Marcu 1,1-8

Sfârșitul Evangheliei după Marcu, ne trimite la începutul ei. Cine o recitește, va observa că este diferită față de felul în care a înțeles-o prima dată.

Is. 40, 1-11 este unul dintre cele două texte amintite la începutul Evangheliei după Marcu. În acest text, numit Cartea consolărilor, ne aflăm în exilul Babilonian, care reprezintă momentul cel mai dur din istoria poporului Israel. Evreii spuneau: „În Egipt era greu, dar noi nu făcusem nici un rău, iar Domnul ne-a eliberat”. De fapt, Domnul a eliberat poporul. În schimb, poporul a ajuns în exil, pentru că odată ajuns în pământul făgăduinței a început să se comporte ca patronii, să stăpânească precum faraonii și, astfel, poporul a sărăcit. Evreii s-au luptat între ei și cu alții, au pierdut și toți au ajuns în exil. În acest moment ei afirmă: „De această dată ne merge rău din vina noastră, datorită răului pe care l-am făcut”. Nu mai avem deci vreo speranță să ne întoarcem în pământul făgăduinței. Atunci când răul ni-l fac alții, avem speranța că Dumnezeu ne răscumpără, ne eliberează, dar dacă răul îl facem noi, nu mai există posibilitatea eliberării. Iar după șaptezeci de ani de exil, profetul spune: „Consolați, mângâiați poporul Meu și pregătiți calea reîntoarcerii prin deșert, căci ne vom reîntoarce în pământul făgăduinței”.

Tocmai în momentul în care cugetă că de acum e imposibilă reîntoarcerea în pământul făgăduinței, adică la viața plină, profetul spune: „Pregătiți tocmai acum, în momentul în care considerați că-i imposibilă reîntoarcerea”. Și acesta e unul din textele citate la începutul Evangheliei, care exprimă încurajarea înspre libertate, deoarece atunci când un om e sclav, cugetă că nu mai este nimic de făcut, ci doar trebuie să se adapteze la situația sa și să continue să trăiască precum un sclav…

Celălalt text citat este din Maleahi și vorbește despre dreptate. Când există nedreptate ori ești printre cei care fac nedreptatea atunci îți merge bine. Dacă ești printre cei care o îndură, te adaptezi să fii nedreptățit, căci dacă te răzvrătești, îți merge mai rău… Și atunci spui: „Nu mai există dreptate, nu mai există libertate”. În schimb, la începutul Evangheliei după Marcu se răstoarnă aceste două curente fundamentale de gândire, pentru ca să înțelegem tot planul Bibliei: al dreptății și al libertății.

Versetele din Isaia le vom afla incluse în pasajul evanghelic pe care urmează să-l explicăm în această cateheză, dar înainte de a începe explicarea Evangheliei după Marcu, vă propunem o scurtă introducere… Cea mai bună introducere este tocmai citirea Evangheliei, căci textul închide cercul…

Primul lucru pe care-l subliniem este ca noțiunea de „Evanghelie” este un concept politic. În trecut nu existau știrile… În democrație exista mesagerul (vestitorul) iar când oastea câștiga vreo bătălie, cine era mai sprinten (mai rapid) alerga să vestească: „Am câștigat”. Acela vestea Evanghelia, adică vestea bună. Am câștigat, am biruit dușmanii, ne-a mers bine, ne-am salvat pielea, e mai rău pentru ceilalți!

Când domnea vreun dictator, vestea cea bună era un decret din partea împăratului care vestea toate lucrurile bune pe care el le făcea în favoarea poporului, adică avantajele și interesele sale. Aceasta era vestea bună.

Așadar, Evanghelia – în opoziție cu veștile bune din timpul războaielor și cu vestea bună a dictatorului – vestește că există o altă veste bună de anunțat. Aceasta a devenit Evanghelia.

Primul autor al Evangheliei, care începe cu cuvântul „Evanghelie” – vestea cea bună – este Marcu, care-i un evreu care scrie în limba greacă, la Roma, unde în acea vreme se folosea latina, pentru oameni care nu erau nici evrei, nici greci și nici romani, ci în bună parte erau sclavi. Cum se făcea înțeles, dacă a scris în greacă pentru oameni care nu erau nici greci, nici romani și nici evrei?

El reușește să se facă înțeles în mod genial, căci folosește cam 1000 de cuvinte care indică, de fapt, cele patru elemente ale pământului și lucrurile care-l compun – apa, aerul, pământul, focul, pomii, pietrele, câmpurile, munții, ploaia, sămânța – precum și părți ale trupului uman – urechea, nasul gura…- prezentând acțiunile fundamentale pe care le înfăptuiește trupul uman: a umbla, a fi blocat, a vedea, a fi orb, a asculta, a nu asculta, a vorbi, a fi mut, a avea mâna închisă sau deschisă, a iubi, a urî, precum și alte sentimente…

El se folosește de acele lucruri prezente în toate culturile: în toate culturile noaptea este întunecată; ziua este clară; apa udă; focul arde; odată cu moartea se moare, iar odată cu viața se trăiește; iubirea este pozitivă, iar ura negativă.

Și folosind aceste cuvinte fundamentale, reușește să se facă înțeles de toți, pentru că utilizează limbajul de bază, 1000 de cuvinte pe care orice om le învață ușor.

Stilul său este poetic: cu puține cuvinte reușește să fie sugestiv, cuvinte pe care le combină în povestiri simbolice, importante pentru toți și accesibile tuturor. Dacă spune: „eram șchiop, iar acum umblu”, fiecare om înțelege ce înseamnă această afirmație, chiar și-n sens metaforic.

Mai înainte nu vedeam nimic, adică nu înțelegeam nimic, dar acum văd.

Așadar, vorbind de lucruri elementare, le folosește cu un alt sens, cel pe care apoi un om îl pricepe…

Alte însușiri ale lui Marcu

Unii exegeți germani au crezut că Marcu ar fi scris ca să se răzbune pe apostoli, în special pe Petru, pentru că-n Evanghelia sa apostolii se fac mereu de râs (apar ca fiind prostuți), în special Petru. Însă nu-i adevărat, ci Marcu doar ne transmite experiența apostolilor: „Iată ce mi s-a întâmplat mie! Eram așa, dar am trecut cu bine. Tot eu sunt și nu m-am schimbat prea mult… Totuși Vestea bună este pentru mine”.

Așadar, Petru este cel care-și povestește experiența sa, dar nu se laudă pe sine, spunând: „Eu sunt un erou”, ci declară „Eu sunt un om ca oricare altul”, deci Vestea bună este pentru toți…

A doua însușire este dată de faptul că Evanghelia lui Marcu dezorientează, distruge certitudinile. Când crezi că ai înțeles, îți poruncește să nu spui nimănui, iar în versetele următoare înțelegi că-i adevărat exact opusul a ceea ce tu ai înțeles. Textul acestei Evanghelii nu-i unul pe care un om îl poate folosi pentru a-și apăra propriile idei, pentru că orice idee ar avea, dacă nu și-o schimbă, greșește, pentru că toate ideile sunt greșite: numai realitatea este reală. Iar omul trebuie mereu să se măsoare cu experiența, deci Marcu este antiideologic. Dacă vreun exeget ar afirma că Evanghelia îi confirmă părerile sale, să știm că niciodată nu trebuie să ne folosim de Evanghelie pentru a justifica părerile noastre…

Din nefericire, ne comportăm astfel, adică luăm un verset din Evanghelie și-l folosim ca să justificăm interesele noastre, dar făcând astfel, noi discredităm Evanghelia, pentru că dacă citim versetul următor, acesta afirmă exact opusul a ceea ce mai înainte am înțeles.

Așadar, textul evanghelic e frumos, pentru că intenția lui Marcu este să demoleze (să distrugă) principiul tuturor relelor, care-i imaginea noastră falsă despre Dumnezeu, care corespunde imaginii noastre false despre om, proiectată în Dumnezeu, proiectată în Tatăl.

Noi credem că Evanghelia vrea să demonstreze că „Isus este Cristosul și Fiul lui Dumnezeu”. Dar să știți că această afirmație este o erezie: Evanghelia nu spune că „Isus este Cristosul”, ci exact opusul, „Cristosul și Dumnezeul pe care nimeni nu L-a văzut vreodată este omul Isus”.

Pentru că dacă tu afirmi că „Isus este Dumnezeu”, atunci tu aplici (atribui) ideile tale despre Dumnezeu lui Isus, adică Isus este Ființa perfectă, Domnul cerului și al pământului, care judecă, este legislator și ne va condamna la focul veșnic, dacă suntem răi. Aceasta este imaginea noastră despre Dumnezeu…

Însă Evanghelia afirmă exact opusul: acel Dumnezeu pe care nimeni nu L-a văzut vreodată este omul Isus, care-i o ființă egală cu noi, se numește Fiul omului, om ca toți… Singura diferență față de noi este că El acceptă limitele, nu se îndoiește, nu condamnă, și chiar își dă viața pentru păcătoși, iar trupul Său ne revelează cine-i Dumnezeu. Protagonistul întregii Evanghelii este trupul lui Isus.

De ce citim Evanghelia? Cel puțin din două motive.

Unul este de tip cultural, căci Evanghelia este codul fundamental al culturii occidentale. Altfel spus, ignorând Evanghelia, un om nu ar înțelege nimic despre artă, literatură și filozofie și nici nu ar înțelege valorile fundamentale precum pacea, dreptatea, libertatea, demnitatea persoanei umane, drepturile omului, care în totalitate se nasc din tradiția ebraică-creștină, și nu din alte texte.

Deși în zilele noastre nu mai trăim aceste valori, ele se nasc din Scriptură, care ne prezintă valoarea absolută a omului.

Al doilea motiv – pe care fiecare dintre noi îl vom descoperi – este dat de faptul că atunci când citim Evanghelia, simțim că ea ne citește, adică ne spune adevărul nostru, ne oglindește. Evanghelia nu-i precum o fereastră spre trecut care-ți permite să vezi ce s-a întâmplat în acel timp acelui om, ci-i o oglindă care-ți arată ce ți se întâmplă ție. Așadar noi experimentăm că citind Evanghelia, ea ne citește… Deci să fim atenți când ascultăm explicațiile și să ascultăm și ceea ce simțim în interior…

De ce?

Un lucru clar, dar pe care nu-l luăm destul în serios, este că într-adevăr „cuvântul” este important, căci noi trăim prin cuvântul pe care-l ascultăm. Iar dacă este adevărat, este un cuvânt care comunică eul propriu altuia, creează comuniune în Biserică, dar și armonie, colaborare, solidaritate; dacă însă este un cuvânt mincinos, înseamnă că-i capcana pentru a-l elimina pe celălalt, deci creează moarte, separare, ceartă, nedreptate, urmărirea doar a propriilor interese… Așadar, totul depinde de cuvânt.

Noi, citind acest Cuvânt, vom descoperi ceea ce se întâmplă. De exemplu: privind fața unei persoane, descoperim ce fel de ziar citește sau ce programe de televiziune urmărește…

Noi avem un post de știri care dorește să ne ofere o față diferită – de fii ai lui Dumnezeu și de frați ai lui Isus – o față care-i diferită de fața pe care fiecare om ar vrea să și-o construiască pentru a fi diferit de alții, deasupra altora sau înaintea lor. Așadar, această Veste bună este principiul libertății și al dreptății.

Se citește Mc. 1, 1-8

1 Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. 2 Aşa cum este scris în profetul Isaia: Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei taleel îţi va pregăti calea3 Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui. 4 Ioan Botezătorul a apărut în pustiu, predicând botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. 5 Întreaga regiune a Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului veneau la el şi erau botezaţi de el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. 6 Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă şi încins la mijloc cu o cingătoare din piele; mânca lăcuste şi miere sălbatică 7 şi predica zicând: „Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-i dezleg cureaua încălţămintei. 8 Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza cu Duhul Sfânt”.

Marcu reușește să prezinte pe scurt (în opt versete) unor păgâni, care nu stăpânesc cultura ebraică, sinteza întregii tradiții ebraice, a întregii Biblii.

În primul verset, ne oferă titlul și semnificația Evangheliei, iar în vv. 2-3 ne prezintă două citate, care sintetizează tot VT: primul este din Maleahi care vorbește despre justiție (dreptate), iar celălalt din Isaia, care se referă la libertate.

Apoi se folosește de imaginea lui Ioan Botezătorul, omul care trăiește dreptatea și libertatea. Este cel dintâi care spune că principiul Evangheliei este setea după dreptate și după libertate; este dorința profundă pe care o are omul după o lume dreaptă, care nu se predă înaintea răului, a nedreptății, a sclaviei… Numai un astfel de om poate înțelege Evanghelia. Așadar, aceste însușiri reprezintă premizele pentru a înțelege Evanghelia. Dacă nu, înseamnă că folosim Evanghelia la fel ca toate religiile, pentru a justifica sclavia, oprimarea și stăpânirea, căci mereu este nevoie de o religie pentru a stăpâni peste alții. Chiar și guvernele atee fac parade religioase mărețe, căci acestea devin religia, pentru că fără ceva superior, care să justifice greșelile, relele unui asemenea guvern, nimeni nu le-ar înfăptui.

vv. 1-3

1 Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. 2 Aşa cum este scris în profetul Isaia: Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei taleel îţi va pregăti calea3 Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui.

Cuvântul „început” reprezintă debutul primului verset: „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”.

Ce era „la început?”.

„La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Gen. 1,1), și întreaga Biblie urmează după acest „început”… Dar să uităm tot acel început, pentru că acum începe un lucru în totalitate nou.

Noi cunoaștem acea lume supusă legii, sclaviei, războaielor, nedreptăților, în care așteptam un viitor diferit…

Acum, Marcu ne vestește că există un nou început… Și-i unul diferit de cel din Cartea Genezei. „Începutul” (il principio) din Evanghelia după Marcu nu-i „începutul” (l’inizio) din Geneză.

„Începutul” din Cartea Genezei reprezintă timpul punctual în care începe un lucru pe care poți să-l lași acolo; în schimb, începutul – il principio – din Marcu este realitatea din care izvorăște acel lucru, după cum izvorul este începutul râului, soarele e începutul (principiul) luminii, părinții sunt începutul pruncilor, deci este vorba despre realitatea din care se produce, se naște tot restul. Orice lucru are un principiu, adică o origine.

Marcu își începe Evanghelia dând o mare palmă mentalității timpului spunând: voi cunoașteți foarte bine istoria? Vă vestesc că acum există un început (principiu) nou – Evanghelia; dar nu-i acea „veste bună” pe care o proclamă împăratul când i se naște succesorul, nici nu-i vestea că a biruit în luptă, nici cea că ne-a făcut un bine, pentru că i-a omorât pe mulți și astfel ne-a protejat…

Ci este o altă Evanghelie, Vestea bună… Acest cuvânt era o noțiune politică și-l folosește intenționat în mod polemic.

Ce-i Evanghelia? Nu-i o veste, ci-i Isus, este o persoană!

Și întreaga Evanghelie va vorbi despre acest Isus, despre trupul lui Isus căruia, la fel ca tuturor trupurilor, îi este foame și sete, trăiește și moare, dar învinge moartea, pentru că trăiește într-un mod diferit „trupul”[1], adică viața concretă.

Problema este, de fapt, modul în care trăim „trupul”, adică viața concretă, nu „sufletul”, adică viața abstractă.

Sufletul niciodată nu l-am văzut, trupul îl vedem: ce animă, ce însuflețește „trupul”, viața concretă? Egoismul sau iubirea? Iar acest fapt se vede… Așadar, problema este felul în care trăim „trupul”.

Și pentru că aproape imediat „Cristos” a devenit numele lui Isus, Marcu îl pune la început, iar apoi nu-l mai numește Cristos, ci-l numește la jumătatea Evangheliei, pentru a spune că Isus este Cristosul: Cristosul era Mesia, Unsul, Domnul.

Marcu ne arată cine-i Unsul Domnului în primele opt capitole: ne arată felul în care trupul lui Isus eliberează trupul nostru de toate sclaviile… În prima parte a Evangheliei găsim minunile, dar minunile nu înseamnă lucruri extraordinare, în baza cărora lumea să spună: „Vai cât este de bun!”, ci înseamnă îndreptarea lucrurilor strâmbe: a avea picioare care umblă, ochi care văd, urechi care aud, gură care vorbește, nas care miroase, mâini care mângâie…

Minunile urmăresc eliberarea omului, doresc să-i ofere libertatea – pentru că omul a devenit sclavul idolilor săi, având ochi care nu văd, urechi care nu aud… Nu mai ascultăm pe nimeni și suntem bombardați de știri – multe neadevărate – care ne transformă gândurile; iar apoi gura ne folosește de obicei pentru a minți sau pentru a ne certa, și niciodată pentru a comunica adevărul pe care-l simțim.

Așadar, în prima parte a Evangheliei, prin minuni, Marcu ne prezintă nu atât efectul practic – faptul că șchiopul umblă – ci mai cu seamă ne transmite vestea, mesajul: „vezi că au fost vindecate falimentele tale, nu mai ești legat de ele”… și aceasta este valoarea profundă a acestei eliberări. În fond, prima parte a Evangheliei ne eliberează dorința, deoarece dacă un om nu dorește, nu umblă

Deja ne-am obișnuit să fim ca idolii noștri, care au ochi care nu văd, mâini care nu ating, guri care nu vorbesc, picioare care nu umblă, adică suntem fixați și blocați în sclaviile noastre… Așadar, în prima parte a Evangheliei, Marcul ni-L arată pe Cristos care eliberează umanitatea noastră.

Partea a doua descrie felul în care Isus ne eliberează: va fi călătoria Sa la Ierusalim.

Dacă în prima parte avem cinci dispute (polemici) despre lege, care ne arată felul în care Cristos ne eliberează de legea care ne leagă și ne dă libertatea fiilor lui Dumnezeu, în partea a doua Marcu ne prezintă cinci polemici împotriva puterii, din cauza cărora Isus va sfârși pe cruce, unde va arăta puterea Sa: căci puterea oamenilor este cea care poate ucide, iar Isus va contesta această putere. Puterea lui Isus nu-i cea de a lua viața, ci de a da viața. Aceasta e puterea lui Dumnezeu!

Prin urmare, în titlu (v. 1) Marcu ne prezintă sensul Evangheliei – care-i lucrul nou care începe, care-i vestea bună – în opoziție cu celelalte vești pe care le auzim despre Mesia, despre omul deplin realizat, care-i exact opusul omului pe care noi ni-L imaginăm, căci nu-i Cezar August, ci-i Fiul lui Dumnezeu.

Traducerea exactă ar fi: „Începutul Evangheliei lui Isus”. Deoarece în limba greacă ar trebui să se pună articolul hotărât „Cristosul, Fiul, Dumnezeul”, dar pentru că nu există, textul ar fi „lui Isus, care este un anume Cristos”- diferit de Cel pe care ni-l închipuim și care-i un anume fiu al unui anume Dumnezeu – care-i exact opus față de ce-l pe care vi-l închipuiți.

De fapt, Isus va fi numit Dumnezeu numai de draci, în toată Evanghelia. Iar El le spune: „Tăceți!”.

Numai pe cruce un om îl va proclama „Fiul lui Dumnezeu”, pentru că aici ni-l revelează pe Dumnezeu. Și aici Tatăl îl va proclama Fiu, și-l va mai numi Fiu la început, la botez, când se pune în rând cu păcătoșii, iar apoi la schimbarea la față, când vestește că merge la Ierusalim…

Așadar, Evanghelia vrea să elibereze prin Isus, prin acest omul concret, căci este important ca Evanghelia să nu fie o idee, ci un fapt, să fie istorie.

Ce diferență există între istorie și idei? Ideea ar trebui să fie o citire a istoriei, dar, în realitate, noi avem ideile și distrugem istoria prin ideile noastre personale.

Realitatea este importantă și trebuie respectată. Ideile sunt ideologii care încearcă să interpreteze realitatea și s-o îngrădească. Putem îngrădi o pasăre, dar pasărea nu-i cușcă.

Realitatea însă este frumoasă și bună, dacă o respectăm. Dacă o îngrădim în ideile noastre, e vai de noi! De fapt NT critică înspăimântător de mult ideile. NT vorbește despre „trupul lui Isus” și nu „expune idei”, și vom vedea ce face acest trup.

Diferența între idei și realitate constă în faptul că ideile sunt concepte și niciodată nu se potrivesc, niciodată nu satisfac omul… Ideile sunt juste, dar dacă realitatea este diferită, e problema realității, va suporta consecințele… Însă ideile nu mă interesează, căci realitatea este cea care este: tu caută să o trăiești și s-o înțelegi, iar apoi îți vor veni ideile juste, care de fapt nu mai sunt idei, ci sunt povestiri…

Povestirea narează un lucru real, deci îți este posibil să-l faci și tu; în schimb, ideile sunt posibilități inventate, pentru care alții trebuie să plătească scump, dacă unii reușesc să le pună în practică…

Acest adevăr este valabil și-n procesul educației, în sfera relațiilor: eu am o idee despre un altul și i-o aplic: îl torturez, încerc să-l reduc la modelul pe care eu îl am despre el. Dar nu trebuie să fac astfel, căci celălalt este realitatea sa, cu istoria sa, pe care eu trebuie să le văd, ascult și simt. Și această atitudine îl schimbă pe el și pe mine și creează relația.

Toate textele de morală, de religie, de doctrină nu sunt realitatea… Doctrinele îi tulbură, îi deviază pe oameni, în schimb istoria există… Iar realitatea care există tu o vezi și-i frumoasă.

Când vrei să vezi realitatea în mod diferit de ceea ce ea este, o răstorni și cauzezi întreaga violență din istorie.

„Astfel se întâmplă ce a scris Isaia”, dar dacă noi căutăm în Isaia nu-i scris așa… Din Isaia avem al doilea citat, primul fiind din Maleahi 3, care-i ultima carte din VT, în care Dumnezeu spune: „Eu trimit îngerul Meu înaintea feței Mele… apoi vin Eu și veți vedea ce fac”… Vin ca focul și ca leșia… Mai întâi intru în Templu cu leșia pentru a purifica falsa imagine despre Dumnezeu, iar apoi cu focul, pentru a distruge orice nedreptate. Iar în final notează – și întreaga tradiție profetică spune la fel – „Și Mă voi apropia de voi ca să vă judec și voi fi martor grabnic împotriva vrăjitorilor, a desfrânaților și a celor care jură strâmb, împotriva celor care asupresc pe simbriaș, pe văduvă și pe orfan, care apasă pe cel străin și nu se tem de Mine, zice Domnul Savaot”, adică Domnul este de partea tuturor categoriilor marginalizate de nedreptățile noastre.

Acest fapt înseamnă un lucru: primul lucru pentru a intra în Evanghelie este să nu ne predăm înaintea faptului că există nedreptăți. Ele există, este un fapt real: „Știi am făcut așa, căci toți fac așa!”. Nu, Nu-i just! Și nu-mi vând conștiința nimănui.

Să ne punem împotriva a ceea ce-i rău, pentru că răul face rău tuturor.

Nu-i un păcat să fim uciși, dar e un rău să ucizi; nu-i un păcat să mori de foame, ci păcatul constă în a-i face pe alții să moară de foame. Răul nu trebuie făcut, căci dacă-l fac, îmi compromite demnitatea, mă jignește pe mine mai înainte de a-i jigni pe alții…

Această sete de dreptate… Când lipsește această sete, religia este doar o acoperire a nedreptății, așa cum se face mereu: „Să fiți buni și apoi mergeți în Rai!” Iar puterea lăsați-o pe mâna noastră, care știm să furăm, să stăpânim și să controlăm situația… Și-i adevărat, iar când și ceilalți oameni vor să facă la fel, e și mai rău…

Întreaga Biblie subliniază că dreptatea lui Dumnezeu este opusă dreptății omului. Justiția omului este stabilită de rege, regele care-i delicventul cel mai puternic, e cel care dictează legea, iar cine-i încalcă legile (care reprezintă și apără interesele sale) este ucis. Istoria este bătrână, nu-i tânără, dar mereu este la fel!

Noi nu ne predăm înaintea acestei istorii. Percepem diferența între ceea ce există – care-i minciună – și ceea ce trebuie să fie, care-i realitatea adevărată, faptul că suntem fiii lui Dumnezeu și frați.

Aceasta este prima temă, tipică VT. Nu se poate tolera la un loc sărbătoarea și nedreptatea. Isaia întreabă: „De ce veniți în Templu să vă rugați, aducând tămâie? Nu aceste lucruri sunt importante. Vă rog nu veniți!”, căci Dumnezeu nu tolerează sărbătoarea și nedreptatea. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l spunem cu claritate, altfel am aboli Biblia, Evanghelia…

Dreptatea lui Dumnezeu nu înseamnă „fiecăruia să-i dăm ce este al său”, ci „Dumnezeu este Tată, iar noi suntem frați!”. Și care-i dreptatea între frați? Solidaritatea și iubirea: aceasta este noua dreptate!

Al doilea citat este din Isaia 40,3. Israel se află în exil în Babilonia și judecă astfel: „Dumnezeu ne-a eliberat din Egipt pentru că noi eram drepți, egiptenii erau prigonitori, deci Domnul a avut milă de noi. Dar acum suntem în exil pentru că noi am fost nedrepți, deci nu mai putem fi mântuiți, deci ne este imposibil să fim eliberați”… Gândirea lor este: am greșit? Trebuie să plătim! Deci, vom rămâne sclavii răului pe care l-am făcut… Acestei mentalități îi răspunde Isaia, care vestește că există eliberare (libertate) și iertare

Această sete după eliberarea din rău, o ai chiar dacă ai făcut nedreptăți…

vv. 4-5

4 Ioan Botezătorul a apărut în pustiu, predicând botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. 5 Întreaga regiune a Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului veneau la el şi erau botezaţi de el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele.

În acest loc se vorbește despre Botezătorul, care satură această sete de dreptate și de libertate printr-un gest simbolic, botezând. A boteza înseamnă a se scufunda în apă.

Ce se întâmplă dacă un om se scufundă în apă? Unii oameni rezistă aproape 20 de minute în apnee, apoi mor… Botezul înseamnă că această viață este una moartă, dar omul dorește să renască, deci iese din apă… Așadar, botezul este simbolul renașterii.

Implică o reîntoarcere în apa maternă, pentru a ieși nou: exprimă marea dorință a omului de a fi reînnoit, de a avea o viață nouă.

Însă acest gest se întâmplă în deșert și dă o deosebită însemnătate acestei dorințe a omului.

Deșertul în Biblie amintește de exod: de călătoria lungă care există între pământul sclaviei și pământul fraternității, pământul făgăduinței… Așadar, trebuie parcurs un drum, iar acest drum este deșertul.

Deșertul are unele însușiri: cea dintâi este că-n deșert nu se poate locui; a doua constă în faptul că deșertul trebuie traversat; a treia, că-n deșert nu poți sta singur, altfel ești mort.

În deșert – unde se pare că nu există nimic – nu există nimic de împărțit, deci trebuie să stăm obligatoriu uniți. Așadar, deșertul este locul care creează poporul, solidaritatea…

Deșertul este acel loc al solitudinii care îți permite să vezi numai umbra ta, realitatea ta, care-i cea a tuturor celorlalți, dar îți arată și dorința de a ieși din el cât mai repede cu putință… Iar deșertul se traversează dintr-o parte în alta, pentru că omul vrea să ajungă într-un alt loc, unde speră că va fi mai bine decât în locul din care a plecat… Așadar, deșertul este locul călătoriei… Deșertul oglindește viața omului, care-i o nostalgie după viitor, nu se refugiază în trecut, nu se adăpostește în prezent, ca apoi să moară, ci spune „mă interesează ce urmează după”…

În deșert au fost toate ispitele, dar s-a experimentat și solidaritatea, fidelitatea Domnului, mana. În deșert iese la lumină adevărul omului; dar, mai presus de toate, deșertul este locul în care deja ai ieșit din sclavie și din nedreptate și călătorești spre țintă

De fapt, în deșert Ioan vestește convertirea… Convertirea nu-i una în formă de „U”, care te face să te întorci înapoi cu 180 de grade, ci înseamnă că trebuie să-ți schimbi viața. Dacă mai înainte trăiai în nedreptate, în oprimarea altora, în închiderea în sine, în sclavia Legii, având o falsă imagine despre Dumnezeu și fiind separat de frați… trebuie să arăți că Isus ți-a schimbat viața…

Și fiecare pas din Evanghelie mă cheamă la acea schimbare care-i „viața”, pentru că viața-i o schimbare constantă; când se încheie schimbarea ei, acest fapt se întâmplă numai pentru că imediat după omul se descompune… Viața este un drum…

Termenul ebraic „shûb”, convertire – care în italiană înseamnă „a se întoarce” – este tradus în greacă cu „metanoia”, a-și schimba mentalitatea. Trebuie să-ți schimbi modul de a gândi și, astfel, îți schimbi modul de a umbla… Mai înainte mergeai într-o direcție și erai de acord cu orice nedreptate, egoism, închidere în sine, dar acum tu spui nu, și faci exact invers…

În această convertire se află iertarea (per-dono).

Întreaga viață este dar, însă egoismul ucide darul. Prin convertire am iertarea, un super-dar, un dar și mai mare, îmi este restituită identitatea mea… Iar darul iertării îl am mereu, fapt pentru care fiecare text biblic mă cheamă să-mi schimb direcția, și-mi revelează ceea ce-mi dă adevărata viață…

Apoi folosește cuvântul „păcat” care nouă nu ne place… În limba ebraică „chattà’th” înseamnă faliment, precum cel care trage cu arcul și greșește ținta, iar în viață avem multe falimente (de multe ori greșim ținta), le ducem pe umeri și afirmăm „așa sunt făcut eu, aceasta este identitatea mea!”.

Nu! Evanghelia ne spune că există un remediu pentru falimente, nimic nu-i falit, căci pot să mă schimb… Iar greșeala poate deveni un loc mai profund de înțelegere corectă a realității prin iertare, precum și de o dăruire mai mare, așa cum se întâmplă în multe relații.

Aceste cuvinte ale Evangheliei, care încă ne tulbură, sunt cuvintele fundamentale ale omului: deșertul, deci călătoria, căutarea libertății, schimbarea direcției, experimentarea iertării, a înțelege că viața este dar și iertare (super-dar), și a experimenta că se poate ieși din falimente… Altfel ar fi inutil să trăim…

vv. 6-8

6 Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă şi încins la mijloc cu o cingătoare din piele; mânca lăcuste şi miere sălbatică 7 şi predica zicând: „Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-i dezleg cureaua încălţămintei. 8 Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza cu Duhul Sfânt”.

Concret, ce face Botezătorul? Mai întâi de toate el stă în deșert, fiind îmbrăcat cu piele de cămilă, haina tipică profetului.

Cămila amintește animalul care traversează deșertul și care ajunge de cealaltă parte. În mod ciudat, cel dintâi care a traversat deșertul și a ajuns la pământul făgăduinței este Isus, care a traversat chiar și moartea. Așadar, cămila este simbolul lui Isus care a traversat deșertul, a traversat și moartea și a supraviețuit…

Ioan este îmbrăcat cu Cristos, adică înseamnă că deja este o persoană liberă.

„Are centura din piele la brâu”, folosită pentru a se lega la brâu și a putea merge mai repede. Ioan este omul care călătorește.

„Mănâncă lăcuste și miere sălbatică”. Este hrana deșertului, dar aceste alimente au o valoare simbolică, precum cămila… După cum cămila, dincolo de faptul că era singurul animal care se afla în deșert – și care-i simbolul Celui care traversează deșertul – la fel și centura de la brâu indică exodul. Sunt aluzii biblice…

Dintre lăcuste se poate mânca o specie, care se numește „ofiomac” care, după credința populară veche, mânca șerpii, deci există o hrană cu care să ne hrănim, care ucide șarpele. Ce reprezintă șarpele în Biblie? Indică minciuna despre Dumnezeu și despre om (cf. Gen. 3), care-i originea răului.

Așadar, Ioan se hrănește cu Cuvântul adevărului care ucide minciuna: nu trebuie să mergem împotriva minciunii, e suficient să spunem adevărul. Minciuna se demască singură. Toate relațiile se schimbă când spunem adevărul – și relațiile interpersonale – chiar și procesele s-ar schimba dacă ar apărea adevărul…

Așadar, hrana cu care omul trăiește este adevărul, nu minciuna, nu înșelăciunea, nu scurtătura, nu șmecheria; hrana sunt lăcustele, indicând omul care spune adevărul, un om eliberat de minciună.

Mierea sălbatică aflată în deșert este o altă aluzie la Biblie, la locul în care se spune: „Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!” (Ps. 118, 103). Cu alte cuvinte, Ioan este un om care se hrănește din Cuvântul adevărului și acest Cuvânt îi devine dulce… Adevărul are puterea să ucidă răul, dar are și dulceața de a trăi o viață nouă.

Botezătorul reprezintă în fond omul care, în sfârșit, poate într-adevăr să primească Evanghelia pentru că: are dorința după libertate și după dreptate; știe să meargă în deșert; știe să se îmbrace cu haine de cămilă, să umble cu centura la brâu, adică în mod grabnic; și, în special știe să se alimenteze cu adevărul.

Toate aceste elemente deschid omul spre primirea Evangheliei. Botezătorul, de fapt, este ușa de intrare, e omul adevărat.

Apoi adaugă: „Vine după mine, Cel mai tare decât mine”… Ioan este omul care mereu așteaptă ceva, e omul dorințelor. El nu spune: „Acum eu sunt perfect”, ci spune „Ceea ce-i important trebuie să urmeze…”. El e omul deschis viitorului.

„Eu botez cu apă”… Apa folosește pentru a se spăla, pentru a bea, pentru a se îneca dacă unul rămâne în apă.

„Însă Acesta vă va boteza în Spirit Sfânt”: Spiritul este respirația, viața, opusul apei; sfânt, adică al lui Dumnezeu.

Și-n acest loc se încheie textul nostru… Ioan e în așteptarea a ceva și mai mare; e omul dorințelor, care spune: „Eu doresc dreptatea; eu trăiesc libertatea dar Cuvântul îmi spune ceva mai mult: că noi suntem ca Dumnezeu”.

Omul este dorință infinită după Dumnezeu, iar dacă-și reprimă (anulează) dorințele sale, niciodată nu se va înțelege pe sine. Omul este dorință după iubire, iar iubirea nu are limite; dacă are o limită, deja e moartă

În aceste versete Marcu ne-a oferit un simplu tratat de antropologie.

Care-i omul adevărat care poate înțelege adevărul? Botezătorul…

Cu puține cuvinte Marcu ne prezintă omul și felul în care acesta ar trebui să fie… Un om liber, care știe să călătorească, care știe să-și schimbe viața, care știe să se hrănească în mod just, care așteaptă mereu realitatea, căci realitatea care urmează e și mai interesantă… Dacă nu, pentru ce trăiește?

[1] „A trăi trupul” înseamnă a-l simți, a-l interoga, a avea un dialog continuu cu el.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și dc. Mirel Demian