Marcu 1,29-31

Febra a lăsat-o, iar ea i-a slujit

Este prima minune săvârșită de Isus, și-n aparență este cea mai mică, dar ne dă semnificația tuturor celorlalte minuni: Cuvântul, așa cum ne eliberează de rău, ne determină să fim liberi ca să înfăptuim binele. Soacra lui Petru, vindecată de febră, este la fel ca Isus, care a venit să slujească.

A sluji înseamnă a iubi, dar nu cu vorbele, ci cu faptele.

În casa lui Petru, simbol al Bisericii, care-i febra mea ce mă împiedică să slujesc? Pentru că unde există iubire și slujire, seara și noaptea – simbol al morții – sunt pline de viață.

Ps. 115 (113b)

Psalmistul ne descrie caracteristicile idolilor: au mâini care nu ating, picioare care nu umblă, ochi care nu văd, urechi care nu aud, iar cei care-i fabrică să fie la fel ca ei. Căci omul devine ca idolii săi; devine la fel ca idealul (țelul, scopul) pe care și-l propune să-l atingă.

Dacă idealul nostru este Dumnezeul cel viu, devenim la fel ca Dumnezeu cel viu și avem picioare, mâini… și funcționăm. Altfel ne transformăm în lucrurile pe care ni le fabricăm.

În această cateheză vom descrie prima minune săvârșită de Isus. Însemnătatea tuturor minunilor pe care le face Isus constă în a-l restitui pe om sieși. Altfel spus, Isus săvârșește minunile pentru ca omul să aibă ochi care văd, urechi care ascultă, gură care vorbește, picioare care umblă, deci să nu fie blocat, pentru ca mâinile sale să atingă, să intre în comuniune.

Aceasta este prima minune din Evanghelie, și ne oferă însemnătatea tuturor minunilor.

Mai înainte de explicația textului biblic, oferim contextul general.

Isus a spus că „timpul s-a sfârșit, adică-i împlinit” și a sosit momentul să credem în Evanghelie, pentru că aici și acum e prezentă Împărăția lui Dumnezeu.

Ce înseamnă a crede în Evanghelie? Înseamnă a-L urma pe Isus, a urma această persoană.

Dar eu, care nu L-am văzut, cum pot să-L urmez? Îl urmez prin Cuvântul Său!

Ce se întâmplă când ascult Cuvântul? Răspunsul la această întrebare l-am dat în cateheza anterioară: ascultând Cuvântul Său suntem eliberați de spiritul răului. Întreaga Evanghelie este un exorcism, ajutându-ne să cunoaștem adevărul nostru, care-i adevărul Fiului lui Dumnezeu și, văzând acest adevăr, dispare minciuna care-i în noi. Aceasta este adevărata minune a Evangheliei: ne eliberează de spiritul răului.

Și, odată eliberați de spiritul necurat, ni se întâmplă ceea ce i s-a întâmplat soacrei lui Petru, lucru pe care acum îl vom prezenta…

Se citește Mc. 1, 29-31

29 Apoi, ieşind din sinagogă, a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. 30 Soacra lui Simon zăcea la pat având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. 31 El s-a apropiat şi, prinzând-o de mână, a ridicat-o. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească.

Acest text este foarte scurt și ar putea părea banal, neimportant… În realitate, descrie prima minune săvârșită de Isus, iar prima minune întotdeauna este cea mai importantă, deoarece oferă sensul tuturor minunilor.

Cum este posibil că prima minune și cea mai importantă să fie vindecarea de febră? Ar fi fost suficient un tratament cu paracetamol și puțină răbdare.

Cum de aceasta este cea mai importantă dintre toate minunile? Cum de prima minune este săvârșită unei femei, unei soacre? Avem toate motivele pentru a considera această minune lipsită de importanță. Isus ar fi putut săvârși încă de la început o înviere, ceva prin care să-și arate imensa putere. În schimb, minunea Sa e simplă, obișnuită, încheindu-se prin faptul că soacra vindecată „îi slujește la masă”…

Comportamentul lui Isus este extrem de important, căci astfel noi înțelegem ce este minunea.

Atunci când ne gândim la o minune, întotdeauna ne gândim la ceva foarte puternic, la ceva extraordinar, uimitor. În schimb, minunea este un semn. Iar semnul nu-i important (valoros în sine), ci este important ceea ce indică, simbolizează și exprimă. Dacă semnul este prea mare, omul nu reușește să-l citească, să-l priceapă. Dacă ar exista o indicație spre autostradă, scrisă pe o tablă înaltă de 10 kilometri, nimeni nu ar reuși s-o vadă, s-o citească.

Așadar, semnul este mic. Iar tu nu trebuie să te oprești la semn, ci trebuie să mergi mai departe, spre direcția pe care ți-o indică. De fapt, semnul mic ne ajută să înțelegem care-i însemnătatea minunii; însemnătatea niciodată nu-i minunea în sine, pentru că această soacră, data viitoare va avea din nou febră și va muri… Așadar, această minune nu-i una mare…

Adevărata minune se află în finalul textului nostru, nu în lucrurile întâmplate în timpul vindecării de febră, ci în ceea ce urmează după vindecare… Cu alte cuvinte, această soacră, vindecată de rău și de febră „îi slujea”.

Adevărata minune, semnul tuturor minunilor, înseamnă să fim capabili să slujim.

Dacă egoismul din noi se slujește de celălalt și-l subjugă, adevărata minune, care ne face la fel ca Dumnezeu, este capacitatea de a iubi, iar a iubi înseamnă a sluji. Această minune este importantă pentru că oferă adevărata valoare a tuturor minunilor. Apoi ne ajută să înțelegem de unde vin minunile: ele se întâmplă datorită faptului că Dumnezeu nu-i stăpân, ci-i slujitor, deci ele sunt semnul lui Dumnezeu. Minunea este semnul umilinței lui Dumnezeu, nu al puterii Sale. Este semnul neputinței, al slăbiciunii Sale: Dumnezeu ne-a slujit pe cruce.

v. 29

29 Apoi, ieşind din sinagogă, a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan.

În Sinagogă era acela care nu ar fi trebuit să fie: spiritul necurat. Diavolul stă liniștit în biserică. Iar în casa lui Simon – care-n Evanghelie devine imediat sinonimul Bisericii – la fel ca-n biserica noastră creștină, ce există? Nu-i spus că lucrurile ar merge bine…

De fapt…

v. 30

30 Soacra lui Simon zăcea la pat având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea.

Aici avem o soacră cu febră, adică o bolnavă.

„Casa lui Petru” este amintită de mai multe ori în Evanghelie, subliniind că în ea sunt prezenți și Andrei, Iacob, Ioan și toți ceilalți discipoli. Să spunem că-n casa lui Petru există și un alt tip de febră, pentru că în Mc. 9,33-34, Isus intră tot în casa lui Petru și-i întrebă: „Ce vorbeați între voi pe drum? Iar ei tăceau, fiindcă pe cale se întrebaseră unii pe alții cine dintre ei este mai mare.”.

Care-i febra ce-l ține pe om la pat, îl împiedică să slujească, făcând în așa fel încât el să fie slujit de alții? Este tocmai dorința de a fi mai mare decât celălalt. Aceasta este febra care distruge toate raporturile umane. De ce un om vrea să fie „mai mare”? Pentru că nu-i mulțumit cu ceea ce este! Dar de ce altul trebuie să-mi fie piedestal? De ce să-l domin? Oare nu-i fratele meu?

Tocmai febra de a-l domina pe celălalt, care se numește egoism, este răul care se află și-n casa lui Petru… se află în fiecare casă, există în Biserică… Și-i acel rău pe care Domnul a venit să-l ia de la noi, pentru ca să putem sluji.

Febra pare un lucru mic, dar, de fapt, este boala cea mai gravă, căci toate relele izvorăsc din această febră. Toate nedreptățile și stăpânirile la nivel personal, social și internațional se datorează acestei febre. Și tot din cauza acesteia oamenii nu se înțeleg între ei, se înțeleg greșit, se subjugă unii pe alții, se șantajează…

Isus a venit să ne elibereze de această febră care ne constrânge să rămânem imobilizați la pat. Și toți ceilalți trebuie să ne slujească…

„Și-i vorbesc despre ea”…

Această soacră e cuprinsă de febră. Ea are o febră fizică. Dar din context e clar că ne aflăm în casa lui Petru, iar acolo sunt prezenți și Andrei, Iacob și Ioan. Apoi, înaintând în Evanghelie, vom înțelege clar ce este această febră…

În acest loc avem primele patru persoane, care au răspuns chemării lui Isus. Lor li s-a arătat puterea acestui Cuvânt, ele au lăsat totul și L-au urmat. Acum, Domnul le face această instruire, care-i drumul celor care-I ascultă vocea și doresc să-L urmeze.

„Îi vorbesc lui Isus despre ea”. Minunea are loc pentru că îi vorbesc despre bolnavă. Mereu există o mijlocire din partea altora. Dumnezeu în persoană intervine direct, dar întotdeauna un altul ne duce la El, sau Îl aduce pe El la noi. Așadar, avem mijlocirea fraților: nimeni nu-i singur.

Uneori trebuie să fim împinși, loviți, ca să ne dăm seama de existența altora. În schimb, în textul nostru se descrie atenția apostolilor față de bolnavă, dar în special faptul că ei se adresează Celui de la care pot primi într-adevăr soluția. Așa după cum construindu-și idolii, ei căutau o mântuire, o siguranță într-un idol care nu putea să le-o ofere, să le-o garanteze, tot la fel, înaintea febrei noastre și a altora, trebuie să știm la cine să apelăm pentru a fi vindecați.

v. 31a

31a El s-a apropiat şi, prinzând-o de mână, a ridicat-o.

Ce face Isus, când omul are nevoie de ajutor? Nu se retrage, ci intervine. Așadar, bolile noastre, febrele noastre, răutățile noastre nu-L țin departe de noi pe Domnul. Poate că bunătatea noastră arogantă îl ține departe de noi… Dar acolo unde este chemat și unde-i nevoie, El vine.

„Și a ridicat-o [a retrezit-o]”.

Cuvântul „a retrezi” în limba greacă este același cuvânt care se folosește pentru a spune că Isus a înviat. Pentru că vindecarea de această febră este trecerea de la moarte la viață. Cine se vindecă de egoism, trece de la moarte la viață, se naște la viața divină. Și-i adevărata retrezire, adevărata luminare.

Și o retrezește tocmai prinzând-o de mână. Minunea se întâmplă prin atingere, iar atingerea nu-i o formă de magie.

Contactul (atingerea) este prima formă a cunoașterii, a comuniunii și a comunicării. Iar Dumnezeu cu adevărat ne atinge. Înaintând în Evanghelie vom afla întrebarea lui Isus: „cine M-a atins?”. Discipolii răspund: „Toți Te ating”. Isus însă le spune: „Nu-i adevărat! Unul singur M-a atins, căci toți ceilalți mă îmbulzesc”.

Cu alte cuvinte, există multiple feluri de atingere. Ați experimentat și voi că uneori Cuvântul vă atinge? Și atunci totul se schimbă pentru voi… Acest fapt înseamnă a atinge. În tramvai, în înghesuială, ați simțit persoane care nu vă ating, ci vă strâmtoresc și vă deranjează? În schimb, Dumnezeu ne atinge! Tocmai atingerea Lui interioară ne vindecă. Aceasta e adevărata atingere. Căci cealaltă, cea fizică, poate că nici n-o dorim…

Domnul o atinge cu adevărat. Mai mult, chiar o ia de mână…

Mâna e semnul acțiunii, al puterii, al capacității de a face: Domnul ne comunică însăși mâna Sa, puterea Sa. După cum atingând apa te uzi, atingând focul te arzi, tot astfel a-L atinge pe Dumnezeu sau a fi atins de El, a intra în comuniune cu El, îți dă puterea lui Dumnezeu, iar puterea lui Dumnezeu este cea a slujirii.

Înaintea dificultăților, noi toți, în loc să întindem mâna, o retragem, apoi ne certăm cu Dumnezeu de ce ne abandonează în necaz… Din textul nostru înțelegem că avem nevoie de o mijlocire, pentru că de multe ori, în încercări, noi ne plângem lui Dumnezeu, refuzând să avem cu El un contact care, de fapt, ne-ar însănătoși. Ce înseamnă să refuzăm atingerea Lui? Înseamnă a nu recunoaște că Dumnezeu a venit până-n interiorul relelor noastre, a pătruns până-n lucrurile care nu ne plac, și aici ne întinde mâna Sa.

v. 31b

31b Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească.

„Și ea a început să-i slujească”. Nu înseamnă că i-a slujit doar în acea ocazie și atât. În limba greacă verbul este la modul imperfect, însemnând că „a început să-i slujească, dar încă n-a terminat”.

Căutând să vedem însemnătatea acestei minuni, am aflat mai multe explicații. Cea dintâi explicație e că „îi slujea”. Faptul că-i slujea la masă, înseamnă că a fost vindecată, că dacă nu, cum putea să-i slujească? A doua, „în mod obligatoriu îi slujea”, căci femeile trebuie să slujească. A treia explicație, comentând un alt text din Evanghelie în care Isus spune: „Sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește”, concluzionează că „Isus era o femeie”.

De fapt, această femeie Îl întruchipează pe Isus; ea este primul rod al Evangheliei, deoarece este la fel ca Isus: slujește! Iar slujirea este sensul și scopul tuturor minunilor.

Evanghelia apocrifă a sf. Toma se încheie subliniind că Magdalena dorea ca împreună cu discipolii să-L urmeze pe Isus-înviat. Iar Petru întreabă: „ce să facem cu această femeie, care vrea să-L urmeze pe Domnul împreună cu noi?”. Isus îi răspunde: „Lăsați-o să vină, căci eu o voi face bărbat, pentru că nicio femeie nu poate intra în Împărăția cerurilor”. În textul nostru Evanghelia spune exact opusul: această femeie este prima care pătrunde în spiritul lui Cristos. A fost vindecată de febră, a început să-i slujească și continuă să-i servească.

Slujirea este expresia concretă a iubirii. Opusul slujirii este subjugarea, aservirea.

Dumnezeu este slujitor. Slujește în favoarea libertății celuilalt.

De ce slujește această femeie? Ea are calitățile tipice omului care slujește.

Mai întâi de toate ea este o femeie… E adevărat că noi suntem obișnuiți să valorizăm calitățile noastre tipice, sensibilitatea, găzduirea, atenția față de alții. Acestea sunt însușirile fundamentale ale lui Dumnezeu, sunt trăsăturile Sale materne, căci El este sensibil față de iubire…

Mai avem un aspect: în cultura ebraică, femeile erau văzute ca fiind un nimeni. Femeia nu avea nicio valoare, nici măcar nu putea vesti; era privită ca o sclavă, stupidă… Însă acestea sunt calități sublime: sunt calitățile lui Dumnezeu care-I slab și stupid… Pentru că persoana inteligentă și șmecheră nu slujește… Ea pretinde să fie slujită de alții. Așadar, este interesant că Dumnezeu alege această femeie… Și odată… femeile erau slabe și stupide, la fel ca Dumnezeu.

Cine iubește este slab. Simte tot răul celuilalt. Este vulnerabil și atât de stupid, încât intră în răul celuilalt și-l ia asupra sa. În schimb, șmecherul, pleacă imediat, își abandonează prietenul ajuns la greu.

Stilul ei de femeie, în slăbiciunea și în nebunia ei – pentru că șmecherul nu se comportă așa – este exact cel pe care Dumnezeu îl alege în istorie, pentru a mântui lumea. De ce? Pentru că așa este Dumnezeu!

De obicei noi avem imaginea unui Dumnezeu puternic, șmecher și inteligent. Însă Dumnezeu e reprezentat de această femeie, iar ea, în taină, începe acum să instruiască Evanghelia. Când și Petru va înțelege că-i la fel ca soacra lui, va deveni apostol, la rândul său. Dar are nevoie de timp până să priceapă, dar odată ce va înțelege, și el va începe să slujească.

Evanghelia după Marcu ne prezintă multe figuri de acest fel care aproape că sunt neglijate.

Evanghelia după Marcu are 600 de versete. Câte din ele vorbesc despre femei? Mulți specialiști au spus că vreo 10. În realitate, în jur de 100 de versete vorbesc despre femei. De fapt, în această primă minune noi găsim o femeie. La cap. 12, mai înainte de discursul eshatologic aflăm o văduvă pe care Isus o numește ca „succesoare a Sa”, cărturarul NT. Apoi pătimirea Domnului începe cu ungerea lui Isus la Betania, înfăptuită de o femeie, și se încheie cu trei episoade în care sunt prezente femeile: la picioarele crucii, la mormânt, la și vestirea învierii. În interiorul Evangheliei sunt amintite diferite femei: la cap. 5, fiica lui Iair care învie; femeia cu scurgeri de sânge care-L atinge, apoi sirofeniciana care primește de la El prima minune săvârșită de la distanță… Așadar, femeile ocupă punctele cheie din Evanghelie.

Acest fapt ne dă de gândit… Cine duce mai departe istoria mântuirii? În textul nostru ne aflăm în casa lui Petru, primul papă. Dar cine-L întruchipează pe Isus în această casă (cine-și însușește stilul lui Isus?). Tocmai soacra. Și nimeni nu dă importanță acestui adevăr… Cu alte cuvinte, nu persoanele importante contează în ochii lui Dumnezeu, ci persoanele care știu să slujească.

Așadar, textul biblic ne oferă un mare semn, semnul valorii supreme pe care Isus a venit să o aducă pe pământ: valoarea lui Dumnezeu care-i iubire și slujire. De fapt, simbolul lui Isus, al mesianismului Său este asinul, când intră în Ierusalim.

Asinul este animalul slujirii. Ce face Isus pe cruce? Ia asupra Sa tot răul nostru, duce pe umerii Săi greutatea relelor noastre, se face slujitorul nostru. Aceasta este minunea definitivă a Evangheliei, care-i așezată la început ca rod, ca anticipație a ceea ce vom afla la sfârșit.

În trecut a trebuit să scriu un articol despre această minune, dar nu știam bate la mașină. Sună cineva la ușă. Mă caută un tânăr care știa bate la mașină… Imediat m-am gândit: el îmi va fi util ca să-mi bată la mașină textul… Instinctiv, când întâlnești o persoană, te întrebi: „la ce-mi folosește?”. Mi-a venit să râd: „la ce-mi folosește?”. E instinctiv să ne folosim de alții… Fără răutate… Iar dacă înțeleg că nu-mi folosește la nimic, o arunc.

Dar pentru Dumnezeu e instinctiv să slujească, nu să se folosească de alții!

Vestea bună dorește să restaureze persoana. Noi nu trebuie să ne afirmăm, folosindu-ne de alții. Adevărata persoană e cea care-i slujește pe alții, de aceea această minune trebuie să se reînnoiască în mod continuu.

Ce s-ar întâmpla dacă noi am trăi toate raporturile noastre în slujire reciprocă? Lumea s-ar schimba radical. De fapt, în Gal. 5,13 Pavel ne îndeamnă să ne slujim unii pe alții, căci aceasta este împlinirea întregii legi a lui Cristos.

Diferența între rai și iad nu-i atât de mare precum se pare. Raiul este un ospăț, dar și iadul. Dar la acest ospăț trebuie să mâncăm cu tacâmuri de doi metri… Care-i diferența? Raiul e prezent acolo unde fiecare îl hrănește pe celălalt, iar iadul e acolo unde fiecare îl lovește cu furculița pe celălalt și nimeni nu poate mânca nimic. Cu alte cuvinte, lumea noastră poate fi schimbată în rai sau iad cu ajutorul spiritului slujirii sau al celui opus.

Așadar, noi decidem realitatea acestei lumi, în funcție de spiritul pe care-l avem. Dacă avem Spiritul lui Isus, cel al slujitorului, cel al lui Dumnezeu, cel al iubirii, această lume devine frumoasă, căci toate lucrurile sunt instrumente, mijloace de comuniune, de dar și de iertare… Dacă nu, toate lucrurile sunt obiectul separării, al luptei, omul fiind veșnic nesătul.

Această mică minune, pusă la începutul activității lui Isus, ne arată direcția întregii Evanghelii.

În final putem împărtăși altora „Ce idei avem despre minuni: Ce ne-a atins din această minune?”.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și dc. Mirel Demian