Marcu 10,1-12

Ps. 127 (126)

„De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” (Ps. 126,1). Dacă Domnul nu zidește și nu apără, atunci în zadar este efortul celor care construiesc și privegherea celor care ocrotesc… Așadar, tot ceea ce un om face își află însemnătatea în continuarea zidirii darului Domnului, care construiește și apără… Altfel spus, tot ceea ce noi facem poate să nu fie îndeajuns în a zidi și în a apăra dacă nu construim în mod just.

Psalmistul subliniază că nu-i îndeajuns să ne culcăm târziu și să mâncăm pâinea efortului (a durerii). Textul nu ne invită să nu facem nimic, sau să dormim mereu, spunând că: „Domnul dă prietenilor Săi în timpul somnului”, ci să punem accent pe ceea ce este la început: un dar „Domnul va da în somn prietenilor Săi”. Există un dar al Domnului care hrănește viața noastră, iar acest dar sunt fiii, care sunt harul Său…

Psalmistul ne invită să reflectăm la tot darul care ne înconjoară: nu atât la ceea ce avem, ci la cine suntem, pentru că și noi suntem fii. Este adevărat că nu toți avem fii, dar toți suntem fii! Așadar, să ne dăm seama de darul Domnului. Deci, ceea ce a spus la începutul psalmului nu reprezintă o invitație la a nu face nimic, ci este o chemare ca tot ceea ce facem să înfăptuim pornind de la un dar care ne anticipă. Iar dacă există un dar care anticipă, tot ceea ce vom face este chemat să fie un dar. Ceea ce primim suntem chemați să împărtășim cu alții. Și așa vom fi fericiți.

Oferim o scurtă introducere la textul evanghelic din Mc. 10, 1-12 asupra căruia ne vom opri.

Există darul care ne anticipă. Darul trebuie primit, nu posedat.

La începutul catehezei pe care Isus o ține discipolilor Săi, am ascultat a doua prevestire a pătimirii, când Isus explică sensul, însemnătatea întregii Sale vieți: „Fiul omului Se dă în/pe mâinile oamenilor”. Viața nu constă în a avea totul în mână, ci în a se da pe mâinile… „A avea în mână” este o dovadă a egoismului și a puterii; „a se da pe mâinile…” indică iubirea.

Apoi textul sacru analizează toate relațiile noastre la lumina lui „a se da pe mâinile”, și nu la „a avea în mâini, a poseda”.

Am văzut lupta dintre discipoli pe tema „cine este primul”, adică cel care îi are la mână pe toți ceilalți… și nu „cine îi slujește pe alții…”.

Am explicat atitudinea comunității față de străini: „Nu este dintre ai noștri, deci îl eliminăm, pentru că darul său nu-l posedăm noi”… Nu! Darul este pentru toți!

În versetele noastre vom prezenta raportul în viața de cuplu, care se află la originea vieții umane. În raportul de cuplu, iubirea adevărată nu este a-l poseda pe celălalt și a spune: „Tu ești al meu, a mea”, ci este exact opusul: „Eu mă dăruiesc ție; eu sunt al tău, a ta”. Dacă pretindem să punem mâinile pe celălalt, să ni-l însușim, negăm viața și iubirea.

Apoi în raportul cu sine, vom vedea că nici eu nu sunt al meu, ci toți suntem ai Altuia. Genitivul „ai”, în limbile greacă și latină, exprimă apartenența, care indică originea: depindem de apartenența de Altul, ne-am născut din apartenența la Altul.

Apoi vom trata raportul cu bunurile pământului. Nu este vorba de bunurile pe care le posezi, căci bunurile pe care le posezi, te posedă, ci binele pe care îl împarți cu alții îți dă viață. Ceea ce tu pozezi ia viața altora și te înstrăinează și pe tine de adevărata ta identitate, făcându-te să te identifici cu lucrurile pe care le ai.

Să ne oprim asupra raportului în cuplu.

Se citește Mc. 10, 1-12

1 Plecând de acolo, a venit în ţinuturile Iudeii, dincolo de Iordan, iar mulţimile s-au adunat din nou în jurul lui. Şi iarăşi, după cum îi era obiceiul, le învăţa. 2 Atunci au venit fariseii şi, ca să-l pună la încercare, l-au întrebat dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia”. 3 El le-a răspuns: „Ce v-a poruncit Moise?” 4 I-au spus: „Moise a permis să scrie un act de despărţire şi s-o lase„. 5 Isus le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. 6 Însă, de la începutul creaţiei, i-a făcut bărbat şi femeie7 de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui 8 şi cei doi vor fi un singur trup, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. 9 Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. 10 Acasă, discipolii l-au întrebat din nou despre aceasta. 11 El le-a spus: „Oricine îşi lasă femeia şi se însoară cu alta comite adulter cu ea. 12 Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se mărită cu un altul, comite adulter”.

Ni se pare că versetele se referă la divorț. În realitate, problema nu-i divorțul, ci este căsătoria.

Pentru a încadra corect acest text, trebuie să spunem unele lucruri despre cum a fost căsătoria văzută la început, în planul lui Dumnezeu. Numai în această lumină putem înțelege divorțul. Dacă nu privim căsătoria la lumina planului divin de la început, este clar că soții nu pot trăi împreună…

Ioan își începe Evanghelia printr-o scenă „obscenă” – „Ob-scen” înseamnă că se află în afara scenei, că nu are legătură cu scena… – cu Isus care merge la o nuntă și adaugă de 600 litri de vin, deși lumea era beată, deoarece deja consumase tot vinul… Vinul este acel element inutil: se poate trăi foarte bine fără vin; dar este și acel „mai mult” al hranei care înveselește, bucură prânzul…

Vinul este simbolul iubirii: iubirea este acel „mai mult”, căci iubirea nu folosește la nimic, dar toate îi folosesc iubirii, căci iubirea este acel „mai mult” care ne face ca Dumnezeu.

Și imediat după acest episod, Isus intră în Templu cu nuiaua, pentru că Dumnezeu nu stă în Templu – care este locul legii, al puterii – ci locuiește în iubire. Iar iubirea nu cunoaște lege și nu cunoaște putere, ci iubire își este lege sieși. Iubirea cunoaște legea libertății: un om este liber când se simte iubit, dacă nu, nu este liber. Și singura putere pe care iubirea o are este cea de a spăla picioarele și de a sluji; puterea iubirii nu-i cea de a ține în mână, ci de a se da pe mâinile altora…

Această scenă de la nunta din Cana, pusă la începutul Evangheliei, include toată Evanghelia. În această scenă (de la început) îi avem pe Isus și pe Maria. Maria este numită „femeie”, care înseamnă mireasă și maică. Pe Maria o vom afla în scena finală, la picioarele crucii. La picioarele crucii, după ce ne-a lăsat-o pe Maria – și aceasta este nunta, dar acum nu tratăm acest argument – se subliniază că acolo „totul s-a împlinit, s-a înfăptuit”, adică a sosit ceasul definitiv al istoriei. Dar se întâmplă și altceva: Isus moare. Dar aceea nu-i moarte, pentru că în moartea Sa I se împunge coasta. Și de acolo ies „sânge și apă”. Sângele este simbolul morții, dar apa este simbolul vieții. Așadar, este vorba despre o viață care trece dincolo de moarte.

Iar Evanghelia după Ioan se încheie cu cuvintele „Vor privi la Cel pe care l-au împuns”. Altfel spus, privind acea rană, noi înțelegem misterul lui Dumnezeu și misterul nostru. Acea rană, sângele și apa care ies din ea, reprezintă o naștere. Deci, noi ne naștem din iubirea infinită a lui Dumnezeu. Domnul este acea iubire infinită care ne generează. Și aceasta este identitatea noastră!

Această scenă din Evanghelia după Ioan ne amintește de crearea Evei, care este generată din bărbat, pentru că și omul poate și trebuie să genereze. Dacă nu, e prost. Fiecare este generat din rana iubirii celuilalt. Tu trăiești, dacă un altul te iubește. Dacă nu te iubește, nu trăiești, ci deja ești mort. Dar tu însuți trăiești atunci când iubești.

Prin această optică înțelegem taina căsătoriei, după cum ni se spune în Gen. 1,27 că Dumnezeu a creat omul, bărbat și femeie, după chipul și asemănarea Sa i-a creat. Dar nu pentru că Dumnezeu ar fi bărbat sau femeie, ci pentru că raportul dintre cei doi, în loc să fie un raport reciproc de posedare, ceea ce ar însemna distrugerea căsătoriei și din această cauză există divorțul… este un raport reciproc de dăruire. Iar divinul este această comuniune reciprocă de iubire: unul devine al celuilalt, iar în unica iubire cei doi sunt una, și acesta este misterul treimii. Așadar, soții sunt dumnezeu pe pământ. De aceea în Scrisoarea către Efeseni 5,32 stă scris că taina căsătoriei este un mare mister, e marele mister al lui Cristos și al Bisericii Sale. Altfel spus, unirea pe care o are Dumnezeu cu noi este metafora unirii dintre om și Dumnezeu.

În această schemă sublimă, care reprezintă cea mai mare demnitate a omului, intră elementul cel mai natural care stă la baza societății. Dacă nu, niciunul dintre noi nu am exista.

În această optică se înscrie și divorțul: din cauza împietririi inimii noastre.

v. 1

1 Plecând de acolo, a venit în ţinuturile Iudeii, dincolo de Iordan, iar mulţimile s-au adunat din nou în jurul lui. Şi iarăşi, după cum îi era obiceiul, le învăţa.

Textul începe cu Isus care se mișcă. Și înainte de a se mișca, evanghelistul notează că Se „scoală”, folosind unul dintre verbele care indică învierea. Așadar, Isus iese și pleacă din locul în care a discutat cu ai Săi, din casa din Capernaum… Cu alte cuvinte, și ceea ce se va spune după are legătură cu aceste lucruri, care par obișnuite sau banale… A lăsa un loc devine o posibilitate de noi întâlniri: de a întâlni și de a se lăsa întâlnit.

Apoi se va vorbi despre alte moduri prin care putem „lăsa” pe cineva sau ceva.

Dar Isus pleacă și trece și dincolo de Iordan, în afara granițelor pământului făgăduinței. La El vin mulțimile, iar El „din nou” le învață. Aici avem ceva care se repetă: Isus „din nou” învață mulțimile. Așadar, mulțimile Îl caută, iar Isus este dispus să le învețe: El nu obosește să le învețe. Mulțimile merg cu adevărat să-L caute pe Învățătorul, să audă un Cuvânt care să le hrănească viața… Am recitat în psalm că „Domnul dă pâine prietenilor Săi”… În Evanghelie avem și acest „Cuvânt” care hrănește viața și pe care Isus vrea să-l dea acestor persoane.

Este singurul loc în Evanghelie în care apare acest „din nou”, repetat de două ori, ceea ce înseamnă că la acest text trebuie să ne întoarcem „din nou”, „din nou”… pentru a înțelege cum era căsătoria „la început”.

Nu este suficient să spunem: „Eu știu ce este căsătoria și îmi este îndeajuns”. Nu! Ci „din nou”, în fiecare zi, trebuie să urmăm exemplul minunii pe care a înfăptuit-o Petru: Eneia era la pat de opt ani. Poate că doar era leneș sau avea un blocaj, o paralizie interioară, iar Petru îi spune: „Eneia, Cristos te vindecă, deci ridică-te și rearanjează-ți patul”. Și în fiecare zi trebuie să ne rearanjăm patul, deci să ne sculăm.

„Din nou” sau cel puțin din când în când…

v. 2

2 Atunci au venit fariseii şi, ca să-l pună la încercare, l-au întrebat dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia”.

În mulțime există farisei. Deja i-am întâlnit. Apar mereu… Înseamnă că fariseii apar de fiecare dată când noi citim aceste versete. Fariseii sunt în interiorul nostru, este latura noastră oglindită bine de acești farisei care „Îl întreabă pe Isus pentru a-L ispiti”. Este un mod de a se apropia de Isus care implică deja o judecată (o dorință de a ispiti). Acest mecanism îl putem avea nu numai față de Domnul, ci de fiecare dată când nu suntem în măsură să ne apropiem de cineva, așteptând o noutate, sau să ne lăsăm interogați de celălalt, dar a-l judeca pe celălalt, a aștepta ca el să spună acel cuvânt dat pentru ca noi să-l putem judeca… deseori avem această atitudine…

Și „Îl ispitesc”, Îl pun la încercare în mod deliberat vizavi de o chestiune. Și nu este o problemă neimportantă, ci privește relația fundamentală, care e simbolul tuturor relațiilor noastre. Pentru că relația dintre un bărbat și o femeie devine simbolul fiecărei relații între oameni diferiți, între noi și alții.

Ei Îl întreabă pe Isus dacă „este permis (licit)”. Altfel spus, ei Îi întind o capcană pentru a vedea dacă Isus spune ceva contrar legii lui Moise.

Dar vor să știe și cărei „școli” îi aparține Isus.

În acea epocă erau mai multe tendințe, curente de gândire. Pentru Hillel – care era permisiv – era suficient orice fel de motiv mai serios…

Notăm că în cazul evreilor numai bărbatul putea să-și alunge femeia, pentru că femeia era văzută ca fiind proprietatea bărbatului, la fel cum era în multe alte culturi, în ciuda faptului că Biblia subliniază egalitatea dintre bărbat și femeie: „Ea este os din oasele mele…”.

Ei au făcut o lege pentru ca femeia, care era partea mai slabă, să nu fie abandonată în mod arbitrar de bărbat, iar prin această lege, dacă un bărbat o abandona, era obligat să plătească unele cheltuieli și daune…

În timpul lui Isus erau trei curente principale.

Cel dintâi, cel mai permisiv, era a lui Hillel, care subliniază că este suficient orice fel de motiv mai serios. Dacă, spre exemplu, soția ta îți arde mâncarea de două-trei ori, înseamnă că te urăște… Au făcut o lege bazată pe aspectele inconștiente… căci Hillel era șmecher.

Celălalt curent era al lui Șamai, care susținea că nu se poate lăsa o femeie, decât numai în caz de adulter. În acest caz femeia era lapidată, și totul era rezolvat.

În schimb, esenienii spuneau că divorțul niciodată nu este posibil, indiferent de situație.

Acestea erau cele trei poziții… care ne arată o disparitate.

Dar în intenția fariseilor care pun această întrebare… Dacă I-au pus această întrebare „pentru a-L ispiti”, ei vor să știe de care parte stă Isus, dar și să-L pună la încercare. Altfel spus, ei sunt mai interesați să audă ce spune Isus, decât să se pună ei în discuție vizavi de această temă…

vv. 3-5

3 El le-a răspuns: „Ce v-a poruncit Moise?” 4 I-au spus: „Moise a permis să scrie un act de despărţire şi s-o lase„. 5 Isus le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta.

Isus le răspunde…

Ce a poruncit Moise?

În realitate, lui Moise i se atribuia tot Pentateuhul. Așadar, Moise a poruncit că bărbatul își va lăsa casa sa, va urma pe femeia sa, iar cei doi vor fi un singur trup. Aceasta era porunca…

Dar apoi „a permis”. Porunca este cu totul diferită de permisiune. Permisiunea este excepția de la regulă.

Primul răspuns al lui Isus, după cum se întâmplă des, este o întrebare… Isus reformulează întrebarea… Ei Îl întreabă pe Isus ce este licit, dar Isus le răspunde: „Știți voi ce este licit”. Cu alte cuvinte, „Ce v-a poruncit Moise?”

Ei au mutat accentul pe ceea „ce este permis”. În loc să vadă ce a poruncit Moise, ei văd ceea ce Moise a permis.

Opusul poruncii este permisiunea…

Porunca este imposibilă, deci să căutăm o scurtătură, să căutăm ceea ce Moise ne-a permis.

Întrebarea privea un alt argument: care era porunca lui Moise. De fapt, Isus va face apel la porunca lui Moise.

Răspunsul pe care-l dau fariseii întrebării lui Isus este defensiv: „Moise a permis să-i scrie carte de despărțire și să o lase” (v. 4). Deja, în întrebarea pe care I-au adresat-o lui Isus pentru a-L ispiti, dar și în răspunsul pe care-l dau acum, ei pun accentul pe aspectul dificultății, al efortului, pe care ei îl subliniază. Și-i un efort care se actualizează în sfera iubirii. Ei depun un efort, o strădanie în a iubi. Deci, fac apel la lege, dar nicio lege nu va putea impune iubirea.

Nu putem iubi numai pentru că o lege ne poruncește să iubim… Cine ar reuși să iubească prin impunere? Ar fi o iubire caracterizată de frica de a încălca o normă…

Mai întâi, Isus încearcă să explicite motivul permisiunii acordate de Moise.

Isus folosește o pedagogie înțeleaptă: ei încep să-L întrebe despre ceea ce este permis… Isus le satisface cererea, explicându-le motivul pentru care Moise a permis… „Pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a scris porunca aceasta” (v. 5). Altfel spus, v-a dat voie (v-a permis) cu mult timp în urmă, dar din cauza învârtoșării inimii voastre. Învârtoșarea, împietrirea despre care a scris Moise, este cea pe care o întâlnim și noi. Acesta este punctul pe care Isus îl subliniază, El descoperă imediat substanța problemei… Ei vorbesc despre lege, dar Isus despre inimă. Ei vorbesc despre ceea ce este sau nu este permis, Isus vorbește despre ceea ce avem în inimă.

Textul subliniază „sclero-cardia”, inima tare, împietrită. Acest cuvânt apare în Evanghelie de alte trei ori, exprimând împietrirea inimii, o inimă calcificată. În 3,6, termenul este folosit când fariseii și irodianii decid să-L ucidă din cauza inimii lor împietrite; în 6,52, când ucenicii nu-L recunosc în barcă, prezent în pâine, adică în iubire, pentru că ei au inima calcificată; 8,17, tot în barcă, atunci când Isus le spune să se ferească de aluatul fariseilor și al lui Irod, adică și discipolii au acest aluat, adică inima împietrită, și nu înțeleg nimic pentru că au inima calcificată.

Așadar, inima împietrită este o trăsătură a discipolilor.

Și din versetele citate se pare că prima dificultate a discipolilor nu-i atât cea de a iubi, ci de a fi iubiți; ei au o rezistență (împotrivire) în a-și planifica relația – chiar și cu Domnul – în a răspunde unor norme, dar cu care Domnul nu are nicio legătură… Ceea ce era la început, darul Domnului amintit în psalm, nu are nicio legătură cu ei…

Inima lor este „împietrită”, piatra nu acceptă nici măcar o picătură de apă.

Sublinierea lui Isus că problema este împietrirea inimii, și nu atât respectarea normei, ne amintește de tradiția profeților. Iezechiel spune: „Vă voi da o inimă nouă. Voi pune în voi un spirit nou”. Isus nu vine să ne spună: „Vă voi da legea nouă”. Legea nouă este inima nouă, dar nu este o normă!

Ia inima de piatră și pune inima de carne.

Să privim experiența noastră în raportul cu alții. Uneori, inima poate fi împietrită, atunci când se închide… fapt care înseamnă a-l ucide pe celălalt.

În Iezechiel stă scris: „Voi deschide mormintele voastre”. Viața noastră este moartă pentru că nu știe să iubească: nu se lasă iubită și, din această cauză, nu este capabilă să iubească. În inima care a devenit un mormânt (moartă), Isus vrea să repună viața.

Dacă un om gândește din perspectiva lui „e licit sau nu”, înseamnă că îi lipsește substanța. Orice raport, nu doar cel dintre bărbat și femeie, ci și cel dintre prieteni, dacă se bazează pe acest calcul „ce este permis și ce nu”, înseamnă că lipsește fundamentul.

Isus mută accentul de la lege la iubire și la libertate. Numai în această optică putem spune că taina căsătoriei este ceea ce de la început Dumnezeu a creat. Tot restul nu-i ceea ce Dumnezeu a unit; de fapt, toate căsătoriile bazate pe altceva se destramă. Și nu poți impune ca doi să stea împreună prin lege, pentru că a iubi nu se poate impune prin lege.

Iubirea își este lege sieși. Iubirea nu cunoaște lege. De ce? Pentru că iubirea reglementează (organizează) orice acțiune, acțiune care este înfăptuită ori din iubire, ori din egoism. În schimb, legea este lăsată pentru a stăpâni (a domina) egoismul, și atât.

vv. 6-9

6 Însă, de la începutul creaţiei, i-a făcut bărbat şi femeie7 de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui 8 şi cei doi vor fi un singur trup, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. 9 Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”.

Isus ne trimite la începutul creației. Înaintea fariseilor, care fac apel la învățătura lui Moise din Deuteronom, Isus mută atenția pe ceea ce era la început, pe planul originar al lui Dumnezeu, pe darul Domnului. La început, Domnul a făcut acest dar al căsătoriei. Isus citează și unește două afirmații din Gen. 1 și din Gen. 2. Este ca și cum Isus i-ar întreba: „Vreți să înțelegeți câte ceva din realitatea atât de mare a căsătoriei?” În Gen. 1-2 stă scris „câte ceva…”. Și ce stă scris? În Gen. 1-2 ni se prezintă cu exactitate care este intenția Tatălui: „Dumnezeu i-a creat bărbat și femeie” (Gen. 1). Prima realitate, pe care Isus o scoate în evidență, constă în faptul că bărbatul și femeia au fost creați în diversitatea lor. Iar relația în diversitatea lor devine chip și asemănare a lui Dumnezeu.

Acest fapt este valabil în fiecare relație, pentru că, dacă nu, ar fi vorba despre o relație narcisistă: adică unul își iubește propria imagine în celălalt, iar când celălalt nu corespunde cu ceea ce el vrea (cu ceea ce el se așteaptă), îl elimină. Acest lucru se întâmplă și în căsătorie, atunci când se elimină diversitatea, iar căsătoria nu este ceea ce Dumnezeu a făcut la început, adică acea relație de iubire bazată pe acceptarea diversității.

De obicei, relațiile noastre au o dublă însușire: pe celălalt „îl mâncăm”, înghițim părțile sale bune, și vomităm (aruncăm) ceea ce în el nu-i bun. Dar celălalt nu este de mâncat, de însușit, ci de respectat.

Sfântul Ignațiu, care în Exercițiile spirituale folosește cuvântul iubire numai o singură dată, la sfârșit, pentru a vorbi despre contemplarea iubirii, descompune cuvântul iubire într-un trinom: a lăuda, a respecta, a sluji. Din acest trinom, dacă lipsește un element, înseamnă că lipsesc toate.

Cel dintâi element constă în a lăuda. Altfel spus: ești mulțumit de celălalt? De obicei oamenii se critică reciproc, văd partea rea din celălalt. Însă cine iubește, vede binele din celălalt și creează binele. Această laudă este fundamentală în educația fiilor: trăim prin laudă.

Lauda este privirea pe care o are Domnul peste creație în Gen. 1 când vede ceea ce El a creat și vede ceea ce este diferit de Sine și spune: „Ce frumos!”, iar despre om spune că: „Este foarte frumos!”

Și a plătit greșeala, a sfârșit pe cruce…

Această capacitate de a-l vedea pe celălalt, care este diferit de sine, și a căuta frumusețea în el

A-l lăuda pe celălalt înseamnă că ești mulțumit, că el este mai bun decât tine.

Eu viețuiesc cu un alt călugăr: dacă ar fi mai rău decât mine, ar fi vai de mine… Așa cum sunt eu, este suficient să fie numai unul pe lume…

De obicei ne deranjează binele altuia, și nu răul: dacă unul greșește, noi suntem oarecum mulțumiți că și el este la fel ca noi… Și în cuplu se judecă așa… Ne deranjează binele. Acest fapt se numește invidie și este iadul când te deranjează binele…

A-l ține la distanță pe celălalt: noi trăim între acești doi poli: ori îl alungăm pe celălalt, ori căutăm să ni-l însușim, să-l mâncăm. De fapt, când pruncii sunt mici, ne vine să le spunem: „Te-aș mânca”. Mesajul pe care-l transmitem este: nu mai ești „tu”, ci devii „ca mine”. În loc să le spunem: „Cât ești de frumos!”

Fapt care se verifică și când vedem o priveliște, niște flori… ispita este de a le lua… Ca și cum am lua realitatea celuilalt, ca să devină a noastră.

Când Adam spune: „Aceasta este trup din trupul meu…”: o lectură pozitivă subliniază demnitatea egală a soților; dar aceste cuvinte pot fi un semnal de alarmă, căci dacă eu îi spun celeilalte persoane ești „trup din trupul meu”, adică tu ești „eu” în afara mea, iar ceea ce trebuie să fac este să te iau și să te port în mine, ca o proprietate de-ale mele… În acest fel, diversitatea, adică posibilitatea de a mă uni cu cealaltă persoană, devine o amenințare.

Vor fi „doi” „într-un singur trup”, dar mereu rămân doi. Când rămâne doar unul, motivul este că unul l-a înghițit pe celălalt. Și acest fapt se întâmplă în relațiile bazate pe putere și pe stăpânire, pentru că iubirea nu cunoaște putere și stăpânire…

Toate structurile puterii în familie, în societate și în Biserică, sunt structuri de moarte, de dominare. Singura putere pe care o are Dumnezeu este cea de a lăuda, de a-l respecta pe celălalt și de a-l sluji pe celălalt pentru ca să fie el însuși.

Devenim chip și asemănare a Domnului în relația cu cei de lângă noi, deci nu singuri în relația cu cine este diferit de noi…

Lucrurile subliniate aici le-au trăit și discipolii când doreau să-l împiedice pe un altul să alunge diavolii pentru că „nu ne urma pe noi”… Altfel spus, altul, dacă nu este dintre ai noștri, trebuie eliminat, marginalizat… În loc să recunoască frumusețea diversității… Ei văd că există cineva care nu ne urmează pe noi, dar face binele… Laudă-L!

Binele și răul sunt un lucru banal… Altfel spus: a accepta diversitatea este binele. A refuza diversitatea este răul. Chiar dacă ar fi vorba despre cea mai rea diversitate – a păcătosului – și pe aceea trebuie să o accepți, căci, dacă nu, înseamnă că nu mă accepți nici pe mine…

A accepta diversitatea reprezintă posibilitatea vieții. Și viața există în întâlnirea cu diversitatea.

Iar diversitatea devine loc al comuniunii și al iubirii divine; iar neacceptarea devine locul diabolic, adică al diviziunii, și satanic, adică acuză și învinovățește: „Nu se poate face nimic, căci tu ești făcut așa, adică falit, greșitor”.

La v. 7, după ce a spus că Dumnezeu i-a creat bărbat și femeie, urmează citatul din Gen. 2: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa”. Altfel spus, se lasă tatăl și mama. Nu-i spune acest lucru lui Adam, care nu avea niciun tată biologic, ci ne spune acest lucru fiecăruia dintre noi: „Să lăsăm pe tata și pe mama”. Aceștia trebuie lăsați. Ce trebuie să lăsăm? Trupul din trupul nostru, care sunt tatăl nostru biologic și mama noastră. Altfel spus, trebuie să lăsăm identitatea noastră pentru a ieși în întâmpinarea celui care este diferit de noi…

A lăsa pe tatăl și pe mama este semn că ești o persoană adultă, autonomă.

Acest text oglindește epoca matriarhală: bărbatul care lasă clanul său și se duce în cel al soției… Textul este arhaic…

Făcând un pas în spate, notăm că prima ruptură în raportul cu celălalt, diferit de sine, are loc în Gen. 3 prin faptul că Adam nu acceptă că este fiu și că Dumnezeu este diferit de el… Iar Adam vrea să și-L însușească pe Dumnezeu: „Vreau să fiu ca Dumnezeu”… Care este rezultatul? Se descoperă gol, adică nu se mai acceptă pe sine; se acoperă… dar apoi cum reacționează?

Ce ai făcut Adame?

Femeia, pe care Tu mi-ai dat-o…

Prima separare, primul divorț de Dumnezeu, coincide deja cu primul divorț de sine (Adam) și de celălalt (Eva)… Dacă nu accepți să fii iubit – păcatul este să nu accepți că Dumnezeu te iubește – este limpede că nu te iubești pe tine și nu-l iubești nici pe celălalt…

Neacceptarea, adică refuzul de a fi iubit, de a fi fiu, devine imposibilitatea de a trăi raporturi frățești cu cealaltă persoană.

Cealaltă posibilitate – iar drumul este unul care durează întreaga noastră viață – este unirea cu cine este diferit, „Și vor fi amândoi un trup” (v. 8).

Aceasta este posibilitatea care ne este dăruită, este un cadou. În măsura în care primim acest dar, este posibil să-l trăim. Isus le-a spus discipolilor: „Iubiți-vă unul pe altul așa cum Eu v-am iubit”, deci aceasta este posibilitatea pe care o avem pentru a trăi, adică să primim această iubire care ne anticipă și care devine viața noastră.

Notăm că această iubire deja există, nu trebuie să o furăm, căci ne este dăruită, și este o iubire care-i ajută să trăiască și pe alții prin noi. În sfera iubirii, celălalt nu devine un rival, un instrument, un obiect, ci este o persoană de iubit cu aceeași iubire cu care eu sunt iubit.

Dumnezeu este Cel care unește: El face căsătoria, iubirea Sa înseamnă a uni… Dacă Dumnezeu nu a unit, cei doi nu stau împreună…

„Nu mai sunt doi, ci un singur trup”, ne amintește de Isaia: „Iată! Fac un lucru nou”, deci este un lucru pe care-l face Domnul… Altfel spus, posibilitatea comuniunii între noi – în cuplu, între persoane – vine de la Dumnezeu. Și în măsura în care primim acest dar, devine posibilă căsătoria…

Vă dovedesc că această afirmație este importantă… Toți am experimentat că atunci când merge rău o relație – între soți, între prieteni – există o mare suferință. De ce? Pentru că am fost creați nu pentru falimentul, ci pentru realizarea iubirii, căci suntem după chipul lui Dumnezeu, adică suntem nevoie de iubire.

„Ceea ce Domnul unește” ne amintește de Cartea Ecclesiastului 4, 9-12 în care se laudă bunătatea viețuirii în doi… „Mai fericiți sunt doi laolaltă decât unul, fiindcă au răsplată bună pentru munca lor; căci dacă unul cade, îl scoală tovarășul lui. Dar vai de cel singur care cade și nu este cel de-al doilea ca să-l ridice! Asemenea, când doi se culcă se încălzesc, iar unul cum s-ar putea încălzi? Și dacă unul este luat fără de veste, cel de-al doilea sare pentru el; căci sfoara pusă în trei nu se rupe degrabă”.

Vorbind despre viața în cuplu, subliniază o „sfoara pusă în trei”, acest fapt înseamnă că între cei doi este un al treilea: „Iubiți-vă așa cum Eu v-am iubit!” Acesta este al treilea, care face posibilă în mod continuu comuniunea dintre cei doi soți… „Unde doi sunt uniți în numele Meu, Eu sunt prezent în mijlocul lor”.

Există o viziune a comuniunii care redescoperă comuniunea ca fiind un dar, o lucrare a lui Dumnezeu: „Ceea ce Dumnezeu a unit”. Iar pentru a construi, a uni, este nevoie de o întreagă viață. Pentru a distruge nu avem nevoie de mult timp… Dar putem să construim zi după zi, în măsura în care ne dăm seama că există un al treilea, Domnul, care este prezent și care lucrează împreună cu noi. În acest proces are un rol important „sarea” despre care se vorbea la sfârșitul capitolului anterior: „Să aveți sare în voi și să trăiți în pace unii cu alții”, să aveți această înțelepciune a vieții.

vv. 10-12

10 Acasă, discipolii l-au întrebat din nou despre aceasta. 11 El le-a spus: „Oricine îşi lasă femeia şi se însoară cu alta comite adulter cu ea. 12 Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se mărită cu un altul, comite adulter”.

Isus le explică în particular discipolilor, la fel ca atunci când le-a spus: „Ceea ce iese din inima omului, spurcă omul”. Ei intră în casă, departe de mulțime, iar discipolii Îl întreabă… Înseamnă că învățătura lui Isus despre căsătorie este profundă, iar ei nu o înțeleg.

„Împietrirea inimii” îi privește și pe discipoli. „Împietrirea inimii” ne arată faptul că incomprehensiunea discipolilor nu este o problemă de inteligență, nu înseamnă că ei nu înțeleg cuvintele spuse de Isus, ci este o problemă a inimii, a vieții.

„Și-L întreabă din nou”. Acest „din nou” era amintit și la început: „din nou mulțimile, din nou învăța, din nou discipolii”. Avem o neînțelegere între „din nou” al discipolilor și „din nou” Isus le explică. Deja acest „din nou” este explicația lui Isus: faptul că îi ascultă din nou, că le vorbește din nou, că nu-i abandonează în neînțelegerea lor. Toate acestea ne arată că iubirea lui Isus este mereu la lucru…

Răspunzând, Isus subliniază egalitatea dintre bărbat și femeie, un aspect care nu exista în legea iudaică, în care numai bărbatul putea divorța… În textul nostru, posibilitatea divorțului este extinsă și în cazul femeii.

În Matei 19, 10 ș.u., notăm că Petru nu înțelege prea multe despre această temă… „Dacă este așa, nu merită să ne căsătorim…”. Isus îi răspunde într-un mod enigmatic: „Nu toți înțeleg această temă a căsătoriei”, pentru că unii se nasc eunuci din sânul mamei lor, alții sunt făcuți eunuci de oameni (se întâmplă că unii din diferite motive nu s-au putut căsători), alții sunt eunuci pentru Împărăția lui Dumnezeu. Așadar, cine poate să înțeleagă…

Cuvintele lui Isus ne spun că celibatul reprezintă sensul, însemnătatea căsătoriei; pentru că pe Dumnezeu trebuie toți să-L iubim cu toată inima, cu toată viața și cu toate puterile… Noi suntem mireasa lui Dumnezeu pentru că El ne-a iubit cu toată inima, cu toată viața și cu toate puterile… Și acesta este fundamentul căsătoriei.

De aceea există și celibatul, iar Pavel spune: „Aș vrea ca toți să fie ca mine”, dar adaugă „fiecare se poate căsători liniștit”…

Aspectul principal al căsătoriei este cel al celibatului: acea iubire cu toată inima, cu toată viața și cu toate puterile, pe care Dumnezeu o are pentru mine; este aceeași iubire pe care eu sunt chemat să o am pentru Dumnezeu… iar în raportul de cuplu ne vom iubi așa cum El ne-a iubit.

Această iubire este posibilitatea comuniunii care ne este oferită în diversitate, dar și în diversitatea din interiorul nostru, pentru că primele diviziuni sunt în interiorul nostru. În Mc. 5, îndrăcitul spune: „Mă numesc legiune, pentru că suntem mulți”. Nouă ne este greu să ne înțelegem cu noi înșine, dacă nu ne ajută Domnul. Și ne este greu să ne înțelegem cu alții…

Dar Isus ne spune că această căsătorie este posibilă. Isus nu vine să ne dea o lege, ci vine să ne schimbe inima… Să ne dăruiască ceea ce toți dorim… Ne oferă darul de a fi iubiți. Și cine este dispus să-și deschidă ușa inimii, poate primi darul iubirii lui Isus. Pot primi darul Său cei care nu merg la El, pentru a-L pune la încercare, pentru a-L ispiti. Chiar dacă Isus vorbește și cu ei… nu-i alungă.

Acesta este un punct foarte important. Și în acest aspect riscă să greșească irodianii, fariseii, discipolii și toți oamenii: împietrirea inimii. Isus vrea să ne ia inima de piatră și să ne dea inima de carne. Să ne ia inima insensibilă față de iubirea altora pentru noi și față de iubirea noastră pentru alții și să ne dea o inimă capabilă de a iubi. Acesta este planul lui Dumnezeu! Acest plan era „la început” și la acesta vrea să ne conducă Isus. Altfel spus, ceea ce era la început nu este ceva nostalgic, ci este ceva ce Isus face să fie posibil astăzi pentru cei care primesc acest dar: acum căsătoria devine posibilă după planul de la început, în fiecare zi devine posibilă…

„În fiecare zi”, pentru că iubirea este precum un izvor care dă mereu apă. Iar când nu mai dă apă, nu mai este izvor. La fel și iubirea, ori există mereu, ori este cotidiană și crește în viața de zi cu zi, ori se stinge.

Însă comuniunea în iubire este un dinamism care durează întreaga viața și niciodată nu se sfârșește pentru că iubirea niciodată nu se va termina. Speranța se va sfârși, căci nu vom mai avea nimic de sperat. Credința va dispărea, căci Îl vom vedea față în față. Însă iubirea va rămâne, fără să se sfârșească. De ce? Pentru că cu cât mai mult iubești… Nu este ca hrana: cu cât mai mult mănânci, cu atât mai mult te saturi, iar dacă mănânci și când ești sătul, te simți rău… Ci cu cât iubești mai mult, cu atât ai o capacitate mai mare de a iubi și cu atât mai mult dorești să iubești… Și cu cât ai mai mare capacitate și dorință de a iubi, cu atât mai mult poți iubi… Și tot așa la infinit… Este misterul Treimii, care este iubire infinită ce mereu crește, care de fapt este de neînchipuit. Pentru noi este ca o creștere constantă, deci nu ne vom plictisi…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag