Marcu 1,14-20

Urmați-Mă, vă voi face pescari de oameni

Odată cu venirea lui Isus în lume, s-a terminat timpul așteptării: El este Împărăția lui Dumnezeu. Trebuie să ne convertim și că credem în cuvântul Său care ne cheamă să-L urmăm. Cuvântul ne arată drumul Său: să învățăm în fiecare zi să-L cunoaștem pentru a-i urma pașii.

De ce urmăm o persoană? Ce au simțit primii patru discipoli? Ce înseamnă a pescui oameni și a-i scoate afară din apă?

Ps. 22 (23)

Psalmul subliniază că păstorul are două roluri fundamentale: cel de a conduce la izvoarele apelor și la pășuni. Fără păstor, în deșert, oile mor. Dar fiind cu păstorul, care-i expert și le cunoaște, sunt conduse la apă și la hrană.

Am ales acest psalm pentru că odată cu această cateheză începem să prezentăm activitatea pastorală a lui Isus, ca să vedem unde ne conduce Domnul.

Textul evanghelic pe care-l vom citi conține (include) programul întregii Evanghelii în mod sintetic, începând cu primul verset unde avem propunerea Evangheliei, iar în versetele următoare avem răspunsul.

Se citește Mc. 1, 14-20

14 După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu 15 şi spunând: „S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie”. 16 Trecând pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. 17 Isus le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”. 18 Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat. 19 Şi, mergând puţin mai departe, l-a văzut pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, reparându-şi năvoadele în barcă. 20 El i-a chemat îndată, iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, Zebedeu, în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el.

În catehezele anterioare am observat că alegerea fundamentală a lui Isus este cea a botezului, cea de a se așeza împreună cu toți, la rând cu păcătoșii, iar în ultima cateheză am prezentat ispitirile, dificultățile acestei alegeri. Acum, Isus începe să vestească Evanghelia.

Primele versete conțin sinteza întregii predicări a lui Isus, fiind afirmații simple. Ne vom opri îndelung asupra lor… În versetele următoare avem răspunsul dat acestei propuneri…

v. 14

14 După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu

Isus începe să predice Evanghelia în Galileea.

Galileea este locul în care Isus a fost zămislit și a crescut. El a muncit aici timp de 30 de ani, arătându-ne că Galileea este locul vieții cotidiene. Acest fapt înseamnă un lucru simplu: fiecare om întâlnește Evanghelia în viața sa concretă, în viața sa cotidiană, deci nu trebuie s-o caute cine știe pe unde…

Galileea, dincolo de faptul că-i locul vieții cotidiene, din punct de vedere istoric și religios este o zonă compromisă. Acest fapt înseamnă că pe Dumnezeu nu-L aflăm în spațiile cele mai curate ale experienței noastre, în partea cea mai curată a inimii noastre, sau în colțul cel mai liniștit al minții noastre, ci pe Dumnezeu îl aflăm în concretul (în realitatea) limitelor noastre și al păcatului nostru.

Încă de la început e importantă această observație, pentru că omul mereu Îl caută pe Dumnezeu cine știe pe unde…

Unde-i Dumnezeu? Este aici! Dacă nu, dacă nu-i aici, nu-i în nici un loc. Așadar, El locuiește în realitatea noastră, cu toate problemele ei.

Iar aici, în Galileea, Isus vestește (proclamă) Evanghelia lui Dumnezeu. Dar ce-i această Evanghelie a lui Dumnezeu?

Primul verset, vorbește despre „Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”, deci se spune că Isus vestește Evanghelia.

Dar Evanghelia este Isus! Așadar, înseamnă că Isus îl vestește pe Isus! Ce înseamnă acest fapt?

Înseamnă că noi, citind Evanghelia, care-i cuvântul despre Isus, Îl întâlnim pe El. După cum orice om îl întâlnește pe un altul în cuvintele sale, tot la fel, pe Dumnezeu Îl întâlnește în cuvintele pe care ni le-a spus. Prin urmare, de fiecare dată când mă apropii de Cuvântul lui Dumnezeu, Îl întâlnesc pe Dumnezeu, dacă-L ascult.

La fel, de fiecare dată când ascult cuvântul unei persoane (dacă îl ascult), întâlnesc acea persoană.

Deci, unde este Dumnezeu? Locuiește în Cuvânt, dacă-l asculți! Dacă nu-l asculți, Dumnezeu nu-i acolo. Ca oricare om din fața ta: dacă nu-l asculți, el nu-i acolo lângă tine, căci pentru tine el nu există…

Așadar, unde este Dumnezeu? Este în tine, dacă-L asculți.

Dumnezeu este această relație bazată pe ascultare, pentru că El este Cuvânt, iar în cuvântul pe care-l spune, un om se dăruiește (se comunică) pe sine, dar celălalt poate spune fie „da”, fie „nu”, adică poate accepta sau refuza… Deci Dumnezeu este prezent în ascultarea noastră, în „da”-ul nostru.

De aceea trebuie să fim foarte atenți când ascultăm: căci lângă noi nu-i doar cuvântul pe care-l ascultăm – nu-i doar cuvântul care vine la urechile noastre din exterior și care uneori ajunge și la nivelul inteligenței, iar noi înțelegem ce înseamnă – ci dincolo de el există un Cuvânt interior, un sentiment profund al inimii, pe care fiecare cuvânt ascultat ni-l stârnește. Mă explic: dacă eu îi spun unei persoane „te detest”, ea mai mult decât a face analiza gramaticală și logică a cuvintelor „te detest”, pentru a înțelege ceea ce înseamnă, simte un cuvânt interior. Ce simte? Simte un cuvânt interior de tristețe, de închidere. Și cum reacționează? Tocmai în baza acestui cuvânt interior.

Dacă un om îți spune: „Îmi ești simpatic. Îți vreau binele”, tu simți un cuvânt interior exact opus, și astfel între tine și el se creează o relație diferită.

Așadar, toate relațiile noastre, în realitate, se nasc dintr-un cuvânt interior -înțeles sau neînțeles, uneori inconștient – pe care noi îl simțim, îl avem. Prin urmare, trebuie să fim foarte atenți la Cuvântul interior și să-L ascultăm, ca să-L înțelegem.

Acest fapt este valabil în toate relațiile noastre, dar și-n relația noastră cu Dumnezeu. Mereu căutăm interioritatea. Dar unde o aflăm? Nu trebuie să o căutăm în afara noastră, ci doar este nevoie să ascultăm ceea ce simțim.

De obicei nu suntem educați să ascultăm ceea ce simțim. Noi doar consumăm cuvintele. Iar gesturile noastre izvorăsc din cuvintele auzite, fără ca acestea să fie dorite și înțelese, aproape că sunt niște automatisme, la fel ca într-o propagandă: se spune un cuvânt, apoi se cumpără acel produs. Tot la fel, și acțiunile noastre sunt un fel de circuit între cuvintele care au intrat în urechile noastre și ceea ce apoi facem. Fapt pentru care aproape niciodată nu se activează libertatea persoanei.

În schimb, raportul de la persoană la persoană există atunci când cuvântul intră în inimă, căci tu asculți ceea ce stârnește în tine acest cuvânt, cercetezi dacă este bine, dacă este rău, dacă-ți convine sau dacă nu, și apoi într-adevăr decizi să răspunzi acestui cuvânt.

Prin urmare, fiți foarte atenți la ceea ce simțiți atunci când ascultați sau citiți Evanghelia, pentru că-n inima voastră vă vorbește Dumnezeu. Pe Dumnezeu Îl simțim, la fel ca-n raportul cu orice persoană: o simți sau nu o simți.

Dumnezeu vorbește… Textul ne spune că Isus vestea Evanghelia. Este o formă de comunicare de a Sa, dar nu-i atât o comunicare verbală, o comunicare a ceva, la fel ca știrile de la televizor: Isus nu spune unele lucruri… Ci prin comunicarea Sa El Se comunică pe Sine! Acest fapt este important!

v. 15

15 şi spunând: „S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie”.

Observăm că sunt patru afirmații. Ele sunt primele cuvinte ale lui Isus care ne folosesc ca o cheie interpretativă pentru fiecare text din Evanghelie.

Primul cuvânt al lui Isus este: „S-a împlinit vremea”, care înseamnă „a sosit momentul”. De obicei, noi așteptăm întotdeauna un „după”. Vei vedea că „după” va fi mai bine; vei vedea că imediat ce voi rezolva această problemă, voi face… Fapt pentru care trăim mereu în timpul de „după”. De obicei fiecare om în primii patruzeci de ani se gândește la ceea ce va face după… În următorii patruzeci se gândește la ceea ce nu a făcut mai înainte (în tinerețe)…

Avem alternativa de a privi înainte sau înapoi. Cele două poziții umane – cele două posibilități – care au legătură cu experiența religioasă sunt acestea: ori fuga înainte, în viitor, sau nostalgia după trecut. Și astfel omul privește ori înainte ori înapoi, dar nu privește prezentul

Și, astfel mereu se împiedică.

În schimb, primul cuvânt al lui Isus este: „Timpul s-a împlinit”. Adică: acesta este timpul, deja totul este aici, pentru că acesta este singurul moment pe care-l poți trăi: nu trăiești ieri, nici nu trăiești mâine, ci trăiești acum! Și acesta este momentul care conține totul, pentru că Dumnezeu este prezență. Domnul nu era Unul care exista cândva sau care va fi în viitor, ci El este „Cel ce este”. Și acesta-i principiul sănătății mentale.

De obicei, noi trăim în proiectele noastre și-n amintirile noastre, deci nesocotim și neglijăm că trebuie să trăim în prezent. Deci trăim în închipuirile (iluziile) proiectelor și-n dezamăgirea amintirilor… Dar nu trăim prezentul. Frumusețea și bucuria pruncului constau în faptul că trăiește și-i prezent în locul în care este. Iar cine-i prezent acolo unde este, trăiește cu adevărat o plinătate care-i unică: un om care trăiește în prezent mereu este bucuros. Dar noi suntem triști, pentru că ne gândim la ceea ce nu mai este și la ceea ce încă nu există. Și, pentru că există doar prezentul, dacă noi nu trăim prezentul, înseamnă că trăim ceea ce nu există, adică nu trăim.

E greu să trăim în totalitate în prezent, dar e divin. Numai Dumnezeu „este”. Noi suntem mereu în faza tranziției din trecut spre viitor. Dar, din punct de vedere uman, a trăi sănătos înseamnă a trăi prezentul, fără a cădea în logica „trăiește momentul”, clipa care fuge. Ci trebuie să trăim cu convingerea că viața este har, și că Dumnezeu e prezent în fiecare timp prezent.

Este ca și cum unul ar spune: „Într-un meci important este rezultatul. Deci rămân șezând pe bancă și aștept rezultatul…”. Însă, nu! Căci adevărul este că totul se decide (se joacă) aici și acum. Prezentul e momentul decisiv! Este singurul moment (timp) care există. Iar momentul „după” (viitorul) va exista atunci când va fi prezent. Atunci va fi decisiv. Prin urmare a putea trăi prezentul cu simplitate, cu bucurie și în mod transparent este totul. Și acestea sunt primele cuvinte ale lui Isus… Și sunt spuse cu un scop precis, pentru că Israel aștepta viitorul, după cum fiecare om așteaptă mereu să apară vreo noutate. Iată! Noutatea este aici și-i prezentă acum, pentru că Dumnezeu e prezent aici și acum! El deja ne-a dat totul, și-l putem deja trăi, experimenta aici și acum, în măsura în care putem…

Așadar, de ce a sosit momentul? Pentru că Împărăția lui Dumnezeu este aici!

Împărăția lui Dumnezeu este marea așteptare, așteptarea libertății depline a omului, așadar libertatea deplină omul o poate deja trăi aici și acum, în măsura în care-i este posibil, o măsură care apoi va crește, dar deja Împărăția e aici.

Împărăția lui Dumnezeu nu-i dincolo, ci este deja aici! Viața veșnică nu-i ceea ce urmează după moarte, viața veșnică înseamnă că tu trăiești acum ceea ce este veșnic, adică iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Dacă nu trăiești acum iubirea, n-o s-o trăiești niciodată. Așadar viața veșnică este de trăit acum!

Ce trebuie să facem pentru a trăi prezentul aici și acum? Trebuie să ne convertim, adică să ne întoarcem, să ne schimbăm direcția pașilor. De obicei noi privim în multe părți, privim toate proiectele noastre, privim lucrurile care ne lipsesc… Trebuie să privim darul pe care Dumnezeu ni-l oferă acum și aici: ne dă darul de a trăi, darul de a putea trăi ca fii ai lui Dumnezeu și ca frați aici și acum. Aceasta este deja Împărăția lui Dumnezeu! Chiar dacă încă nu-i împlinită, și-i clar că încă nu-i împlinită, pentru că-i vorba despre un drum…

„A se converti” în limba greacă înseamnă „a-și schimba mintea, mentalitatea”, a-și schimba gândirea, modul de a privi lucrurile; iar în ebraică înseamnă „a schimba direcția pașilor”: dacă mergeai într-o anume direcție, acum trebuie să mergi în alta…

A-și schimba mentalitatea înseamnă a adopta o altă filozofie de viață, a vedea lucrurile în mod diferit, a trăi raporturile cu aproapele, cu Dumnezeu și cu sine în mod diferit. Aceasta e convertirea. Acest lucru e greu, e imposibil omului, dar îi este posibil lui Dumnezeu. Deci problema nu-i „a se converti” la diateza reflexivă („eu mă convertesc”), ci-i vorba de a te lăsa convertit, de a-i permite Domnului să ne schimbe, căci El ne convertește.

A se converti, în mod concret înseamnă „a crede în Evanghelie”, și e a patra afirmație a lui Isus. Înseamnă a ne încredința Lui. Omul caută ceva pe care să-și sprijine propria existență. Cuvântul „a crede” indică a se așeza pe ceva solid, nu pe ceva fragil și înseamnă a sta, a fi stabil.

Vrei să te convertești, să-ți schimbi mentalitatea?

Așază-te pe acea stâncă stabilă, care-i Evanghelia, care-i Isus Cristos.

Evanghelia nu-i o idee, nici o filozofie, nu-i o experiență mistică de a ta, ci-i relație, e a-și sprijini picioarele, înseamnă a te încredința unei persoane.

Aceste cuvinte sunt cheia interpretativă a fiecărui pasaj din Evanghelie. De fiecare dată când citim un text evanghelic, înseamnă că a sosit momentul, că Împărăția lui Dumnezeu este aici, și-i ceea ce-i povestit în acel text, care, de fapt, este un mod de a fi prezent al Împărăției lui Dumnezeu.

Deci, în loc să mergi în direcțiile tale, încearcă să trăiești conținutul acelui mic text care-ți este dăruit, încearcă să te încrezi în Isus și vei vedea că se realizează în viața ta acea bucată din Împărăția lui Dumnezeu, care în acele versete este relatată.

Dar să vedem primul text…

Ceea ce-i prevestit în aceste cuvinte se realizează în episodul următor, povestit în versetele următoare…

v. 16

16 Trecând pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari.

Această scenă ne descrie ce înseamnă să credem în Isus: înseamnă că facem așa cum au făcut primii doi ucenici, iar apoi ceilalți doi, apoi alții doi… și așa mai departe… Adică înseamnă să avem această experiență personală cu Isus.

Chemarea este doar pentru Petru și Andrei care-s apostoli, sau toți oamenii sunt chemați după Isus? Chemarea este pentru discipoli, deci fiecare om este chemat să-L urmeze pe Isus, inclusiv noi!

Ne este prezentat Isus care „călătorește”. Vom vedea că în toată Evanghelia Isus călătorește.

Ce vă amintește „călătoria?”. Tot Exodul e o călătorie. Și întreaga viață a omului este un drum.

De ce omul călătorește? Pentru că vrea să ajungă într-un loc, altfel nu ar călători. Omul este o ființă care are o destinație, deci prin natura sa este o persoană care călătorește. Dacă nu călătorește, nu are sens să trăiască.

Iar Isus se prezintă ca fiind Cel care călătorește de-a lungul mării.

Marea este o altă aluzie la Exod, marea fiind simbolul locului în care nu se poate trăi: Avem opoziția dintre mare – loc în care nu se poate trăi – și călătoria Sa afară din mare.

Primul lucru pe care Isus îl face este că „vede”.

El călătorește, vede și apoi spune.

Se vorbește despre ce înseamnă a crede în Evanghelie. Și ni se prezintă Evanghelia care-i Isus, care-i un om care călătorește, vede și zice.

Deci, Evanghelia nu-i ceva abstract: are picioare, ochi și gură. Iar discipolii, la rândul lor, se vor mișca cu ajutorul picioarelor, în spatele Lui, urmându-L, văzând unde merge și chemând pe nume.

Voi, pentru a ajunge aici, la cateheză, ați străbătut un traseu, care-i simbolul traseului vieții voastre și al căutării voastre. Și-i adevărat, pentru că noi călătorim spre Dumnezeu, dar Evanghelia ne spune că și El călătorește spre noi; așadar căutarea noastră este anticipată de căutarea Sa, adică El ne caută, El călătorește și ne vede

Cu alte cuvinte, Dumnezeul nostru nu-i un Dumnezeu pe care trebuie să-L căutăm, ci-i un Dumnezeu pe care trebuie să-L lăsăm să ne afle. Iar primul lucru pe care-l face e „să vadă”. Și a vedea este important. Pentru că a vedea înseamnă a lăsa să intre. Tu privești ceea ce iubești, căci dacă nu iubești, nici măcar nu privești, ci întorci capul în cealaltă parte. Vederea lui Dumnezeu înseamnă iubirea lui Dumnezeu. Un om este chemat pentru că-i văzut, adică pentru că-i iubit.

Originea raportului nostru cu Dumnezeu constă în faptul că „El ne vede”. Iar omul este așa cum este văzut. Cum ne vede Dumnezeu?

Cum ți se pare că te vede Dumnezeu? Cu ce ochi te privește?

Iar tu ești așa cum El te vede, căci Lui nimic nu-i este ascuns.

Cum te vede Dumnezeu înseamnă cine ești tu pentru El, dar și cine ești tu cu adevărat, dincolo de toate aparențele….

Acest adevăr e fundamental. Isus vine să ne reveleze cum ne vede Dumnezeu. Dumnezeu ne vede pe noi foarte importanți, mai importanți decât El, până la a-Și da viața pentru noi. Suntem prețioși în ochii Săi, demni de stimă. Omul este așa cum îl privește Dumnezeu, adică așa cum îl iubește Dumnezeu, iar El ne iubește infinit pe fiecare. Faptul că El mă vede, mă ajută să trăiesc așa cum sunt.

Și fiecare om vrea să fie văzut și iubit infinit. Și niciodată nu va afla această iubire. Și totuși e creat pentru această iubire. De ce? Pentru că existența noastră constă în a fi văzuți și iubiți infinit.

Iar Isus vede. Iar când un om vede cum e văzut, își descoperă propria identitate și-i fericit.

„Vede doi frați” și apoi vede alți doi. Așadar, faptul că Isus ne vede – care-I fratele nostru și Fiul cel Mare – ne face frați.

Iar acești frați nu studiază Biblia, nu fac nimic excepțional, ci pescuiesc, pentru că sunt pescari. E interesant că chemarea le este adresată în viața normală, mai mult, în momentul cel mai nepotrivit, căci dacă unul pescuiește lasă-l împace, cel puțin în acel moment. Cheamă-l „după”, când merge la biserică. Căci astfel, numai să nu meargă la biserică, Te va urma…

„În timp ce pescuiesc”, adică-n timpul lucrurilor obișnuite.

E interesantă această primă prezentare a lui Isus, care umblă pe malul mării, vede și cheamă. Și ce spune?

v. 17

17 Isus le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”.

Sunt primele cuvinte pe care le adresează în mod direct. Mai înainte vestea, dar acum le spune direct: „veniți după Mine”.

Discursul nu-i lung. Isus nu s-a prezentat, nu și-a expus obiectivele, planurile, nu i-a pus să semneze… Ci doar îi invită. Nu-i atât o poruncă, cât e o rugăminte: „Dacă vrei să trăiești, urmează-Mă”.

Esența Evangheliei constă în a merge după Isus. Credința înseamnă a merge după această Persoană, a o urma. De ce ei urmează o persoană?

Nu pentru că sunt prostuți, căci ei sunt pescari, căsătoriți, au fii, știu ce să facă în viață… Dar Îl urmează pentru că au văzut, au intuit în El ceva excepțional, au intuit că viața lor e în urma Lui.

Dacă ținem cont că în Israel nu se poate urma o persoană, ci numai pe Dumnezeu și Cuvântul Său – blestemat e omul care urmează un alt om – cu adevărat credința noastră înseamnă a-L urma pe El, care-i Domnul.

A-L urma pe El, pentru a fi cu El, pentru a fi ca El. Așadar, chemarea este să fim în compania lui Isus, a fi cu El și ca El.

Altfel spus, Isus ne cheamă să fim ca El, fiii lui Dumnezeu. Aceasta este esența chemării. Nu-i o chemare cu bagheta magică. Nu! Ci-i un drum: urmează-Mă, fă drumul pe care-L fac Eu, fă pașii pe care-i fac Eu, trăiește viața pe care o trăiesc Eu și vei vedea că viața ta devine ca viața Mea.

Toți facem un drum, care-i un traseu de la viață la moarte, adică ne naștem iar apoi murim. Drumul Evangheliei va fi opus: de la moarte la viață. Este drumul nou, iar Isus ne invită să-l facem.

De ce să-L urmăm? Nu putea spune: „Petre, tu du-te, căci noi te ajungem”?

Omul îl urmează pe un altul, pentru că nu știe cu precizie încotro merge, dar îl interesează să știe unde merge. Iar când a mers după el, înțelege unde merge. Deci, credința este un act de încredere, dar nu-i unul orb. Dacă L-au urmat, se datorează faptului că au înțeles că acolo era viața, altfel ar fi fost prostuți. Pe măsură ce-L urmezi, îți dai seama de drumul făcut, iar acest fapt este rațional. Adică tu experimentezi roadele acestui drum. Prin urmare, credința nu-i irațională, nu-i un salt în gol, ci-i opusul, fiind foarte rațională, căci dacă unui om i s-a făcut o propunere care are sens, el abandonează chiar și pescuitul, deși încă n-a înțeles-o pe deplin. Dar pe măsură ce-L urmează, o înțelege, căci dacă n-o înțelege, nu merită să-L urmeze.

Credința, acest act de încredere, e un act de inteligență maximă. Și-i important să subliniem acest fapt, pentru că de multe ori se promovează iraționalitatea credinței, saltul în gol (în întuneric). Dar în întuneric deja ne aflăm… Dar dacă un om îmi spune: „Vino dincolo, pentru că este mai multă lumină și putem vedea mai bine, îl urmez, căci, cel puțin verific”. Iar dacă spusele lui nu sunt adevărate, îmi dau singur seama…

Credința nu-i un salt în orb, și nici nu-i un salt, pentru că-i un drum gradual. Este a te lăsa aflat de Cel care te caută, nu atât de cel pe care tu îl cauți (adică ideile tale despre Domnul).

Chemarea de a-L urma este o invitație directă. Domnul te cheamă pe tine să-L urmezi pe El, deci nu face o invitație la modul general. Ci-i invitația la o experiență directă, cea de a-L urma pe El, de a călători în compania Sa, pentru a sta cu El, pentru a deveni ca El. Așadar, credința este un raport relațional cu Dumnezeu direct prin Isus Cristos. E un raport de la persoană la persoană.

Credința este mult mai mult decât o idee, decât o doctrină, este o experiență care crește. Și întreaga Evanghelie ne arată drumul lui Isus și al discipolilor care merg în urma Lui, neghicind niciuna dintre direcțiile lui Isus, deviind în dreapta și în stânga. Totuși, deviind în dreapta și în stânga, până la urmă străbat același drum.

La fel ca-n cazul bărcii cu pânze, care niciodată nu urmează direcția justă, dar până la urmă sosește la mal. La fel și discipolii, cu toate greșelile lor, până la urmă Îl urmează așa cum sunt, fără să aștepte să devină mai buni.

Și există un obiectiv în această urmare a Lui: „vă voi face pescari de oameni”. Ce înseamnă? Omul sub apă nu trăiește, ci se îneacă. Deci, ce spune Isus? Ceea ce voi veți face, va fi să-i scoateți pe oameni din apă, să-i salvați din moarte.

De ce? Așa cum Eu vin să vă pescuiesc pe voi, pentru a vă scoate din drumul vostru de moarte și a vă conduce pe drumul vieții, tot astfel veți face și voi ca Mine, veți duce fraților voștri darul vieții. Și astfel veți deveni frați.

Iar frate este cel care se interesează și se îngrijește de celălalt și astfel are viața Tatălui. Aceasta este invitația liberă, respectuoasă și decisă pe care ne-o adresează Isus. Și-i principiul Evangheliei.

Când începe credința? Când înțelegi că s-a sfârșit momentul de a aștepta, când înțelegi că aici este o propunere, care-i cea a Împărăției lui Dumnezeu și, apoi spui: „Să încerc să văd dacă-i adevărat. Am decis să-L urmez pentru a vedea ce drum face”.

v. 18

18 Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat.

De ce L-au urmat? Cum L-au urmat?

Cuvintele lui Isus „în urma Mea”, oare sunt o cerere, o poruncă, o rugăminte? Oare i-a fascinat?

Nu! Ei au simțit ceva încă neclar, dar au simțit că merita să-L urmeze. Au descoperit „comoara”, deci vând tot ceea ce au și cumpără pământul în care stă acea comoară. Așadar, ei nu-L urmează pentru că au fost seduși, ci pentru că au simțit că era ceva, au avut experiența interioară care i-a convins că aceea era direcția, că așa era just, că aceea era „afacerea” vieții lor.

Lasă mrejele și-și încep viața împreună cu El.

Mrejele reprezintă capitalul lor, deși este mic; ele reprezintă identitatea și profesia lor, căci ei sunt pescari. Ei lasă totul!

Dacă aici lasă mrejele, mai jos se spune că-și „lasă Tatăl”, adică lumea sentimentelor.

„Pentru a-L urma pe Isus”. Un om s-ar putea întreba: „Dar cu ce vor trăi acum?”; „Chiar trebuie să lase totul?”. De fapt, dacă un om muncește într-un teren și află o mare comoară, dar terenul nu-i al său, ce face? Oare se întoarce acasă și-i spune soției cu dezamăgire, cu întristare: „Iată cât sunt de ghinionist, căci am aflat o comoară, dar trebuie să ne vindem casa pentru a cumpăra acel pământ, pentru a avea comoara”. Nu! Se bucură că a descoperit comoara, deci chiar vânzându-și casa, nu consideră că au pierdut ceva… De fapt, nu lasă nimic… Ei au descoperit ceva care valorează infinit mai mult decât tot ceea ce ei posedau mai înainte. Au descoperit ce sens are viața. Apoi, în realitate, vor continua și să pescuiască, chiar și după înviere. Așadar, nu înseamnă că urmându-L, omul își lasă (își abandonează) munca și viața de dinainte… Ci înseamnă că de acum înainte scopul vieții sale nu mai este munca sa, nu mai sunt mrejele sale, nu mai sunt peștii săi, ci scopul vieții e mult mai interesant. Va continua să muncească, dar deja viața sa a aflat un sens, iar în viața sa omul urmează acest sens, care-i relația sa personală cu Domnul.

Iar acum urmează o scenă analogă…

vv. 19-20

19 Şi, mergând puţin mai departe, l-a văzut pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, reparându-şi năvoadele în barcă. 20 El i-a chemat îndată, iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, Zebedeu, în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el.

Scena este o repetare, cu mici variații. Nu putea să n-o scrie, căci în trecut era grea scrierea pe pergamente, alcătuite din piei de oaie. De ce repetă descrierea scenei, folosind aproape aceleași cuvinte?

Pentru faptul că prima scenă se repetă cu aceleași cuvinte. În cazul fiecărei chemări se repetă aceeași scenă. Și-n cazul nostru, astăzi, cu unele variații: se schimbă numele, se schimbă meseria… Cei chemați din a doua scenă au și slugi și tată. Cu alte cuvinte, în fiecare caz se repetă aceeași scenă, această relație personală cu El. Nu doar primii doi, ci și următorii doi sunt chemați personal… și apoi următorii doi… și apoi, toți. Mereu sunt chemați doi câte doi. De ce? Pentru că credința niciodată nu-i o afacere, o chestiune privată, căci este o experiență de fraternitate, care înseamnă cunoașterea Tatălui. Deci mereu sunt chemați câte doi.

Cu alte cuvinte, niciunul nu se naște singur. Nimeni nu s-a făcut singur. Toți venim pe lume dintr-un altul (din mamă)… Iar chemarea credinței noastre este la fraternitate, adică la trăirea iubirii concrete față de frate. De aceea mereu sunt chemați doi câte doi.

Așadar, această repetare are rolul de a ne ajuta să înțelegem că chemarea nu-i doar a primilor doi și atât. Nu! Chemarea este și pentru următorii doi și-i și pentru noi, care citim Evanghelia după două mii de ani. Chemarea este aceeași. Și noi intrăm în același dinamism, îl întâlnim pe Domnul în Cuvântul Său, ne spune acest cuvânt și ne invită să-L urmăm.

Așadar, nici un om nu poate evita chemarea spunând: „Isus a trecut pe lângă ei și i-a chemat doar pe ei… Iar astăzi îi cheamă doar pe unii, dându-le vocații speciale”… Nu! Ci pentru simplu fapt că existăm, am fost și suntem ținta unei chemări. Am fost chemați la viață și apoi, pas cu pas, la dezvoltarea vocației proprii în urma Sa. Omul se poate scuza că nu a simțit, că nu a auzit chemarea. Dar nu-i obligatoriu să o simtă cu claritate… Și discipolii numai după ce au decis să-L urmeze, au făcut un drum și și-au dat seama tot mai bine despre ce era vorba… Chemarea lor s-a maturizat în timp, gradual

În aceste versete ni se spune cu multă simplitate, printr-o povestire, ce este credința creștină. Credința este acest „a asculta Cuvântul Domnului”, este a ști că-n interiorul Cuvântului se află Cel care-ți vorbește și te invită la un raport personal cu El, care-i un raport care nu-i dat odată pentru totdeauna, ci-i un drum. Și nu-i un drum oarecare, ci-i un drum care te conduce să devii pescar de oameni, te conduce să ieși din moarte. Și-i drumul fundamental pe care-l dorește omul, reprezentând fericirea și mântuirea omului.

Iar Isus ne cheamă la acest drum. Dar nu-i un drum în sensul că: „Acum îți dau rețeta”… Ci-i un drum bazat pe un raport personal: „a merge cu El”. Deci e diferit de o rețetă… Spre exemplu, un om îți poate da rețeta, conținând indicațiile pentru a ajunge la un loc îndepărtat, îți poate spune ce dificultăți vei întâmpina, iar apoi te vei descurca singur… În textul nostru nu ni se indică insula comorii… Ci Isus ne spune: „Vino cu Mine, să călătorim împreună, căci e mai interesant. Pentru că comoara este El”.

Și aceasta este Împărăția lui Dumnezeu. Deja Dumnezeu e aici pe pământ, în mijlocul nostru și intră în experiența noastră cotidiană, zi după zi, până la o plinătate relațională tot mai mare…

Așadar, credința nu-i un „a crede” doar la nivel mental, ci-i acest „a vedea”, „a asculta” și mai presus de toate, „a merge” în urma Lui…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și dc. Mirel Demian