Marcu 1,9-11

Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.

Botezul este scena fundamentală a Fiului: se face fratele tuturor oamenilor. La botez, Isus se pune în rând cu păcătoșii, ultimul din rând, solidar cu noi în limitele noastre, în păcatele noastre și-n moarte. Din această cauză cerul se deschide și coboară pe pământ Spiritul, adică viața și iubirea lui Dumnezeu.

Care-i alegerea mea fundamentală ca om botezat? De ce Tatăl aprobă alegerea Fiului? Ce se întâmplă dacă limitele și păcatele noastre sunt locul comuniunii, și nu al apărării noastre sau al atacului împotriva altora?

Se citește Psalmul 2

E un psalm amenințător, violent și e o bună introducere la Evanghelia pe care o vom interpreta. Acest psalm este citat de Evanghelie indirect, de vocea Tatălui care ne vorbește despre Isus.

Textul psalmului este crud, pentru că descrie perioada particulară din Orient, când murea marele împărat și se dezlănțuia lupta pe viață și pe moarte pentru a-l încorona pe succesor… Se luptau între ei, iar la urmă, cel mai crud dintre toți, după ce i-a asasinat pe toți ceilalți, spunea: „Eu sunt fiul lui Dumnezeu, iar proba clară este că i-am biruit pe toți și am călcat pe capul tuturor, deci supuneți-vă mie, fiți vasalii mei, pentru că eu sunt regele dorit de Dumnezeu”.

Psalmul este interesant și pentru faptul că-i mesianic… Noi ne așteptăm să vină un Mesia care să biruiască, care să taie capul, nu nouă, ci celor răi, adică altora… Versetele psalmului sunt citate explicit de vocea Tatălui – exact în timp ce Isus se așază la rând cu păcătoșii și intră sub apă, la botez – care ne spune: „Acesta este adevăratul rege și nu celălalt, care-i calcă în picioare pe toți”… Deși este un psalm crud, ne arată că așteptarea omului este diferită de felul în care Dumnezeu o realizează. În fond, Dumnezeu ne vorbește pe limbajul nostru iar apoi, la momentul potrivit, îl modifică cu realitatea Sa.

Acest psalm vorbește despre Mesia, despre rege, despre cel consacrat, despre împărat – care-i considerat fiu al lui Dumnezeu – care-l reprezintă pe Dumnezeu pe pământ și care, „cu toiagul de fier îi bate pe cei care se răzvrătesc și ca pe vasul olarului zdrobește dușmanii!”.

Este interesant că Tatăl spune cuvintele „Tu ești fiul meu” exact în timp ce Isus coboară la nivelul tuturor păcătoșilor ca să se boteze, fără să bată și să distrugă pe nimeni: acesta este Fiul lui Dumnezeu!

Textul evanghelic este extrem de important pentru că ne oferă prima prezentare a Domnului. Iar cea dintâi prezentare este normativă.

De obicei, când se prezintă o persoană se spun toate titlurile sale de merit, toate puterile pe care le are… Iată felul în care Dumnezeu ni se prezintă pentru prima oară pe pământ! Exact astfel ne prezintă toate puterile sale și titlurile sale de merit… Să vedem în ce fel…

Și nu-i o prezentare cazuală, adică El n-a început în mod umil, iar apoi s-a descurcat singur; n-a început cu puțin, dar apoi s-a dezvoltat… Nu! Ci Isus mereu se prezintă așa cum s-a prezentat la început…

Versetele din Marcu pe care le vom citi sunt la începutul Evangheliei, dar vor fi reluate la sfârșitul acesteia într-un alt mod, după cum vom vedea… Și întreaga Evanghelie nu-i nimic altceva decât tratarea, explicarea și dezvoltarea acestei prime prezentări a lui Isus. Dumnezeu s-a gândit întreaga veșnicie cum să ni se prezinte și nu a aflat un mod mai bun. Apoi a venit și a locuit 30 de ani pe pământ, a privit îndeaproape situația și a decis că era bine să se prezinte exact astfel. Să vedem cum Îi place să ni se prezinte…

Se citește Mc. 1, 9-11

9 În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan. 10 Şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând asupra lui. 11 Şi din cer s-a auzit un glas: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria”.

Acest text ne prezintă alegerea lui Isus, ne descrie ceea ce a venit să facă pe pământ. E o sinteză care deja înglobează întreaga Evanghelie… Întreaga Evanghelie va explica, va dezvolta aceste versete, după cum fiecare călătorie este o dezvoltare a punctului din care a început, căci în punctul de început deja știi încotro vrei să mergi.

Aceste versete. după cum vom vedea, ne amintesc de finalul Evangheliei. Dar mai întâi să prezentăm structura acestora…

Primul verset ni-l prezintă pe omul-Isus și alegerea Sa fundamentală; al doilea ne spune că se deschide cerul, că Isus iese din apă, iar Spiritul coboară. Spiritul este al Mesiei, al lui Cristos, deci acest verset ni-l prezintă pe Isus ca fiind Cristos, Cel care are plinătatea Spiritului, a puterii lui Dumnezeu; iar al treilea verset ni-l prezintă pe Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu.

Așadar, acest text cuprinde deja Evanghelia și citează scena finală din Evanghelie.

În versetele pe care acum le explicăm îl vedem pe Isus care se lasă botezat împreună cu păcătoșii, iar în scena finală Isus este pe cruce între doi tâlhari. Dacă în textul nostru Isus se scufundă în apă, pe cruce intră cu adevărat sub apă (moare): moartea Sa este botezul Său. La începutul Evangheliei se deschide cerul, la finalul ei se rupe catapeteasma Templului. În textul nostru Spiritul coboară peste El, în finalul Evangheliei Isus dă Spiritul. La început Tatăl îl proclamă „Fiu”, pe cruce, centurionul îl recunoaște „Fiu”.

După cum putem observa, scena inițială și cea finală din Evanghelie sunt asemănătoare, incluzând – precum ramele unui tablou – întreaga Evanghelie. Așadar, înseamnă că tot ceea ce-i în mijloc este explicația acestor două extreme…

Să mai adăugăm că această scenă este scandaloasă, iar Matei a simțit nevoia să o corecteze… Botezătorul spune: „Nu, nu eu trebuie să Te botez, ci Tu trebuie să mă botezi”.

Dar în textul nostru scena se desfășoară în liniște. În această primă prezentare, să căutăm să înțelegem misterul profund al lui Dumnezeu.

Când tu te gândești la Dumnezeu, la cine te gândești? Încearcă să fii atent ce-ți trece prin gând! Iar apoi compară gândurile tale cu această primă scenă din Evanghelie… și-ți vei da seama că aceasta alungă (aruncă la gunoi) toate imaginile tale despre Dumnezeu, oferindu-ți o viziune absolut nouă despre El…. Putem constata acest fapt încă din primul verset al textului nostru…

v. 9

9 În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan.

Tu încearcă să te gândești la Dumnezeu: Dumnezeu este veșnic; există din veac și va exista în veac. Însă în textul nostru se spune: „S-a întâmplat în zilele acelea”, dar nu se spune în care zile anume.

„S-a întâmplat”… Dumnezeu este Preaînalt, nimeni nu L-a văzut vreodată… Iar acum Dumnezeul nostru este „Isus”, o persoană anonimă, un om oarecare și înseamnă „Dumnezeu mântuiește”. Pe Isus noi Îl vom numi Mântuitorul, un anume Mântuitor, care vine de la Nazaret.

Nazaret e un sat necunoscut, de unde nu poate veni nimic bun, iar Biblia niciodată nu l-a citat. Mai apoi vom afla că Isus era un tâmplar. Așadar, Dumnezeul nostru este un om, un om oarecare, necunoscut, un tâmplar umil.

În Israel toți au o bucată de pământ. Dar omul căruia i se întâmpla ceva – de exemplu îi murea soția, fiii ori animalele, sau își pierdea pământul – era obligat să presteze acele munci, pe care de obicei țăranul și le face singur…

Prin urmare tâmplarul nu era un artizan (un meseriaș) care avea un loc sigur de muncă, ci e omul care nu are nimic, care muncește când se ivește ceva, dacă ceilalți îi dau de lucru… De fapt, tâmplarul e omul fără pământ… Și neavându-l, este exclus de la făgăduința lui Dumnezeu, căci făgăduința este legată de pământ, e pământul făgăduinței… Prin urmare, în spatele acestei sărăcii stă un blestem: e omul care n-a fost atent să păstreze darurile lui Dumnezeu; iar dacă a fost atent, înseamnă că nu le merita, pentru că Dumnezeu nu i le-a dat. Deci e un om dezavantajat.

Și unde locuiește Isus? Nazaretul se află în Galileea, o zonă semipăgână, de graniță, adică Isus nu vine din „centrul creștinismului”, nu vine din Ierusalim, ci dintr-o zonă de graniță.

Și ce face? Primul lucru pe care-l face este acela că se pune la rând cu păcătoșii.

Exact astfel se prezintă Dumnezeu pe pământ: un om, un om oarecare, un om sărac și dezmoștenit. Iar la 30 de ani nici măcar nu-i căsătorit. Cine știe ce credea lumea din jurul său?! Căci toți bărbații la 13 ani se logodeau, iar la 14-15 ani se căsătoreau… El era un exclus, și totuși se părea că e bun.

Venind din Galileea – o zonă seminecredincioasă – nu avea o bună tradiție… Să ținem cont că Marcu încă nu a spus nimic despre Isus. Intenționat nu a spus nimic. Aceasta este prima Sa prezentare și acesta-i misterul lui Dumnezeu!

Despre Isus se spune doar că-i „cel mai tare” (v. 7), iar Botezătorul adaugă: „Vine cel care judecă cu foc și, cine știe ce va face!”. Iată ce face: se pune la rând cu păcătoșii, ultimul din rând.

Aceasta-i alegerea fundamentală a lui Dumnezeu: solidar cu noi, în starea noastră umană, în starea noastră mizerabilă, chiar în starea noastră păcătoasă și lasă să fie botezat, adică Se scufundă, intră sub apă… A se boteza înseamnă a se scufunda. El se scufundă în realitatea noastră. El devine solidar cu noi și-n aspectele în care noi nu mai suntem solidari cu noi: eu nu vreau să locuiesc cu păcatul și cu limita mea, căci mă deranjează… Iar Isus e solidar și cu aceste aspecte ale mele…

Să contemplăm mereu această scenă, să o avem prezentă înaintea ochilor. Cine este Dumnezeu? E acest om necunoscut, modest, despre care nimeni nu știe nimic, la rând cu păcătoșii, care are aceeași soartă a tuturor și se scufundă.

Trebuie să ne corectăm toate închipuirile noastre despre Dumnezeu! Întreaga Evanghelie va continua coerent acest stil al lui Isus, până când ne va arăta că El se scufundă, pe cruce, împreună cu toți păcătoșii. Și tocmai acest comportament ni-L descoperă pe Dumnezeu.

Tatăl va spune: „Bine! Așa îmi place. Tu ești Fiul Meu și nu alții”.

Ce ne descoperă acest fapt? Ne arată însușirea fundamentală a lui Dumnezeu care-i iubire. Iar iubirea se numește și „simpatie”, care înseamnă com-pasiune, adică „a pătimi cu”. Altfel spus, El pătimește cu noi întreaga noastră situație, limitele noastre, răul și păcatul nostru.

A fi solidar cu un om care-i bogat, bun, inteligent, e un lucru simplu… Dar faptul că un om e solidar cu mine, chiar și-n aspectele în care eu nu mă accept, deci e solidar cu păcatele mele, cu răul meu, acest fapt denotă adevărata iubire.

Cât este de greu să fii un astfel de Mântuitor, putem să verificăm prin contrast, gândindu-ne la felul în care de-a lungul timpului s-au prezentat personajele care au vrut să salveze omenirea prin întemeierea unei noi religii sau a unei căi noi, pentru a ajunge la Dumnezeu. Mai mereu aceste personaje, acești mijlocitori primesc un mandat mai special: poate se nasc în condiții umile, dar apoi, pentru a celebra ceea ce li s-a întâmplat după, sunt transformați în ființe speciale, apoi se impun și cer supunere. Ușurința cu care în timpul nostru astfel de personaje sunt urmate, se datorează modului de a fi prezentate ca persoane excepționale, care au putere asupra forțelor naturii dar și asupra puterilor cerului și ale iadului, au o mare putere, aproape magică, întărind ideile pe care fiecare dintre noi ni le facem despre Dumnezeu. Și, în acest fel, aceste personaje își află discipoli, căci corespund imaginii pe care ne-o facem despre omul puternic în spirit, care ne poate oferi mântuirea

Iar Dumnezeu prezentându-se astfel n-a făcut o greșeală! Nici n-a început în mod tactic, ca și cum ar spune: „Încep de aici, dar după…”; sau „Intru cu ideea lor și apoi ies cu a Mea”… Ci El și-a desfășurat întreaga viață în această direcție… Căci exact viața Sa umană ne revelează misterul lui Dumnezeu. El este solidar cu noi în toate. El este cu noi, chiar și-n aspectele în care noi suntem extrem de singuri, în rău, în păcat, în moarte. Și tocmai în aceste aspecte avem nevoie de tovărășia Sa, și în ele se revelează Dumnezeu. În aceste aspecte, toți ceilalți mântuitori ne lasă singuri… Iese la iveală egoismul lor. Însă în aspectele noastre negative Dumnezeu nu ne lasă singuri. Aceasta este manifestarea cea mai înaltă a lui Dumnezeu și, totuși, nu există nicio lumină, niciun fulger, iar Pavel spune: „Dumnezeu s-a făcut blestem și păcat pentru noi”.

Există ceva îngrijorător în citarea Iordanului: Iordanul era râul pe care-l traversaseră israelienii în mod minunat, ca pe uscat, pentru a intra în pământul făgăduinței. Dar acum, apa Iordanului curge și acoperă… Prin urmare, celor care contemplă și intră în această apă li se cere o mare încredere în Domnul, care i-a chemat la acest pas.

Ce stă în spatele acestei alegeri? Se află marele mister pe care-l vom clarifica de-a lungul Evangheliei. Aceasta-i alegerea Fiului. Iar Fiul se arată ca Fiu, dacă alege să fie cu frații. Dacă nu, nu-I Fiu. Faptul că Isus e solidar cu toți frații, acesta-i semnul adevărat că El este Fiu. Dacă nu ar fi solidar, nu ar fi Fiu. Căci Fiul are aceeași iubire a Tatălui, iar Tatăl îi iubește pe toți. Iar iubirea se măsoară în baza nevoii: cu cât mai mult unul are nevoie, cu atât mai mult îl iubește.

Iar Isus Îl cunoaște pe Tatăl: este Fiul Tatălui, și exact astfel ni-L arată pe Tatăl.

Ce imagine avem noi despre Dumnezeu? Că-i Judecătorul suprem, că locuiește în cer, că-i condamnă pe păcătoși, că-i premiază pe cei buni, că-Și are tronul Său și din când în când trimite pe pământ trăsnetele Sale, ca să ne avertizeze că există și  să-L respectăm…

Dar Isus ni-L arată pe Dumnezeu la rând cu păcătoșii… Acesta-i primul verset. Iar conținutul său este ușa intrării în Evanghelie. Dacă uităm de acest verset, suntem descalificați la fel ca într-o probă de slalom, pentru că am sărit peste (ocolit) primul obstacol… Dacă nu pătrundem în misterul invizibil al lui Dumnezeu prin umanitatea lui Isus, prin această umanitate care se prezintă la Iordan, nu înțelegem nimic despre Dumnezeu… ci rămânem numai cu închipuirile noastre bolnave (anomale) despre Dumnezeu. În schimb, Dumnezeu este acest trup care-L revelează: „Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată”, ci Fiul ni-L revelează. Și ni-L descoperă ca fiind Tată, tocmai prin faptul că se face frate.

v. 10

10 Şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând asupra lui.

Această alegere a lui Isus de a se scufunda, de a fi solidar în mod absolut cu noi, este cea care ne ajută să ieșim din apă.

Apa este simbolul morții. Cu alte cuvinte, există o iubire mai tare decât viața pământească și decât moartea, o iubire care trece dincolo de moarte. De fapt, Îl vedem pe Isus care „iese” din apă. A ieși din apă înseamnă „a se naște”. Altfel spus, unde există această solidaritate, se naște lumea nouă, lumea Fiului, lumea fraternă (a fraților). Dacă nu, toți suntem scufundați sub apă: sub apa egoismului nostru și a morții noastre.

Prin urmare, tocmai scufundarea Sa este o urcare, o ieșire din moarte și din apă. Adam, care dorea să urce și să fie ca Dumnezeu, a greșit, căci privindu-L pe Isus, vedem că Dumnezeu este exact opus față de imaginația lui Adam… Dumnezeu s-a scufundat…

„Se deschid cerurile”… Cerul este simbolul lui Dumnezeu, dar deschizându-se acesta, Dumnezeu nu mai este în înălțimi. În alegerea făcută de Isus este prezent Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Dumnezeu nu mai stă în cer, ci pe pământ.

Dumnezeu – care-i Tată – este prezent în fraternitate; e prezent în Fiul care se face frate… De fapt, marea dorință mesianică a omului este să se deschidă cerul, iar Dumnezeu să intervină: „Vino jos!”. Iar în Isus, Dumnezeu este jos, pe pământ.

Dumnezeu vine jos, iar „Spiritul, ca un porumbel, se coboară peste El”.

Acest Spirit care „plutește peste ape”, vă amintește ceva? Face referire la creație, la Cartea Genezei. Așadar, în acest loc avem „o nouă creație”, căci unde-i Spiritul se naște lumea nouă, lumea divină, lumea fraților în care-i recunoscută fața Tatălui; se naște lumea după chipul lui Dumnezeu.

De cine ne amintește „porumbelul peste ape”? Ne amintește atât de Noe, cât și de Moise.

După potop, în ciuda păcatelor, se naște lumea nouă. Aceasta-i însemnătatea potopului. E o lume nouă care învinge chiar și răul real al păcatului.

Porumbelul ne amintește și de Moise, de Cartea Exodului. În Exod era un vultur: „v-am luat pe aripi de vultur și v-am adus la Mine” (Exod 19,4).

Acum, Spiritul lui Dumnezeu are blândețea porumbelului, indicând Exodul, ieșirea din rău și din moarte.

Porumbelul îl aflăm și-n Cântarea cântărilor. Porumbelul, această pasăre care cântă mereu, în fiecare anotimp al anului, este simbolul lui Israel. Porumbelul este poporul lui Dumnezeu. De ce? Pentru că poporul lui Dumnezeu este ca Dumnezeu, iar Dumnezeu este reprezentat (simbolizat) de porumbel. De ce? Pentru că zi și noapte cântă iubirea Sa pentru om. Spiritul lui Dumnezeu este această iubire… Așadar, acolo unde există această alegere – Isus la rând cu noi – coboară pe pământ Spiritul, adică viața, viața lui Dumnezeu care recreează lumea, o eliberează de păcat, o ajută să iasă din sclavia Egiptului. Și astfel, devine o lume pătrunsă de iubire. Iar Dumnezeu nu-i mai despărțit de lume.

Prin urmare, în acest loc Isus ni se descoperă ca fiind Cristos. Cristosul este Cel care aduce pe pământ plinătatea binecuvântării lui Dumnezeu, adică împlinește orice dorință a omului.

Care-i legătura dintre primul verset și acesta? Acest Spirit, această viață nouă este în strânsă legătură cu faptul că Isus se scufundă. Solidaritatea lui Isus, scufundarea Sa este principiul vieții noi… Nu-i ceva care plouă mecanic din cer…

Să ne amintim felul în care am descris „așteptarea” în cateheza anterioară. Era o așteptare care exprima dorințele cele mai profunde ale omului: după libertate, după dreptate, citate cu ajutorul frazelor din Isaia și Maleahi. Noi ne închipuim idealul plinătății umane ca fiind lucrarea unuia puternic care instaurează dreptatea și libertatea, chiar prin forță… Ne este greu să ne gândim că Isus începe și sfârșește la rând cu păcătoșii.

Am avut ca temă să descoperim care sunt dorințele și aspirațiile noastre profunde… Le-am aflat? Acum Isus ne răspunde: toate dorințele tale se realizează după acest model – venind după Mine – iar acest lucru nu va fi ușor, căci vom descoperi că și discipolilor le-a fost greu să-L urmeze

v. 11

11 Şi din cer s-a auzit un glas: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria”.

„Din cer răsună un glas (o voce)”… Dumnezeu nu are față. Iar omul nu trebuie să-și facă nici un chip al lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este glas, e Cuvânt.

Fața lui Dumnezeu e cea a Fiului care-I ascultă Cuvântul.

Prin urmare, glasul Tatălui spune: „Acesta e Fiul Meu; El e fața Mea”. Tatăl vorbește puțin, doar de două ori în întreaga Evanghelie. Prima dată glăsuiește aici, la botez, pentru a spune: „Așa Îmi place, Tu ești Fiul Meu”; iar a doua oară, la jumătatea Evangheliei când se adresează discipolilor „Ascultați-L pe El, căci e bun”.

E minunată confirmarea pe care Tatăl o dă pentru alegerea lui Isus: „Așa Îmi place, și nu altfel”. Tu ești Fiul Meu, tocmai pentru că te comporți așa, și nu Te comporți așa cum toți se așteaptă. Așa Îi place lui Dumnezeu, iar El ne spune că Acesta-I Fiul și nu un altul…

Așadar, în acest chip al Fiului, Dumnezeu ne oferă o altă imagine despre Sine: acesta-I Fiul Meu, pentru că Eu sunt astfel! Căci Fiul este egal cu Tatăl. Voi ați cugetat multe răutăți despre Mine, m-ați pictat în toate felurile, dar Eu sunt în Isus. Iar acum îi spune numai Fiului: „Bine! Așa sunt Eu”. Iar altora le va spune: „Ascultați-L pe El!”.

În acest loc vedem de unde pornește „îndumnezeirea” noastră, acea ajungere la plinătatea vieții, la care toți aspirăm… Dacă Dumnezeu ar fi Cel pe care de obicei ni-L închipuim: atotputernic, judecătorul atent și răzbunător, cum am putea deveni ca El? Înseamnă că ar trebui să-L ucidem, ca să intrăm în posesia puterii Sale. În schimb, comuniunea adevărată cu El se întâmplă într-un alt mod.

Cum putem fi generați la această viață nouă, care înseamnă a fi și a trăi ca fii? Tocmai pornind de aici, adică acceptând să ne scufundăm în umanitatea noastră limitată, deși pare o contradicție

Acest Tată este diferit de părinții pământești. Căci un bun tată pământesc le spune fiilor cel puțin să se ferească de oamenii cu două fețe, să studieze, să fie buni, să caute să devină bogați… Dar, în special, să se ferească de prietenii răi… Acest Fiu, în schimb, se așază la rând cu păcătoșii, iar Tatăl spune: „Bine! Așa îmi place!”.

Mama l-ar fi sfătuit să nu umble cu cei răi, căci nu va sfârși bine… De fapt, Isus va sfârși rău, pe cruce.

Dar Tatăl spune că felul în care se comportă, îi place. În cuvintele Tatălui există aluzii interesante, căci niciun cuvânt nu-i spus la întâmplare…

Cuvintele „Tu ești Fiul meu”, ne amintesc de psalmul citit la începutul catehezei… Este psalmul Mesiei, al Regelui, al Celui care eliberează poporul de orice sclavie. Și tocmai astfel Isus ne eliberează de toată robia… Pentru că egoismul nostru este sclavia noastră, incapacitatea noastră de a fi solidari și de a iubi. Isus, făcându-se solidar cu toți, până și cu răul nostru și cu păcatul nostru, ne eliberează (ne mântuiește) de rău. Deci, tocmai astfel El este rege, e omul liber care ne mântuiește.

Apoi Tatăl continuă, dar nu ca în psalm „Fiul Meu, astăzi Te-am născut”, ci-L numește „Iubit”, citând Geneza 22, când Dumnezeu îi spune lui Avraam: „Ia fiul tău, cel iubit”. „Jertfește-l!”. Ce înseamnă?

Înseamnă un lucru precis: Isus este Fiul, în măsura în care-Și va da viața pentru noi. Așadar, Marcu face referire la jertfa lui Isaac, care-i chipul jertfei lui Cristos.

Altfel spus, e o solidaritate care ajunge până dincolo de moarte; care știe birui moartea; deci este o solidaritatea care valorează cât viața.

Iar când adaugă: „În Tine este mulțumirea Mea”, citează Is. 42,1 care-i imnul slujitorului lui Iahwe, care eliberează poporul tocmai prin atitudinea Sa de slujire. El este Domn în măsura în care este slujitor.

După cum putem observa, în aceste versete este inclusă deja întreaga Evanghelie, este acea sămânță care apoi se va dezvolta și va devenim marele pom, pomul Împărăției, pomul crucii.

Întreaga Evanghelie va dezvolta aceste teme: umanitatea lui Isus care ni-L revelează pe Dumnezeu; solidaritatea Sa cu toți oamenii; El ia asupra Sa toate mizeriile noastre; El ne aduce Spiritul lui Dumnezeu pe pământ, adică viața nouă; și, în final, avem marea revelație: tocmai Acesta este Fiul, egal cu Tatăl!

Ce face Isus? Exact contrarul a ceea ce a făcut Adam. Adam a vrut să fie ca Dumnezeu. Dar credea că Dumnezeu ar fi altfel… Însă Dumnezeu este exact așa. Ce face Domnul? Din Dumnezeu se face în totalitate om, căci Dumnezeu este Cel care-i solidar cu toți, pentru că-I iubire. În timp ce Adam se înalță pe sine, Domnul se înjosește pe Sine; în timp ce Adam vrea să devină stăpân, Isus se face slujitor; în timp ce Adam răpește viața și o ucide, El o dăruiește.

Alegerea lui Isus este opusă celei a lui Adam: Adam înseamnă om. Cu alte cuvinte, noi, instinctiv facem alte alegeri. Dar nu din răutate, ci din convingerea că aceste „alte alegeri” ne-ar realiza după chipul lui Dumnezeu, că ne-ar ajuta să devenim cineva…

Este adevărat că Dumnezeu e cineva, ba mai mult, El este totul, dar tocmai pentru că este așa, se pune la rând cu păcătoșii.

Așadar, această scenă a botezului răstoarnă valorile noastre religioase, dar și pe cele umane. Să ne oprim un moment să contemplăm această scenă, iar apoi să ne exprimăm părerile referitoare la acest text…

Texte utile

  • Aceste versete ne spun cine-I Dumnezeu;
  • Psalmul 2 descrie așteptarea lui Mesia. Să o comparăm cu felul în care Mesia ni se prezintă la botez; să subliniem lupta dintre dorințele noastre și cele ale lui Dumnezeu. Pe care Mesia îl preferăm?
  • Gen. 22, jertfa lui Isaac. Jertfirea primului născut adusă lui Dumnezeu este comună tuturor religiilor. Dar în textul din Marcu Tatăl și Fiul se jertfesc pentru noi.
  • Is. 42, Imnul slujitorului care eliberează poporul Său.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și dc. Mirel Demian