Marcu 10,13-16

Ps 130 (131)

Psalmul pruncului înțărcat ne introduce în textul evanghelic care se referă la „a deveni prunci”. Psalmistul vorbește despre „un prunc înțărcat de mama lui”, care este liniștit în brațele maicii sale.

Pruncul înțărcat este un copil care nu mai are nevoie de lapte. De ce stă în brațele maicii sale? Nu pentru a primi lapte, ci pentru că în brațele ei află acel a se putea încredința, a se putea abandona și acel a fi primit, toate fiind aspecte fundamentale pentru a trăi.

Fiecare ființă umană devine adultă când devine un prunc înțărcat: când caută raportul cu mama, cu realitatea, nu pentru a suge niște lapte, ci când are atitudinea abandonării, a încrederii și de a fi primit. Atunci devine adult. Dacă un om nu-i un prunc care se abandonează în brațele maicii sale, niciodată nu va putea deveni adult.

Acest psalm poate fi bine înțeles, dacă este citit de la coadă la cap. Dacă un om nu se poate abandona, nu poate avea încredere (încrederea este laptele, viața adultului), atunci, în loc să spună: „Doamne, nu s-a mândrit inima mea”, poate aboli primul cuvânt și să continue cu „inima mea se mândrește, ochii mei se înalță cu mândrie, caut lucruri tot mai mari, lucruri mai presus de puterile mele. Eu sunt neliniștit și înfricat ca un bătrân plin de dorințe în brațele morții. Ca un bătrân plin de dorințe este viața mea: disperă acum și în veci”. Deci, omul care nu poate să aibă încredere și să se abandoneze, nu poate trăi ca adult.

Există în noi un prunc, și e fundamental să existe, și-i acea atitudine de abandonare care ne permite să fim noi înșine, așa cum suntem. Să fim primiți. Dacă un om este primit și este el însuși, poate apoi să primească și să-i ajute pe alții să fie ei înșiși, să devină adulți.

Acest psalm al copilăriei este de fapt psalmul omului adult. De aceea Evanghelia spune: „Dacă nu deveniți prunci, nu intrați în Împărăția cerurilor”… Trebuie „să devenim”, și nu să fim prunci. Căci deja suntem prunci, și prunci neînțărcați …

Problema este să devenim prunci înțărcați care doresc încrederea și abandonarea, însușiri tipice adultului. Unul devine adult când are încredere. Și are încredere dacă este primit și iubit.

Acestea sunt temele tratate în versetele evanghelice…

Se citește Mc. 10, 13-16

13 Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi certau. 14 Văzând aceasta, Isus a fost cuprins de indignare şi le-a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine, nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a acelora care sunt ca ei. 15 Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. 16 Şi, luându-i în braţe, îi binecuvânta punându-şi mâinile peste ei.

Textul este frumos și simplu, dar plin de învățături.

Contextul: după a doua prevestire a pătimirii există o confruntare (o măsurare) a vieții noastre cu Cuvântul Domnului.

În cateheza anterioară am vorbit despre confruntarea cu celălalt, deci căsătoria. Am notat că raportul cu celălalt nu trebuie să fie unul de posedare și de stăpânire, ci unul de dar și de apartenență reciprocă… În cateheza următoare vom explica raportul cu lucrurile, care nu trebuie să fie bazat pe posedare, ci pe împărțirea cu alții și pe dăruire.

În această cateheză explicăm aspectul cel mai dificil: raportul cu sine, „Cine sunt eu?”

Se susține că Împărăția lui Dumnezeu – realizarea mea deplină – este a celor care sunt ca pruncii. Și dacă eu nu primesc Împărăția precum un prunc? „Dacă nu devin prunc, nu intru în Împărăție” (Mt. 18,4). În „a deveni prunc” este în joc realizarea deplină a omului.

Raportul meu cu mine însumi trebuie să fie același pe care îl are pruncul cu el însuși… Acel copil care este în noi și care trebuie acceptat, primit, și care apoi devine principiul oricărei primiri.

Ne este greu să ne reîntoarcem la acea stare, la acea vârstă a vieții, pentru că noi ne gândim: „Da, am fost prunci, dar după am devenit mari”… Dar trebuie să oprim acest gând și să ne concentrăm pe ceea ce reprezintă pruncul ca model, nu ca o situație trecătoare a vieții.

O bunică vorbea mult cu nepoții, căci zicea: pruncii înțeleg totul, numai că, după ce cresc, nu mai înțeleg… Și este adevărat. Copilul este pură receptivitate, deci el devine ceea ce tu îi dai și îi spui. Raportul cu pruncul este unul productiv la maximum: pruncul este mai activ decât oricare adult, pentru că activitatea adevărată a omului constă în a primi (a accepta). Iar un om devine ceea ce primește și acceptă. Nu omul închis și fixat în cele două, trei idei ale sale este o persoană matură. Ci este adult acel om care primește totul și interacționează în toate… Pruncul este modelul clasic al faptului că toate le primește și interacționează în toate…

Așadar, este fundamental raportul cu pruncul, și cu acel prunc prezent în noi…

Înainte de a explica versetele doresc să vă povestesc două experimente demne de a fi denunțate pentru încălcarea drepturilor omului…

Cel dintâi îl privește pe Frederic al II-lea (sec. al XIII-lea), care dorea să știe care era limba originară a omenirii. El a luat șapte bebeluși de-abia născuți, i-a dat pe mâna a șapte doici și le-a poruncit să nu vorbească deloc cu ei, iar când vor putea vorbi, limba pe care o vor vorbi va fi limba originară.

Ce limbă au vorbit acei prunci?

Au murit imediat.

Pentru că omul se hrănește și trăiește prin cuvântul pe care-l primește, nu trăiește doar cu hrana. Omul este ceea ce primește prin cuvânt, comuniune, iubire, comunicare… Aceasta este viața omului.

Un alt experiment făcut în urmă cu puțini ani în SUA. Câteva mame au primit ordinul să fie absente în raportul cu fiii lor. Când pruncul mic se apropia de ea și imediat făcea gesturi și surâdea, mama avea obligația de a-și ține o mască pe față, pentru a nu interacționa cu acesta. Pruncul stătea lângă ea, își pleca ochii, pleca, dar se întorcea din nou, iar mama rămânea impasibilă… După puțin timp pruncul a început să se muște, să se autolezeze, pentru că nu avea un răspuns la așteptările lui…

Copilul interacționează și recepționează totul. Pruncul este ceea ce alții îi dau și îi fac. Și fiecare dintre noi este ceea ce alții fac din noi. Fiecare dintre noi primește totul.

A deveni prunci este acea capacitate de a primi de la toți pentru a deveni tot mai mult noi înșine în raport cu alții.

v. 13

13 Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi certau.

Pruncul, în acea cultură, era apendicele (adaosul) femeii, iar femeia era proprietatea soțului ei. Deci, pruncul era un nimeni: era „al”. Copilul era o ființă care aparținea altuia.

„A fi al altuia” este condiția fundamentală a fiecărui om. Niciunul nu este al lui însuși. Toți suntem făcuți de o mamă… Deci, pruncul este „al lui”. „Al lui” este genitivul, indică generarea. Un om există în măsura în care este fiu, în măsura în care este al cuiva… Dacă nu este al nimănui, nu există…

Pruncul, din punct de vedere fizic, este „al lui”… Dar fiecare dintre noi există în măsura în care este „al lui”. Un om este relația sa cu alții, și cu cât este al mai multora, cu atât mai mult este el însuși, cu atât este mai bogat… Și cu cât este mai închis în sine, cu atât există mai puțin…

Minorul reprezintă acea situație de sărăcie, pentru că pruncul înseamnă nevoie de absolut tot, dar o situație care este demnitatea cea mai mare a omului, pentru că poate primi totul.

Este interesant că tocmai în sărăcia și în slăbiciunea noastră avem puterea noastră adevărată, dacă slăbiciunea noastră este recunoscută ca fiind locul comuniunii și al iubirii față de celălalt. Acest fapt nu este valabil doar pentru prunc în raportul cu adulții, ci în orice raport de prietenie, de cuplu… Întotdeauna o limită sau o slăbiciune de-a noastră cere să fie un loc de primire reciprocă, de dar și de iertare. În noi există un prunc, care este ființa noastră cea mai profundă, care înseamnă „a fi al lui”… Este condiția noastră de fii: suntem fii, niciunul dintre noi nu este Tatăl veșnic.

Însuși Dumnezeu este „al lui”: Tatăl este în totalitate al Fiului; iar Fiul este în totalitate al Tatălui; iar Spiritul este al ambilor. Iar pruncul reprezintă acest „a fi al lui” mai bine decât toți pentru că „este al lui”. Dacă nu este al nimănui, nu există. Și este ființa care poate accepta și primi totul. Iar puterea și măreția sa constau în faptul că poate accepta și primi totul. Și în măsura în care acceptă și primește, pruncul devine adult, care la rândul său acceptă și primește pe micuț, pentru că el însuși are în interiorul său un prunc care este acceptat și primit. Așadar, Împărăția Tatălui este Împărăția pruncilor, a libertății, a fiilor.

Mamele au intuit câte ceva din acest adevăr și-I duc pruncii, pentru ca Isus să pună mâinile peste ei. Este atingerea, contactul cu Domnul.

Și-i frumos acest contact cu Domnul… Și noi Îl atingem pe Domnul în ființa noastră de prunci, în spațiul nostru cel mai profund, adică în nevoia noastră, în limita noastră. Tocmai aici suntem ca pruncii și avem nevoie să fim acceptați, primiți și atinși.

Ne amintim de femeia cu scurgeri de sânge care spunea: „Dacă voi reuși să-I ating poala hainei, voi trăi”, adică scurgerea sângelui (pierderea vieții), care de mulți ani mă chinuie, se va sfârși… Prin gestul ducerii pruncilor la Isus ca să-i atingă, mamele care le-au dat viața recunosc existența unui izvor al vieții care nu sunt ele, ci este Isus și viața Tatălui pe care El o reprezintă. Este o vindecare de acea boală, de acea viață care ne scapă printre degete, de acea moarte mereu prezentă și care chinuie viața noastră…

„Ucenicii le certau”… Pentru evreu femeile nu pot deveni discipoli. Și cu atât mai puțin pruncii. Așadar, discipolii le atenționează: Lăsați-ne în pace, pentru că avem lucruri foarte serioase de făcut, iar noi suntem discipolii marelui Învățător care acum ne învață lucruri importante, ne predă legea nouă. Deci, nu ne faceți să pierdem vremea…

Această reacție a discipolilor, care puțin mai înainte se certau pentru a afla cine este mai mare, este frumoasă… Iar Isus vrea să-i învețe acum că problema nu este cine este mai mare, ci cine este ca pruncii.

v. 14

14 Văzând aceasta, Isus a fost cuprins de indignare şi le-a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine, nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a acelora care sunt ca ei.

Este singura dată când Isus se supără pe discipoli… În alte cazuri Îi este milă sau se mânie când în sinagogă stă cel cu mâna uscată, iar ei Îl pândesc ca să vadă dacă îl vindecă.

În acest caz Isus se mânie pe cei care împiedică binele… Împotriva discipolilor simte supărare, în alte locuri va simți mânie, bucurie, va plânge… Pe discipoli se supără… pentru că ei nu au înțeles nimic… Și acest fapt este mângâietor pentru noi.

Discipolii nu au înțeles nimic despre lucrurile cele mai profunde, cele pe care Isus le predă discipolilor: ce înseamnă a fi discipol.

Isus spune: „Lăsați pruncii să vină la Mine!”

„A veni la Isus” este mântuirea; a călători eu El, Fiul. Așadar, lăsați-i să vină. Nu-i împiedicați.

„Pentru că Împărăția este a celor care sunt ca ei”. Împărăția lui Dumnezeu este Isus, care e Fiul. Iar Fiul este al fiilor, la fel ca Tatăl. Iar fiii sunt cu toții prunci. Căci toți suntem fiii cuiva.

Relația noastră fundamentală este cea de fiu. Este adevărat că suntem și părinți, dar în esență nu suntem părinți, ci fii, dacă acceptăm.

Sunt fiul părinților mei? Da și nu. Este adevărat că sunt și fiul lor. În realitate, eu sunt nevoie de acceptate absolută, care ar fi întruchipată de figura mamei, și de încredere absolută, care ar fi întruchipată de figura tatălui… Dar nici maica mea nu mă acceptă în mod absolut, pentru că are limitele ei, nici în tatăl meu nu mă pot încrede în mod absolut, pentru că are limitele lui, căci este muritor sau deja a murit…

Nevoia mea absolută de a fi fiu, de a avea o maică și un tată, îmi vestește nevoia mea după Dumnezeu: de a fi primit în mod absolut și de a putea avea o încredere absolută și stabilă, care împreună-mi definesc identitatea, ființa mea de fiu al lui Dumnezeu.

Acest fapt înseamnă a deveni adult din punct de vedere spiritual. Adică eu nu mai am nevoie nici de tata și nici de mama, pentru că am aflat încrederea mea, prezentă în interiorul meu: „Tatăl meu și maica mea m-au abandonat, dar Domnul m-a primit”.

Nevoia mea fundamentală de a fi primit, părinții mei mi-au satisfăcut-o după cum au putut. Dar ei nu sunt perfecți. Căci dacă ar fi perfecți, i-aș adora… Și ar fi Dumnezeul meu. Dar ei nu sunt Dumnezeul meu, iar eu trebuie să-i las… Și-i las cu pace și seninătate când descopăr că ceea ce ei mi-au dat era numai un semn a ceva mai profund, pe care deja îl am în interiorul meu.

Evreul devine adult la treisprezece ani: nu mai este fiul părinților săi, ci este fiul Cuvântului, bar mitțvah. De ce? Pentru că la treisprezece ani deja cunoaște Scriptura, deci Îi cunoaște pe Tatăl și pe Maica, și este la fel ca părinții săi, adică fiul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să fiu adult: sunt egal cu părinții mei, pentru că și eu sunt fiul lui Dumnezeu. Iar părinții mei au fost mijlocitori pentru ca eu să devin fiul lui Dumnezeu, nu fiul lor. Această descoperire – a fi fiu – reprezintă începutul libertății persoanei. Dacă nu, mereu voi căuta să fiu fiul părinților mei și mereu voi fi sclav; sau fiul altora, ceea ce este și mai rău, sau fiul idolilor mei (spre exemplu al muncii, al plăcerilor)… Însă eu sunt fiul lui Dumnezeu și toate celelalte urmează după dacă mă ajută să fiu fiul lui Dumnezeu…

Din această cauză supărarea lui Isus are legătură cu acel „Nu-i opriți”. Isus se supără pe discipoli pentru că-i împiedică pe prunci să se recunoască în această realitate de fii. După cum Isus s-a mâniat pentru că în zi de sâmbătă ei nu doreau ca El să-l vindece pe omul cu mâna uscată, în acest loc este supărat pentru că ei nu doresc ca pruncii să aibă acces la adevăratul izvor al vieții și al identității lor.

„Pentru că a celor care sunt ca ei este Împărăția lui Dumnezeu”… Împărăția lui Dumnezeu aparține pruncilor, adică fiilor, pentru că Dumnezeu este Tată, iar în Împărăția Tatălui locuiesc fiii.

Fiii sunt cei care primesc totul, chiar și eul propriu.

Eul meu l-am primit. Dacă eu nu accept că eul meu este un dar primit, nu mă pot accepta.

Cele mai mari neplăceri (neajunsuri) pe care le pot avea cu mine însumi depind de faptul că eu cred (cuget) că ceea ce eu sunt trebuie în vreun fel să plătesc… Că trebuie să plătesc tot ceea ce am primit: viața, afectivitatea altora, iubirea părinților… Și pentru că Dumnezeu mi-a dat viața, cu ce trebuie s-o plătesc? Cu moartea, ucigându-mă?

Sau ajung să înțeleg că tot ceea ce am este dar și atât… Și eu sunt mulțumit să primesc totul în dar… Și numai astfel sunt liber… Dacă nu, întreaga mea viață este o robie și o obligație de a plăti faptul de a trăi, este o răscumpărare a vieții… Și astfel nu trăiesc în Împărăția lui Dumnezeu, ci în cea a Iadului: viața mea este un Iad, o răscumpărare. Dar dacă trebuie să plătesc toate lucrurile frumoase pe care le am și care mi se întâmplă, nu mai pot trăi…

Aspectul pozitiv și frumusețea copilului constau în faptul că el nu are nicio problemă în a primi totul în dar. Pruncul trăiește nevoile sale și primirea tuturor lucrurilor în dar ca pe o stare naturală… Dar, odată devenit adult, trebuie să priceapă că această stare naturală este cea adevărată: noi trebuie să trăim prin dar. Și dacă trăiesc în baza darului primit, trebuie să încep să mă dăruiesc în relațiile mele și devin adult. Deci, pot deveni tată sau maică.

Altfel, dacă trebuie să plătesc viața, de ce ar trebui să dau naștere unui fiu? Pentru a-l face să-și plătească viața?

E bine să înțelegem că „se devine” prunc. Fapt care înseamnă că întotdeauna este vorba despre o situație compromisă.

Păcatul original îl întâlnim imediat în raportul pe care-l avem cu noi înșine, și apoi în raportul cu alții și cu lucrurile. Dar mai întâi îl simțim în raportul cu noi înșine: simțim imediat că nu ne acceptăm.

Și cum pot trăi dacă nu mă accept? Primul act al pruncului, al fiului, constă în a accepta totul ca dar, în dar. Primul lucru este să mă accept pe mine. Sunt mulțumit de mine. Nu vreau să fiu diferit. Sunt eu, pentru că sunt eu: eu sunt fiu așa cum sunt, și nu pentru că sunt precum un altul.

Maturitatea înseamnă ca un om, puțin câte puțin, să se accepte pe sine: ca fiind fiu, dar să-și accepte propria identitate ca fiind primită; și deci să trăiască toate relațiile cu gratuitate, cu libertate, cu iubire, cu primire.

Dacă nu, trăim toate relațiile bazate doar pe calcul (pe profit), pe moarte…

Cu privire la mentalitatea calculului… Mulți spun că-și amintesc de rugăciune și de Dumnezeu numai când lucrurile merg rău… Este adevărat că nu-i prea frumos. Dar este minunat că un om înțelege că, în sfârșit, trebuie să se adreseze lui Dumnezeu: înseamnă că-și recunoaște limitele și că înțelege că adevăratul izvor al vieții și al tuturor darurilor este Dumnezeu. La fel ca pruncii mici care, atunci când se lovesc, imediat aleargă la părinți…

Dumnezeu este fericit când îi expunem nevoile noastre, nu atât pentru ceea ce-i cerem, ci pentru că-i cerem Lui.

Dacă ceva nu merge bine, copilul aleargă la mama… E important că merge la mama sa, pentru că are încredere în ea. La fel, prin faptul că ne rugăm lui Dumnezeu, îi arătăm încrederea noastră în El. Iar acest lucru este bun…

v. 15

15 Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”.

„Amin. Adevărat vă spun”… Cuvântul „Amin” subliniază că Isus vorbește cu autoritate divină.

„Primește Împărăția lui Dumnezeu”… Împărăția lui Dumnezeu este de primit.

„A primi” este cuvântul cel mai profund din întreaga Evanghelie.

Forma fundamentală a iubirii este primirea (acceptarea, găzduirea), și nu-i atât a face mii de lucruri pentru celălalt. A face multe lucruri pentru celălalt ar putea fi un delir de atotputernicie, un semn de egoism: „Iată, cât sunt de valoros! Câte lucruri știu eu să fac!”… Iubirea constă în a-l primi pe celălalt, a-i da spațiu, a-i face loc, a-l concepe… Acest fapt înseamnă a deveni maică. Aceasta este adevărata iubire.

Iubirea fundamentală constă în a primi: ca altul să poată exista așa cum este.

Acceptarea celuilalt așa cum este el, este lucrul cel mai dificil, dar și cel mai sublim al iubirii. Adică a-l face pe celălalt să trăiască.

Această primire (acceptare) față de celălalt, față de prunc și de toți, trebuie avută și față de Împărăția lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu este însuși Dumnezeu. Domnul vrea să fie primit. De ce? Pentru că El însuși ne primește. Dumnezeu este cineva care primește.

Și în măsura în care El ne primește, și noi ne simțim primiți, și noi Îl primim, căci, răspunzând primirii Sale, devenim ca El. Și aceasta este mântuirea: să devenim ca El.

Noi, primind, devenim ca Dumnezeu care primește.

Textul ne explică felul în care să primim: „Să primim ca pruncul”.

Copilul este cineva care primește totul. Primește și eul propriu, pentru că este primit… Și acesta e modul de a intra în Împărăția lui Dumnezeu.

Persoana este adultă în măsura în care ajunge la această acceptare și la această libertate.

Pe un om îl ajutăm să crească tocmai acceptându-l… Eu însumi cresc în măsura în care mă accept pe mine, limitele mele, calitățile și defectele mele… și tot ceea ce sunt.

Noi înșine, în raport cu alții, realizăm Împărăția lui Dumnezeu în măsura în care există această acceptare reciprocă.

Datorită acceptării, relele noastre nu mai sunt atât de grave, căci devin locul unei acceptări și mai mari; limitele noastre nu mai sunt tragice, căci devin locul comuniunii cu celălalt; calitățile noastre nu mai sunt atât de importante, căci devin o slujire pe care trebuie să o aduc celuilalt.

Tot ceea ce am și ce nu am devine un loc al comuniunii, al darului și al iertării. Devine spațiu de viață, de primire și acceptare reciprocă; devine Împărăția lui Dumnezeu.

Pruncul este modelul discipolului. Discipolii marginalizau copilașii, îi alungau, poate că-i priveau ca pe niște concurenți. Isus le spune: nu, ei nu sunt concurenții voștri, ci voi trebuie să deveniți la fel ca ei.

v. 16

16 Şi, luându-i în braţe, îi binecuvânta punându-şi mâinile peste ei.

Isus îi îmbrățișează: acesta este un gest de identificare. De fapt, Isus este primul prunc, căci El este Fiul, deci se identifică cu ei.

Pruncii aduc binecuvântarea Sa, a Fiului pe pământ. Ei reprezintă fiecare om în adevărul său cel mai profund și divin: nevoia de a fi primit și trăirea naturală a acestei primiri.

Evanghelistul notează că i-au adus copiii să-i atingă, iar Isus pune mâinile peste ei, îi îmbrățișează și-i binecuvântează… Avem identificarea între prunci și Isus. Iar Isus va spune: „De fiecare dată când ați făcut unora dintre aceștia mai mici, Mie Mi-ați făcut”…

În această lumină putem înțelege marea spiritualitate a sfintei Tereza de Liseux, Mistica micii căi a sfintei Tereza, cea a spiritului copilăresc, potrivit căreia sfințenia consta nu în a face lucruri mari, extraordinare, rugăciuni sublime, ci în a se simți fii care se abandonează în brațele lui Dumnezeu și în a trăi limitele proprii și propriile păcate ca loc al primirii, și nu ca loc al sfidării, al luptei constante împotriva sa și a altora. Și este spiritul fundamental al lui Isus, Fiul.

Dacă în cateheza anterioară am expus raportul cu celălalt, cel dintâi raport cu celălalt fiind raportul în cuplu, versetele 13-16 ne ajută să înțelegem care este acel raport profund pe care trebuie să-l avem cu noi înșine, care este rădăcina oricărui raport, și care este acel raport pe care Dumnezeu îl are față de noi: suntem fii primiți, acceptați. Și atunci eu mă primesc, mă accept pe mine.

Păcatul cel mai mare, pe care toți îl avem, este acela de a nu ne accepta așa cum suntem. Este cea mai mare insultă pe care putem să i-o aducem lui Dumnezeu: căci El ne-a făcut așa… S-au poate că El a greșit să mă facă așa? Dar El este convins că nu a greșit…

Dacă îi plac lui Dumnezeu așa cum sunt, de ce eu nu mă plac?

Toate suferințele noastre – pe care toți le avem – se datorează faptului că nu ne primim pe noi înșine așa cum suntem… Dacă avem ochi albaștri, noi vrem ochi verzi… Mereu dorim altceva în loc să ne primim așa cum suntem. Și neglijăm marea comoară, care este în fiecare dintre noi. Care? Sunt eu așa cum sunt. Eu sunt primul dar pe care Dumnezeu mi l-a făcut. Iar al doilea dar este Dumnezeu însuși, care mi se dă mie așa cum sunt.

Așadar, să trăiesc propria mea identitate, realitatea în toate dimensiunile ei ca loc al acceptării, al împăcării, al plinătății și al creșterii. Acest fapt înseamnă să devin adult, liber.

Acesta este drumul întregii vieți. Isus ne spune „să devenim”, și numai apoi intrăm în Împărăție.

Să devenim adulți și apoi discipoli, pentru că această punere a mâinilor este un semn pe care Isus îl folosește în cazul vindecărilor, dar este și un semn al consacrării, al transmiterii prezenței Sale, al însărcinării discipolilor de a fi la rândul lor cooperatorii mântuirii printre oameni.

Se pun mâinile peste diaconi, preoți și episcopi: cu adevărat sunt preoți, adică loc al prezenței lui Dumnezeu.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag