Marcu 10,46-52

„Ce vrei să fac pentru tine?”

A vedea înseamnă a veni la lumină, a se naște.

Aceasta este ultima minune înfăptuită de Isus, este ținta lucrării Sale: să ne deschidă ochii pentru a vedea gloria (slava) Sa pe cruce și pentru a-L urma pe drumul vieții Sale.

Spre deosebire de Iacob și Ioan, orbul știe că nu vede și știe ce să-i ceară. Și obține.

Imediat după, începe ultima săptămână a lui Isus. De ce, în Evanghelia după Marcu, orbul este singurul beneficiar al unei minuni, are un nume, și este singurul care-l strigă pe Isus pe nume?

Când un om primește numele? Când îl strigă pe un altul pe nume? Ce simt când mă identific cu orbul, cu discipolii, cu mulțimea? Observând ceea ce face orbul și ceea ce primește, ce este „credința care mântuiește”, la care se referă Isus?

Ps. 146 *(145)

Acest psalm vorbește despre acțiunea (lucrarea) lui Dumnezeu în istorie, care constă în a îndrepta toate lucrurile care sunt strâmbe și în a-l restitui sieși pe om.

În această cateheză vom prezenta ultima minune săvârșită de Isus, singura minune prezentă în a doua parte a Evangheliei.

E o minune importantă, pentru că marchează încheierea activității lui Isus: după această minune, Isus intră în Ierusalim și încep ultimele șase zile ale vieții Sale. Aceste șase zile ne amintesc de cele șase zile ale creației.

După cum în prima zi a facerii a fost lumina, în textul nostru ne aflăm mai înainte de prima zi. Și mai înainte de prima zi, Isus creează ochiul, pentru ca noi să vedem lumina.

Minunea din aceste versete are scopul de a ne da „ochiul”, vederea.

Problema fundamentală a omului este continua sa preocupare cu privire la ce trebuie să facă, în ce fel să schimbe realitatea (lumea). În realitate există puține lucruri, sau chiar niciunul, care trebuie schimbate în lume. Mai mult, dacă am fi schimbat mai puține, ar fi fost mai bine… Unele lucruri se schimbă de la sine, pe cont propriu…

Adevărata problemă nu constă în a schimba, ci-n a avea ochi diferiți pentru a vedea realitatea. Adevărata problemă este cu ce ochi privesc…

Credința nu-i ceva ciudat, nu-i cea a omului care are vedenii, halucinații, ci înseamnă a vedea realitatea cu ochiul lui Dumnezeu.

Deja am subliniat în repetate rânduri că toate religiile țintesc iluminarea. Iluminarea înseamnă a veni la lumină, a se naște. Iluminarea este credința, care constă în a vedea realitatea cu ochii lui Dumnezeu. Aceasta este marea minune… În a vedea realitatea cu ochiul lui Dumnezeu care este iubire, este „simpatie” față de toți, care iubește toate creaturile Sale și le înconjoară cu lumina Sa. A privi întreaga realitate astfel înseamnă a fi născuți.

Lumina nu schimbă nimic din esența realității. Dacă stingem lumina, toate sunt la fel ca mai înainte, dar fără lumină totul este diferit. Fără lumină, este adevărat că realitatea există, dar ea ne face rău, căci noi, nevăzând, ne lovim de ea. În schimb, lumina ne ajută să trăim realitatea așa cum este, să o înțelegem, să o iubim, să ne raportăm față de ea în mod corect.

Toate relele pe care le avem ni se trag de la acest raport incorect cu realitatea.

Se citește Mc. 10, 46-52

46 Şi au venit la Ierihon. Pe când ieşea din Ierihon cu discipolii săi şi cu o mulţime numeroasă, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea la marginea drumului. 47 Auzind că este Isus din Nazaret, a început să strige şi să spună: „Isuse, Fiul lui David, îndură-te de mine!” 48 Mulţi îl certau ca să tacă, însă el striga şi mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!” 49 Oprindu-se, Isus a spus: „Chemaţi-l!” Şi l-au chemat pe orb, spunându-i: „Curaj, ridică-te, te cheamă”. 50 Iar el, aruncându-şi haina, a sărit în picioare şi a venit la Isus. 51 Isus l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a spus: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea”. 52 Atunci Isus i-a zis: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” Îndată şi-a recăpătat vederea şi îl urma pe cale.

Minunea anterioară privea tot vindecarea unui orb; în Mc. 8,22, orbul din Betsaida a fost vindecat în două etape: mai întâi nu vedea, apoi vedea oamenii precum niște pomi care umblă și a urmat a doua vindecare…

Apoi imediat a început a doua parte a Evangheliei, în care Isus a explicat pătimirea Sa. Am avut cele trei prevestiri ale morții și învierii și împotrivirea discipolilor față de pătimire. În final avem repetarea minunii vindecării orbului. Apoi se va povesti pătimirea lui Isus.

Această minune este concluzia tuturor minunilor. Isus întreabă: „Ce vrei ca Eu să fac pentru tine?” În acest punct al Evangheliei discipolul ar trebui să știe ce să vrea: să vrea să vadă!

Întrebarea pe care Isus o pune orbului este aceeași pe care le-a adresat-o lui Iacob și lui Ioan: „Ce vreți ca Eu să fac pentru voi?” Ei doreau să stea unul de-a dreapta și unul de-a stânga în Împărăția Sa. Și astfel a urmat o întreagă discuție despre „glorie”.

Problema privește orbirea: „Ce vrei ca Eu să fac pentru tine?” Iacob și Ioan doreau gloria: unul la dreapta și unul la stânga. Și Isus le răspunde: „Voi nu știți ce cereți”, explicându-le că gloria Sa va fi crucea.

Acest om cere să vadă. De acum înainte, întreaga Evanghelie va avea ca temă principală „vederea”. Crucea va fi în totalitate vedere, învierea va fi în totalitate vedere.

Această minune, care precede povestirea pătimirii, ne furnizează vederea de care avem nevoie pentru a contempla pătimirea. Evanghelia este un dar – întotdeauna este vestirea unui dar – este darul de a putea vedea, de a putea contempla pătimirea și de a fi mântuiți.

Revin asupra noțiunii „a vedea”, căci a vedea pătimirea Domnului înseamnă a fi luminat. De ce? Până când un om nu vede iubirea absolută a lui Dumnezeu pentru el, încă nu a înțeles sensul vieții sale, demnitatea sa; încă n-a venit la lumină, nu înțelege de ce se află pe lume. Numai văzând pătimirea lui Dumnezeu pentru el, omul vine la lumină, iar lumina este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru el. Și această iubire este sensul vieții sale și dă sens tuturor celorlalte lucruri.

Aceasta este luminarea la care vrea să ne conducă Evanghelia.

Să vedem cum se întâmplă minunea. Să notăm că se spune explicit că această minune este minunea credinței: „Credința ta te-a mântuit”.

v. 46

46 Şi au venit la Ierihon. Pe când ieşea din Ierihon cu discipolii săi şi cu o mulţime numeroasă, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea la marginea drumului.

Ne aflăm la Ierihon, care se află la 400 de metri sub nivelul mării. Pentru a merge la Ierusalim trebuie urmat un drum care urcă. Ierihonul se afla la intrarea în pământul făgăduinței și era un oraș care nu putea fi cucerit ușor. Orașul a fost cucerit când izraeliții s-au învârtit în jurul lui, sunând din trâmbițe. Iar când a fost cucerit, Iosua a spus: „Blestemat Ierihonul și cine-l va reconstrui”. Iar în trecut, Ierihonul a fost reconstruit cel puțin de șase ori. E orașul cel mai reconstruit, care apără pământul făgăduinței și împiedică intrarea în pământul făgăduinței. Ierihonul este simbolul orbirii noastre.

Augustin interpretează acest oraș ca fiind simbolul omului, pentru că cuvântul Ierihon are aceeași rădăcină a cuvântului „lună”: este precum omul care mereu este la fel și mereu este diferit, dar este în mod monoton la fel, căci merge și vine, merge și vine, dar niciodată nu are o stabilitate

Iar Isus trece prin Ierihon, prin această instabilitate (orbire a omului), prin această barieră care împiedică intrarea în pământul făgăduinței.

Isus trecu cu „ucenicii Lui și cu mulțime mare”. În această mulțime se află un om, Timeu (și tatăl său se numește tot Timeu), care are unele trăsături interesante: cea dintâi constă în faptul că este orb la fel ca discipolii care, puțin mai înainte, cereau să stea de-a dreapta și de-a stânga în gloria Sa, și nu înțelegeau ce este gloria. Prima însușire a discipolului este cea de a fi orb. Dar nu orb fizic, ci orb față de ceva precis, de glorie. Iar gloria este tocmai valoarea vieții… E o formă de daltonism, suntem orbi față de culoarea lui Dumnezeu, tot restul îl vedem bine.

A doua însușire constă în faptul că stă șezând. Discipolii sunt chemați să călătorească, să meargă în urma lui Isus. Dar Bartimeu este orb și stă șezând…

A treia trăsătură constă în faptul că discipolii trebuie să urmeze un drum, dar acest orb șade „în afara drumului”, nu pe cale. Însă are o însușire pozitivă: „este cerșetor”, adică cere. Cerșetorul este un om care cere.

El este un om care cere. De ce? Pentru că știe că este orb.

În timp ce discipolii sunt orbi, nu văd, stau șezând și sunt în afara drumului, dar nu știu aceste lucruri. Acest orb are avantajul că își cunoaște situația.

Sensul părții a doua a Evangheliei constă în a ne conduce să înțelegem că suntem orbi și că putem fi vindecați, ca să știm ce să-i cerem Domnului.

v. 47

47 Auzind că este Isus din Nazaret, a început să strige şi să spună: „Isuse, Fiul lui David, îndură-te de mine!”

Acest om este orb, dar poate să audă… și a auzit că trece Isus. Începutul credinței izvorăște din ascultare. Și acest om poate vorbi, deci începe să strige: „Isuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” Aceasta este rugăciunea fundamentală a Evangheliei. Și e ultima rugăciune.

Sensul acestei rugăciuni constă în două lucruri: acest om îl cheamă pe nume pe Isus; este singurul în toată Evanghelia care pronunță cuvântul Isus. În Evanghelie niciun om nu L-a strigat vreodată pe nume.

„A striga pe nume o persoană” înseamnă a fi în relație, a fi prieteni. „Isus” este numele lui Dumnezeu care mântuiește.

Acest om cunoaște numele și-L strigă pe Isus pe nume; de ce? Pentru că este orb, cerșetor, stă șezând și este în afara drumului! Tocmai pentru că este pierdut are dreptul să-L cheme pe nume. El îl strigă pe „nume”, care înseamnă „Dumnezeu mântuiește”.

Această rugăciune cuprinde orice rugăciune, pentru că conține numele – relația cu Domnul – apoi, orbul exprimă adevărul său de om: „Ai milă de mine”. Acest om a înțeles că Domnul este milă, iar el are nevoie de milă.

Acesta este începutul luminării: a înțelege că eu am nevoie de lumină, adică a pricepe că eu stau șezând, că sunt orb, în afara drumului…

Noi credem că „luminatul” este omul bun, perfect, care a înțeles totul… dar un astfel de „luminat” e periculos…

Luminatul adevărat este omul care știe că nu vede, că este în afara drumului, că nu umblă, că are nevoie de ajutor, și, astfel, cu umilință îndrăznește să ceară. Și tocmai astfel, chemându-L pe nume, intră în raport personal cu Dumnezeu.

Acest om are însușirea de „cerșetor”: e un om care caută, cere ceva, pentru că a recunoscut că are nevoie… Fiecare om este cerșetor, simte că are nevoie de ceva. Pe măsură ce primim unele daruri, înțelegem că nu sunt ele cele de care avem nevoie… Fapt pentru care avem o „cerșire” constantă de-a lungul întregii vieți. Până la urmă înțelegem că suntem cerșetori (doritori) de Dumnezeu. Numai El poate astâmpăra setea și foamea noastră… De aceea strigătul său nu poate fi înăbușit, blocat: acest om strigă tot mai tare, biruind orice obstacol… „Isuse, Fiul lui David, miluiește-mă!”, de acest lucru am eu nevoie, ca Tu să ai milă de mine și să-mi dai nu lucruri, ci să mi Te dai pe Tine, iubirea Ta. Să mi Te dai pe Tine, care ești viața, sensul vieții…

Rugăciunea lui Isus își află originea în acest strigăt, în a repeta continuu Numele: „Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul!” E rugăciunea fundamentală, care exprimă raportul omului cu Dumnezeu: Numele Său, faptul că eu sunt păcătos, iar ceea ce ne unește este iubirea Sa infinită. Aceasta este rugăciunea care cuprinde (conține) fiecare rugăciune.

Nu doar această formulă, ci orice expresie din Evanghelie care ne atinge putem să o transformăm în rugăciune: când inspirăm, să ne gândim la ceva care-L privește pe Dumnezeu, iar când expirăm, să-i adresăm cererea noastră. Și când suntem obosiți sau avem insomnii, când suntem îngrijorați, dar și bucuroși, este util să facem această rugăciune… Aceste rugăciuni scurte, pe ritmul respirației, ne luminează și ne dau putere.

v. 48

48 Mulţi îl certau ca să tacă, însă el striga şi mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!”

Acești mulți care-l ceartă să tacă sunt discipolii, căci, un om care strigă, deranjează. Apoi, îl ceartă să tacă pentru că discipolii vorbesc despre lucruri importante: „Cine dintre ei va fi cel mai mare”, ce locuri vor ocupa în Împărăția lui Dumnezeu… Ei merg la Ierusalim, Ierihonul se află înainte de începerea urcușului spre Ierusalim, se urca pe jos timp de o zi… Astfel, discipolii cugetă că în timp ce urcă la Ierusalim trebuie să încheie ultimele socoteli, vizavi de felul în care vor lua în mână puterea. Deci, ei au de discutat lucruri serioase. Însă tocmai ei sunt discipolii orbi! Ei încă nu sunt luminați, pentru că încă nu știu că sunt orbi.

În schimb, orbul, care e luminat, strigă.

Multe voci vor să facă să tacă în noi acel singur glas care este luminat, acel glas care cunoaște orbirea, nevoia noastră.

În jurul nostru nu există oameni care să ne consilieze să nu ne rugăm, sau să tăcem, dacă am vrea să-i mulțumim Domnului, însă există în noi unele voci – ale fricilor, oboselilor și neîncrederilor noastre – care ne îndeamnă să tăcem, să nu recităm rugăciunea noastră. Ar trebui să urmăm exemplul acestui orb care, „Striga și mai tare: Isuse, Fiul lui David, miluiește-mă!”

Închipuiți-vă situația orbului care mereu a trăit în noapte și care strigă cerând lumina; el dorește să vină la lumină, să cunoască realitatea. A auzit că trece Isus, a înțeles că Isus este acolo și că el are nevoie de ajutor, a înțeles că el e orb. Iar omul ajunge la luminare numai dacă-și recunoaște orbirea.

El nu se predă, și acest strigăt al „mizeriei” oprește mila, care este Isus.

v. 49

49 Oprindu-se, Isus a spus: „Chemaţi-l!” Şi l-au chemat pe orb, spunându-i: „Curaj, ridică-te, te cheamă”.

Isus se oprește…

Dumnezeu se oprește mereu înaintea unui strigăt. Poate că El nu ascultă rugăciunile noastre, pentru că cine știe ce Îi cerem… Dar strigătul nostru trebuie să-l asculte în mod obligatoriu. La fel ca în cazul mamei care, dacă pruncul îi cere multe lucruri, de obicei nu i le dă, dar dacă pruncul începe să strige, merge imediat să vadă ce s-a întâmplat…

Pentru că strigătul indică răul, neajunsul, neplăcerea, indiferent despre care neajuns ar fi vorba…

Isus se oprește înaintea acestui strigăt și spune: „Chemați-l”. Acest fapt este consolator: sunt însărcinați să-l cheme pe orb tocmai discipolii care sunt orbi… Acest fapt e mângâietor și pentru cei care citesc Evanghelia, dar spun: „S-ar putea să nu înțeleg, dar alții, dacă le vestesc Cuvântul, vor înțelege…”. Dacă și apostolii, care erau orbi, au chemat orbul, iar orbul a fost vindecat, sperăm să se întâmple mereu așa… Când și apostolul va pricepe că este orb, atunci va fi vindecat.

Chemarea de a merge la Isus o poate adresa și cine este orb, chiar dacă nu știe că e orb. Și este o chemare validă. Și apostolii îi vestesc (adresează) chiar și cuvintele juste: „Curaj”.

Curajul este sinonimul credinței, echivalând cu îndemnul de a nu avea frică.

Neîncrederea indică teama. Iar credința este mereu un semn al curajului.

Și-i spune: „Trezește-te”, care înseamnă înviere, a trece de la moarte la viață. De ce? „Pentru că te cheamă”. Chemarea Sa te trezește…

Cei care mai înainte îl certau pe orb, acum îl încurajează: „Nu-ți fie teamă”… Ne surprinde atitudinea discipolilor,; totuși, ei ascultă de Isus…Isus le-a spus să-l cheme pe orb, iar ei îl cheamă… Oare s-au întrebat de ce-l cheamă pe orb? Au înțeles? Nu știu…

v. 50

50 Iar el, aruncându-şi haina, a sărit în picioare şi a venit la Isus.

Care este incongruența (nepotrivirea) în acest verset? Un orb care trece liniștit prin mijlocul mulțimii…

Mai întâi de toate, orbul „leapădă haina de pe el”. Pentru un sărac haina constituie toată averea sa: este patul său, plapuma sa, haina sa, casa sa… În VT este interzis să ții ca zălog haina aproapelui… Seara trebuie să i-o restitui, căci altfel nu are pe ce să doarmă… Căci haina indică toată averea sa. Așadar, acest orb lasă totul deoparte…

Apoi poate să „sară în picioare” și „să alerge la Isus”.

Putem crede că era orb pentru că avea haina trasă pe ochi… Mă explic…

Ce ne orbește?

Siguranțele (certitudinile) noastre.

Întotdeauna noi avem înaintea ochilor noștri lucrurile care ne interesează doar pe noi… Exact aceste lucruri ne orbesc! La fel ca discipolii care aveau înaintea lor grija „Cine dintre noi este primul? Ce vom face acum?”… Aceste lucruri ne fac să fim orbi înaintea realității… Noi niciodată nu vedem realitatea așa cum este, ci vedem doar haina noastră, pe care am pus-o înaintea ochilor ca paravan… Numai lepădând această haină putem vedea corect și putem alerga la Isus, și se întâmplă minunea.

Tânărului bogat i-a spus: „Mergi. Vinde tot ce ai. Dă săracilor. Vino și urmează-Mă!” Acest orb se leapădă de tot ce are. Apoi sare în picioare și merge la Isus. În timp ce bogatul și-a plecat capul și a plecat trist…

Care este învățătura? Orbul a auzit, căci avea un bun auz… Fiind orb, și-a dezvoltat și mai mult auzul, fiind singurul element cu care putea percepe realitatea, singurul element cu ajutorul căruia se ghida în viață… Știe unde este află Isus și urmărește cu toate puterile să-L întâlnească… Nu se lasă distrat de toate câte sunt în jurul lui… La fel ar trebui să fie și credința noastră: când intuim unde se află Cel care vestește Cuvântul, să urmăm acea voce, să urmărim cu toate puterile să întâlnim acea Voce, să lepădăm de la noi toate celelalte lucruri, care este adevărat că ne protejează, însă riscă să fie o piedică în calea întâlnirii cu Domnul… Acea haină, care-i folosea ca îmbrăcăminte sau ca plapumă pe timpul nopții, de fapt era închisoarea. Toate câte spunem că ne sunt necesare, de fapt sunt pentru noi o temniță

v. 51

51 Isus l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a spus: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea”.

Isus îi pune o întrebare, sperând într-un răspuns mai bun. Deja Isus a pus această întrebare discipolilor Iacob și Ioan: „Ce vreți să fac pentru voi?”… Ei I-au adresat o cerere, iar Isus le-a răspuns: „Nu știți ce cereți”… Însă orbul știe ce cere.

În ce constă luminarea? În a ști că suntem orbi și în a cere lumina.

În sfârșit, știu ce să cer: exact ceea ce Dumnezeu vrea să-mi dea. El vrea să-mi dea lumina, vrea să mă ajute să înțeleg… Ce anume? Cine sunt eu și cine este El! Vrea să mă ajute să privesc realitatea cu ochii Săi! Toate darurile din Evanghelie vor să ne facă să primim acest dar care ne ajută să ne naștem ca fii.

De fapt, „a vedea lumina” înseamnă a veni la lumină, a se naște; această minune ne ajută să ne naștem ca oameni liberi, pentru că vedem că El e Domnul, că ne iubește și că noi suntem fii iubiți. Și, astfel, ne naștem ca fii.

Acest orb știe ce să ceară și aceasta este gloria, adevărata mărire a omului! Mărirea omului nu-i cea pe care o cereau Iacob și Ioan.

Dacă noi reușim să înțelegem că mărirea noastră este iubirea pe care Domnul o are pentru noi, faptul că-I suntem fii și deci că suntem frați, aceasta este luminarea! Nu mai avem nimic de înțeles pe lume, ci toate celelalte sunt doar consecințele acestor adevăruri enumerate mai sus…

Dacă vom înțelege mărirea noastră, vom trăi ca fii și frați, vom deveni oameni noi.

Toate celelalte minuni erau mici semne care urmăreau să ne ajute să ajungem la această minune…

Și-i frumos să vedem că în acest punct discipolii încă nu au înțeles nimic, căci îi porunceau orbului să tacă… și nici după această minune nu vor înțelege nimic… Pentru că apostolii sunt orbi, la fel ca noi. Iar minunea este înfăptuită pentru orbi…

Minunea vrea să ne ajute să înțelegem că exact ceea ce urmează de acum înainte în Evanghelie ne vindecă de orbire, adică povestirea pătimirii Domnului…

„Ce vrei să fac pentru tine” este întrebarea pe care acum Isus ți-o adresează ție…

Dacă îi ceri ceea ce i-au cerut fiii lui Zevedeu, Isus îți răspunde: „Nu știi ce ceri”. Și continuă: „Tu poți bea paharul Meu și poți primi botezul Meu?” „Da”. „Bine, îl vei bea… Nu așa cum crezi tu, dar îl vei bea… Însă, încă nu ai înțeles…”.

Orbul știe ce să ceară, deci spune: „Învățătorule, să văd”. Și nu „să-mi recapăt vederea”, ca și cum mai înainte ar fi văzut… De fapt cuvântul grec „anablepo” înseamnă „să privesc în sus”. Acest cuvânt va domina scena răstignirii și a învierii: „A privi în sus”…

Acest om cere să privească în sus, căci a înțeles că până acum privea numai în jos.

Cererea orbului vine din partea unui om care a înțeles ce-i lipsește: vederea… El e un om care vede, a înțeles în profunzime. De fapt, Isus ne spune că dacă pretindem că vedem, înseamnă că suntem orbi, nu putem fi vindecați… Orbul înțelege că-i lipsește vederea și o cere. El va vedea.

Isus l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?”. Să simt că acum Isus îmi adresează mie această întrebare: „Ce vrei să fac pentru tine?” Ce i-aș răspunde? Ce I-aș cere? Dacă Îi cer: „Ca eu să văd!”, înseamnă că ești înaintat în credință… Riscăm să-i cerem alte lucruri, căci nu avem credința orbului…

v. 52

52 Atunci Isus i-a zis: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” Îndată şi-a recăpătat vederea şi îl urma pe cale.

Isus îi spune: „Credința ta te-a mântuit”. Nu Eu, ci credința ta te-a mântuit.

Credința este cea care mântuiește. Ce este mântuirea? Înseamnă a vedea. Cine nu vede, nu înțelege.

În ce constă vederea? În A-L urma pe cale: „A văzut și urma lui Isus pe cale”

Nu „a început să-L urmeze”, ci „Îl urma”: înseamnă că a început să-L urmeze și încă n-a terminat… ci continuă să-L urmeze.

Aceste text ne arată ce înseamnă luminarea credinței. Ajungem la credință prin „ureche”, căci orbul aude, apoi prin „gură”, căci el strigă, apoi prin „mâini”, aruncă haina, apoi prin „picioare”, sare, apoi prin „ochi”, apoi din nou prin „picioare”, pentru a umbla. Este o credință concretă, care are urechi, gură, picioare, mâini, iar ca temelie (început) are mizeria sa recunoscută, adică pricepe faptul că el nu vede, că e orb, sta șezând și în afara drumului…

Ca instrument, această credință are invocarea Numelui, iar ca rezultat, vederea… și-L urmează pe cale… Aceasta este credința care mântuiește!

Acesta este darul pe care Evanghelia vrea să ni-l ofere: să ne ajute să urmăm calea lui Isus, a Fiului. Omul luminat e cel care urmează calea Fiului și astfel devine el însuși, adică fiu.

Această minune e prea simplă și prea divină, în același timp… și poate că niciodată nu-i împlinită în totalitate.

De fapt, minunea orbului este repetată de două ori, iar în minunea anterioară orbul este vindecat succesiv de două ori, însemnând că vindecarea de orbire este un drum succesiv. Dar e acel drum care se întâlnește cu întunericul, îl „vede”, și în acest întuneric strigă, și tocmai în acest întuneric află lumina și drumul spre Lumină.

Această minune conține (include) toate minunile, fiind venirea la lumină, nașterea… Adevărata minune este credința: când un om cunoaște (înțelege) iubirea lui Dumnezeu pentru el, în sfârșit trăiește ca fiu și frate. Prin urmare, problema vieții nu constă în a se întreba „Cine știe ce trebuie să schimb în viață?”, ci în „a vedea”.

Singurul lucru pe care trebuie să-l schimbăm constă în a ne schimba modul de a gândi, de a vedea. Nu trebuie să schimbăm lumea din rotundă în pătrată, căci lumea este bine așa cum a fost creată și e just cum se învârte… Problema este alta: să vedem cum se învârte și ce sens au lucrurile în ansamblul lor… Dacă acesta este darul pe care Dumnezeu îl face fiilor săi și dacă noi trăim ca frații, această lume este luminoasă. Dacă nu, nu înțelegem de ce suntem pe lume…

Credința devine un drum, un „a vedea”, un „a străbate” drumul Fiului, adică devenim ca El… Și acesta este darul pe care vrea să ni-l ofere Evanghelia încă de la început.

Luminarea creștină nu pretinde să se schimbe imediat lumea, situațiile și persoanele din jurul nostru, și nici noi… Ci implică să ne schimbăm noi modul de a privi toate aceste realități… Să privim lucrurile în mod diferit… Luminarea creștină înseamnă să vezi lucrurile, persoanele și pe tine cu ochii, cu inima lui Isus. Iar Dumnezeu, când a creat lumea, a văzut „că e bună”, iar omul „foarte bun”…

Discipolul era orb. În F. Ap. 9 avem convertirea lui Pavel pe drumul Damascului… „Sculându-se, a deschis ochii, și era orb”… Deschide ochii și e orb. Altfel spus, deschizându-și ochii a înțeles că era orb… Este un mare dar să înțelegem că suntem orbi: discipolul e orb, dar, devenind cerșetor, poate cere, strigând „Învățătorule, să văd”, să privesc în sus, în profunzime…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag