Marcu 10,17-22

Ps. 118

Acest psalm – cel mai lung din Psaltire – este în totalitate o laudă adusă legii lui Dumnezeu. Psalmistul subliniază că respectă poruncile Domnului, că în întreaga sa viață s-a străduit să corespundă darului legii Domnului.

Aparent, pare ciudat că psalmul se încheie cu cuvintele: „Umblu ca o oaie rătăcită”, după ce în tot psalmul, de-a lungul întregii sale vieți, psalmistul a lăudat legea Domnului, subliniind că o respectă, invitându-i și pe alții să o respecte. Totuși, versetele finale ne propun experiența psalmistului care, ajuns la sfârșitul vieții, Îi cere Domnului: „Caută-l pe slujitorul Tău”…

După ce pe timpul întregii sale vieți psalmistul a căutat să respecte legea, la final dorește ca el să fie cel căutat de Domnul. Psalmistul s-a angajat cu toate puterile pe acest drum al legii și dorește să meargă până la capătul lui. Pe de o parte, avem alegerea de a respecta legea, pe de altă parte, conștiința unei căutări mai profunde a Celui care a dăruit această lege.

Psalmul ne introduce în textul evanghelic. Dar mai întâi prezentăm contextul…

Deoarece ați venit mai mulți pentru prima dată să ascultați catehezele, doresc să vă spun că avantajul Evangheliei după Marcu constă în faptul că este „circulară”: când ajunge la final, te trimite la începutul ei. Așadar, puteți oricând să începeți să participați, căci după, rezultatul este mereu același. Mereu te poți apropia de textul lui Marcu. Și, de fiecare dată, când crezi că ai înțeles tot, pricepi că trebuie să faci un tur mai interesant. Dar tu deja ești în interiorul Evangheliei, iar turul pe care îl vei face va fi și mai interesant…

Ne aflăm în partea a doua a Evangheliei după Marcu.

Dacă prima parte a Evangheliei se adresează mulțimilor, a doua este dedicată discipolilor, pentru că ei – care L-au urmat pe Isus până în acel moment cu multă grijă – au înțeles că El era Cristosul, dar L-au înțeles exact pe dos… Prin urmare, Isus dedică partea a doua a Evangheliei instruirii alor Săi, pe cale. La cap. 9, 30, după schimbarea la față, Isus străbate Galileea și nu dorește ca cineva să știe „Pentru că îi învăța în privat pe discipolii Săi”.

Și învățătura lui Isus privește centrul Evangheliei: „Fiul omului se dă pe mâna oamenilor…”. Și-i cea mai bună definiție a lui Dumnezeu: Dumnezeu e fiul omului, și-i ceea ce toți suntem. Isus e Dumnezeu pentru că Se dă pe mâna oamenilor… Și știm ce Îi vor face… Dar El totuși se dă pe mâna noastră și tocmai de aceea este Dumnezeu, pentru că știe să dea viața, și nu să o ia.

Isus își învață discipolii despre aceste lucruri. Dar aceștia nu îndrăznesc să ceară explicații pentru că prima dată, atunci când Petru a reacționat, Isus i-a spus acestuia: „Satană, mergi înapoia Mea”.

În textul anterior discipolii erau singuri – Isus era pe munte cu Petru, Iacob și Ioan – și căutau să alunge un spirit surdo-mut. Dar nu reușeau. Anterior ei au primit puteri de la Isus și au reușit. Acum nu reușesc pentru că și ei au spiritul surdo-mut. Adică sunt surzi cu privire la centrul Evangheliei, la faptul că Fiul omului se dă pe mâinile oamenilor; și sunt muți pentru că nu-i cer explicații lui Isus. Apoi, în timp ce călătoresc, Isus îi întreabă: „Despre ce ați vorbit pe cale?”. Ei discutaseră despre „cine e mai mare…”. Semn că au înțeles pe dos învățătura lui Isus. Erau surzi și muți.

Prin urmare, Isus ia pruncul în brațe și spune: „Cine vrea să fie primul, să fie slujitorul tuturor”. Îi catehizează pe discipoli, le spune care este substanța omului: „Cine vrea să fie mare, să fie ultimul dintre toți, să fie cel mai mic”.

De ce? Pentru că însușirea celui mic constă în faptul că trăiește dacă e iubit, îngrijit, primind totul… Omul adult e cel care pricepe că a primit totul de la viață, că nu și-a dat el viața și la urmă o va lăsa aici pe toată, iar de el va rămâne ceea ce a dat, și nu ceea ce a ținut pentru el…

Pruncul este prototipul adultului. Evanghelia ne cere să devenim prunci, nu să fim prunci. Pruncul (mai bine zis, adultul) este cel care știe că tot ceea ce are a primit. Iar ceea ce primește e semnul iubirii și aceasta îi permite să se iubească pe sine și pe alții, să fie adult și să folosească în chip corect ceea ce are și este…

Relația justă cu tine însuți este cea de a te ști fiu. Dacă nu te simți fiu, ești nimeni. Iar dacă ești un nimeni, încerci să fii cineva făcând pe prostul, adică dominând, apăsând, omorând… Răul din lume izvorăște din faptul că omul nu se simte iubit, fiu, fiu al omului…

Urmează apoi raportul cu alții: în vremea aceea era problema raportului bărbat-femeie. Mai întâi de toate, omul este relație cu sine (dacă e fiu, fiul lui Dumnezeu, atunci omul știe cine este); apoi relație cu altul, care este egal cu el. Iar în cateheza noastră vom expune raportul omului cu lucrurile (cu bunurile) din lume.

Omul este relațiile sale… Și în toate relațiile omului este valabil următorul principiu: „Dacă eu vreau să posed, să stăpânesc o persoană (sau să mă posed pe mine), deja am distrus relația; dacă vreau să mă posed („Eu sunt al meu”), deja m-am distrus pentru că sunt relațiile pe care alții mi le oferă.

Același lucru este valabil în raportul nostru cu lucrurile: lucrurile ne folosesc pentru a stabili relații, pentru a trăi o viață umană! Nu sunt doar obiecte de posedat, căci așa le distrugem și ne distrugem și pe noi…

Se citește Mc. 10,17-22

17 Când pleca la drum, un om a venit în fugă şi, îngenunchind, l-a întrebat: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” 18 Isus i-a zis: „De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu. 19 Cunoşti poruncile: Să nu ucizi! Să nu comiţi adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înşeli! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!” 20 Atunci el i-a zis: „Învăţătorule, toate acestea le-am păzit din tinereţea mea”. 21 Isus, privindu-l, l-a îndrăgit şi i-a spus: „Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!” 22 Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogăţii.

Această povestire, relatată și de Matei și de Luca, privește raportul omului cu bunurile pământului. Viața noastră se decide în totalitate în raportul cu lucrurile materiale. O mare parte din relațiile noastre sunt mijlocite de lucruri, de muncă; de ceea ce facem pentru alții…

Ce valoare au bunurile?

Dacă trebuie ca noi să slujim lucrurile, atunci aceastea devin idoli, absolutul, și astfel se formează o societate nedreaptă, ne sacrificăm viața și-i ucidem pe alții pentru a poseda bunurile… E moartea!

Dacă lucrurile sunt „un bun, un bine” care ne folosește pentru a trăi și care se împarte cu alții, atunci ele sunt instrumente, și nu scopuri ale vieții. Sunt instrumente de mijlocire atât a vieții pe care o primim, cât și a celei pe care o dăm și a relației cu alții… Bunurile nu trebuie să le blestemăm, căci sunt daruri ale lui Dumnezeu și sunt locul principal în care noi decidem relațiile noastre.

Pe lângă bunurile materiale avem multe altele: bunurile inteligenței, ale inimii, ale sufletului. Toate aceste bunuri importante pe care le avem le putem investi sau în direcția iubirii (a relației), sau în cea a egoismului, a posedării: „Eu sunt al meu”.

v. 17

17 Când pleca la drum, un om a venit în fugă şi, îngenunchind, l-a întrebat: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”

Posibilitatea realizării acestei întâlniri este dată de faptul că Isus iese „în drum” să călătorească. Călătoria Sa nu-i una generică, ci Isus merge la Ierusalim pentru a Se da pe Sine, deci își împlinește drumul Său. Direcția călătoriei Sale ne descoperă sensul existenței lui Isus. Isus iese ca să străbată acest drum. Și de-a lungul acestuia are multe întâlniri, dincolo de întâlnirea continuă cu discipolii. Iar una dintre aceste întâlniri are loc cu această persoană.

Diferitele întâlniri pe care Isus le are de-a lungul drumului cu oamenii, discipolii le înregistrează pentru că-și dau seama că-i privesc direct pe ei… Deci, noi care suntem discipoli și ascultăm Evanghelia pricepem că întâlnirile pe care Isus le are cu diferiți oameni ne privesc pe noi …

Evanghelistul nu ne dezvăluie cine este omul care aleargă la Isus, pentru a permite fiecăruia să se identifice cu acesta…

Așadar, prima însușire a acestui om este că nu-l putem cataloga, nu știm cine este… Dar celelalte însușiri ale acestuia ne permit să-i alcătuim portretul: este un om care „aleargă la Isus”, iar ceilalți evangheliști ne spun că este tânăr și bogat. Subliniem dorința sa de a-L întâlni pe Isus.

Faptul că aleargă ne arată atât marea dorință a acestui om de a-L întâlni pe Isus, cât și faptul că nu vrea să piardă această ocazie unică… El vrea din tot sufletul să-L întâlnească pe Isus, să alerge în întâmpinarea Sa.

Dincolo de dracii care aleargă la Isus pentru a face o alianță, acesta este singurul om din toată Evanghelia care aleargă în întâmpinarea lui Isus.

Psalmistul notează: „Alerg pe calea poruncilor Tale, pentru că ai lărgit inima mea”. Alergarea indică inima lărgită, dornică de a-L întâlni. De fapt, alergarea acestui om se încheie în genunchi, înaintea lui Isus… Căci el știe la cine să meargă, care-i ținta alergării sale. Dorința acestui om de a-L întâlni se încheie înaintea lui Isus.

Acest om care aleargă și cade în genunchi înaintea lui Isus Îl „constrânge” pe Isus să-și întrerupă călătoria… Isus călătorește, dar se oprește înaintea lui… Ținta călătoriei Sale nu-L împiedică pe Isus să se oprească. Să ne amintim că mai înainte s-a spus că „Isus se dă pe mâna oamenilor”. Isus se dă pe mâna oricărui om, inclusiv a acestuia care aleargă la El, fără să facă deosebire între oameni.

Acest om nu-i o piedică în calea lui Isus, nu-i neprevăzutul care caracterizează zilele noastre și pe care riscăm să-l trăim ca atare, în loc să-l trăim ca pe o ocazie care ne este dăruită pentru a alerga înainta lui Isus

Isus se oprește înaintea acestui om care-l interoghează.

Despre acest om care aleargă, Matei ne spune că „e tânăr”, iar Luca ne spune că este bogat. Însă el are ceva mai mult: aleargă, vrea și are dorințe clare, după cum vom vedea… Așadar, acest om este modelul fiecărui om, căci este tânăr (are întreaga viață înainte), dar nu-i prostuț și fără un loc de muncă, ci este foarte bogat, dar vrea mai mult, pentru că toate aceste lucruri nu-i sunt suficiente.

Știe ce vrea și știe și cui să ceară… „Învățătorule bun…”… El se adresează lui Isus subliniindu-I însușirea de „bun” „ce trebuie să fac?”. Îi cere lui Isus să-l instruiască cu privire la ce trebuie să facă, întrebându-L care-i datoria sa pentru „a moșteni viața veșnică”… Întrebarea lui privește sensul existenței, al vieții, nu ceva secundar… Prin cererea „vieții veșnice, pline, realizate”, acest om exprimă dorința lui de a trăi!

El își începe discursul spunând: „Învățătorule”, în limba greacă indicând pe cineva care învață, predă lucruri importante. Așadar, acest om vrea mereu să învețe, încă se simte discipol. Deci, noi mereu trebuie să învățăm, căci omul nu se naște învățat. Iar când un om consideră că le știe pe toate, înseamnă că este un imbecil. Pentru că, cu cât un om știe mai multe, cu atât mai mult pricepe că trebuie să învețe… Deci el este un om deschis… E modelul omului deschis…

Învățătorule „bun”… un cuvânt repetat de trei ori. Altfel spus, el a aflat pe cineva de la care poate într-adevăr să învețe ceva fundamental cu privire la ce „să facă”…

„Ce să fac?” este singura problemă pe care o are omul, în timp ce animalele știu deja ce să facă, deoarece au instinctul și sunt ghidate de acesta…

Mulți oameni știu deja ce să facă, pentru că nu depășesc nivelul instinctului. Ba, mai mult, mulți regresează (decad) doar la nivelul instinctului. Însă întrebarea „ce să fac?” exprimă demnitatea omului, pentru că omul nu este programat de instinct. Ci e liber, căci nu trăiește în baza instinctului, ci a dorinței: omul este dorință infinită după fericire și după viață

Fericirea și viața omului nu constau doar în a mânca și în a se reproduce, la fel ca în cazul animalelor care, dacă au făcut acest două lucruri, și-au făcut plăcerea și datoria… Însă omul, chiar dacă ar mânca întreaga pâine din lume și și-ar satisface toate poftele instinctuale, nu înseamnă că ar fi și fericit. Ci ar fi un nefericit… Căci fericirea este cu totul altceva! Fericirea omului înseamnă iubire dată și primită, înseamnă relație. Nu-i ceva care se consumă (mănâncă), ci este un altul care ți se dăruiește și căruia tu te dăruiești.

Prin urmare, iubirea e diferită de plăcere…

Plăcerea există atât în cazul animalelor, cât și în cazul nostru. Dar iubirea este cu totul altceva: este fericire, e viața veșnică… Iubirea e singurul lucru care nu are limită… Căci toate celelalte lucruri au o limită, chiar și hrana, căci, dacă nu, explodez… Însă iubirea nu are limite, căci dacă s-a sfârșit, înseamnă că s-a sfârșit. Nu mai există… Așadar, Iubirea este sensul vieții!

Acest om a înțeles că sensul vieții nu constă în a fi tânăr, nobil, bogat… Iar noi știm că acest om este și „drept”…

Ne impresionează că acest om dorește să trăiască, iar dorința lui îl conduce la Isus. Așadar, la Isus merge omul care vrea să trăiască, să aibă o viață plină, cel care are dorințe mari… Trebuie să alergăm la Domnul pentru aceste așteptări

El merge la Isus „și-L întreabă”. Isus începe să-i răspundă.

Și fariseii Îl întreabă pe Isus, dar doar pentru a-L ispiti. Însă acest om Îl întreabă despre un lucru care l-a preocupat de-a lungul întregii sale vieți. Căci el nu era mulțumit, deși avea toate lucrurile pe care noi visăm să le avem. Acest om le are pe toate, dar totuși se întreabă (continuă să caute) și-L întreabă și pe Isus despre preocuparea sa, căci vrea să învețe… E figura omului perfect, descris până aici în Evanghelie…

vv. 18-20

18 Isus i-a zis: „De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu. 19 Cunoşti poruncile: Să nu ucizi! Să nu comiţi adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înşeli! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!” 20 Atunci el i-a zis: „Învăţătorule, toate acestea le-am păzit din tinereţea mea”.

Prima slujire pe care Isus o aduce acestei persoane constă în a o face să fie conștientă de cuvintele pe care le-a spus, de dorințele sale.

Faptul că Isus îi răspunde printr-o întrebare: „De ce Mă numești bun?”, ne arată că Isus este foarte atent la cuvintele care-i sunt adresate. Isus ascultă… Prima slujire pe care o aduce acestui om constă în faptul că-l ascultă. Ascultarea altuia este prima formă de primire. În același timp Isus îl invită să înțeleagă cuvintele pe care el însuși le-a spus: „De ce Mă numești bun?”… Pentru că „Nimeni, ci numai Dumnezeu e bun!”…

Te rog să-ți dai seama ce spui, căci dacă tu Mă numești „bun” și dacă numai Dumnezeu e bun, înseamnă că știi cu Cine ai de-a face… Încearcă să tragi concluziile, din cuvintele pe care le-ai rostit… Isus vrea să-l ajute să conștientizeze ce a spus…

Toți spunem că Dumnezeu este „bun”, dar înseamnă e „binele tău”, iar binele tău înseamnă absolutul. Tot restul este bun în măsura în care-ți folosește să ai acest Bine, absolutul… Dacă nu este așa, înseamnă că binele tău, dumnezeul tău, este un altul… Așadar, cine e Dumnezeul tău, adică binele tău? Este într-adevăr Cel care-ți dă viața? Tu „Mă numești Învățător bun” și știi că numai Dumnezeu e bun… Așadar, Dumnezeu este binele tău, sau binele tău sunt bunurile pe care le ai, fiind un idolatru?

Înaintea întrebării acestui om, după ce într-un prim răspuns Isus l-a ajutat să priceapă însemnătatea cuvintelor sale, Isus continuă: „cunoști poruncile…”. Isus îl primește pe acest om, dar nu se limitează să-i amintească doar poruncile. Ci Isus afirmă: „Tu deja cunoști poruncile”, ca și cum Isus ne arată că deja-l cunoaște pe acest om. Și apoi îi amintește ce stă scris în Lege. În textul nostru Isus amintește numai unele porunci „nu ucide, nu săvârși adulter, nu fura, nu minți, cinstește-ți părinții”… Aceste porunci exprimă pe de o parte relația cu alții și, în afară de ultima, sunt porunci negative, exprimând ceea ce un om este chemat să nu facă sau să evite. Dar toate aceste porunci, acest om deja le-a respectat, căci dacă Isus îi zice: „Tu cunoști poruncile…”, îi spune oarecum ce trebuie să mai facă… adică acest om trebuie să priceapă sensul acestor porunci. Trimițându-l la porunci – pe care acest om ne va arăta că deja le respectă – Isus îi transmite un mesaj clar: ori înțelegi sensul poruncilor, ori în spatele respectării poruncilor nu se află nimic care-ți dă sens vieții

Este interesantă alegerea acestor porunci. Mai întâi de toate, pe acestea le respectă și un mort: mortul nu înfăptuiește adulter, nu fură, nu minte, nu ucide, nu-și necinstește părinții…

Isus răspunde așa…

Mai înainte un cărturar Îl întreabă pentru a-L ispiti: „Care este porunca cea mai mare din lege”, iar Isus răspunde diferit: „Ascultă Israele, Domnul e Dumnezeul nostru… Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta… și pe aproapele îl vei iubi ca pe tine însuți”.

În textul nostru Isus a lăsat în mod intenționat deoparte porunca iubirii lui Dumnezeu, a iubirii aproapelui și a iubirii de sine… Iubirea de sine este fundamentală, căci cine nu se iubește pe sine, nu iubește pe nimeni. Iar Isus a lăsat deoparte porunca iubirii pentru că de acum înainte există o nouă formulare a acestei porunci. Altfel spus, nu-i suficient să respecți poruncile, doar nefăcând răul, căci viața e cu totul altceva: viața „este a iubi” și a investi în iubire toate energiile și toate bunurile noastre pentru a-L iubi pe Dumnezeu, căci și El ne-a iubit așa, căci ne-a dat totul, până la a ni Se da pe sine… Iar apoi să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine. Noi ne iubim pe noi înșine numai dacă știm să iubim!

Este frumos că Isus fixează un nivel minim, adică lucrurile pe care să nu le facem. Este important să știm lucrurile pe care nu trebuie să le facem, căci un om ar putea să se întrebe: „Ce rău este în a ucide, în a înșela?…”. O conștiință negativă (cu ce nu trebuie făcut), minimă, este fundamentală… dar nu aceasta este viața. Poruncile negative folosesc pentru a denunța moartea…

Acest om este unul viu, care spune că mereu a respectat poruncile, încă din pruncie… Și totuși nu e mulțumit – și pe bună dreptate – pentru că-i lipsesc lucrurile principale…

Înaintea lui Isus care-i amintește aceste porunci, acest om continuă dialogul și din nou îl numește „Învățător”, deși nu-i mai spune „bun”. Și adaugă „pe toate le-am respectat încă din tinerețea mea”. Altfel spus, acest om respectă legea. Nu este un om care nici măcar nu cunoaște legea și care ar trebui să treacă de la un comportament dezordonat la unul just… Dar faptul că el a respectat toate poruncile și n-a fost mulțumit, ne spune că și așa-zisul om drept trebuie să facă o schimbare, un salt de calitate… Spunând că pe toate le-a respectat încă din tinerețe și mergând la Isus pentru a-L întreba ce să facă, înseamnă că tot ceea ce a făcut până în acest moment nu îl mulțumea, nu-i ajungea… Altfel spus, el recunoaște că simpla respectare a poruncilor nu-i e suficientă… Așadar, un om ar putea chiar să respecte toate poruncile, dar acest fapt tot nu i-ar da plinătatea vieții.

Prin faptul că nu se autojustifică, acest om se detașează de sine: „Respect poruncile, dar respectarea lor nu-mi umple viața”. Omul a înțeles că, dincolo de respectarea legii, relațiile sunt cele care dau sens vieții, adică relațiile caracterizate de iubirea față de Dumnezeu, față de aproapele și față de sineTocmai această iubire umple, mulțumește viața, și dă o însemnătate respectării poruncilor. Dar dacă lipsește iubirea, respectarea poruncilor este deșartă. La urmă pot să mă laud că am fost bun în a respecta poruncile, dar mi-o spun mie, fără să am relații de iubire, deci mă închid într-o singurătate care nu mă mulțumește.

Prin întrebarea sa, acest tânăr, căruia nu-i lipsea nimic, ne arată că înțelege că-i lipsește elementul fundamental, iubirea, relația… Nu-i suficientă dreptatea, nici bogăția, ci-i nevoie de iubire. Dar ce implică iubirea?

v. 21

21 Isus, privindu-l, l-a îndrăgit şi i-a spus: „Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!”

Isus continuă dialogul cu el. Dar mai înainte de cuvinte, comportamentul lui Isus va da un sens cuvintelor, fiind inima acestui text: „Isus, privindu-l în interior, l-a iubit”… Înainte de a-i spune ce-i lipsește, îi dă ceea ce-i lipsește. Isus îi comunică privirea Sa, dar mai presus de toate îi dă iubirea Sa

Acest detaliu – faptul că Isus, privindu-l, l-a iubit – este prezent numai în Evanghelia după Marcu. Și cu multă probabilitate textul este al lui Marcu. Marcu este acel tânăr care va ieși din Cenacol în Grădina Măslinilor. Marcu provenea dintr-o familie bogată, era stăpânul Cenacolului – o sală mare în care încăpeau toți – și apoi va reapărea în timpul învierii. Așadar, mai întâi L-a urmat de departe, căci a fugit, dar apoi s-a reîntors și este Marcu, evanghelistul. Cu multă probabilitate acest text vorbește despre Marcu, pentru că numai cel în cauză poate spune: „m-a privit cu iubire”. Un altul nu poate spune aceste cuvinte. Și este singura dată când se spune despre Isus că „privește cu iubire”. Că acțiunea privirii este iubire: „Îl privește cu iubire”.

Iubirea lui Isus nu este generică (vagă, nedeterminată), în sensul că Domnul îi iubește pe toți la modul general… Ci Domnul îl iubește pe fiecare om, privindu-l în ochi… Textul ne descrie o experiență și ni se dezvăluie de unde se nasc cuvintele lui Isus: mai înainte ca Isus să-i spună aceste cuvinte tânărului, îl privește și-l iubește. Apoi cuvintele pe care le va rosti se vor naște din această privire iubitoare. Prin urmare, cuvintele pe care eu le ascult se vor naște în interiorul acestui raport cu Isus, în interiorul acestei priviri: aici eu primesc și pricep cuvintele Lui. Altfel, există riscul să privesc aceste cuvinte ca pe o normă, ca o poruncă, în plus față de cele pe care de abia mi le-a amintit Isus.

La început avem raportul pe care Isus îl instaurează cu acest om care a venit la El. Dar acum inițiativa trece prin ochii lui Isus.

Tânărul aleargă la Isus, îl numește „Învățătorule bun”, cu convingerea că el Îl iubește pe Isus. Apoi Isus se apără pentru a-l pune pe tânăr pe calea justă: „Cine este bun”. Însă acum Isus Îl privește și-l iubește și merge la tânăr. Apoi îi face propunerea.

Isus îl iubește, pentru că vede că a ajuns la punctul just al vieții sale, pentru a înțelege sensul vieții, pentru că acest tânăr le are pe toate, dar a priceput că-i lipsește lucrul esențial. Adică este un om care, în sfârșit, și-a dat seama ce este viața. Deci, Isus se decide să-i dea adevărata viață… Lucrurile esențiale nu sunt lucrurile pe care le avem, nici noutățile, nici tinerețea, care oricum o pierdem, ci sunt cu totul altceva…

În Exercițiile spirituale ale sf. Ignațiu, la nr. 15, sf. Ignațiu îi spune unui om că trebuie să se decidă și-i sugerează că, pentru a decide, să se retragă, „pentru ca să se întâlnească Creatorul cu creatura. Iar creatura va putea alege ceea ce este mai bine pentru ea, odată ce Creatorul o îmbrățișează”. La fel ca în versetele noastre: în interiorul acestei priviri a lui Isus față de om, a acestei relații, omul poate înțelege ceea ce-l ajută… În textul nostru avem această relație în care nu mai există niciun mijlocitor între Creator și creatură. Noi suntem chemați să avem acest raport personal cu Domnul, în care ne decidem viața noastră așa cum acest om a făcut, mergând la Isus. Iar după această privire, Isus îi spune acestuia: „un singur lucru îți lipsește”. Adică, tu aproape te-ai realizat.

Dar ce-i lipsește?

Îi lipsește exact ceea ce are, bunurile sale. Are prea multe! Așadar, ceea ce-ți lipsește sunt toate bunurile pe care le ai. Ele riscă să fie o piedică în calea vieții fericite… căci devin idolul tău… le sacrifici viața, pierzând sensul vieții. Riști să nu mai trăiești.

„Un singur lucru îți lipsește”. Prin urmare, urmează porunca: „Mergi! Vinde ceea ce ai, dă-l săracilor, și vei avea o comoară în cer. Apoi vino și Mă urmează”… Pentru că îți lipsește ceea ce ai, trebuie să vinzi ceea ce ai: e o invitație la libertate

Căci tu nu ești „ceea ce ai”, ci „ceea ce dai”! Și când nu ai nimic, te dăruiești pe tine și ești tu însuți și iubești… Dacă nu, ești o mediere de lucruri și ai o viață subjugată de lucruri.

„Vinde și dă săracilor”, Isus îl invită să trăiască relații frățești, să înceapă să construiască relații. Ceea ce ți-a fost dăruit, dăruiește! Însușește-ți această logică.

Folosirea bunurilor nu este lăsată pentru a le aduna (strânge), căci, dacă ar fi astfel, ți-ai sacrifica viața pentru a agonisi tot mai multe bunuri, dar astfel le-ai sustrage altora… Bunurile sunt mijloace în vederea unei vieți umane și frățești posibile tuturor… Ele ne ajută să trăim. Noi nu trebuie să trăim pentru a sluji bunurile, ci ele ne ajută pe noi să trăim, pentru a crea relații pozitive. Dacă nu, folosesc pentru a face războaiele și nedreptățile pe care le cunoaștem din istoria lumii, de la Cain încoace…

Prin privirea și prin cuvintele Sale, Isus dorește să ajute acest om să înțeleagă o nouă perspectivă, care marchează trecerea de la o viață a respectării poruncilor, bazată pe „să nu, să nu faci”… la o viață capabilă să iubească.

Când textul ne spune că „Isus l-a iubit”, acest om devine capabil să permită să fie iubit. Și, permițând să fie iubit, devine capabil să iubească, să fie ca Isus. Și acest lucru îi lipsea, iubirea, care dă însemnătate tuturor celorlalte bunuri pe care le deține.

De aceea, adevăratul act al credinței în viață toți îl înfăptuim când murim: atunci lăsăm totul… Dacă un om devine liber mai înainte de moarte, atunci știe să trăiască mai bine…

Pentru a înțelege cum să trăiască, omul trebuie să-și pună următoarea întrebare: „Ce aș fi vrut să fac înainte de moarte?” Aș fi vrut să stabilesc relații, să creez bunătate, sau aș fi vrut să strâng multe lucruri, făcându-i pe fiii mei să se certe pentru ele? În general frații se ceartă pentru moștenire.

Porunca iubirii aproapelui îndeamnă la împărțirea cu alții, la solidaritate… Și fiecare o va împlini cum poate. Apoi, în ceasul morții, toți ne eliberăm de toate bunurile: această eliberare de toate este actul nostru de iubire și de credință, chiar dacă nu-l vrem. Așadar, toți suntem mântuiți. Însă, dacă un om reușește să se elibereze mai înainte de lucruri și să trăiască liber, atunci va înțelege motivul pentru care trăiește în lume și care este folosirea corectă a bunurilor. Bunurile sunt lăsate ca să le folosim în mod pozitiv pentru noi și pentru alții.

Isus ne invită să lăsăm, căci pentru a merge în urma Lui, pentru a fi liberi, nu putem să purtăm toate bunurile noastre după noi… Acest fapt, în Biblie, este valabil în cazul fiecărei întâlniri, de la Geneză (de la lăsarea tatălui și a mamei pentru a se căsători), până în zilele noastre, pentru a putea stabili noi relații.

Însă acesta este un drum spre libertate, pentru că riscul este ca să ne sacrificăm viața strângerii bunurilor, deci idolilor. Noi credem că bunurile noastre ne realizează, dar în realitate ne întemnițează

Există o mare ispită: bunurile pe care credem că le posedăm, de fapt, ne posedă. Poate fi vorba de bunurile materiale, de calitățile pe care le avem… Dacă noi le adunăm pentru a poseda, pot fi o mare capcană.

Lângă mare, discipolii au lăsat până și mrejele, adică ei au fost dispuși să lase chiar și darul lui Dumnezeu. Există un dar pe care suntem chemați să-l lăsăm, ca să fim cu Dăruitorul, pentru că darul nu-i la nivelul Dăruitorului. Noi nu putem face un idol din darurile lui Dumnezeu. Dacă nu suntem dispuși să lăsăm bunurile, niciodată nu-L vom urma pe Isus în mod deplin. Pentru că vom fi mereu ghidați de frică: de frica de a pierde lucrurile strânse, care este identică cu frica de a ne pierde… Și prin posedare vrem să ne garantăm viața.

Acest om, aflându-se înaintea lui Isus, e chemat să decidă ce vrea să facă, pe cine să urmeze… În toată viața sa a vrut să decidă ceva…

În final avem cuvintele lui Isus: „Urmează-Mă”… E porunca iubirii lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este omul Isus.

„Învățătorule bun”.

„De ce Mă numești bun? Știi că numai Dumnezeu e bun. Dacă știi, atunci urmează-Mă”. De fapt, după VT, omul poate să-L urmeze doar pe Dumnezeu și Cuvântul Său… „Blestemat omul ce urmează un alt om”…

Iar, „a merge în urma lui Isus” înseamnă că tu-L urmezi pentru că-L iubești… pentru că vrei să fii cu El și ca El… Și acesta e sensul vieții pentru toți!!! Cu Fiul, și noi suntem fiii lui Dumnezeu și suntem frații altora…

Reacția acestui om – care-i Marcu – știm că apoi s-a schimbat… Însă Evanghelia lui Toma, ne oferă o altă variantă a răspunsului pe care i-l dă Isus: „Tu spui că ai respectat mereu poruncile, însă stai înaintea Mea îmbrăcat în purpură, iar frații tăi mor de foame”… Pentru că-l iubește, își permite să fie ironic cu el…

v. 22

22 Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogăţii.

Înaintea acestui cuvânt al lui Isus nu mai sunt cuvinte de spus din partea acestui om. Reacția la Cuvântul lui Isus stă într-un mod de-al său de a face… De obicei se întâmplă așa: răspunsul adevărat îl dăm prin ceea ce facem.

Însă el „este trist”. Și această întristare e pozitivă pentru că înseamnă că a înțeles despre ce este vorba, care este miza.

Și întristarea lui va lucra. Este adevărat că există o întristare rea, care te determină să faci răul, și-i acea întristare care te copleșește atunci când nu faci binele, pentru că încă nu te simți capabil să-l faci, încă te simți legat de rău; și există o întristare rodnică. Este adevărat că Dumnezeu vorbește mereu prin bucurie, deciziile se iau în timpul bucuriei. Deciziile luate în timpul întristării mereu sunt toate greșite… Însă întristarea acestui om este pozitivă pentru că-i transmite următorul mesaj: nu poți trăi așa. Și era acea întristare care a stârnit căutarea sa încă de la început: el le avea pe toate, ce dorea mai mult? El vrea mai mult pentru că era nemulțumit și pentru că există mereu ceva mai mult. Iar omul vrea „ceva mai mult”.

Iar sensul vieții este acel „mai mult”. La fel ca la nunta din Cana, când Isus a adăugat 600 litri de vin după ce ei au băut deja tot. Dar vinul nu este necesar. Însă vinul este acel „mai mult” tipic omului, adică iubirea.

Iubirea nu folosește la nimic. Însă totul folosește pentru a iubi, pentru că viața constă în a iubi. Și dacă un om nu iubește, e trist…

În Mt. 14, 34 avem omul opus scenei noastre, avem omul care muncește pământul care nu era al său, dar descoperă o comoară, și pentru a o avea, trebuie să cumpere acel pământ… El nu îi spune soției: „Ce nenorocire, noi trebuie să vindem tot pentru a cumpăra acel pământ…” Ci merge plin de bucurie și cumpără acel pământ, pentru că a aflat comoara… Altfel spus, bucuria descoperirii comorii, adică a vieții, te ajută să acționezi corect.

Dar pentru a ajunge la această bucurie, omul trece mai întâi printr-o întristare, pentru că aceste bunuri el nici nu le are și nici nu le-a avut (adică bucuria și viața).

El a intuit că există o bucurie, dar pe care încă nu reușește să și-o însușească.

Să ne amintim că Isus l-a privit în interior, l-a iubit și i-a spus… adică acea iubire rămâne… Pentru că iubirea lui Isus nu-i condiționată de tipul răspunsului acestui om. Isus nu-l șantajează, nu-i spune: „Mergi, vinde, dă săracilor, și apoi vino, că te voi iubi, iar tu Mă vei urma…”. Nu! Ci această iubire pe care Isus i-a dat-o de la început era necondiționată, fără ca Isus să aștepte răspunsul. Tocmai din această cauză acest om va putea să plece… dar să rămână însoțit de această iubire a lui Isus pentru el.

Iubire ne însoțește mereu. Deși Isus nu-l reține lângă El pe acest om, nu se grăbește, ci lasă să acționeze iubirea Sa. Isus nu se neliniștește, nu este nerăbdător să realizeze cine știe ce… pentru acest om. Nu-l recheamă la El să-i spună: „Vezi că încă nu ai înțeles, deci vino să-ți explic mai bine”… Pentru că lucrurile nu merg așa!

Isus îl lasă să plece.

Eu nu pot să-i bag cu forța în cap iubirea unui om.

Iar el Îl va urma de departe până în Grădina Ghetsimani și va fugi. Apoi îl vom afla în scena învierii. Și el a scris Evanghelia.

Acest drum este lung și pentru el, dar a înțeles multe… A priceput că le avea pe toate, dar că-i lipsește un lucru, adică tot ceea ce are, și a înțeles că lucrul care-i lipsește l-a văzut, fiind acea iubire. Dar este stăpânit de lucruri și încă nu se simte liber și e trist din această cauză…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag