, însă tocmai în fața morții credința are sens. Dacă în moartea noastră nu facem comuniune cu Dumnezeu, atunci nu are sens nici viața noastră. Nu are sens să trăim.

Dacă trăim un vis frumos, pentru ca apoi să fim nimiciți, se poate spune că acest Dumnezeu care ne-a făcut așa, e sadic. Măcar de nu ar fi pus în noi dorința după viața eternă. Putea să ne creeze mai reduși și mai animalici. De altfel, uneori reușim să trăim ca animalele. Dar, oricum, nu suntem fericiți.

Trebuie doar să crezi! Să crezi în cine? Să crezi în acel Isus care a dormit și s-a trezit, în acel Isus care a oprit scurgerea de sânge, pentru că El Însuși Își va pierde sângele, în acel Isus care a atins leprosul pentru că El Însuși va muri. Să crezi că și-n moarte există viață, căci Dumnezeu e Domnul vieții și nu ne-a creat pentru moarte.

Care părinți ar procrea un fiu pentru a-l ucide? Atunci de ce să credem că Dumnezeu ar fi mai rău decât noi?

Vedeți această imagine falsă a unui Dumnezeu satanic. Prin urmare era necesar ca Fiul să doarmă – adică să moară – pentru a ne elibera, căci Dumnezeu Însuși moare, pentru a ne spune că nu e o dramă a muri. Ar fi o adevărată tragedie să facem din viață un teren pe care suntem mereu neliniștiți și-ntotdeauna învinși, iar din moarte, un loc de abandon și siguranță. Viața înseamnă comuniune, atingere, iar moartea înseamnă nuntă, comuniune totală, întoarcerea acasă.

În Evanghelia după Marcu se spune: Nu te teme! Continuă să crezi! Este perseverența în a îndepărta teama și perseverența în a crede.

E bine că Isus a întârziat pentru că astfel fiica a murit, și moartă fiind, Isus poate spune: Crede numai și va fi mântuită! Dacă n-ar fi murit, Isus doar ar fi vindecat-o, nu ar fi mântuit-o.

Această minune a lui Isus e complementară celeilalte minuni. Adică vindecarea femeii cu scurgere de sânge nu este vindecarea fizică (aceea este secundară: a fost doar o singură vindecare), ci este vindecarea noastră, a tuturor care trăim în teama de a ne pierde viața pentru veșnicie. De această teamă trebuie să ne vindecăm toți. Și aceasta e mântuirea! Și apoi avem această mântuire definitivă tocmai înaintea morții.

Isus intră în casă. Nimeni nu trebuie să intre cu El decât numai Petru, Iacob și Ioan. Au fost martori atât la Schimbarea la față, cât și la Agonia din Grădina Ghetsimani. Scene de moarte și scene de înviere. Ei sunt martori și aici împreună cu tatăl, mama fetei și fata. Sunt șase. Șase e numărul omului. În casă intră al șaptelea, care e Mirele! Care e Domnul.

Această fată are doisprezece ani, care e vârsta logodirii. Treisprezece ani e vârsta căsătoriei și reprezintă întreaga umanitate, care din veșnicie este creată pentru a-L iubi pe Domnul, pentru că suntem fiii Săi. Dar nimeni nu-L iubește și toți mor, pentru că adevărata moarte a omului este a nu iubi și a nu ști că este iubit.

Așadar fetița moare în floarea vârstei, la etatea logodnei, pentru că lipsește Mirele. Dacă nu este prezent cel pe care să-L iubești, pe cine iubești? Pe nimeni.

Dacă moartea omului înseamnă absența iubirii, viața omului este iubirea. Știm că am trecut de la moarte la viață, pentru că ne iubim ca frații (1In. 3,14).

Isus intră în această casă, unde a murit cea mai tânără persoană. Când moare un vârstnic, acest fapt nu ne impresionează, căci dacă suntem mai tineri, spunem: Încă mai am timp. Încă nu sunt atât de bătrân. Când moare o persoană tânără, atunci înțelegem că timpul are o altă valoare, pentru că și noi putem muri în orice moment.

Aici moare o persoană care nu a avut viitor, pentru că după concepțiile noastre, viitorul este de la doisprezece la o sută douăzeci de ani, răstimp în care vom avea parte de chinuri, suferință, tot felul de griji, iar în final, moartea.

Dar dacă o persoană L-a atins pe Domnul în timpul vieții, indiferent de vârsta la care ar muri, Domnul spune: Nu plângeți! Cum să nu plângem? În moartea fiicei, noi plângem nu doar moartea noastră, ci și moartea viitorului nostru, moartea persoanei pe care o iubim cel mai mult. Porunca Nu plângeți! este absurdă, iar explicația e și mai ridicolă: Nu e moartă, ci doarme. În casă toți râdeau pentru a-și potoli durerea.

Isus alungă drama morții prin învierea fiicei, pentru a spune că moartea nu este cuvântul definitiv al omului. Unde e credința voastră? E tocmai în traversare, în mare, în furtună, în scufundare, în El care doarme și se trezește. Atunci înțeleg că a dormi, adică a muri nu e o dramă. Ce se întâmplă în moarte? Toți râdeau, pentru că El a spus că doarme. Când Pavel vorbește la Atena și spune că Isus a înviat, toți râdeau de el. Însă acest adevăr e centrul credinței noastre. Căci într-adevăr Isus a înviat și noi suntem creați pentru viață.

Dacă femeia cu scurgere de sânge L-a atins pentru că era vie, în moarte Isus o ia de mână pe fiica lui Iair. În Evanghelie cuvântul a lua se folosește în timpul morții lui Isus, când oamenii-L iau și-L ucid.

Așadar, ce facem noi cât suntem în viață? Îl luăm pe Isus pentru a-L ucide. Dar El ce face în moartea Sa? Ne ia din moartea noastră, pentru a ne duce la viață. Adică moartea noastră e locul în care El intră deplin în comuniune cu noi. Este nașterea. E trezirea. Și aici e centrul mesajului creștin. Altfel nu are sens să trăim.

Fiică, în limba greacă se spune pais și este un cuvânt folosit și pentru masculin și pentru feminin și care se folosește și pentru Isus – servul lui Yahwe – mort și înviat. Pais înseamnă tânăr sau slujitor. Practic, această fiică este ca Isus, care a murit și a înviat. Și e ca noi în botez, care suntem morți cu El și înviați cu El la noua viață și călătorim în viața nouă în iubire, și mâncăm și trăim un alt stil de viață, care este acela euharistic.

Fiică, scoală-te!este cuvântul învierii. Și se spune că fiica s-a ridicat, adică a înviat. Și Isus a poruncit să-i dea să mănânce. Vom vedea la cap. 9 care este hrana care se mănâncă. Viața nouă are o hrană nouă: Cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi prin Mine. Omul e ceea ce mănâncă: va fi Euharistia, viața nouă în iubirea Tatălui și a fraților.

Sfântul Evanghelist Marcu spune: Isus a înviat-o pentru că avea doisprezece ani. Motivul învierii e că avea doisprezece ani. Adică avea vârsta logodnei și trebuia să întâlnească Mirele. De aceea a înviat, căci El a venit. Marcu spune acest lucru pentru a sublinia că toți Îl întâlnim.

Pericopa ne ajută să înțelegem misterul credinței. Credința nu sunt trei sau patru idei despre Dumnezeu, ci este cine va iubi mai mult, este ieșirea de sub lege a fariseului, apoi acea femeie cu toate manifestările sale de iubire, apoi acea credință care este Cuvântul, care ne face rudeniile Domnului, acea credință care ne ajută să traversăm în barcă cu Isus – care doarme și se trezește – acea credință care e posibilă pentru că a fost biruit răul care ne produce teamă, acea credință al cărui dinamism l-am văzut în femeia cu scurgeri de sânge, care nu se predă înaintea răului, ci vrea să-L atingă și să intre în comuniune cu Isus, acea credință că în moarte este El, care intră în comuniune cu noi și ne dă viața.

Și ne permite să trăim o viață zilnică – a mânca înseamnă a trăi – cu o nouă hrană – care este modul de a trăi al celor care-L cunosc pe Tatăl și frații – adică trăiesc în iubire și co-împărtășire.