Marcu 1,40-45

Vreau, fii curățat!

Leprosul era exclus din casă, din comunitate și din societate: era un „mort viu”. Prin lege el trebuia să stea la distanță față de toți.

Lepra este precum păcatul: ne îndepărtează de frați, ne aruncă în singurătatea morții. Dar omul, care la fel ca soacra lui Petru, începe să slujească, se vindecă de lepră: trece de la moarte la viață, pentru că iubește frații.

Is. 49,8-18

Aceste versete celebrează bucuria reîntoarcerii din exil, un exil văzut ca fiind un Paști, o înviere. Poruncește prizonierilor să iasă, celor care sunt în întuneric le spune să vină la lumină: sunt porunci specific pascale, care amintesc Exodul.

Faptul că există bucuria, posibilitatea reîntoarcerii, izvorăște din bunătatea Domnului care mângâie poporul Său. Înaintea celor care spun că Domnul a uitat de poporul Său și l-a abandonat, Domnul prezintă exemplul matern, pentru a sugera că El nu uită. Chiar dacă ar exista mame care ar uita de fiii lor, El nu uită niciodată… Prin urmare, lucrarea pe care o va face în cazul munților – va construi străzi înalte – poate fi aplicată inimii omului: Domnul poate transforma inima noastră, dacă inima îl întâlnește pe Dumnezeul mângâietor.

Ne aflăm la sfârșitul primului capitol al Evangheliei după Marcu. La început ne-a fost prezentată setea după dreptate și după libertate a Botezătorului, o sete care-i ușa prin care se intră în Evanghelie. Dar Ioan reprezintă și așteptarea a ceea ce va veni, deschiderea spre viitor. Și imediat Marcu ni-L prezintă pe Isus cu alegerea Sa: se așază-n rând cu păcătoșii și se botează, se scufundă în realitatea noastră. Și El, la fel ca noi, traversează deșertul cu toate ispitele, apoi începe să vestească faptul că „Timpul s-a împlinit. Împărăția lui Dumnezeu este aici”; e suficient să ne convertim și să credem în Evanghelie.

Ce este Evanghelia? Acum începe Evanghelia. Ea nu-i o idee. Este Isus care cheamă unii oameni să-L urmeze. Evanghelia este El! Și urmându-L pe Isus se întâmplă că, dacă asculți Cuvântul, ești eliberat de spiritul răului (exorcismul) și, la fel ca soacra lui Petru, învii din moarte, din egoism, din febra care te subjuga și te determina să-i subjugi pe alții, și începi să slujești, adică să iubești.

Programul întregii vieți a lui Isus constă în faptul de a ne scăpa de rău, pentru a fi liberi să facem binele, adică să iubim și să slujim.

Apoi spre seară, sfârșindu-se prima zi, Isus face multe minuni.

Toți Îl caută, dar Isus pleacă de acolo și spune „De aceea Eu am ieșit”, ca să merg în altă parte. Iar astăzi vom afla unde ajunge Isus…

Odată cu versetele pe care le vom explica se încheie primul capitol, și imediat începe o serie de cinci dispute, de cinci polemici pe care Isus le are împotriva Legii. Iar Evanghelia se va încheia cu cinci polemici împotriva puterii.

Mai înainte de a explica versetele, facem unele precizări despre Lege.

Legea, dacă e greșită, îi aprobă pe cei care fac răul, dar dacă este dreaptă, îi condamnă pe cei care fac răul. Pavel adaugă că Legea nu doar condamnă, ci folosește pentru a încălca, pentru că noi am vrea să facem răul, dar dacă nu există Legea, nu știm cum să-l facem: dar odată ce legea este făcută, am aflat care este greșeala, deci, în sfârșit știm felul în care să o încălcăm…

Pavel ne spune că Legea nu doar că ne acuză de răul săvârșit, ci ne pune în temniță, ne pedepsește, e o închisoare… Dar ne spune și faptul că Legea este un pedagog, cel care-l bătea pe elevul care nu învăța și-l conducea la învățător. Deci, Legea nu ne învață, ci ne bate, ne pedepsește…

Evanghelia este un alt lucru, este eliberarea (mântuirea) de lege. Și vom vedea în ce fel… Avem cinci polemici, iar în acest loc începe cea dintâi, care ni se prezintă cu ajutorul imaginii leprosului…

Se citește Mc. 1, 40-45

40 A venit la el un lepros, l-a rugat şi, îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. 41 Lui i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!” 42 Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. 43 Atunci, avertizându-l cu hotărâre, l-a trimis afară, 44 spunându-i: „Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu jertfă pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei”. 45 Însă el, după ce a ieşit, a început să spună tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât [Isus] nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri retrase. Şi veneau la el de pretutindeni.

Scena leprosului curățat, reprezintă ținta (scopul) primului capitol al Evangheliei după Marcu. Dacă noi ascultăm Cuvântul lui Isus și ne vindecăm de spiritul răului și avem capacitatea de a sluji, în sfârșit, viața noastră este eliberată de lepră.

Lepra este moartea vizibilă, iar moartea este egoismul nostru, faptul că noi nu știm să iubim și, astfel dăruim moarte altora.

Leprosul era „mortul civil”, exclus de toți, pentru că era „mort”, iar legea exclude ceea ce-i mort. De fapt, aceste versete sunt pline de încălcări:

– leprosul merge la Isus: dar leprosul nu se putea apropia de nimeni, singura lege pe care trebuia să o respecte era să se separe, să fie exclus, deci trebuia să se autoexcludă;

– Isus încalcă legea: îl atinge. Nimeni nu putea atinge un lepros, pentru că leprosul contamina;

– Isus îi poruncește să nu spună nimănui, dar leprosul vestește.

E un text plin de încălcări ale legii. Să ținem cont de faptul că omul e „un animal” care în mod obligatoriu încalcă legea pentru că-i limitat, dar este conștient de limitele sale. Prin urmare, poate gestiona limita sa după cum vrea…

Omul poate încălca, prin faptul că urmărește să facă din limita sa un loc de contact cu aproapele, de comuniune, și astfel limita sa este un loc divin; sau prin faptul că urmărește să facă din limita sa un loc de apărare și de atac, iar atunci limita devine un loc diabolic și de excludere.

Într-un anume fel legea este diabolică, pentru că separă drepții de păcătoși, dar și ceea ce este al meu, de ceea ce-i al tău. În schimb, Evanghelia nu separă, nu judecă, nu condamnă, ci pune în comuniune. Și aceasta este viața! Căci dacă separi capul de umeri, rezultatul acestei lipse de comuniune este faptul că ești mort; în schimb, dacă cele două părți ale trupului rămân unite, ești viu. De aceea Evanghelia – care înseamnă a-ți trăi limita ca fiind comuniune – este viață.

v. 40

40 A venit la el un lepros, l-a rugat şi, îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”.

Primul aspect este inițiativa pe care o ia acest lepros. Dar dacă ne amintim finalul textului anterior, cu Isus care nu se lasă oprit în acel loc de Petru și de ceilalți, ci spune că trebuie să meargă și-n alte locuri „căci pentru aceasta a fost trimis”, reușim să intuim că episodul din versetele noastre – faptul că acest lepros poate avea inițiativa – se datorează lui Isus, care a venit înspre el. De fapt, apropierea leprosului de Isus e un răspuns al său dat lui Isus, care vine în întâmpinarea fiecărui om.

Inițiativei Domnului îi răspunde inițiativa acestui lepros, care merge la El, contrazicând Legea, căci ar fi trebuit să evite orice contact cu alți oameni. Mai mult, leprosul trebuie să-i pună în gardă pe cei care s-ar fi apropiat de el, fără să-și dea seama, strigând: „necurat, necurat”, tocmai pentru a evita orice fel de contact…

Comportamentul acestui lepros este exact opus prescrierilor legii. „El merge la Isus”. Evanghelia notează acest aspect pentru a sublinia că singur nu reușește să scape de lepră. Imaginea leprosului indică faptul că și pentru el este valabil ceea ce-i scris în Geneză: „Nu-i bine ca omul să fie singur”. El are o mare dorință după comuniune. Dacă mai înainte am spus că, apropiindu-se de Isus, el încalcă legea, notăm că există ceva mai puternic decât legea, deci legea nu-i singurul „ghid” pentru om

Acest lepros merge la Isus, deși prin lege nu ar putea…

Noi credem că ajungem la Dumnezeu pentru că suntem buni, mergem la Liturghie, respectăm normele, participăm și la cateheze, și simțim că avem dreptul să ne apropiem de Dumnezeu… În schimb, singurii care se apropie de Isus sunt leprosul – care nu avea voie – femeia cu scurgeri de sânge din cap. 5, care nu avea dreptul să-L atingă, pentru că i-ar fi transmis necurăția ei. Așadar, dreptul nostru de a-L atinge este dat de nevoia noastră și nu de bunătatea noastră. După cum și dreptul de a fi îngrijit de mamă îl are pruncul care-i în nevoie și nu cel care se simte bine sau este autonom, independent.

Noi avem o imagine falsă despre Dumnezeu, crezând că El ar putea pătrunde în comuniune cu noi tocmai în culmea spiritului nostru, al sufletului nostru când noi atingem culmea perfecțiunii noastre. Nu! Nu în acest loc Îl atingem (întâlnim) pe Dumnezeu, ci în abisul mizeriei noastre; în păcatul nostru experimentăm harul, iertarea și mântuirea.

Imaginea leprosului reprezintă toate acele forme (stări), datorită cărora noi nu ne simțim demni de a fi întâlniți de Domnul. Dar în Cartea a IV-a a regilor aflăm povestea lui Naaman sirul, o căpetenie militară, faimoasă pentru cuceririle sale, dar care „era lepros”. Altfel spus, eu aș putea fi un om mare înaintea multor persoane, dar în interiorul meu există un aspect pe care eu îl cunosc bine și care aproape că mă îndepărtează pe mine de mine însumi. Mai înainte de a mă separa de alții, mă separă de mine.

Lepra poate reprezenta și efortul pe care-l depunem să acceptăm unele părți din noi. Este a spune că „eu nu pot, nu merit să fiu înțeles și iubit”, deci într-un fel sunt falit.

Ceea ce pare că ne îndepărtează de alții, în textul nostru devine exact ceea ce face posibilă întâlnirea cu Isus. Acest om știe că pentru a se apropia de Isus nu are nevoie de nimic altceva, decât de a-și cunoaște propriul adevăr, nu-i este teamă. Primul contact, prima comuniune are loc cu sine însuși, acceptându-și propria condiție.

Particularitatea (trăsătura) acestui lepros, care încalcă legea, constă în faptul că nu se împacă cu lepra sa, nu o vrea. În schimb, noi mângâiem răul nostru și-l folosim ca instrument pentru a ne autoexclude, și deci, pentru a ne pune în centru ca autoexcluși. Dar leprosul dorește viața, vrea să trăiască.

Evanghelia ne prezintă aceste minuni pentru că dorește să vindece acele „lepre” numite excluderi, căci fiecare lucru pe care-l excluzi e mort, cad bucăți din tine, adică este vorba de acea moarte interioară datorată separării și excluderii, acțiuni pe care noi le săvârșim nu doar față de alții, ci și față de noi înșine.

Aceste minuni ne folosesc pentru a elibera (stârni) toate acele dorințe pozitive în baza cărora să ne planificăm viața, căci în viață ori realizăm fricile noastre, ori dorințele noastre. Temerile sunt un rău și le realizăm din frică, dorințele sunt un bine… Noi aproape credem în fricile noastre. În schimb, Evanghelia ne spune că e posibil să ne vindecăm chiar și de lepră, de egoism, de moartea pe care ne-o ducem în interiorul nostru.

Iar această posibilitate, pentru acest lepros, se va adeveri în întâlnirea cu Isus. Această comuniune devine deja începutul vindecării, căci singurătatea acestui om e biruită, extirpată de la rădăcină. Iar acest om, în rugăciune, își exprimă dorința de viață, care-i mai puternică decât orice respectare a Legii.

Să mergem la Isus așa cum suntem, dar și cu propria dorință de a trăi.

Și-i spune: „Dacă vrei, poți să mă curățești”. Acest cuvinte exprimă dorința leprosului de a fi vindecat, dorința de a ieși din această stare și cea de a crea comuniune.

Uneori nu mai avem dorințe… În schimb, trebuie să ne apropiem de Isus cu această dorință! În Evanghelia după Ioan, la cap. 5, Isus îl întreabă pe un om care se plângea de starea sa: „Vrei să te vindeci?”. Aceasta-i întrebarea care pune omul în legătură cu dorința lui.

E ca și cum această persoană I-ar fi spus că vrea să se vindece imediat, și i-ar fi cerut lui Isus să-i împlinească această dorință. Leprosul vede în Isus posibilitatea învingerii leprei sale.

Cererea „Dacă vrei, poți să mă vindeci de lepră” este asemănătoare întrebării adresată de Naaman sirul, regelui lui Israel „Există printre voi cineva care vindecă de lepră?”. Iar regele răspunde: „Tu cauți un pretext pentru a mă ataca și ucide, pentru că numai Dumnezeu poate vindeca de lepră”. Altfel spus, vindecarea de lepră e o dorință imposibilă omului… Și-i dorința imposibilă după o viață frumoasă, pe care se întemeiază Evanghelia, pentru că Dumnezeu ne-a făcut pentru o astfel de viață. Altfel, de ce am dori o astfel de viață?

Piatra nu vrea să mănânce tot, căci nu-i folosește… Dorințele noastre cele mai profunde sunt adevărul nostru cel mai profund după o viață eliberată de această lepră: „Dacă vrei, poți”. Noi vrem multe lucruri, dar nu le putem realiza, iar când „putem”, nu le vrem.

Însă Isus vrea și poate. Dar întrebarea este dacă noi vrem. Căci El nu poate face nimic, dacă noi nu vrem.

Cuvintele sale sunt cererea unui dar. Leprosul nu pretinde nimic. Prin cuvintele spuse de lepros, Evanghelia ne arată că el știe ceea ce vrea, el e în măsură să-și exprime dorința de viață, și și-o exprimă înaintea lui Isus

Primul lucru constă în a ști ce vrem. Nici un om nu-i atât de pierdut, precum omul care nu știe unde se află și încotro să meargă…

v. 41

41 Lui i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!”

Acesta-i răspunsul lui Isus, dat cererii acestui lepros. Mai înainte de a ne arăta ce face, Evanghelia ne prezintă reacția lui Isus.

Lui Isus „I s-a făcut milă”, fapt care indică grija lui Isus față de lepros.

Primul lucru pe care Isus îl face nu constă în a-l vindeca imediat, ci în a fi atent față de situația acelui om. Acest fapt este redat și-n alte texte din Evanghelie: Isus nu-i nepăsător față de situația persoanelor, Se lasă înduioșat de starea lor, de dificultățile lor de a trăi și de dorința lor de viață. Toate aceste lucruri îl îndurerează pe Isus.

Isus simte răul altuia și de aceea îl poate vindeca. Principiul (începutul, baza) acțiunii lui Isus e mila, adică El simte răul leprosului ca fiind al Său. Nu atotputernicia ne mântuiește, ci mila, faptul că El simte tot răul nostru și ne vindecă prin mila crucii.

Cuvântul milă, compasiune, în limba greacă exprimă mișcarea viscerelor materne.

Dar e important că textul grec nu folosește cuvântul „milă”, ci notează că „Isus s-a mâniat”, pentru că pe rău Dumnezeu se mânie. Iar când El se mânie, nouă ne merge bine…

Isus se mânie înaintea excluderii acestui lepros, căci excluderea lui este adevăratul rău. Așadar, Isus se mânie dar nu pe persoane, ci pe rău. Însă pe noi răul nu ne deranjează, ci-l facem… Eventual ne mâniem pe alții pentru că și ei fac răul la fel ca noi.

Așadar, milostivirea lui Isus, care-i împletită cu mânia față de răul leprosului, nu-i o predare „Nu mai e nimic de făcut”… Nu! Ci-l emoționează profund, dar Isus reacționează și apoi îi întinde mâna.

Mâna pe care Isus i-o întinde, este ca și cum din milostivirea Sa, din ceea ce El simte, ar ieși în întâmpinarea leprosului, cu același gest cu care Domnul a eliberat Israelul din Egipt: Isus întinde mâna, nu-i este teamă să meargă în întâmpinarea acestui om, până la capăt, căci stă scris: „întinzându-Și mâna, l-a atins”.

Aceasta-i o altă încălcare și-i ceva neașteptat, căci aici ne aflăm în prezența unei alte persoane, nu doar în prezența leprosului care se apropie încălcând legea, ci în prezența lui Isus care, atingându-l pe lepros, se umple de lepră.

Boala acestui om devine locul întâlnirii. În boală, în locul în care nici măcar noi nu suntem împăcați cu noi înșine, se întâmplă primirea lui din partea Domnului, fără nicio frică.

Ceea ce-L interesează pe Isus, mai întâi de toate, nu-i respectarea legii, ci ca acest om să trăiască. Deci, ori legea este în slujba vieții omului, ori nu are nicio însemnătate.

În cel mai bun caz, Legea are sens pentru diagnosticare „te simți chiar rău”; în schimb terapia este dată de atingerea lui Isus.

Mâna e semnul puterii: adevărata putere se naște din această milă, iar din această milă se naște mâna pe care o întinde, care-i puterea lui Dumnezeu.

Și-l atinge. Atingerea e prima acțiune a pruncului.

Atingerea e comuniune, e prima formă a cunoașterii, cea fundamentală. Dacă în cazul tuturor celorlalte simțuri nu-i nevoie să ating un alt om, spre exemplu: eu văd, dar fără să fiu văzut, ascult, miros și gust, dar fără să fie nevoie să ating un alt om… Simțului atingerii (a pipăitului) este întotdeauna unul reciproc. Doar atingerea e reciprocă, pentru că dacă-i vorba de călcarea în picioare, aceasta nu-i reciprocă… Dacă cineva mă calcă, eu simt durerea, dar celălalt n-o simte.

Atingerea este un schimb reciproc, e o comuniune.

În Evanghelia după Marcu, cuvântul „atingere” indică credința: credința este tocmai această comuniune reală. Atingerea nu-i o idee. Și există atingerea interioară, iar noi acționăm în baza a ceea ce ne atinge înăuntru, care mișcă mila noastră.

Prin atingere, cea care era locul principal al separării, lepra, devine posibilitatea comuniunii. Acest fapt ne arată care-s stările noastre în care putem intra în comuniune cu Domnul.

Care sunt pentru noi condițiile care fac posibilă comuniunea?

Uneori cerem ca persoanele să fie într-un anume fel, pentru a intra în comuniune. În textul nostru, posibilitatea comuniunii se naște datorită limitei leprosului, nu a calităților sale. În Biblie, când persoanele au prea multe bogății sau multe calități, se despart (de exemplu, Avram și Lot).

Dar când se începe construirea unei comuniuni, pornind de la o realitate firavă, atunci se poate construi ceva. Căci dacă e primită fragilitatea mea, de ce eu nu pot primi fragilitatea altuia?

Există un mod care pare fragil, pentru a construi relații, dar care, în realitate, e foarte puternic și, având această piatră din capul unghiului la care putem merge, atunci putem construi. Dar într-un mod care e răsturnat.

Răspunsul pe care Isus îl dă cuvintelor leprosului „Dacă vrei, poți să mă curățești”, este decisiv: „Vreau”. Să ținem minte această afirmație a lui Isus când ne gândim la Domnul: Isus se interesează de mine, vrea să trăiesc, să mă vindec. Aceasta-i prima dorință a Domnului: ca eu să trăiesc, nu ca eu să respect sau să nu respect porunca, ordinul care-mi spune să stau la distanță.

Cuvântul „vreau” nu ne indică o imagine a unui Dumnezeu judecător, care-mi poruncește să stau la distanță, să nu mă apropii, că nu sunt vrednic, că sunt lepros… Nu!

Tu M-ai întrebat dacă vreau, iar eu îți răspund că vreau ca tu să trăiești!

Din această cauză vor începe polemicile, pentru că Isus merge cu păcătoșii și spune: „Pentru ei am venit. Nu sănătoșii, ci bolnavii au nevoie de medic”.

Am vorbit despre comuniune în limită, dar ce spunem noi mai înainte de a lua împărtășania? „Doamne, nu sunt vrednic!”, dar dacă nu ești vrednic, de ce mergi să te cumineci? Mergi tocmai pentru că nu ești vrednic!

Dacă ai fi (te-ai simți) vrednic, nu ai fii în comuniune cu Domnul, ci cu eul tău, care-i bun și perfect… Și care merge să primească salariul său (răsplata sa), nu iubirea Domnului. Deci îți cumperi iubirea…

Înțelegeți de ce Domnul vine pentru păcătoși și nu pentru drepți? Drepții pretind că-L merită, adică-L tratează ca pe o desfrânată, plătesc pentru iubirea Sa… Dar păcătoșii spun „am nevoie de iubirea și de ajutorul Tău și nu am cu ce să Te plătesc, chiar dacă aș vrea”.

Isus nu vrea să fie plătit!

Odată ce ne este clar că El vrea să ne vindece, noi putem dori vindecarea.

Cine se privește pe sine sau pe alții cu ochi de judecător, vede că în jur există multă lepră, multe excluderi, vede că are multe părți de caracter sau aspecte fizice pe care nu le acceptă, atât la el, cât și la cei din jur.

„Vreau”. Iar instrumentul pentru a ieși din starea de lepră este dorința noastră, care întâlnește mila, care devine mână, atingere și comuniune.

vv. 42-44

42 Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. 43 Atunci, avertizându-l cu hotărâre, l-a trimis afară, 44 spunându-i: „Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu jertfă pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei”.

Imediat după ce Isus poruncește, lepra dispare. Astfel se împlinește dorința.

Dorința de a trăi a acestui om este culeasă de Domnul, deja minunea se împlinește: lepra dispare. Privind rezultatul, notăm că dorința leprosului era adevărată, chiar după voia Domnului.

„Îndată”.

Avem o sintonie, căci se întâlnesc aceste două dorințe, a leprosului și a lui Isus.

Isus trimite de la El pe acest om: vindecarea pe care i-o dă nu înseamnă că-l face pe acest om dependent de El.

Acest om care se îndepărtează indică faptul că într-adevăr a fost vindecat și că n-a existat nici un interes din partea lui Isus. Dorința ca leprosul (celălalt) să trăiască, îl determină pe Isus să-l lase să plece, să nu-l rețină… Cei care doresc ca noi să trăim ne lasă să plecăm, altfel niciodată nu ne vom naște (maturiza).

De ce Isus l-a îndepărtat? Poate că se gândea că leprosul i-ar fi fost atât de recunoscător, încât s-ar fi legat/atașat de El, dar astfel nu ar mai fi putut trăi. Căci dependența de un altul e o lepră și mai rea.

Isus îi spune: „Mergi și nu spune nimănui”, o frază pe care o vom reafla constant, pentru că Isus nu vrea să i se facă propagandă.

Un alt aspect al cuvintelor „nu spune nimănui” constă în faptul că fără excepție, cine a experimentat minunea, încalcă acest îndemn. Dar atunci, de ce Isus dă mereu această poruncă, iar evanghelistul subliniază mereu acest îndemn?

Isus spune cuvintele „nu spune nimănui” tocmai cititorului – nu nouă! – care încă n-a înțeles dacă vrea să fie vindecat… Când va fi vindecat, va nota că va vesti cu totul altceva…

Faptul că spune: „nu spune nimănui nimic, ci mergi și te arată preotului”, ne demonstrează că nu-i nevoie să spunem lucruri elevate, ci-i suficient să mergem. Și nu doar atât, căci mergând se supune Legii „ceea ce Moise a rânduit, ca mărturie pentru ei”, ca și cum inclusiv preoții – dar și noi toți – să ne dăm seama că s-a întâmplat ceva, care la prima vedere părea imposibil. Și astfel, văzându-l pe leprosul vindecat, poate că înțelegem că-i posibil și-n cazul nostru să ne vindecăm de lepră.

„Să le fie ca mărturie”… Înseamnă să fie oferită posibilitatea vindecării tuturor, în măsura în care fiecare se identifică, ,se recunoaște-n acest lepros. Și ne identificăm cu el numai dacă ne dăm seama că leprosul reprezintă lepra noastră, bolile noastre, ceea ce ne separă de alții în continuu… Dacă nu pricepem acest adevăr, leprosul va rămâne singurul vindecat…

Cred că reușim să ne identificăm cu leprosul, în acele divizări interioare și excluderi, dar trebuie să ne identificăm și cu leprosul care spune „Dacă vrei, poți să mă vindeci”. „Da, vreau”, noi avem acea dorință de viață pentru că Isus spune „vreau”.

v. 45

45 Însă el, după ce a ieşit, a început să spună tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât [Isus] nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri retrase. Şi veneau la el de pretutindeni.

Leprosul iese și nu ascultă de îndemnul lui Isus: „Nu spune nimănui”, ci „începe să vestească mult și să răspândească Cuvântul”.

Și cine vestea până acum? Isus!

În acest loc leprosul devine vestitor, cel care anunță Cuvântul, o noțiune pe care Marcu o va folosi și în altă parte, pentru a indica centrul vestirii Evangheliei: misterul pascal al lui Isus.

Acest lepros devine „cel care vestește”, după cum mai înainte vestea Isus, deci el devine Isus. Iar Isus devine acest lepros.

Leprosul e un „mort înviat”. În timp ce Isus nu mai poate intra în oraș, ci stă afară, în locuri singuratice, adică în starea leprosului, a celui care nu poate intra în oraș, trebuind să locuiască departe și-n singurătate. Avem o inversare…

Acest text a început astfel: „Veni la El un lepros” și s-a încheiat, notând: „Veneau la El din toate părțile”, așadar, acest lepros – care-i Isus – devine centrul.

Mai înainte leprosul era cel de care toți se îndepărtau și trebuiau avertizați să stea la distanță. Dar acum e Isus, care atingând leprosul, El însuși a devenit lepros, dar și centru de atracție: „Vin la El din toate părțile”, după cum nota Isaia.

Așadar, posibilitatea de a crea comuniune, de a unifica omul separat în interior dar și oamenii între ei, derivă de la Isus.

Lepra nu mai este o stare trăită în a-și plânge de milă, ci în posibilitatea creării unei comuniuni, căci nu mai fugim de acest lepros, căci un astfel de lepros atrage, pentru că ia asupra Sa lepra noastră și ne vindecă.

Primul scop al textului este cel de a ne arăta ce ni se întâmplă dacă suntem eliberați de rău, eliberați pentru a face binele: dispare lepra, adică moartea. Știm că am trecut de la moarte la viață pentru că iubim frații.

Al doilea scop e cel de a ne stârni dorința după imposibil, pentru care am fost creați: suntem creați pentru dorințele bune și, cu cât acestea sunt mai mari, cu atât sunt mai adevărate.

Dorința este o realitate care nu face nimic, dar primește totul, deci e mai tare: cu fiecare acțiune, voi putea face câte ceva, dar pe o persoană eu nu o pot „face”, ci ori o primesc (accept), ori nu. Pe Dumnezeu nu-L pot face: ori Îl primesc ori nu-L primesc.

Lucrurile fundamentale trebuie primite și nu făcute!

Dorința e importantă! De obicei noi avem dorințe mici: noi dorim doar lucrurile pe care le putem face noi, sau le putem cumpăra…

Isus e Cel care educă dorința noastră, El vrea să ne-o exprimăm, să avem această dorință de a trăi, să ne lăsăm vindecați fără să ne fie teamă.

Deșertul devine noul oraș: „în locuri singuratice (în deșert) vin la El din toate părțile”… Altfel spus, noul oraș e întemeiat numai pe relația dintre persoane și nu pe lucruri. În deșert nu există nimic, dar poate exista esențialul…

Textul ne prezintă multe polemici între Lege și Evanghelie: e o polemică în interiorul nostru, pentru că simțim răul nostru care ne blochează și ne condamnă, și totuși, dorința după viață vrea contrariul.

Puncte de reflecție

  • De ce, chiar încălcând legea, leprosul merge la Isus, iar Isus îl atinge?
  • Ce înseamnă să-L atingem și să fim atinși de Isus tocmai în răul nostru, care ne închide în singurătate?
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și dc. Mirel Demian