Marcu 1,21-28

Ps. 46 (45)

Psalmistul laudă prezența Domnului, o laudă în templul din orașul Său sfânt. Dar Domnul nu-i legat în mod exclusiv de un oraș sau de un templu, căci prezența Domnului se află în inima fiecărui om, chemat să fie lăcașul sfânt al celui Preaînalt. Această prezență nu înlătură posibilitatea cutremurului pământului sau a mutării munților în mare, ci garantează propria prezență în aceste fapte.

„Dumnezeu este în mijlocul cetății, nu se va clătina”. Și se repetă de două ori că Dumnezeul oștirilor este cu noi. Dar acesta nu-i un imn închinat violenței, căci puterile sunt cele cerești. De fapt, Domnul pune capăt războaielor, până la marginea pământului. Condiția pentru a se încheia modul războinic de relaționare este cea de a se opri: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu”. Prezența Domnului în orice situație, chiar și-n cele care par să o nege, ne invită să descoperim că suntem chemați să recunoaștem în noi această prezență, și să ne străduim să se încheiem războaiele ca să domnească pacea, începând din inima noastră, din interiorul nostru, astfel încât să devenim capabili de relații împăciuitoare cu alții.

Ne aflăm în prima zi a misiunii lui Isus. Deja am explicat invitația Sa: „Timpul s-a sfârșit, a sosit momentul, Împărăția lui Dumnezeu este aici, convertiți-vă și credeți în Evanghelie”. Aceasta este chemarea Sa și-i cheia interpretativă a tot ceea ce se va întâmpla în Evanghelie. Altfel spus, timpul vechi se încheie pentru că Împărăția lui Dumnezeu este aici și, în sfârșit, începe o lume nouă.

În cateheza anterioară am expus ce înseamnă „a crede în Evanghelie”, căci nu înseamnă a avea două sau trei idei în plus, ci a-L urma pe Isus, pe această Persoană care este Evanghelia, care este Împărăția lui Dumnezeu, așa cum El trăiește.

Acum vom prezenta primul rod, care va fi și ultimul din programul lui Isus: dacă-l urmez pe El, ce mi se întâmplă?

În prima zi a misiunii lui Isus avem inclus tot programul Său din întreaga Evanghelie. Primul său gest este un exorcism, o eliberare a omului de spiritul răului, o aflare a păcii, care-i cel mai dificil lucru.

Binele și răul nu locuiesc în lucruri, căci toate lucrurile sunt bune, ci binele și răul stau în noi, atunci când săvârșim binele sau răul…

Ce este răul?

În textul nostru vom vedea ce este răul și ce înseamnă mântuirea, eliberarea de rău… În cateheza următoare vom nota că, odată eliberați de rău, vom fi liberi să facem binele, iar apoi vine seara, simbol al morții, care nu mai este un rău, ci-i luminată de infinite miracole…

Așadar, de-a lungul primei zile a lui Isus noi avem programul Evangheliei: a fi eliberați de rău, a fi liberi pentru a face binele, și a fi liberi (a fi scăpați) de ipoteca teribilă pusă pe viață, care-i moartea.

Se citește Mc. 1,21-28

21 Au venit la Cafarnaum. Şi îndată, în zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă şi a început să-i înveţe. 22 Şi erau uluiţi de învăţătura lui, pentru că el îi învăţa ca unul care are autoritate şi nu în felul cărturarilor. 23 În sinagoga lor era un om cu duh necurat care a strigat: 24 „Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu”. 25 Dar Isus i-a poruncit, spunându-i: „Taci şi ieşi din el!” 26 Iar duhul necurat, scuturându-l şi strigând cu glas puternic, a ieşit din el. 27 Atunci toţi au fost cuprinşi de teamă încât se întrebau între ei: „Ce-i asta? O învăţătură nouă dată cu autoritate! El porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun”. 28 Şi îndată i s-a dus faima pretutindeni în toată împrejurimea Galileii.

Protagoniștii acestei scene sunt Isus, pe de o parte, și spiritul necurat, pe care El deja l-a întâlnit în deșert.

Ce este spiritul necurat?

Noi am vorbit despre Spiritul Sfânt, care-i cel pe care Isus L-a primit când s-a așezat în rând cu păcătoșii, solidar cu frații, și astfel – plin de Spirit Sfânt – a biruit ispitele puterii, ale avuției și ale aparenței…

Iar acum, apropiindu-se de om – de fiecare dintre noi – ce vrea să facă? Vine să ne dea nouă Spiritul Sfânt, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul vieții.

Dar în lume există și un alt spirit, spiritul necurat. Cine este?

Spiritul necurat exprimă apropierea omului de tot ceea ce înseamnă moartea, nu doar de moartea fizică, ci de orice formă de întristare, de neîncredere, de închidere în sine, de lipsa dorințelor…

Să-l descriem, căci noi avem experiența acestui spirit necurat. Întristarea, neîncrederea, închiderea în sine, teama, neliniștea, agitația, întunericul, sentimentul că nimic nu are sens, căderea în depresie: „Vezi cât de rea este lumea!?” E mai bine să ne ascundem, ba mai mult, ar fi mai bine să facem răul… Toți avem experiența acestui spirit, care condiționează și subjugă viața noastră în mod teribil. Și acest fapt, în fond, împiedică relațiile interpersonale.

În text se vorbește de patru ori despre „a învăța”. În întreaga Evanghelie aflăm acest verb, repetat de cincizeci de ori: de fiecare dată Isus este Cel care învață, și numai o singură dată ni se spune că și discipolii învață, atunci când au fost trimiși în misiune. Dar niciodată nu ni se relatează ce anume învață Isus, căci ceea ce El învață este tocmai ceea ce face. Spre exemplu, în versetele noastre avem învățătura că omul avea mai înainte spiritul necurat, dar acum nu-l mai are.

Să ne gândim cât este de minunat să fim eliberați de spiritul mâhnirii, al certei. Numele spiritului necurat este și cel de ispititor, cel care mereu te ispitește, cel care face să-ți apară bună, frumoasă și de dorit tocmai realitatea care negreșit te înșală. Întotdeauna facem răul exact din această cauză. Iar odată ce l-am săvârșit, acesta ne separă de alții. Principiul răului este minciuna, care face să apară frumos, bun și de dorit ceea ce nu-i așa.

Odată ce ai făcut răul, odată ce te gândești numai la interesul și profitul tău, te separi de alții și, deci, ești în singurătate, trăiești în van, în rău.

Diavolul este numit și satana, căci acum te acuză că ai săvârșit răul, că te-ai separat de Dumnezeu și de alții, că ești prins de egoismul tău, iar acum trebuie să plătești răul făcut. Iar tu continui la infinit să faci răul: mai întâi minciuna te momește, apoi diavolul te ispitește. Diabalo înseamnă a separa. Așadar, în loc să te pună în comuniune, te izolează, te închide în egoism. Și, odată ce este egoist, fiecare se gândește numai la sine: „Dacă nu mă gândesc eu la mine…”. Și cu cât mai mult te gândești la tine, cu atât te simți mai rău și cu atât mai mult te izolezi. Și tot așa la infinit. Diavolul devine satana – acuzatorul – care-ți spune: „acum ești înșelat, păgubit”.

Isus rupe acest mecanism cu ajutorul Cuvântului, al învățăturii.

Despre Cuvânt precizez următoarele… Ce face Cuvântul dacă-i adevărat?

Un om care spune adevărul se comunică pe sine, deci poți intra în comuniune cu el, te poți înțelege cu el, poți dialoga cu el păstrând diferențele, deci există o acceptare reciprocă a diferențelor… Astfel se naște comuniunea în diversitate. Dacă nu, ar fi suprimarea unuia și a celuilalt, fapt care înseamnă ucidere.

Cuvântul mincinos face exact opusul. Este precum o capcană. Prin minciună nu te comunici pe tine celuilalt, ci-l înșeli, ca el să-și descopere intențiile și să cadă în cursa întinsă de tine, pentru ca astfel să-l ai la mână, să-l domini, să-l șantajezi.

Tot binele și răul îl săvârșim cu ajutorul cuvântului: știința, tehnica, poezia, conversația, dar și certurile, războaiele, înșelarea aproapelui, economia… Tot binele și răul din lume depind de cuvânt.

Problema este să aflăm acel cuvânt adevărat, care să ne separe de minciuna care ne închide în noi înșine, ne separă de alții și ne leagă în greșeala noastră.

vv. 21-22

21 Au venit la Cafarnaum. Şi îndată, în zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă şi a început să-i înveţe. 22 Şi erau uluiţi de învăţătura lui, pentru că el îi învăţa ca unul care are autoritate şi nu în felul cărturarilor.

Intră în Capernaum, unde se afla Petru… Ce se întâmplă acolo?

Isus intră în Capernaum, în satul celor pe care i-a chemat după El. Marcu subliniază că Isus intră în satul lor, într-o zi de sâmbătă. Așadar, tocmai în satul celor chemați, în zi de sâmbătă, omul Îl întâlnește pe Isus. Cu alte cuvinte, pe Isus îl întâlnim acolo unde trăim. Deci nu trebuie să mergem să-L căutăm în afara vieții noastre cotidiene, a casei sau a orașului, în cine știe ce locuri speciale, căci El vine în locul în care noi trăim. Iar El vine într-o zi de sâmbătă, conotație temporală, care indică împlinirea creației… Și intră în sinagoga acestui sat.

Sinagoga e locul în care se ascultă și se explică Cuvântul, în care are loc învățătura. În acest loc, în care alții deja se adună, Isus – împreună cu cei pe care de abia i-a chemat – merge să-i viziteze. În aceste două versete se vorbește de trei ori despre verbul „a învăța”: „Isus învăța”, dar nu ni se spune ce învăța… Ni se comunică reacția pe care o stârnește învățătura Sa: „erau uimiți de învățătura Lui”.

Oare ce le-o fi spus, de au rămas uimiți? De ce Marcu nu ne spune și nouă ceea ce a învățat Isus, pentru ca și noi să rămânem uimiți? Marcu tace, sau mai bine zis, ne spune ce a învățat Isus, dar într-un alt mod: el nu ne spune lucrurile la care noi ne așteptăm… Noi ne-am aștepta la doctrine, dar Marcu ne prezintă persoana lui Isus, căci ne spune că „El îi învăța pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor”.

Într-o anume măsură, când vorbim, fiecare dintre noi îl învață pe celălalt, îi spune ceva pentru a se face înțeles – este vorba de a-i spune o idee pe care celălalt  n-o știe, altfel ar fi inutil să-i spună – căci cel puțin se comunică pe sine.

Există o învățătură „cu autoritate” – care-i atributul lui Dumnezeu – și o alta fără autoritate.

Atunci când un om vorbește, dar nu spune nimic important, decât numai niște prostii, una după alta, se datorează faptului că el nu vrea să comunice. Este o îmbătare prin cuvinte, așa cum procedează mass-media. Căci nu comunică nimic.

Dar dacă un om vorbește, spunând cu adevărat cine este, ce gândește, cuvântul său „are autoritate”, căci el vorbind, cu adevărat se comunică pe sine, iar interlocutorul său primește o noutate, pentru că fiecare om este o noutate, e fiu al lui Dumnezeu! Iar ceea ce ne face divini nu-i știința, lucrurile pe care le spunem, ci-i faptul de a crea comuniune, faptul de a împărtăși adevărul care există din veci. Aceasta este adevărata comunicare!

Autoritatea lui Isus este cea a Cuvântului adevărat.

Și cuvântul greșit are o putere, dar negativă. Dacă aud o minciună, imediat cred, iar adevărul îl văd precum ceva incredibil… Minciuna e suficient dacă o repetăm, dar adevărul ne cere un efort… Să înșelăm, să purtăm mască e mult mai ușor decât să comunicăm adevărul.

Această autoritate nu-i nimic altceva decât modul de a vorbi. Cuvântul adevărat mereu are autoritate. Acest cuvânt împlinește ceea ce spune, pentru că spune ceea ce există. În schimb, minciuna afirmă ceea ce nu există și distruge și creează dezbinare, dezordine și moarte.

Când cineva vorbește, cei care-l ascultă pricep dacă el este convins de ceea ce zice și dacă el, prin cuvintele sale, se transmite pe el însuși sau spune ceva ce pe el nici măcar nu-l interesează… Iar dacă pe el nu-l interesează, spusele lui nu-i vor interesa nici pe alții… Prin urmare autoritatea cuvântului nu se bazează pe prerogative speciale, ci pe faptul că prin lucrurile pe care le spun mă transmit pe mine, mă pun în discuție, deci nu comunic ceva neînsemnat din exteriorul meu

Prin urmare, Isus „vorbește cu autoritate, nu precum cărturarii” pentru că prin spusele Sale se comunică pe Sine, căci El nu vorbește numai de dragul de a vorbi. În aceasta constă calitatea diferită a comunicării.

Dăm un exemplu: la cateheze venea și un copil cu autism. Și din când în când intervenea cu strigătele sale de uimire… Dar în unele seri, după ce am muncit toată ziua și eram tare obosit, deși prezentam un text pe care-l cunoșteam bine și știam că este corect, dar îl citeam în mod automat… deci nu mai eram atent la ceea ce spuneam, deși știam că-i ceva just… În acel moment băiatul m-a făcut să înțeleg că vorbesc în gol… El percepea nu ceea ce spuneam, ci ceea ce el simțea, căci ceea ce simți contează. Dacă ceea ce simți nu-i ceea ce spui, e minciună.

Când spune că „erau uimiți de învățătura Lui” înseamnă că rămâneau mirați tocmai din această cauză… Iar când vorbește cineva, noi ne dăm seama dacă spusele sale îl ating pe el în interiorul lui, fapt pentru care ne pot atinge și pe noi, cei care ascultăm… Căci dacă pe el nu-l ating, nu-i o adevărată comunicare. Adevărata comunicare pune în relație persoanele care comunică. De fapt, Isus intră în relație deplină cu aceste persoane.

În textul nostru relația se numește „Spiritul Sfânt”, care e relația dintre Tatăl și Fiul, este iubire și comuniune. Celălalt e spiritul necurat, care-i un raport de separare, fapt pentru care, pe omul dominat de acest spirit nu-l interesează celălalt, iar acesta din urmă nu-i spune ceea ce simte, vorbește cu înțeles dublu, îl înșală.

Aparent spun mari adevăruri, dar împotriva relației… În schimb, Isus datorită felului Său de a comunica, de a învăța, reușește să-i atingă în interior…

Despre cuvântul „a-i atinge”…

Marcu folosește numai 1000 de cuvinte în redactarea Evangheliei. Dar utilizează opt cuvinte diferite, de treizeci de ori, pentru a exprima „a fi uimiți, atinși”. Acesta fapt e important, căci atitudinile unui om – atunci când un altul îi vorbește – sunt două: ori rămâne acolo să-l asculte și spune „ce interesant!” sau îi mulțumește din suflet, crede că deja cunoaște discursul și deci nu-l interesează… Prin prejudecată întrerupe comunicarea, creând separare, stârnind spiritul necurat care împiedică comunicarea în orice relație… Când cineva vorbește, iar eu imediat intervin „Însă eu…”. Stârnesc acest spirit necurat.

Știința de a intra în relație, de a atinge acest nivel pozitiv al comunicării, de a spune acele cuvinte pe care celălalt poate să le înțeleagă, cuvinte care-i ating viața, se împlinește în sinagoga din Capernaum. De aceea oamenii rămân uimiți din cauza învățăturii lui Isus… Dar nu ni se spune nici un cuvânt despre această învățătură, deși Isus va spune unele cuvinte unei persoane care se află în acel loc…

Uimirea e importantă. Când omul nu se minunează, nu înțelege, ci spune: „deja știam”, cuvinte care ne indică faptul că, în realitate, nu înțelege nimic.

vv. 23-25

23 În sinagoga lor era un om cu duh necurat care a strigat: 24 „Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu”. 25 Dar Isus i-a poruncit, spunându-i: „Taci şi ieşi din el!”

Aparent pare un sabat normal, căci nu se întâmpla nimic deosebit, persoanele care erau prezente de obicei în celelalte sabaturi, se aflau acolo și de această dată.

„În sinagoga lor”, adică exact în acea sinagogă, în acel loc concret… Iar „în sinagoga lor” stă acest om, având un spirit necurat. Nu-i prima dată când acest om intră în sinagogă, era un practicant… Acest om, vom vedea, este reprezentantul celorlalte persoane. Mai mult, el e singurul care-i scuturat, și-i singurul care va fi schimbat datorită a ceea ce se întâmplă.

Atenția e concentrată pe acest om. Mai înainte subliniam că spiritul necurat se împotrivește vieții, speranței, încrederii, noutății și ne închide în noi înșine, ne apropie de moarte. De fapt, spiritul necurat care ne apropie de moarte se verifică atunci când omul nu mai trăiește relațiile sale, când nu mai transmite o relație adevărată, fiind în totalitate închis în sine.

Acest om „strigă”. Până în acea zi a fost liniștit; până în acel sabat în care Isus a intrat în sinagogă și a început să învețe… Deci, învățătura lui Isus îl scutură atât de mult, încât strigă.

De ce mai înainte stătea liniștit? Și stătea liniștit în sinagogă, așa cum și toți ceilalți stăteau liniștiți? Simbolizează poporul care merge la liturghie în fiecare duminică, dar rămâne liniștit… Până când nu sosește Isus să-l deranjeze…

Altfel spus, putem fi în locul în care mergem să-l întâlnim pe Domnul, dar să stăm liniștiți până vine Domnul. Iar când vine Domnul, strigăm.

Când sosește Domnul? Mereu! Mereu!

Când simți că sosește? Când înțelegi că strigi, adică pricepi că tu nu-L accepți. Altfel spus, primul cuvânt al lui Isus „Timpul s-a sfârșit, Împărăția lui Dumnezeu este aici, convertiți-vă”, înseamnă că în mine există spiritul răului, că eu trebuie să schimb direcția… Iar când eu iau în serios Cuvântul Său, mi se întâmplă lucrul care i s-a întâmplat acestui personaj „Nu! Evanghelia nu-i pentru mine. Evanghelia e pentru sufletele pioase, pentru cei buni, dar nu pentru oamenii care, la fel ca mine, trebuie să se schimbe”.

Mesajul lui Isus nu-i pentru cei din sinagogă, ci pentru alții, care stau afară, căci el până în acest moment a fost liniștit

Mesajul lui Isus e pentru soțul meu, care nu vine la Liturghie…

Acest om strigă, adresându-se lui Isus „Ce ai cu noi, Isuse Nazarinene?”. El vorbește la plural, identificându-se cu răul său, cu realitatea sa, identitatea sa fiind în mare criză. Toate acestea reies și din întrebarea (tot la plural) „Ai venit ca să ne pierzi?”.

De fapt, răul din el vorbește, dar spune „noi”. Este vorba de eul său divizat, împărțit. Eu mă identific cu răul meu, iar răul meu spune „Noi suntem aliați”: eu sunt răul meu, lăsați-mă în pace, pentru că mă deranjezi, mă tulburi!

De fiecare dată când citim Evanghelia, vom simți că ne tulbură, pentru că vrea să ne elibereze de rău.

Întrebarea „Ce ai cu noi?” care ar fi „Ce este între mine și tine?” era o formulă folosită în sfera alianțelor. Când doi regi se aliau, la fel cum se întâmplă în Gen. 15 între Dumnezeu și Avraam, se spintecau unele animale, apoi cei doi regi aliați treceau prin mijlocul animalelor sacrificate și spuneau „cine va încălca alianța, să sfârșească spintecat”. Iar când se întâmpla că unul dintre cei doi aliați era atacat de un alt rege, trimitea după ajutor aliatului său, iar celălalt răspundea: „Ce este între mine și tine? Tu știi ce este: noi suntem aliați. Deci vin îndată”.

În versetul nostru satana îl întreabă pe Isus „ce-i între mine și Tine? Nu știi că eu și Dumnezeu suntem cei mai buni aliați? Știi că lumea merge la Biserică să-L țină bun pe Dumnezeu? Știi că dă bani, căci astfel își ispășește păcatele, căutând să calmeze mânia lui Dumnezeu, căci altfel ar merge în Iad? Nu știi că lumea Te venerează pentru că crede că Tu ești Atotputernic, Judecător, teribil și o comanzi? Nu știi ce mare favoare am făcut eu religiei? Toate bisericile s-au construit datorită mie. Știi că suntem aliați pentru că lumea Te venerează și se teme de Tine, pentru că se gândește la ceea ce eu i-am spus lui Adam, cum că Dumnezeu este teribil și înspăimântător, și astfel se teme de Tine, Te venerează, Te ține bun, Te tămâiază, Îți dă totul… deci suntem aliații cei mai buni!”.

Atât de buni încât întreabă: „Ai venit ca să ne pierzi?”. Aceasta e imaginea despre Dumnezeu a acestei persoane care frecventează sinagoga, care a ascultat Cuvântul și învățăturile. Ideea pe care și-o face despre Domnul este că El vrea să ne distrugă… Este imaginea diabolică despre Dumnezeu pe care o prezintă șarpele – în Gen. 3 – care ne sugerează că Domnul vrea distrugerea noastră, că nu vrea să fim ca El, că ne invidiază și plănuiește distrugerea noastră…..

Toate acestea le spune această persoană posedată de răul prezent în ea, în acest om. Nu-i prezent într-un om din afară, sau în nu știu care loc… Ci-i prezent într-un om care frecventează sinagoga și care are această imagine despre Dumnezeu.

Când mergem la biserică mereu îi cerem Domnului „Ascultă-ne, Doamne!”, iar dacă nu ne ascultă, avem impresia că ne face nu știu ce… Iar când ne rugăm „Fie voia Ta”, ne întrebăm „Oare ce vrea de la noi?”. Această imagine despre Dumnezeu este diabolică.

Isus a venit să ne scape de imaginea falsă despre Dumnezeu, pentru că omul vrea să fie ca Dumnezeu, dar ca acel dumnezeu care-i stăpânul a toate, care domină, judecă, poruncește tuturor, ține totul în mâinile sale și toți slujesc egoismul său… Isus a venit să curețe, să purifice această imagine eronată pe care noi o avem despre Domnul. Mai înainte, această imagine ne-a inspirat-o diavolul, care încă lucrează în noi, pentru că modelul nostru de om împlinit încă este acest fel de dumnezeu.

De fapt, cuvintele șarpelui adresate femeii îi prezintă această imagine diabolică a lui Dumnezeu și-i spune să fie ca acest Dumnezeu, pe care i-l prezintă el. Dar când vine Isus și începe să învețe, înșelăciunea șarpelui dispare, pentru că Isus ne prezintă o imagine total diferită despre Dumnezeu… Isus ne învață că Dumnezeu nu-i după chipul și închipuirea noastră…

Odată cu Isus imaginea pe care noi o avem despre Dumnezeu este dărâmată, dar în loc să acceptăm acest adevăr, spunem că El a venit să ne „piardă”, să ne facă rău… Aceasta-i minciuna, care mereu a însoțit poporul Israel când a fost eliberat din Egipt, căci mereu s-a plâns: „Ne-a eliberat din Egipt ca să ne ucidă în acest deșert…”.

Deci, ei credeau că Dumnezeu nu-i doar rău, ci-i și perfid, căci i-a eliberat din Egipt pentru a-i ucide în deșert… Această imagine diabolică despre Dumnezeu o purtăm în noi, nu doar la nivelul lucrurilor pe care le spunem, ci și atunci când așteptăm să fim pedepsiți în urma greșelilor pe care le facem… Dar acestea sunt imaginile noastre diabolice despre Domnul…

Mulți oameni vorbesc mai mult despre Iad decât despre Dumnezeu, pentru că amenințarea cu Iadul rentează mai mult! „Dacă ne urmezi pe noi, ești mântuit”, ca și cum Dumnezeu ar fi cineva care ne condamnă…

Dumnezeu a venit tocmai pentru a ne mântui de religia pe care ne-o închipuim și ne-o creăm noi… Cu alte cuvinte, acel Dumnezeu pe care-l propun toate religiile, dar pe care toți ceilalți îl neagă, nu există, căci este satana, este minciuna despre Dumnezeu, iar Isus a murit pe cruce pentru a ne vesti că Dumnezeu este diferit, că El este Cineva care-și dă viața pentru păcătoși, pentru a-i mântui pe toți pierduții, pe toți cei care nu cred că Dumnezeu e așa cum ni-L prezintă Isus.

În Io. 3,14 ni se spune că „După cum Moise a înălțat șarpele în pustie [pentru a-i vindeca pe cei care au fost mușcați de șarpe, simbol al șarpelui din Geneză], așa trebuie să se înalțe Fiul Omului pe cruce…”.

Numai când Îl vedem pe Dumnezeu pe cruce, înțelegem că șarpele a mințit despre Dumnezeu, înțelegem cine-i adevăratul Dumnezeu, este Cineva care mă iubește cu o iubire absolută. Acum pricepem cine-I Dumnezeu și cine suntem noi, deci ni se schimbă imaginea noastră despre Dumnezeu, dar și despre om. „Când veți înălța pe Fiul Omului, atunci Îl veți cunoaște pe Eu sunt” (Io. 8,28), adică pe Dumnezeu! La fel, Io. 12,31ș.u., „Când Fiul omului va fi înălțat, îi va atrage pe toți la El”, alungând stăpânitorul acestei lumi, Satana, care de la începutul lumii ne-a prezentat imaginea greșită despre Dumnezeu, căci crucea este purificarea imaginii diabolice despre Dumnezeu: Dumnezeu nu mai este Satana, căci Satana este alungat.

De fapt, ultimele cuvinte pronunțate de acest om „Te cunosc cine ești, Sfântul lui Dumnezeu”, sunt o formulă corectă. Acest îndrăcit îl cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, dar problema este alta: eu pot spune lucruri exacte, dar să le umplu cu un conținut greșit, crezând că acel Isus e un diavol, așa cum el a spus: „Ai venit să ne pierzi!”.

„Tu ești Sfântul lui Dumnezeu și ai venit să ne pierzi”: ce fel de Dumnezeu cunoaște acest om, care frecventează sinagoga?

Nu doar noi, ci și ateii au această imagine diabolică despre Dumnezeu…

Aici stă marea oportunitatea a lui Isus, tocmai pentru că nu învață prin cuvinte, ci învață cu Persoana Sa, și-i singurul mod de a Se face cunoscut așa cum este. E unicul mod prin care noi nu mai putem inventa idei, ci putem doar să primim această Persoană, așa cum au acceptat-o primii apostoli, și apoi să vedem cum este eliberat îndrăcitul

E impresionant că acest om se identifică cu răul, crede că el e răul și că așa e normal… Răul e identitatea mea, iar Tu vii să o distrugi? Însă toți reacționăm așa, atunci când un altul vrea să ne deschidă noi orizonturi… „De ce mă deranjezi?”.

Însă nu el vorbește, ci celălalt „eu” din el. El ar vrea opusul, pentru că fiecare om este creat pentru fericire și viață… În fond, Isus nu face nimic altceva decât să separe bolnavul de răul său.

Iar acest lucru reiese limpede din cuvintele pe care Isus le spune: „L-a certat” și a spus: „Taci și ieși din el”. Cine trebuie să tacă și să iasă, este răul care stă în acest om, ca și cum ar locui în casa sa, dar nu omul e casa răului… „Trebuie să ieși din el” și trebuie să taci. Acesta-i primul cuvânt al învățăturii lui Isus.

Și-i poruncește să tacă nu persoanei, ci răului. În noi stă răul care vorbește, iar noi îl ascultăm. În limba greacă porunca este „pune-ți botnița”.

Ca și cum ar trebui să întrerupă acest mod de a vorbi, de a spune, dar și acest mod greșit de a vedea viața. Vorbirea spiritului necurat ne arată modul greșit în care un om poate trăi. Cum privește viața un astfel de om? Vede numai răul și, într-un fel se împrietenește cu răul… Răul nu-l mai tulbură. Îl tulbură numai sosirea lui Isus.

E atât de normal, nu-i nimic ciudat, ci-i foarte uman… mai mult, e diabolic! Toți ne închidem în toanele (capriciile) noastre, iar ele devin absolutul nostru: este interesul meu, durerea mea de cap, sensibilitatea mea e mai importantă decât întreaga lume, fiecare se gândește numai la sine…

Această închidere în sine nu are nimic ciudat, dar Cuvântul vine să o piardă, pentru că Cuvântul adevărat creează o relație, o comuniune, mă scoate din închiderile mele, elimină mecanismele mele de apărare. Și-mi arată că astfel mă simt mai bine…

Apoi Isus îi poruncește „Ieși din el!”.

Înseamnă că la un moment dat ai intrat în el, nu ești originar (nu ești în el de la început), ai intrat în el în mod abuziv… Porunca lui Isus ne mai arată încă un adevăr: acel cuvânt mincinos al șarpelui din Gen. 3 care ne era prezentat ca fiind în exteriorul omului, acum vedem că-i în interior. Și riscăm să-l ducem în noi, dar Isus îi poruncește să iasă… Înseamnă că interiorul omului nu-i locul în care să stea cuvântul mincinos… Înseamnă că porunca lui Isus este o eliberare a omului, un exod, o scoatere afară a răului din noi. Deci nu-i vorba de a ne scoate afară din cine știe ce locuri ale răului, ci a scoate afară răul prezent în noi. Acesta-i exorcismul, adică eliberarea noastră de acest rău! Și-i posibilitatea pe care Domnul ne-o dă ca să fim noi înșine. Isus redă acestei persoane adevărul ei, îl redă pe om sieși, ca om liber.

Am pornit de la convingerea că acest om cunoștea cine-i Dumnezeu, dar vedem că acest Dumnezeu cunoaște cine-i omul: omul e cel care nu are în interiorul său acest rău, răul nu aparține adevărului omului, ci a intrat „după” în om, amenințându-i relația cu Dumnezeu dar și cu frații… Cuvântul demolează aceste relații false, pentru a reconstrui viața omului pe un alt fundament

În Io. 8, 31-32 stă scris: „Dacă veți rămâne (locui) în cuvântul Meu… veți cunoaște adevărul (care-i opusul minciunii, adică faptul că Dumnezeu ne este Tată, iar noi suntem fii; iar El ne iubește și noi suntem iubiți), iar adevărul vă va face liberi”. Ei răspund că deja sunt liberi, căci sunt fiii lui Avram. Isus le spune că tatăl lor este ucigaș, căci e mincinos încă de la început. Altfel spus, de la început omul locuiește în cuvintele sale mincinoase, în problemele sale, în lucrurile sale ca și cum acestea ar fi absolutul. Deci omul nu trăiește în adevărul relațiilor pentru care-i făcut: Dumnezeu mă iubește infinit, eu mă pot iubi și-i pot iubi și pe alții. Nu am nevoie să-l îmbunez pe Dumnezeu și pe alții, ci în sfârșit, stabilesc cu Domnul și cu alții un raport liber, nu unul bazat pe o subjugare și dominare reciprocă. Este un întreg program care ne schimbă radical viața…

Minunea cu orbii o săvârșește de două ori, căci are o însemnătate particulară, e o luminare, pentru că acești oameni văd realitatea, căci de obicei noi vedem numai gândurile noastre.

Isus face numai patru exorcisme, iar crucea este ultimul exorcism. Iar în ultimul, omul rămâne „ca mort” și trebuie să învie. Înseamnă că răul iese cu greu din om, iar omul se luptă cu răul pe tot parcursul vieții. Și Isus a trebuit să lupte cu ispititorul până la sfârșit. Singura dată în Evanghelia după Marcu, când Isus spune cuvântul „Satana” este în episodul cu Petru – pentru că-n timpul ispitirilor nu dialoghează – care-L recunoscuse ca fiind Mesia, Cristos, dar imediat după, Isus îi spune „mergi în spatele Meu, satană, pentru că nu judeci ca Dumnezeu, ci ca oamenii”. Deci nu judeci ciudat, ci judeci la fel ca toți oamenii, adică ai această gândire autoreferențială (te gândești doar la tine). Și religia se gândește doar la sine. Spre exemplu, un creștin crede că toți trebuie să fie ca el, altfel le declară război… Această gândire nu-i după Dumnezeu, ci după satana… Satana judecă la fel ca toți oamenii…

vv. 26-28

26 Iar duhul necurat, scuturându-l şi strigând cu glas puternic, a ieşit din el. 27 Atunci toţi au fost cuprinşi de teamă încât se întrebau între ei: „Ce-i asta? O învăţătură nouă dată cu autoritate! El porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun”. 28 Şi îndată i s-a dus faima pretutindeni în toată împrejurimea Galileii.

Începem să înțelegem noutatea. Noutatea este că „răul ieși din el” și, în sfârșit, omul e liber. Noutatea este libertatea, dar mai întâi s-au întâmplat unele lucruri…

Cuvântul „scuturându-l” indică imaginea unei lupte. Și „strigând cu glas mare”, e o luptă în care acest spirit se împotrivește să iasă din om, ar vrea să stea în om, dar e alungat de un Cuvânt. În măsura în care eu reușesc să primesc acest Cuvânt al lui Isus „Taci și ieși din el”, nu mai e loc pentru celălalt cuvânt.

În care cuvânt mă încred? În Gen. 3, Adam a fost pus să aleagă în cine să se încreadă, și la fel este cu fiecare dintre noi… Mă încred în Isus sau în dumnezeul pe care mi-l prezintă șarpele?

Dacă primesc Cuvântul lui Isus, acest Cuvânt mă eliberează din interior. E adevărat că spiritul necurat se împotrivește și nu ar vrea să mă abandoneze dar, până la urmă, iese. Iar acest om, care la început părea cel mai rău, în realitate e primul om care este eliberat. Nu-i prezentat ca excepție, ci ca exemplu pentru toți ceilalți.

Așadar, dacă primesc acest Cuvânt, acesta mă eliberează, scoate răul din mine. Nu i se cere acestui om să se elibereze singur de rău, ci să permită să fie mântuit (scăpat) de rău, să permită să locuiască în el Cuvântul bun

Aici textul ne prezintă, ne descrie pe „noi, cititorii”, dacă ascultăm corect Cuvântul. În acest loc începem să ascultăm, pentru că suntem la fel ca Petru, Iacob, Ioan și Andrei, care sunt acolo și ascultă: ei vor avea diavolul lor până la sfârșit. Petru e numit satană la jumătatea Evangheliei, în schimb acest om deja este eliberat. Acest fapt înseamnă că de fiecare dată când citim Cuvântul și noi avem toate reacțiile negative, deoarece Cuvântul ne spune acel adevăr al nostru care ne deranjează, căci noi am vrea să ne confirme relele noastre, gândurile noastre deșarte.

„Taci și ieși!”. Lumea e diferită de felul în care o proiectăm noi, și noi suntem diferiți și realitatea înconjurătoare. Nu răul stă la început, ci a intrat după. Noi trebuie să-l alungăm, să-l facem să tacă, pentru că dacă-l ascultăm, crește la infinit. Nu satana înfăptuiește răul, ci-l facem noi cu tulburările, cu încăpățânările și cu închiderile noastre în noi înșine… și ne facem rău atât nouă, cât și altora.

De fiecare dată când citim Evanghelia vom avea un impact similar, până când vom deveni liniștiți, considerând că nu s-a întâmplat nimic…

Suntem liniștiți, căci încă Isus n-a venit. Cu alte cuvinte, ne-am înfundat bine de tot urechile, iar Isus nu poate intra. Când intră, El cutremură pretinsele (arogantele) noastre echilibre, pentru a ne elibera de rău, și nu pentru a ne deranja.

Isus intră și ne determină să ne întrebăm: „Ce se întâmplă?”. E o întrebare care nu-i privește pe alții, ci pe noi în mod direct, căci e o întrebare nouă, puternică: e ascultarea acestui Cuvânt, care ne „scutură”, pentru că ne scutură din interior, căci în noi se întâmplă lucruri care ne surprind. Cuvântul lui Isus cere să fie primit de noi și spune: „Taci și ieși din el!”.

Până în acest loc Isus a spus: „a sosit timpul, timpul s-a împlinit. Împărăția lui Dumnezeu este aici, dacă te convertești și crezi în Evanghelie, în vestea bună”.

Care-i vestea bună?… Că poți face să tacă răul care-i în tine.

În ce fel? Printr-o comunicare adevărată! Adică să nu cauți aprobări, confirmări la ceea ce tu gândești, la ceea ce tu vrei, nici de la alții, nici de la Dumnezeu, pentru a-i ține buni, pentru a-i avea de partea ta… Nu trebuie să lingușești pe nimeni, căci toți suntem iubiți și toți suntem iertați, îndreptățiți și astfel trebuie doar să vestim adevărul a ceea ce suntem: oameni iubiți și iertați.

Nu-i un lucru care se înfăptuiește imediat, pentru că ieșirea răului din noi durează întreaga viață, ci-i un drum progresiv, este discernământul.

Toată munca spirituală constă în a simți ceea ce simt, căci dacă nu percep ce simt, îl înfăptuiesc fără să-mi dau seama. Iar odată ce percep ceea ce simt, să caut să știu dacă este bine sau rău, lumină sau întuneric, dacă mă conduce la viață sau la moarte. Iar apoi să mă dezic, să mă separ de ceea ce-i rău și să primesc ceea ce este bine, puțin câte puțin. În acest fel binele pe care-l primesc crește, iar răul dispare. Dar e o muncă ce durează întreaga viață.

Toată munca spirituală constă în a mă separa, în a mă dezice de răul care vorbește în numele meu și care vrea să se identifice cu mine iar eu să mă identific cu el; apoi să-l recunosc ca fiind un rău, care există în mine, dar în mod abuziv. Iar primirea Cuvântului în mine îl determină progresiv să iasă, după cum relația cu alții mă vindecă progresiv de singurătate și de egoism.

Puterea lui Isus nu-i cea a omului care apasă sau oprimă, ci-i cea a Celui care vorbește și, în loc să te distrugă, a venit să te iubească. Aceasta e singura putere a lui Isus, El nu constrânge. Nu-i o putere cum ne-o închipuim noi, după cum nu-i un Dumnezeu cum ni-l închipuim noi. Și totuși, acest Dumnezeu îmi vorbește și nu un altul… Deci pot rămâne în robie și să stau liniștit, căci acest om trăia ca un sclav, dar era liniștit. Dacă nu L-ar fi întâlnit pe Isus ar fi continuat să trăiască într-o aparentă liniște, dar într-o pace care-i rodul sclaviei. Acest fapt ne spune că omul nu vrea cu ușurință să înfrunte drumul spre libertate: vrea cu vorba, dar apoi se descurcă în multe alte feluri. 

Isus ne cheamă la libertatea, la mântuirea de cel rău.

Textul se încheie, notând că faima lui Isus se răspândește imediat în tot ținutul Galileei. Avem această învățătură nouă care se răspândește, nu se limitează la locul în care este vestită. Deci există posibilitatea ca toți oamenii să fie întâlniți de acest Cuvânt.

Și-n această seară, acest Cuvânt ne-a întâlnit și pe noi. Și se răspândește azi, în Galileea, simbol al vieții cotidiane. Ce ne spune astăzi acest Cuvânt, care-i acela din acea vreme?

Întreaga Evanghelie va fi o îngrijire (o terapie), o logo-terapie, un Cuvânt care ne vindecă, un Cuvânt adevărat, care stabilește relații, care alungă din noi imaginile false despre Dumnezeu, despre om, care ne descoperă sentimentele noastre, stârnește dorințele noastre profunde, ne dă ochi care văd, gură care vorbește, urechi care-l aud pe aproapele și nu aud doar propriile gânduri egoiste, deci creează un om care să fie om, după chipul lui Dumnezeu.

Citind, să ținem cont de un lucru general, valabil pentru orice carte pe care o lecturăm, în special pentru Evanghelie. Protagonistul e Isus: El face sau spune ceva pentru cineva. Acel „cineva” niciodată nu are un nume, căci sunt eu, care acum citesc sau ascult Evanghelia, deci acel cineva mă reflectă pe mine.

Cu alte cuvinte, ceea ce i se întâmplă orbului care apoi vede, șchiopului care apoi umblă și îndrăcitului, care apoi este scăpat de spiritul necurat, mi se poate întâmpla și mie, dacă vreau. Este darul ce-mi este oferit și mie, după cum le este oferit tuturor celorlalți oameni, căci mă oglindește. Nu trebuie să ne identificăm cu Isus care merge să elibereze de rău sau cu Isus care moare pe cruce (El moare pentru mine!), căci noi suntem cealaltă parte, suntem omul care primește darul vindecării.

Tocmai identificarea cu cel vindecat, mă ajută să cresc, să călătoresc și acesta ar fi catehismul… Să nu creăm catehisme din idei abstracte… Evanghelia povestește istoria noastră, folosindu-se de istoria acestor personaje care ne oglindesc. Dacă suntem atenți, ne vom da seama că închiderile și limitele celor vindecați toți le avem în interiorul nostru: și noi reacționăm „de ce vii să mă chinuiești? Vai cât mă torturează acesta… Mai înainte mă simțeam atât de bine. Ce vrea de la mine? De ce nu mă lasă în pace?”.

Nu! Isus vrea ca tu să fii liber, să ieși din vizuina ta.

Deci întotdeauna îl avem pe Isus care face ceva pentru cineva: ajută șchiopul să umble, orbul să vadă… iar acel cineva sunt eu… Aceasta e o schemă constantă în Evanghelie.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și dc. Mirel Demian