Marcu 1,32-39

Când s-a făcut seară… Să mergem în altă parte

Prima seară – anticiparea ultimei seri – marchează extinderea lucrării lui Isus. Dar Isus nu cedează ispitei de a culege roadele, ci lucrează pentru a răspândi libertatea.

Ps. 126 (127)

Psalmistul ne spune că-i nefolositor să lucrăm prea mult. Pentru că Domnul îți dă ceea ce trebuie să-ți dea, exact în timp ce dormi. Vom prezenta sensul profund al darului lui Dumnezeu, oferit în timpul nopții.

În această cateheză vom vedea ce face Isus în timpul nopții. Până acum am descris lucrarea lui Isus din prima zi, acum vom afla ce face El odată ce a ajuns seara.

În această pericopă nu ni se povestește ceva precis, ci sunt puse împreună o mulțime de lucruri. În astfel de texte, autorul se simte mai liber, introduce în aceste texte aspectele care-l interesează, pentru a prezenta sensul întregii Evanghelii. Așadar, în acest prim text de acest fel, vedem întregul sens al activității lui Isus.

Se citește Mc. 1, 32-39

32 Când s-a înserat, după ce a apus soarele, i-au adus la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol 33 şi toată cetatea era adunată la uşă. 34 El a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli şi a alungat mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească pentru că îl cunoşteau. 35 Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. 36 Simon şi cei care erau cu el l-au căutat 37 şi, găsindu-l, i-au spus: „Toţi te caută”. 38 El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit”. 39 Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi alungând diavoli.

Aceste versete reprezintă concluzia primei zile misionare a lui Isus, iar prima zi reprezintă programul întregii „zile”, a întregii vieți a lui Isus. Prin urmare, privind această zi, putem afla tot programul Evangheliei.

Primul lucru pe care Isus l-a vestit este: „Timpul s-a sfârșit, pentru că Împărăția lui Dumnezeu este aici”. În ce constă Împărăția lui Dumnezeu? În a-L urma pe El. Ce ni se întâmplă dacă mergem în urma Sa? Suntem eliberați de spiritul răului, prin ascultarea Cuvântului, exorcismul. Iar odată eliberați de spiritul răului, ni se întâmplă la fel ca soacrei lui Petru, adică suntem capabili să facem binele, să slujim.

Așadar, întreaga viață a lui Isus ne prezintă un drum, care-i același drum pe care L-a parcurs El, care a biruit minciuna, răul, sclavia și ne oferă libertatea, pentru a iubi.

Toate acestea le-am explicat până acum, toate au fost frumoase și toate alcătuiesc prima zi a lui Isus.

Dar apoi „vine seara…”. E adevărat că toate aceste lucruri sunt frumoase, dar apoi se termină, căci vine seara. Apoi vine noaptea. Deci să vedem ce face Isus când vine seara și apoi noaptea…

„Seara”, lăsarea întunericului, reprezintă începutul inactivității omului, adică moartea. Când totul se sfârșește, când noaptea înghite totul, când omul își încheie activitatea, când nu mai poate face nimic, ce se întâmplă?

Oare tot binele pe care l-a făcut în timpul zilei s-a sfârșit? Aceasta este perspectiva pe care o are omul.: ziua face, își trăiește „ziua” existenței sale, apoi moare și totul se sfârșește.

În textul nostru vom vedea că seara și noaptea lui Isus sunt mai interesante decât ziua.

vv. 32-33

32 Când s-a înserat, după ce a apus soarele, i-au adus la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol 33 şi toată cetatea era adunată la uşă.

E interesant, pentru că sosind seara, nu se termină totul. Dacă în timpul zilei a vorbit doar câtorva persoane, a vindecat-o doar pe soacra lui Petru, venind seara, tot orașul stătea la ușă pentru a asculta Cuvântul. Fapt care înseamnă că seara – iar seara lui Isus este moartea Sa – nu-i sfârșitul drumului, al călătoriei Sale, ci e locul în care El împlinește totul.

Pentru noi seara este sfârșitul tuturor activităților, dar pentru Isus, seara, când își va da viața pentru toți, este începutul și principiul întregii Sale activități (lucrări). Activitatea Sa nu-i blocată de moarte, ci în moarte se realizează pe deplin.

De ce? Pentru că în moarte Își dă viața pentru toți, în moarte ne dăruiește Spiritul Său. Deci, dacă în timpul zilei a săvârșit numai câteva acțiuni, în timpul serii îi întâlnește și-i primește pe toți, chiar tot orașul. Comportamentul lui Isus răstoarnă viziunea noastră.

În timpul zilei noi facem ceea ce putem, iar seara nu mai lucrăm nimic, căci totul s-a sfârșit. Iar El în timpul zilei a făcut ceea ce a putut, la fel ca fiecare om. Dar seara este momentul în care vizitează întreaga lume, întregul univers.

De ce? Pentru că Isus cu seara Sa – cu moartea Sa – s-a apropiat de fiecare om, pentru că în ceea ce facem, fiecare om realizează câte ceva care apoi se sfârșește, iar seara suntem toți împreună. Toți suntem egali. Toți ajungem în moarte. Și aici Isus ne vizitează pe toți și aici comunică tuturor puterea Sa.

În timp ce noi lucrăm, Îi lăsăm puțin spațiu ca să lucreze în noi. Dar când ne sfârșim activitatea, El poate începe să lucreze. Iar Dumnezeu lucrează mereu, în special pe timpul serii.

Spre exemplu, așa s-a comportat Dumnezeu și cu Ilie, căci profetul, după ce a făcut multe lucruri, la un moment dat spune: „Acum gata! Nu mai reușesc să fac nimic”… În acel moment Dumnezeu îi spune: „Exact acum începe!”.

A înțelege că seara nu-i sfârșitul a toate, ci e solidaritatea cu El, care se îngrijește de toți, înseamnă a ne schimba sensul (însemnătatea) vieții.

Dacă știu că seara mea nu-i simpla încheiere a oricărei activități, a oricărei relații și că nu dispar toate în neant, ci seara mea înseamnă a-i lăsa spațiu activității lui Dumnezeu în mine, mă pot întreba: „ce semnifică seara mea?”.

Seara vieții, o seară care există în fiecare zi, înseamnă că-i locul (momentul) unde-L experimentez pe Dumnezeu într-un mod mai profund, și unde trăiesc viața în mod mai intens. Acesta-i primul sens…

Acea seară – care nu-i doar sfârșitul vieții, ci poate fi și o situație grea, o situație extrem de dificilă – ne sugerează, la nivel de credință, că în acel loc începe activitatea Domnului, posibilitatea Sa. Când se sfârșește posibilitatea noastră, și se sfârșește destul de repede, atunci începe acțiunea specifică lui Dumnezeu. El poate împlini lucrurile grele, căci aceasta este munca specifică lui Dumnezeu.

Observăm că seara toți bolnavii și îndrăciții, tot orașul este la El. Este apropierea Lui de toți, căci toți ajungem la această seară.

Tocmai când spunem: „Gata, s-a sfârșit capacitatea noastră, când experimentăm limita noastră, tocmai atunci intrăm în comuniune cu Altul, în limita noastră”. Iar în limita noastră absolută (moartea), intrăm în comuniune cu Absolutul (cu Viața). Și astfel, avem puterea Sa.

În viață, a nu ne mai teme de seară, a n-o mai privi ca golul vieții, înseamnă a trăi bine întreaga viață. Dacă nu, trăim întreaga viață având coșmarul că va sosi seara (că vom sfârși în moarte), și deja știm că tot ceea ce facem nu valorează nimic, pentru că oricum vine seara.

În schimb, dacă această seară este împlinirea a tot ceea ce facem în timpul zilei, fie binevenită seara și fie binevenit tot ceea ce există în timpul zilei. Toate au sens (și viața și moartea). E problema sensului vieții care se rezolvă la lumina serii. Și-i frumos să vedem că în prima zi a lui Isus, seara devine plinătatea vieții, totalitatea vieții.

Experiența limitei mele echivalează cu percepția că eu, în limită, sfârșesc. Dar dacă merg dincolo de limită, înțeleg că în limită începe comunicarea și comuniunea cu Celălalt, cu Dumnezeu.

v. 34

34 El a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli şi a alungat mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească pentru că îl cunoşteau.

Cuvântul „a îngriji, a trata” care poate fi tradus și cu „a tămădui”, în limba greacă înseamnă „a îngriji, a respecta”, indicând o terapie. Grija Lui față de noi este tocmai respectul Său pentru fiecare dintre noi. Îngrijirea fundamentală constă în faptul că Dumnezeu ne îngrijește.

Dacă „a tămădui” exprimă o acțiune rapidă și definitivă, „a îngriji” indică a trata în timp… Dumnezeu, mereu ne ia în grija Sa, poate că și pentru faptul că noi niciodată nu suntem vindecați în mod perfect. Isus a vindecat aceste persoane, le-a tratat.

Isus n-a vindecat bolile, ci bolnavii.

„Și a alungat demoni mulți”. Terapia Sa constă în eliberarea omului de rău.

Apoi urmează un aspect ciudat: „Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că știau că El e Cristos”.

Dracii îl cunosc pe Isus. Am văzut că în timpul exorcismului îi spun lui Isus: „Tu ești Cristosul lui Dumnezeu”. Iar Isus le poruncește să tacă. De acum înainte vom afla mereu această poruncă a lui Isus. De ce? Din multe motive…

Primul, constă în faptul că Isus nu dorea să I se facă reclamă, nu dorea propagandă: tot ceea ce face este spre binele altora, nu spre folosul sau avantajul Său.

Al doilea motiv este dat de faptul că dracii Îl cunosc, fiind din sfera spirituală, dar nu-L iubesc. Iar problema nu constă în a-L cunoaște, ci în a-L iubi! Un om poate avea o credință corectă, dar dacă nu iubește, credința sa e greșită, e diabolică.

Al treilea motiv constă în faptul că despre Isus nu se poate spune că-i Dumnezeu mai înainte de moartea Sa pe cruce. Pentru că misterul lui Dumnezeu – pe care Isus îl revelează – nu-i acelal unui Dumnezeu puternic, care locuiește în înălțimi și care-i stăpânește pe toți, ci-i acel Dumnezeu care-i iubire și slujire absolută pentru om. Iar acest adevăr îl înțelegem numai privind crucea.

Dacă noi credem că Dumnezeu e cel care face minunile, pentru că-i puternic, atunci înseamnă că Dumnezeu e puternic și atât… Iar pentru că eu trebuie să fiu ca Dumnezeu, și eu voi deveni puternic. În schimb, dacă Dumnezeu este iubirea care-și dă viața și-i slujește pe toți, atunci înseamnă că eu, dacă doresc să devin ca Dumnezeu, în loc să devin puternic, voi fi slujitorul altora. Și-i voi iubi pe ceilalți. Iar diferența dintre cele două imagini despre Dumnezeu este foarte mare: cea dintâi este imaginea satanică despre Dumnezeu, un Dumnezeu puternic care stăpânește, domină, iar cealaltă este imaginea divină a lui Dumnezeu, care-i iubire și slujitorul tuturor.

Din această cauză nu-i lasă pe diavoli să vorbească…

Nu-i vorba doar de a spune că Dumnezeu e Dumnezeu, căci această afirmație poate fi înțeleasă greșit sau corect… Prin urmare, Isus spune: „Nu spuneți că Eu sunt Dumnezeu, căci mai întâi de a-L vesti e nevoie să-L înțelegeți corect și să trăiți raportul de iubire cu El. Dacă-L vezi ca fiind un tiran, te-ai înșelat; în schimb, dacă urmezi tot drumul Evangheliei, la sfârșitul Evangheliei, când Isus e pe cruce, vei putea face această afirmație, căci numai atunci o vei înțelege corect… Văzându-L pe cruce, tu înțelegi că Isus nu-i tiranul, ci-I slujitorul, nu-ți consumă viața, ci-Și dă viața pentru tine. Numai când ai înțeles acest adevăr, poți spune că Dumnezeu e Dumnezeu, că Isus e Fiul lui Dumnezeu.

Înainte de cruce Evanghelia ne spune că Dumnezeu nu-i Dumnezeul pe Care-L cunoșteam noi ci-I Altul, e diferit. De fapt, porunca „Nu-ți face nici un chip despre Dumnezeu!” înseamnă tocmai faptul că „Dumnezeu nu-i Dumnezeu după cum Îl cugeți sau Îl crezi tu”.

Următorul verset vrea să fie rădăcina ființei și lucrării lui Isus.

v. 35

35 Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga.

Acest verset ne oferă cheia de interpretare a textului nostru.

Ce face Isus pe timpul nopții? Noaptea e simbolul întregului rău, e simbolul morții, al nimicului, al lucrurilor de care toți ne temem și al evenimentului care ne așteaptă pe toți: moartea.

„Noaptea” ne amintește de noaptea haosului originar – întunericul – dar și de noaptea Exodului, când se lasă întunericul peste Egipt, ne amintește de momentul în care la amiază soarele va apune, adică de noaptea definitivă.

Ce face Isus?

„Se ridică”. În timpul nopții El se ridică. „A se ridica”, e același cuvânt folosit, ca în cazul „învierii”.

„Iese”. Amintește de Exod.

„Merge în deșert” și acolo se roagă… E în comuniune cu Dumnezeu.

Ce a spus Isus în rugăciunea Sa? Dar mai întâi – la lumina acestui verset – ar fi bine să înțelegem ce este rugăciunea? Este ceva ce se întâmplă „în noapte”.

Noaptea este lăsată pentru a ne ruga, sau pentru a muri, deci pentru a ne detașa de toate gândurile rele, pentru a dormi, care ne ajută, fiind mimarea morții; de aceea ne ajută.

Isus în timpul nopții învie. Deci, rugăciunea este învierea în timpul nopții. Este trecerea de la moarte la viață. Rugăciunea este ceea ce te ajută să ieși din moarte, din închiderea ta în orice noapte, și te pune în comuniune cu Dumnezeu.

Rugăciunea este o ieșire, un exod.

Isus învie pentru a se ruga, iar noi, rugându-ne, înviem.

Apoi, „iese”. Rugăciunea este un exod. Și-i exodul fundamental pe care trebuie să-l înfăptuiască fiecare om pentru a fi el însuși, să iasă din sine.

Când te rogi, ieși din tine, la fel ca în fiecare comunicare, în fiecare comuniune ești în afara ta. Ieși din tine, te abandonezi și-l primești pe celălalt.

„Merge în deșert”…

A ieși din sine în rugăciune indică ieșirea din periculoasa subiectivitate spirituală, din acea învârtire în jurul propriului eu, din sentimentele și din gândurile în care ne complacem. A ieși din sine în rugăciune înseamnă a comunica, a sta înaintea Altuia, nu înaintea sinelui, a ne opri pentru a cunoaște că El este Dumnezeu (cf. Ps. 46). Vom ști că Dumnezeu e Dumnezeu numai dacă ne oprim și ieșim din noi înșine, pentru a ne pune înaintea Sa.

„Și acolo Isus se ruga”… Ce înseamnă că „se ruga”? Rugăciunea este prezentă în toate religiile.

În general, rugăciunea este de două feluri: este o operă bună pe care o faci pentru Dumnezeu, căci astfel Îl câștigi de partea ta, iar El îți oferă favorurile Sale; sau este o operă magică, prin care capturezi energia lui Dumnezeu… Dar rugăciunea nu are nimic în comun cu toate acestea… Nu-i o faptă bună pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de opere bune. Și nu-i nici ceva magic, căci prin magie intri doar în posesia răului.

Pentru un evreu rugăciunea înseamnă a sta drept înaintea lui Dumnezeu care este Tată, Mamă, Mire – cealaltă parte a noastră – și Prieten. Tocmai acea relație de iubire cu Celălalt pune bazele eului meu. Iar omul este creat pentru a fi „partenerul” lui Dumnezeu, cealaltă parte a lui Dumnezeu.

Iar rugăciunea – a sta înaintea Lui – este actul întemeietor al eului meu. Fiecare există pentru că este al vreunuia, este al lui Dumnezeu. Iar rugăciunea înseamnă a trăi acest fapt de a fi al lui Dumnezeu, de a trăi această relație cu El. Și-i suflul vieții. Fiecare moment al vieții, care-i în afara rugăciunii, este mort. Pentru că viața este această iubire cu și pentru Dumnezeu, care apoi devine iubire pentru toți ceilalți oameni și pentru toate creaturile.

Așadar, rugăciunea este suflul vieții e însăși viața. Pentru că-i relația de iubire cu Dumnezeu, care-i totul, și te ajută să intri în relație cu toți. Așadar, scopul, ținta zilei lui Isus este rugăciunea spusă în noapte, pentru că-n rugăciunea săvârșită în noapte, realizează plinătatea vieții. Iar noaptea e plină de lumină, e plină de Dumnezeu.

Rugăciunea este arta maximă a vieții, pe care niciodată n-o învățăm destul de bine…

Pe mine m-a învățat să mă rog un mare guru „un câine” care mă căuta, iar apoi ore în șir stătea lângă mine, mulțumit să fie lângă mine.

Rugăciunea este a sta înaintea lui Dumnezeu, așa cum câinele stătea înaintea mea, fiind mulțumit că stă acolo. Rugăciunea este bucuria de a sta în prezența Lui, înaintea prezenței care fondează existența noastră, întreaga existență a lumii, pentru că-i prezența lui Dumnezeu.

În America s-a publicat o carte în care se notează că rugăciunea ne liniștește, ne ajută să dormim mai bine, putând să înlocuiască multe medicamente… Este adevărat, dar nu din această cauză ne rugăm… Noi ne rugăm pentru că-n rugăciune reaflăm rădăcinile noastre și hrana vitală. Scopul zilei nu-i noaptea, ci-i rugăciunea, adică lumina care pătrunde în noapte. Fapt pentru care noaptea devine timpul misterului comuniunii cu Dumnezeu.

Această rugăciune săvârșită noaptea târziu, aproape dis-de-dimineață, reprezintă și începutul, rădăcina zilei. Poate că noi ne rugăm când putem, dar auzind că rugăciunea este temelia zilei și că din ea ne vine puterea, lucrurile ar trebui să se schimbe.

Oferim o sinteză despre tema rugăciunii în Biblie: în loc să explicăm ce este rugăciunea, oferim modele biblice de rugăciune…

În Gen. 18, 22-32 avem rugăciunea de mijlocire a lui Avram.

Când Dumnezeu îi spune că Sodoma trebuie să fie distrusă, Avram mijlocește, iar Biblia ne prezintă tot dialogul dintre Avram și Dumnezeu. Avram pare un comerciant care se târguiește cu Dumnezeu, sugerându-I ce să facă, reducând mereu numărul drepților. Din acest text putem învăța că sufletul rugăciunii este tocmai acest raport de la persoană la persoană, de la prieten la prieten. Rugăciunea este un dialog, nu-i un monolog. Mântuirea omului este un dialog. Rugăciunea este alcătuită din dialog și relație.

Lăsând de o parte că obiectul, ținta rugăciunii este mijlocirea, rugăciunea este acest dialog insistent, îndrăzneț cu Dumnezeu.

În acest dialog Avram mijlocește pentru un altul, vorbește pentru alții, se roagă pentru alții, prezintă dificultățile și obiecțiile acestora.

În ce fel pot eu să mă rog pentru un altul? Biblia ne sugerează să ne folosim de această formă a mijlocirii. Și-n textul nostru am notat că unii oameni aduceau bolnavii la Isus. Prin urmare un om nu poate să se gândească doar la propriile sale afaceri și la rugăciunile sale, deoarece dacă se roagă lui Dumnezeu, care-i Tată, trebuie să-și amintească și de frați.

Un alt exemplu de rugăciune îl avem în Exod 17, 8-13, când Moise, împreună cu poporul, imediat ce a ajuns în deșert, se află înaintea primei lupte cu dușmanii. Ce face conducătorul Moise? Se urcă pe munte să se roage, pentru că victoria stă în rugăciune. Moise se roagă cu mâinile ridicate, iar când mâinile îi cad, poporul pierde… Atunci, doi oameni îi sprijină brațele. Așadar, puterea noastră în noapte (în timpul pericolului) derivă din rugăciune, din comuniunea cu Dumnezeu.

Apoi rugăciunea este o luptă. Acest adevăr îl vedem dintr-un alt text, Gen. 32, 23ș.u., unde se descrie lupta lui Iacob cu Dumnezeu, corp la corp.

Și acest episod are loc noaptea, și e o luptă teribilă, iar în această noapte Iacob își primește numele, Israel… Cu alte cuvinte, în lupta cu Dumnezeu, noi primim adevăratul nostru nume, identitatea noastră. Cine-i omul? Este cineva care se ceartă cu Dumnezeu! Și nu-i puțin lucru! Faptul că omul își capătă identitatea tocmai din acest raport conflictual cu Dumnezeu, nu-i ceva nesemnificativ. Iar numele lui Iacob devine Israel: L-am văzut pe Dumnezeu față în față. Altfel spus, suntem chemați să-L vedem pe Dumnezeu față în față. Acesta-i numele nostru! Acesta-i numele, adică identitatea omului.

În rugăciune nu ne pierdem, ci dispare eul nostru fals, dar răsare identitatea noastră adevărată. Stând înaintea lui Dumnezeu, eu înțeleg încet, încet, cine este El și cine sunt eu.

După mintea noastră, „Dumnezeu este adevăratul dușman al omului”, pentru că, până la urmă, noi ne certăm cu El… De ce nu merg lucrurile bine? De ce există foamea în lume? De ce există nedreptatea, suferința și moartea?

Dar să ne supărăm pe El, ca să vedem ce iese…?

Dumnezeu nu ne spune: „Tu nu mă respecți pentru că te lupți cu Mine corp la corp”, ci se bucură. Biblia ne prezintă un Dumnezeu care se bucură să lupte cu noi corp la corp. Suspinele și gândurile noastre îl plictisesc. El preferă lupta corp la corp. Deci putem să ne mâniem pe El, dar important este să ajungem la această luptă corp la corp.

Acestea sunt pasaje foarte misterioase.

Un alt aspect al rugăciunii îl aflăm în Mc. 14,32, Isus se roagă în grădină. În rugăciune descoperă adevăratul nume al lui Dumnezeu: Abba. Cu alte cuvinte, în rugăciune descoperim două realități profunde: numele nostru și numele lui Dumnezeu.

Se naște noul popor al lui Israel, ne naștem noi ca persoane și se naște Dumnezeu pe buzele și-n inimile noastre, cu numele Său adevărat.

În Lc. 11, 9-13 stă scris: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide… Și care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere pește, îi va da, în loc de pește, șarpe? Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor care îl cer de la El!”.

Altfel spus, ce obținem în rugăciune? Aproape niciodată nu obținem ceea ce vrem, căci dacă am dobândi ceea ce dorim ar fi mai rău… În rugăciune obținem Spiritul Sfânt! „Spirit” Înseamnă suflare, viață, „Sfânt” înseamnă a lui Dumnezeu, deci obținem însăși viața lui Dumnezeu!

În rugăciune Dumnezeu mi se dă pe Sine! Pe Sine, care-i iubire pentru alții, pentru toți. Deci, această viață a Sa mi-o dă. Acesta e rodul infailibil al rugăciunii: iubirea față de întreaga lume, față de Dumnezeu, față de mine, față de toți. Acesta e adevăratul dar al rugăciunii, toate celelalte sunt daruri false, dacă nu ne conduc la această iubire. Pentru că viața lui Dumnezeu este iubirea. Și tocmai acest dar include, cuprinde orice dar. Și darul iubirii niciodată nu lipsește din rugăciune.

Dar cine a văzut Spiritul vreodată? Spiritul este ca vântul, nu-l vezi, dar îți dai seama dacă în jurul tău e vânt sau e ceață… Cu alte cuvinte, vântul îl vezi din efecte, tot la fel, Spiritul îl vezi din rezultate.

În Gal. 5, 22 se vorbește despre roadele Spiritului, și sunt vizibile: Spiritul este iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, fidelitate, blândețe, libertate. Ce vezi deci în Spirit? Vezi că în loc să fii egoist, ești iubitor, în loc să fii trist, ești bucuros, în loc să fii nervos și închis în tine, ești plin de pace, în loc să fii dur, ești blând… Vezi că viața ta a devenit o viață vie. Acesta-i darul Spiritului. Și-i un dar pe care niciodată nu ni-l însușim pe deplin, până când suntem pe pământ… Dar sensul vieții noastre este să primim acest Spirit, care înseamnă plinătatea vieții. Iar acest dar îl primim în rugăciune, adică din comuniunea cu Dumnezeu.

Când spunem „rugăciune” ne referim la acea comuniune, la acea iubire față de Dumnezeu care nu are nimic de a face cu practicile spirituale. Noi am putea face cincizeci de Liturghii pe zi, și 300 de rozarii, iar în pauză am putea face toate „mantrele” posibile, chiar și yoga, dar acestea nu sunt rugăciuni…

Rugăciunea este inima omului care iubește, indiferent ce lucru face, chiar dacă spală vasele, muncește, învață, dacă întâlnește un alt om care-l plictisește… Iar după, va afla și timpul pentru a se ruga.

Dar formal, rugăciunea este ceva profund: este viața Spiritului în noi. Și e această atenție față de Spiritul lui Dumnezeu care locuiește în noi, e a trăi în prezența Spiritului. Iar apoi faci ceea ce trebuie să faci.

Așadar, observăm că ziua lui Isus se încheie în rugăciune și în noapte, deci reprezintă scopul programului vieții Sale. Noaptea devine rugăciune, devine plinătate de lumină și de viață. Și din rugăciune își ia puterea.

Aici începe ziua. Sfârșitul este ceea ce-i începutul. Un om ar putea întreba: „Cum se face această rugăciune?”. Să ne întrebăm: „Cum a fost rugăciunea lui Isus?”. Evanghelia ne spune doar că „Se ruga”, adică făcea o acțiune care continua, fiind o dimensiune constantă a zilei și a vieții Sale.

vv. 36-37

36 Simon şi cei care erau cu el l-au căutat 37 şi, găsindu-l, i-au spus: „Toţi te caută”.

Petru merge după El, dar nu în sensul că-L caută, ci-L persecută… În limba greacă se folosește același cuvânt. Începe raportul ciudat dintre Petru și Isus. Petru e prototipul discipolului care-L iubește, dar nu nimerește niciuna din intervențiile sale… Deci mereu greșește, dar aceste greșeli sunt utile, căci grație lor se luminează, adică înțelege.

În acest loc face prima greșeală. Petru pare să spună: „Am avut o zi atât de frumoasă, am avut un mare succes. Acum să deschidem o firmă care va funcționa excelent, o firmă pentru pentru Împărăția cerurilor. Toți Îl caută, dar El stă acolo și pierde vremea… Să mergem să-L chemăm!”. Îl cheamă să-și facă datoria, pentru că Petru simte deja puțină responsabilitate pastorală…

Poate că a spus: „Sunt de acord cu rugăciunea, nu am nimic împotriva ei, dar e nevoie să fim practici”

Și-I spune: „Toți te caută”. Dar aceasta este prima mare ispită. Dacă vă amintiți, Marcu subliniază că Isus a fost ispitit, dar nu ne spune care au fost ispitele. Aceasta-i prima ispită… Și vine din gura lui Petru. Tocmai prietenii ne ispitesc…

Prima ispită este „Toți Te caută”. A căuta eul propriu (propria imagine, propriul folos) este răul radical al tuturor oamenilor, căci fiecare caută eul său, în loc să-L caute pe Dumnezeu și Împărăția Sa.

Evanghelia ne spune că-i dis-de-dimineață, iar Petru n-a dormit toată noaptea, căci s-a gândit la ceea ce s-a întâmplat… Petru este mișcat de un spirit care nu-i just. Și dis-de-dimineață spune: „Toți Te caută”. Însă dis-de- dimineață cu siguranță că nu-L căutau… Deci Petru doar exprimă ceea ce el crede și simte… E adevărat că Marcu nu povestește ispitirile, la fel ca Luca și Matei, pentru că în Marcu ispitele sunt în vocea discipolului, de-a lungul întregii Evanghelii.

La jumătatea Evangheliei Petru va fi numit satană de către Isus.

„Toți Te caută”… Ce-i rău în aceste cuvinte? Eu, Petru, nu fac nimic greșit, pentru că lumea, în sfârșit, a înțeles că există lucruri bune, deci să i le dăm…

Să vedem răspunsul lui Isus…

v. 38

38 El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit”.

„Toți Te caută”… „Să mergem de aici…”.

Logica este exact opusul a ceea ce am face noi. „Să mergem în altă parte, căci trebuie să vestesc Împărăția lui Dumnezeu și nu să caut foloase pentru eul meu”…

Căci „de aceea am ieșit”… Cuvintele „am ieșit” pot însemna că Isus a ieșit din casă, din Capernaum, sau că a ieșit de la Tatăl. Căci întreaga Sa viață este o ieșire, e un exod. Și fiecare dintre noi este chemat să iasă cu El, pentru a-și dobândi (a primi) propria libertate. Iar prima libertate este față de propriul „eu”. Iar rugăciunea este această ieșire din propriul eu, din propria închidere în sine…

v. 39

39 Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi alungând diavoli.

Isus își continuă activitatea, pe care Petru a încercat să o blocheze. Iar în centru se află rugăciunea.

Noaptea, în loc să oprească activitatea Sa, o împlinește. Și devine izvorul unei noi activități. Așadar, rugăciunea, contemplația, este scopul acțiunii, dar este și izvorul unei noi acțiuni. Nu-i corect să spunem: „Ori rugăciunea, ori acțiunea”. Nu! Pentru că rugăciunea, comuniunea cu Dumnezeu este scopul oricărei acțiuni. Iar această comuniune cu Dumnezeu, este principiul (începutul) unei noi acțiuni.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și dc. Mirel Demian