Domnul ne recomandă – pentru binele nostru și nu pentru că-I place să fie ascultat – „Ascultați azi vocea Sa”.

„Astăzi” este un cuvânt drag lui Luca. „Azi” nu înseamnă că trebuie ascultat Cuvântul numai într-o anume zi sau doar din când în când, ci Cuvântul trebuie ascultat în fiecare zi, căci „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu fiecare Cuvânt care iese din gura Domnului”.

În urmă cu două cateheze am tratat raportul lui Irod cu Cuvântul: în loc să trăiască Cuvântul – pe care-L ascultă bucuros – taie capul Cuvântului, adică modul său de a trăi este contrar Cuvântului, fapt pentru care nu poate să recunoască cine e Isus.

Isus e recunoscut în modul nou de a trăi, în acea trăire a vieții care e rodul Cuvântului.

Am tratat episodul înmulțirii pâinilor, care în realitate este împărțirea pâinilor.

În acest text vedem discipolii care se adună în jurul lui Isus. Isus îi invită la exod, în acest exod – unde, la fel ca poporul Israel, în libertatea deșertului a experimentat mana – întâlnim foamea. Atunci discipolii spun: „Tu ai spus cuvinte frumoase, dar acum trimite-i să-și cumpere singuri pâine”. Însă Isus le propune să le dea tocmai ei să mănânce. Altfel spus, Cuvântul trebuie să devină pâine, viață. La urmă, se spune că toți au mâncat și s-au săturat.

Cum de acele cinci pâini și doi pești au fost o hrană suficientă pentru a-i sătura pe toți? Aceasta e problema pe care ne-o punem în această cateheză.

Se citește Lc. 9, 10-17

¹⁰ După ce s-au întors, apostolii i-au povestit tot ceea ce au făcut, iar el, luându-i cu sine, s-a retras într-o cetate numită Betsaida. ¹¹ Când au aflat mulţimile, au mers după el. El le-a primit şi le-a vorbit despre împărăţia lui Dumnezeu, vindecându-i pe bolnavi. ¹² Începuse să se lase înserarea; atunci cei doisprezece s-au apropiat şi i-au spus: „Dă drumul mulţimii pentru ca, mergând prin satele şi ţinuturile dimprejur, să-şi găsească adăpost şi de mâncare, pentru că suntem într-un ţinut pustiu”. ¹³ El însă le-a spus: „Daţi-le voi să mănânce”. Dar ei au răspuns: „Nu avem decât cinci pâini şi doi peşti. Doar dacă ne-am duce noi să cumpărăm de mâncare pentru tot poporul acesta!” ¹⁴ Erau cam cinci mii de bărbaţi. Atunci a zis discipolilor săi: „Puneţi-i să se aşeze în grupuri de câte cincizeci!” ¹⁵ Ei au făcut astfel şi i-au aşezat pe toţi. ¹⁶ Atunci, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, a privit spre cer, le-a binecuvântat, le-a frânt şi le-a dat discipolilor ca să le pună înaintea mulţimii. ¹⁷ Toţi au mâncat şi s-au săturat şi au strâns din ceea ce a rămas douăsprezece coşuri cu bucăţi.

Ne vom concentra asupra cuvintelor fundamentale care fac în așa fel încât cele cinci pâini și cei doi pești să-i sature pe toți.

Textul – după ce discipolii se adună în jurul lui Isus și pleacă, iar mulțimea îi urmează – prezintă scena „foamei”. Lumii îi este foame. Omului îi este foame, are nevoie de multe lucruri.

Iar finalul textului este: toți au mâncat și s-au săturat. Și erau cinci mii. Pâinile erau 5, iar peștii 2. Cum se poate că numai aceste pâini și acești doi pești satură cinci mii de oameni înfometați și mai rămân și 12 coșuri? Numărul „12” simbolizează poporul Israel – cele 12 triburi – dar și lunile anului, adică indică totalitatea timpului, veșnicia. Adică rămâne mâncare pentru toți și pentru totdeauna. Cum de așa puțină pâine…? Între aceste două extreme ale pericopei, ce se întâmplă?

Se întâmplă ceea ce nu am explicat în cateheza anterioară, adică v. 16, unde se spune că Isus a luat cele cinci pâini și cei doi pești și-a ridicat ochii la cer, a binecuvântat, a frânt și a dat discipolilor să le dea mulțimii. Acest cuvinte ne amintesc de Euharistie.

Și toate Evangheliile sunt un comentariu la cuvintele pronunțate în timpul Euharistiei. Deci, între foame și săturare, în mijloc stau aceste cuvinte.

Aceste cuvinte – care dau sensul total al vieții lui Isus – El le va relua la ultima cină: „Luă pâinea, o binecuvântă, o frânse și spuse… luați și mâncați, e trupul Meu dat pentru voi”. Noi vom explica acest text când vom trata despre ultima cină… misterul profund… dar acum îl discutăm în contextul nostru imediat, care încă nu atinge misterul profund al lui Isus, al Fiului, un mister pe care-l vom înțelege la sfârșit.

Aceste cuvinte indică un stil nou de viață, necesar pentru a recunoaște cine e Isus. Stilul Celui care ia, ridică ochii, binecuvântează, frânge și dă. Aceste cuvinte conțin întreaga Biblie.

Ne oprim asupra acestui pasaj evanghelic, ținând seama că nu pâinea satură – căci noi avem chiar prea multă pâine și aruncăm tone de pâine pe zi… dar, suntem nefericiți – ceea ce satură este Cuvântul, care este în pâine. Adică: ce însemnătate are acea pâine? Este un lucru al meu pe care-l fur altora și pe care-l adun, acumulez și căruia-i sacrific viața? Atunci această pâine e plină de veninul morții, al nedreptății, al războiului sau această pâine e pâinea iubirii, împărțită cu frații și este comuniunea între oameni?

Întrebarea este: cum se trăiește pâinea de zi cu zi, fie că e puțină, fie că e multă?…

Întreaga Biblie este un comentariu al acestor cuvinte… Toată Biblia este sintetizată în darul trupului Fiului, dăruit din iubire pentru noi, în Euharistie.

Însă noi putem celebra Euharistia de foarte multe ori, riscând să nu o celebrăm nici măcar o singură dată. Amintiți-vă ce le spune Pavel corintenilor: cf. 1 Cor. 11… „Când voi vă adunați, voi nu mâncați cina Domnului…”. De ce? Pentru că în timp ce ei celebrează Euharistia Domnului care, după ce a luat pâinea, a binecuvântat, a frânt-o și a dat-o, zicând „Luați, mâncați acesta e trupul Meu…”, a adăugat: ” Faceți aceasta în amintirea Mea”; adică faceți cum am făcut Eu, adică iubiți-vă cum v-am iubit Eu… Ce fac oamenii la Corint? Exact cum facem noi mereu… Bogații pot sosi mult mai repede la adunare, au multe bunuri, sunt adunați împreună cu prietenii lor, mănâncă și beau, deci sărbătoresc. Dar apoi, când sosesc sclavii – numai după ce toți stăpânii lor au terminat de mâncat acasă la ei – nu mai află nimic de mâncare… Și atunci fac Euharistia simbolică cu ei… le rămân numai firimiturile… Pavel spune că așa mor de foame, iar voi benchetuiți… Dar nu știți că profanați trupul lui Cristos? Și că mâncați și beți condamnarea voastră? Căci în timp ce voi celebrați trupul lui Cristos dat pentru toți, voi umiliți frații și nu recunoașteți în ei trupul lui Cristos…

Înțelegeți că se poate celebra Euharistia, comportându-ne în mod exact opus Euharistiei? La fel cum se poate folosi credința, ca instrument de dominare și de putere… Cine este așa, să nu facă pe creștinul, ci să se convertească la islamism sau la orice altă religie care promovează aceste idei… Căci un astfel de om nu e creștin.

Pentru că Dumnezeul nostru este Acela care s-a făcut pâine, și nu cel care a folosit puterea; Cel care s-a făcut serv, și nu Cel care a dominat; „nu acela care-L avea pe Dumnezeu în buzunar”, ci Acela care a ascultat cu discernământ, cu răbdare și s-a supus Tatălui și fraților; nu cel care i-a stăpânit pe toți, ci Acela care s-a dat pe mâinile tuturor. Deci, a celebra Euharistia înseamnă a face ceea ce El a făcut.

Vă relatez o glumă: vara se celebrează în are liber. Dacă o ostie e luată de vânt și mâncată de o vacă, aceasta s-a cuminecat? În Africa, unui preot care celebra în aer liber, pentru că Biserica era prea mică, i s-a întâmplat că o ostie a fost luată de vânt și mâncată de o pisică. Toți se întrebau dacă pisica s-a împărtășit. Catehetul, pentru a rezolva problema, a mâncat pisica…

Uneori, noi ne împărtășim la fel ca pisica, pentru că nu cunoaștem Cuvântul care se află în acea pâine și nu îl trăim.

Ne vom opri asupra acestor cuvinte, care indică stilul de viață al Fiului, și sunt sinteza vieții lui Isus. Întreaga Evanghelie comentează, explică aceste cuvinte, pentru că Evanghelia s-a născut în jurul ultimei cine, pentru a ne ajuta să înțelegem faptul că Isus luă pâinea, a frânt-o, a dat-o și le-a spus: „Luați și mâncați această pâine. Sunt Eu, care sunt hrana voastră. Trăiți mâncându-Mă, hrăniți-vă cu Mine… Iubiți-vă cum Eu v-am iubit. Aceasta este viața Mea, care e viața voastră”. Întreaga Evanghelie comentează viața lui Isus, trupul lui Isus – modul în care El a trăit – pentru ca noi să asimilăm, să mestecăm acest trup, adică să-l înțelegem (cf. Io. 6).

v. 16

¹⁶ Atunci, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, a privit spre cer, le-a binecuvântat, le-a frânt şi le-a dat discipolilor ca să le pună înaintea mulţimii.

Vom explica cuvânt cu cuvânt v. 16. Cuvintele consacrării, care lipsesc, le vom explica peste 12 capitole.

În 1Cor. 11 Pavel spune că pâinea este frântă și împărțită, dar subliniază faptul că comunitatea este separată și acesta e un semn de păcat. Păcatul separă. Iar pâinea se frânge pentru a însănătoși aceste rupturi. Pentru că pâinea este unică și unește. Pavel invită să se însănătoșească dezbinările pentru ca să se primească unica pâine, cea care unește.

Primul cuvânt este „a lua”. Isus ia… Omul este unul care ia. Tot ceea ce avem am luat: viața, identitatea, trupul, cromozomii, calitățile, părinții, cultura, aerul, pământul. Tot ceea ce suntem și avem… am luat. Nimeni nu s-a făcut singur. Nu există omul care s-a făcut singur… Cine crede că s-a creat singur, e o perfectă nulitate. Cine nu acceptă să ia, fură, spunând: „E al meu”.

Există două moduri de a lua. Avem modul normal, care este cel diabolic (diabolic înseamnă că separă): înseamnă a lua cu pumnul închis, a lua la fel ca animalul care mușcă, răstindu-se și amenințându-i pe alții, exprimând: „Acest lucru este al meu”.

Dacă noi luăm în acest fel un dar pe care un altul ni-l face, ce se întâmplă? Ceea ce luăm, ne separă de celălalt… Mă cert cu altul pentru că și el vrea să ia același lucru. Apoi, luând astfel, mă separă de cine dă. Dacă eu vreau să fac un dar unei persoane, iar ea mi-l fură, ce înseamnă? Că nu o interesează darul – relația cu mine – ci o interesează doar lucrul luat.

Răul originar al omului este de a face ca Adam. Dumnezeu i-a dat totul. Era egal cu Dumnezeu. Ce vrea să facă Adam? Vrea să ia în stăpânire ceea ce-i era dăruit, spunând: „E al meu”. Iar dacă tu iei pentru a poseda, Îl negi pe dăruitor, deci Îl negi pe Dumnezeu. De fapt, adevăratul ateism constă în a poseda lucrurile ca fiind proprii. Așa te substitui lui Dumnezeu, care este singurul proprietar: totul e al Său. Și noi suntem ai Săi. Eu nu sunt al meu! Psalmistul spune: „al Domnului e pământul și tot ce el conține…”. Toate nedreptățile, războaiele, mizeriile, foamea, idolatriile, tot ceea ce ne produce moartea și ne împiedică să fim fii și frați se datorează faptului că trăim lucrurile ca posedare, fapt pentru care lucrurile, în loc să fie mijlocul – ceea ce-mi mijlocește iubirea Tatălui și prin care eu mijlocesc iubirea față de frați – devin nu mijlocul, ci scopul, adică devin idolul, fetișul… eu vreau să posed lucrurile tot mai mult și așa ajung să-i ucid și pe frați, dincolo de faptul că mă ucid pe mine, ca fiu.

Întreaga istorie – de la Adam încoace – este istoria prin care omul, de fiecare dată când fură darul lui Dumnezeu, iese din grădină și merge în deșert.

Când Domnul eliberează poporul lui Israel, ce-i spune ca să păstreze pământul făgăduinței (cf. Lev. 25; Deut. 8.9)? „Nu considera că e al meu, ci consideră că e un dar al lui Dumnezeu, care trebuie împărțit cu alții. Și după un număr de ani, redistribuie pământul în mod egal pentru a repara nedreptățile, altfel din nou vei sfârși în exil”. Noi trăim în exil și ne e imposibil să trăim pe pământ, unde avem toate războaiele, mizeriile, în două feluri opuse… Nu mă uimește mizeria unei națiuni africane, care poate că se va dezvolta numai după anul 2100… Mă uimește mai mult mizeria din orașele occidentale: lipsa omeniei, trăim o viață închinată idolului sau muncii, producției, consumului, imaginii, e teribil… N-aș schimba pentru nimic în lume calitatea lor de viață cu a noastră… Noi suntem morți. Avem toate asigurările, chiar și mormântul rezervat, deci totul e sigur… însă dacă totul e sigur, decât să trăim așa, mai bine intrăm în mormânt de acum… Căci aceasta nu e viață.

Avem acest mod de a trăi „luând”, care se numește egoism, care mă distruge ca fiu și natura mea ca relație cu Dumnezeu și cu alții. Acesta e modul diabolic de a lua, pe care l-a adoptat Adam și pe care-l utilizează orice om. E modul care ne înjosește la nivelul animalelor și face imposibilă viața pe pământ.

Tot Cuvântul lui Dumnezeu începe cu creația, pentru a ne spune că totul e dar al lui Dumnezeu; continuă cu eliberarea din sclavia Egiptului și cu darul pământului, pentru a ne spune că pământul este darul lui Dumnezeu; continuă cu relațiile, pentru a ne spune că dacă le trăim ca dar al lui Dumnezeu, ca fraternitate, atunci trăim. Și se încheie cu trupul Fiului dăruit, spunându-ne: „Mâncați!”, trăiți acest dar al trupului Fiului, trăiți ca El și trăiți cu Spiritul Său… pentru a putea trăi. Altfel, noi nu putem trăi pe pământ ca oameni…

Odată, puteam trăi comportându-ne așa, pentru că lumea era destul de mare… și nu puteam să o distrugem, astăzi putem distruge pământul cel puțin de 6000 de ori. Și-l vom distruge cu siguranță, dacă în noi continuă să persiste această dorință de a poseda.

Dincolo de râurile care seacă, deja în noi a secat viața. Deci, „ia”.

Și Isus ia, dar într-un alt fel. Dar acum lăsăm de-o parte modul lui Isus.

Și ia cele cinci pâini și apoi cei doi pești. Era hrana pe care o aveau apostolii. Isus ia acel puțin pe care-l avem.

Isus nu a luat grâul sau strugurii în celebrarea Euharistiei, ci a luat pâinea și vinul. Ce diferență există între pâine și grâu? Grâul crește și singur. Pâinea nu crește singură. Grâul indică natura. Întreaga natură e dar al lui Dumnezeu. Pâinea indică întreaga cultură, istorie, relația între persoane. Pâinea – care se mănâncă și se împarte cu alții – exprimă toate relațiile pe care omul le trăiește la locul de muncă, în societate, exprimă relațiile persoanei cu lumea întreagă, care este o singură pâine, o singură viață… În zona mediteraneană, pâinea e simbolul vieții.

A spune „luă pâinea” înseamnă a spune „luă tot ceea ce suntem: natură și cultură”. Noi putem lua totul în mod diabolic – ca posesie – și să distrugem natura și cultura, sau în mod euharistic, cum face Isus, după cum vom vedea…

Atunci vom înțelege de ce omul a fost creat în ziua a șasea. Pentru ca omul – creat în ziua a șasea (deja în ziua a șasea este terminată întreaga creație) – prin modul său de a folosi lumea, să conducă ziua a cincea și ziua a șasea, la ziua a șaptea, la Dumnezeu; pentru ca omul să îndumnezeiască creația. Dacă omul nu ia în mod corect, drept, creația – ci în mod diabolic, nu în mod divin – va distruge creația. Așa cum s-a întâmplat la potop, în exil…

Acest lucru înseamnă: tot ceea ce noi suntem, tot ceea ce există pe pământ, la nivel de creație și cultură, poate fi trăit în două feluri… Tot ceea ce există nu înseamnă că e bun sau rău… Tot ceea ce există depinde de modul în care noi îl folosim, de cum îl luăm.

Apoi se adaugă „cei doi pești”. Imediat, peștele a devenit simbolul lui Cristos. De ce? Pentru că noi – sub apă – murim. El însă, chiar și-n moarte, e viu, pentru că își dă viața și ne dă viața.

Și când peștele iese pe pământ, ce face? Moare, oferind hrană și viață altora. Isus a venit pe pământ, și-a dat viața pentru noi, și s-a întors în abis. Dar și-n abis trăiește pentru că e viață, e iubire mai tare decât moartea.

Deci, peștele a devenit unul din simbolurile lui Cristos. Apoi literele cuvântului pește în limba greacă sunt inițialele cuvintelor: Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Icsus, în limba greacă înseamnă pește.

Ce face Isus cu această pâine, adică cu toată viața Sa, cu tot ceea ce El este și are? Este ceea ce noi celebrăm în Euharistie…

Isus nu fixează ochiul pe pâine. El ia darul, îl primește ca atare, și apoi ridică ochii la cer, pentru a ne învăța să privim în sus, la Tatăl, care e dătătorul oricărui bine.

În timp ce noi privim lucrurile, ne interesează lucrurile și devenim idolatri – ne sacrificăm viața lucrurilor… Omul nu privește lucrurile, ci privește relația care se stabilește prin lucruri, privește Cuvântul care este în interior. Acest lucru, această pâine, această viață, este darul Tatălui.

Deci, această viață are o însemnătate, are un Cuvânt, e iubire, e împărtășire, e relație cu El, care dă… iar eu primesc.

Viața devine frumoasă pentru că ochiul meu nu e fixat pe lucru – care devine idol – ci este fixat pe izvorul oricărui bine. Atunci, orice moment de existență e plin de toată iubirea infinită a lui Dumnezeu, fapt pentru care e frumos, fiecare clipă e minunată atunci când avem această privire îndreptată în sus.

Dacă două persoane își vor binele, când una face un gest minim de iubire, gestul minim indicând întreaga iubire infinită, fiind îmbogățit în totalitate, deja acel gest e frumos.

Opusul e tocmai fetișismul, idolatria: un om se îndrăgostește de lucruri; e ca logodnicul care se îndrăgostește de inel și ignoră persoana care i l-a dat… Și noi facem așa.

Isus e primul om care, văzând lumea, privește în sus, privește la Tatăl, vede izvorul. Și această privire face în așa fel încât pâinea să fie suficientă, căci în fiecare bucată de existență se vede toată iubirea lui Dumnezeu, și atunci toată viața e frumoasă. Fiecare moment… Nu trebuie să aștept o altă clipă… Tot ceea ce există deja are întipărită în sine o iubire infinită, căci are în interior cuvântul darului, adică al iubirii.

Tocmai această privire în sus răscumpără întreaga creație. Acest „a recunoaște” că în acel lucru e prezent Cel care-l dă.

Într-o familie: când unul e fiu? Când unul recunoaște că-n darul laptelui este mama. Și-n spatele „sânului” se află mama și stabilește o relație cu ea. Când înțelege că în pâine – în tot ceea ce este și are – se află iubirea părinților. Atunci poate trăi. Dacă nu, acel fiu nu e fiu și moare nefericit. Și niciodată nu va fi frate. Și va crede că el valorează ceva numai posedând tot mai mult, stăpânind peste alții, separându-se de alții, devine fetișist, îndrăgostindu-se de lucruri și urându-se pe sine și lumea.

Isus ia tot ceea ce există – pâinea – și privește în sus…

Apoi binecuvântează – izvorăște cântecul – totul e frumos și atunci se poate bine-cuvânta. Totul e binecuvântare, dacă privești în sus, pentru că tot ceea ce există e semnul iubirii lui Dumnezeu pentru tine și deci trăiești în toate Cuvântul iubirii și te simți iubit. Aceasta e pâinea care satură. Nu pâinea furată satură, sau cea mâncată de unul singur, ci e acea pâine în care este întipărită întreaga viața a celui care-ți vrea binele. Acest fapt satură.

Și atunci totul devine binecuvântare: „a spune-bine” despre Cel care ne dă orice bine. Atunci devin binecuvântare și eu… Gândiți-vă cum ar fi dacă omul se consideră ca binecuvântare, ca dar al lui Dumnezeu, în timp ce nu e niciodată mulțumit de sine. Și acest fapt e jignirea cea mai mare adusă lui Dumnezeu: El te-a creat și era convins că te-a creat bine.

Noi ne privim ca fiind un blestem, dar din cauza unei minciuni… pentru că nu vedem în lucruri, nu ridicăm ochii spre Cel care le dă.

Faptul că Domnul ne-a făcut bine e subliniat de Ps. 138 (139) „M-ai creat ca o făptură minunată”… pentru că-mi ești maică mai mult decât maica mea: „Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele”. Iar. Is. 43 „Ești prețios în ochii mei și demn de stimă, pentru că Eu te iubesc”, iar în Gen. 1,31, când Dumnezeu l-a creat pe om a spus: „e foarte frumos omul”.

Tocmai percepând (cunoscând) măreția darului, omul poate afla motivația pentru a binecuvânta. Se binecuvântează Cel care face bine: El bine face, iar tu răspunzi binecuvântând.

Vizavi de frumusețea și măreția omului, avem Ps. 8. Iar în Cântarea Cântărilor, Mirele – care e Dumnezeu – spune miresei – care e omenirea – te rog nu mă privi, privirea ta Mă tulbură; dacă mă privești, mă tulburi, mă răvășești… pentru că M-ai cucerit cu un singur fir de păr de-al tău… Și e adevărat, căci Dumnezeu, privindu-ne, vede infinita Sa frumusețe și infinita Sa iubire care ne sunt dăruite de El și aceasta e identitatea noastră!!!

Isus e Fiul pentru că ia, ridică ochii și binecuvântează. Devine un cântec întreaga viață. Și nu se termină aici…

Căci dacă tu trăiești cu aceste cuvinte, adică văzând în toate iubirea Tatălui, devii fiu… Fiul nu e cel care rămâne în casă până la 40 de ani, profitând de tatăl și de mama sa… Fiul e cel care e egal cu tatăl și cu mama: cum e iubit, așa știe să iubească… Spiritul Sfânt nu vine numai de la Tatăl, ci vine și de la Fiul. Un om, în măsura în care e iubit, se simte iubit și apoi știe să iubească; doar atunci devine egal cu Tatăl. E ceea ce face Fiul în mod concret…

Izvorul totului este a lua, a ridica ochii binecuvântând. Și ce izvorăște de aici?

„Frânge”… simbol de moarte.

„Frângerea pâinii” devine expresia tehnică a Euharistiei, celebrarea în care se întâmplă acest fapt.

„Frângerea” este Evanghelie!!! De ce acest text se numește înmulțirea pâinilor și a peștilor? R: Frângerea pâinii este acțiunea lui Dumnezeu, iar înmulțirea este a noastră… Poate pentru că nu reușim să frângem pâinea… o înmulțim… O înmulțim din frică, din cauza unei stime greșite pentru noi… Și strângem pâinea furând-o de la alții… fără să o împărțim niciodată cu frații.

A frânge e divin, a multiplica e uman. Însă împărțirea pâinii satură, dar înmulțirea nu satură, ci ne produce tot mai multă foame și nouă și altora.

A frânge înseamnă a împărți. Ce se întâmplă prin frângere? Este frânt, rupt, egoismul care este în om.

Minunea are efect – mai înainte de a avea efect în pâine – în adâncul inimii persoanei.

De ce poate frânge? Poate frânge pentru că ia privind în sus și binecuvântând. Cu alte cuvinte, văzând iubirea cu care e iubit, știe să facă la fel și în el se frânge moartea și egoismul. Și se naște viața nouă. Știe să dea viața din iubire. Și e semnul maxim de iubire. Va fi Euharistia, care e trupul Său dat pentru noi. Deci, e deja semnul morții pe cruce, unde e biruită moartea: adică egoismul, stăpânirea, puterea, toți idolii omului și toate imaginile false despre Dumnezeu pe care le avem. Dumnezeu e Cel care dă viața, și nu Cel care o ia. Nu e stăpânul (patronul), ci e dăruitorul vieții. Stăpânii sunt aceia care o iau.

Apoi, Isus „dădea”… e o acțiune continuată… a început atunci și continuă mereu. Și dă cui? Discipolilor. Ce înseamnă discipol? Este cineva care învață. Vă amintiți că „cei 12, devin apostoli și apoi devin discipoli? Darurile lui Isus se extind. Nu doar că se extind, dar și cei 12, și apostolii, și discipolii trebuie mereu să învețe… pentru a face ce? „A lua, a ridica ochii, a binecuvânta, a frânge și a da”. Noi rămânem mereu discipoli. Învățăm de la El să fim fii și frați.

Isus lucrează prin alte persoane… El nu se arată în sens de exhibiție (pradă), ci iubește prin persoane, aproape că El se ascunde…

Acest „dădea”, care deja era anticipat prin „dați-le voi să mănânce”, e noua economie a Împărăției lui Dumnezeu.

În timp ce economia omului este a cumpăra și a vinde pentru a poseda tot mai mult – și a strânge, furând de la alții, fără să împartă ceva altora – economia lui Dumnezeu este: Domnul e singurul stăpân al totului, natura Sa de Domn constă în a da. El e Dumnezeu pentru că dă, nu pentru că posedă. Domnul nu posedă nimic, ci dă totul, se dă și pe Sine. De aceea e Dumnezeu. Altfel ar fi anti-Dumnezeu, adică nimicul, egoismul.

Și noi ne gândim la Dumnezeu mereu în termeni egoiști: e Cel care posedă și are totul. Nu! El este Cel care dă totul, până la a se da pe Sine, pentru că Domnul e în întregime numai iubire.

De aceea Dumnezeu nu are nevoie de putere, nu are nevoie să fie apărat, nu trebuie să ucidem pe nimeni, putem chiar să-L batjocorim – L-am pus pe cruce – iar pe cruce – maxima jignire adusă lui Dumnezeu – ce a făcut Dumnezeu? A revelat gloria Sa, care e exact opusă tuturor prostiilor pe care toate religiile le gândesc despre Dumnezeu (chiar și noi). Un Dumnezeu care are nevoie să fie apărat, protejat, ucigându-i pe oameni pentru a-L apăra pe Dumnezeu… vedeți ce idei greșite avem?

Ar fi ca un tată care are nevoie să-și ucidă fiii pentru a arăta cât e el de puternic…

Aici începe noua economie. Trebuie să înțelegem că economia darului e singura economie posibilă pentru ca să se poată trăi pe pământ…

Tocmai în dar, adică făcând din bunuri nu scopul vieții, ci locul de comuniune, putem trăi. Dacă din bunuri facem scopul vieții, toți ne vom distruge în puțini ani.

Deci, nu e nevoie să vină sfârșitul lumii, căci deja-l vedem.

Deci, a trăi Euharistia înseamnă a răscumpăra lumea (pământul) din moarte. Înseamnă să vedem cum e posibilă economia solidarității, a comuniunii, a darului, care înlocuiește economia posedării: e ceea ce face posibilă viața pe pământ. Acesta e adevărul.

Biserica spune câte ceva în doctrina socială… „bunurile de la început au o destinație comună, sunt ale tuturor”. Dacă nu ținem seama de acest adevăr, ne distrugem… Mai întâi distrugem săracii… Dar ei sunt mântuiți… Ceea ce e grav, e că ne-am distrus pe noi înșine: exportăm moarte, spunând că se numește libertate și democrație, în timp ce ne interesează să stăpânim izvoarele de energie… Binele nu se exportă prin violență, nici prin stăpânire, ci se exportă cu mărturia vieții celui care trăiește o viață liberă de putere și stăpânire; o viață de slujire și mărturie, în iubire.

Și toți avem nevoie… Aceasta e pâinea care face posibilă viața. Cealaltă e pâinea morții, care distruge viața. E pâinea devenită idol, fetiș.

Acest imperfect „dădea” indică discipolilor noua economie, aceea a darului. Acest imperfect e ceva care mereu trebuie să fie perfecționat, reînnoit. Și darul pe care Isus ni-l face în Euharistie ne dă această capacitate de a perfecționa, de a reînnoi.

Isus dădea discipolilor să împartă mulțimii.

Ce fac discipolii, adică noi? Dăm această hrană, această viață… cui? Mulțimii care nu știe nimic…

Această mulțime, care-i reprezintă pe cei 5000. Apoi rămân 12 coșuri, fapt care arată că darul e pentru toți și mereu… Înseamnă că discipolul e trimis să ofere acest dar, această viață lumii întregi.

În F. Ap. 27,33-44, când Pavel merge la Roma, pe mare apare o furtună și în barcă erau 276 persoane (de toate culturile și religiile), și barca era plină și de grâu. Se iscă o furtună… este istoria lumii: toți suntem în aceeași barcă plină de grâu. Toți murim de foame pentru că există un vânt care ne sperie și nimeni nu reușește să mănânce: pentru că aceia care au prea mult niciodată nu cred că au suficient și au nemulțumiri de un anume fel, ceilalți au alte nemulțumiri, pentru că ei nu au nimic… Și niciunul nu mănâncă…

Tocmai în această barcă, ce pare destinată să se piardă, fiind simbolul lumii care decade în haos, în ziua a 14-a, Pavel îi invită pe toți să mănânce… hrana „necesară pentru mântuirea lor”… De citit tot textul… Unde Pavel a făcut Euharistie.

Apoi aruncă în mare tot grâul – grâul e simbolul lui Cristos, căci El este Acela care se jertfește – marea se calmează și ei ajung pe insulă…

Este vorba de o Euharistie cosmică… este salvarea lumii. Pavel – în barcă – e singurul care ia, binecuvântează și frânge… și dă tuturor această pâine. Și toți sunt salvați… Deci, această pâine e necesară pentru mântuirea sufletelor.

Cu adevărat Euharistia e mântuirea lumii. De fapt, Euharistia e viața Fiului care se face frate. Și e unica posibilitate de viață pe pământ care respectă realitatea noastră de fii și frați. Și care respectă acea foame pe care o avem, care nu e numai de pâine și lucruri, ci e foame după relația cu Tatăl (de a fi iubiți) și cu frații (de a ști să iubim, așa cum suntem iubiți).

A lua pâinea în acest fel înseamnă a trece de la foame la săturare și a face din deșert o grădină, și din iad un paradis.