Marcu 11,12-19

Ps. 14 (13)

Biblia cunoaște două forme de ateism: ateismul „științific”, caracterizat de faptul că „nebunul gândește că nu există Dumnezeu” (acest ateism nu-i prea grav), și ateismul practic, al omului care se comportă ca și cum Dumnezeu nu ar exista (acesta e mult mai grav). Suntem cuprinși mult mai mult de acest ateism: este ca și cum, în realitate, Dumnezeu nu ar conta (nu ar avea importanță) în viața noastră concretă. Un astfel de om este adevăratul ateu: e ateul practic, care nu ține cont în viața sa de Dumnezeu. Am ales acest psalm pentru că textul evanghelic va aborda tema ateismului…

Am ajuns la ziua a doua a lui Isus petrecută la Ierusalim. În cateheza anterioară am prezentat prima Sa zi la Ierusalim, intrarea Sa în oraș, care corespunde primei zile a creației, zilei luminii. Altfel spus, intrarea Sa în Ierusalim ne dă lumina pentru a vedea ceea ce se va întâmpla la Ierusalim.

Lumina este misterul asinului. La lumina asinului – marele învățător – trebuie să învățăm, să înțelegem ceea ce I se va întâmpla lui Isus: misterul iubirii ca slujire. Lumina înseamnă că Dumnezeu este iubire și slujire, la fel cum asinul este slujire cotidiană!

În versetele noastre avem descrierea zilei a doua: lupta dintre „asin”, pe de o parte, și popor și templu, pe de altă parte, care au un alt stil… Poporul va fi reprezentat de smochin, iar templul de însuși acel templu, cu tot ceea ce are în interiorul său…

Este confruntarea (compararea) între ceea ce are nevoie Dumnezeu și ceea ce noi Îi oferim. Și corespunde celei de a doua zile a creației în care au fost făcute „cele de sus” și „cele de jos”. Adică se începe așezarea, rânduirea lumii. Iar Isus vine în lume și află această dezordine.

Sunt două scene excepționale în Evanghelie, pe care le vom prezenta.

Mereu Evanghelia ne vorbește despre lucrurile bune pe care le face Isus: îi ajută pe surzi să audă, pe orbi să vadă… Însă în versetele noastre înfăptuiește o minune opusă: „Usucă smochinul care avea multe frunze frumoase”… Aceasta este singura „contra-minune” din Evanghelie… Apoi intră în Templu și „ia nuiaua”: este singura dată în care se pare că-i împotriva blândeții, a milei. (Și această atitudine e împotriva preoților…)

Acum descoperim un comportament al lui Isus care nu-i pe placul preoților din toate timpurile: episodul smochinului și al Templului…

Se citește Mc. 11, 12-19

12 În ziua următoare, ieşind ei din Betania, lui i s-a făcut foame. 13 Văzând de departe un smochin înfrunzit, s-a dus acolo, doar va găsi ceva în el. Când a ajuns la el, n-a găsit nimic decât frunze, pentru că nu era timpul smochinelor. 14 Şi i-a zis: „Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veci!” Iar discipolii lui ascultau. 15 Apoi au venit la Ierusalim şi, intrând în templu, a început să-i alunge pe cei care vindeau şi cumpărau în templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele vânzătorilor de porumbei. 16 Şi nu permitea nimănui să care vreun vas prin templu. 17 Îi învăţa şi le spunea: „Nu este scris oare: Casa mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele? Dar voi aţi făcut-o peştera tâlharilor”. 18 Arhiereii şi cărturarii au auzit şi căutau cum să-l dea la moarte; dar se temeau de el pentru că toată mulţimea era încântată de învăţătura lui. 19 Când s-a înserat, au ieşit din cetate.

În cateheza anterioară am vorbit despre asin, iar în aceasta vom aborda tema smochinului și a Templului. Par două imagini diferite, dar au multe asemănări: în smochin există multe frunze, dar niciun rod; în Templu există un important comerț, dar nicio rugăciune.

Așadar, Isus alătură aceste două imagini: dezbracă smochinul de frunze, îi alungă pe comercianți din Templu… Deci, avem o mare asemănare…

Asemănarea e și mai profundă, căci Templul Îl reprezintă pe Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Isus va alunga toate imaginile rele pe care le avem despre Dumnezeu. Isus va distruge templul, adică imaginea pe care noi o avem despre Dumnezeu. Templul distrus va fi El răstignit. Și după trei zile va învia noul Templu.

Smochinul blestemat, pomul blestemat face referire la un alt pom blestemat, pomul blestemului, crucea. Isus, pe cruce, va purta tot blestemul nostru. În sfârșit, pe cruce va fi rodul, rodul iubirii lui Dumnezeu pentru noi.

Notăm încă o asemănare: ea constă în faptul că smochinul reprezintă punctul central al viei. Avem via cu casa în mijloc, iar smochinul în afara casei…

Via reprezintă poporul Israel care trebuie să aducă rod. Rodul viei este respectarea Cuvântului. În vie există și smochinul care reprezintă rodul dulce, aflat mereu în afara casei, care reprezintă substanța întregului Cuvânt al lui Dumnezeu, adică iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele.

Isus „Nu găsește nimic. Află doar frunze”. Înseamnă că poporul nu aduce rodul iubirii, nu respectă Cuvântul. Isus ne arată acest mare blestem, care constă în a nu avea rodul iubirii. El însuși va muri blestemat pe cruce, purtând rodul egoismului nostru, dar dându-ne rodul iubirii.

Acesta este sensul general, iar acum vom vedea versetele în mod detailat.

v. 12

12 În ziua următoare, ieşind ei din Betania, lui i s-a făcut foame.

În cateheza anterioară am notat că Domnul „are nevoie”. Singurul lucru de care Domnul are nevoie în toată biblia este „asinul”.

Asinul este animalul care slujește, iar slujirea este modul concret al iubirii. Așadar, Domnul are nevoie de iubire, pentru că El e iubire, iar iubirea are nevoie să fie iubită.

Iar acum Domnului îi este „foame”. Această foame corespunde nevoii de asin pe care El o avea.

Ce fel de foame are Domnul care vine să viziteze via Sa? Îi este foame, ca poporul cu adevărat să iubească: acesta-i rodul smochinului. Foamea lui Dumnezeu, dorința lui Dumnezeu este ca noi să știm să ne iubim unii pe alții așa cum El ne-a iubit.

Este interesant că Dumnezeu are o foame și o nevoie, singura foame și singura nevoie… Și această foame și această nevoie sunt mântuirea noastră: adică să ne iubim, așa cum El ne-a iubit.

Foamea ne amintește ceva (are legătură cu ceva) despre viață și despre moarte. Foamea face referire la hrană: ea este viață, dacă o mănânci, dar e moarte, dacă nu o mănânci…

Așadar, foamea lui Isus va fi pentru El viață sau moarte. Dacă află rodul, trăiește; dacă nu-l află, moare. De fapt, El va muri pe cruce, în „pom”, pentru că nu află rodul iubirii. Va afla egoismul…

v. 13

13 Văzând de departe un smochin înfrunzit, s-a dus acolo, doar va găsi ceva în el. Când a ajuns la el, n-a găsit nimic decât frunze, pentru că nu era timpul smochinelor.

Smochinul stă în vie și-i partea cea mai prețioasă a ei, căci dă rodul dulce…

Dacă via este Israelul, care trebuie să dea rodul respectării Cuvântului, smochinul reprezintă sinteza respectării Cuvântului: iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui.

Smochinul este un pom interesant din mai multe motive: cel dintâi constă în faptul că smochinul este primul pom care face fructe. Și face fructe fără flori și frunze. Florile sunt primele fructe. Apoi face fructe pe tot timpul verii și al toamnei și-i ultima plantă din an care mai produce fructe… Iarna, când toți pomii și-au pierdut fructele, în smochin aflăm cel puțin o smochină uscată… Așadar, smochinul face fructe mereu. La fel noi, în orice anotimp suntem chemați să iubim… pentru că suntem creați după chipul lui Dumnezeu.

Și-i important că apoi textul subliniază că nu era anotimpul roadelor… Este important, pentru că noi obiectăm mereu că încă nu-i timpul, căci vor veni vremuri mai bune! Însă, nu! Pentru că în orice anotimp, cel puțin o smochină uscată vom afla mereu… Ne așteptăm mereu să aflăm cel puțin un fruct, pentru că orice timp este un timp bun pentru a iubi și pentru a ierta, pentru a dărui. Dacă nu, nu exiști.

Și ce află Isus? Află smochinul, dar în el află doar multe frunze…

Iar frunzele de smochin au o lungă istorie în Biblie: folosesc pentru a ascunde… Noi facem multe lucruri pentru a ascunde singurul lucru care ne lipsește. Ne lipsește singurul lucru esențial, care-i iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Fără această iubire, tot restul nu are valoare, este pură aparență.

Lui Isus îi e foame și „vine să vadă”, „îl vede de departe”… De ce a venit Dumnezeu în lume?… „Am creat lumea. Am venit prima dată în seara primei zile, iar omul mi-a răspuns rău: „M-am ascuns căci mi-a fost frică”… Dar acum, după mult timp, după ce l-am educat prin Cuvânt, vreau să văd dacă a produs puțin rod”. După falimentul primei vizite, după nenumărate alte vizite în care și-a pregătit poporul, acum Dumnezeu se așteaptă să afle o situație mai bună, că-L vor primi…

Ce speră Dumnezeu de la om? Speră să afle un om care să știe că e fiul Său, care să-L iubească într-adevăr pe El și pe aproapele…

Este nerăbdarea lui Dumnezeu să vadă dacă va afla ceva…

Frunzele care foloseau să ascundă goliciunea omului care se rușinează de limita sa, de trupul său, de faptul că este creatură și din această cauză se ascunde de Dumnezeu… Frunza care are această tradiție negativă, vom vedea că grație acestui pom nou, în care va urca Isus, devine ceva vital. În Apocalipsă, Ioan ne prezintă acest pom nou, care de-a lungul celor douăsprezece luni ale anului va face rod și va vindeca toate popoarele.

Frunzele care mai înainte nu foloseau, fiind lucruri inutile, dăunătoare, devin medicament. Acest pom nou este crucea.

În baptisteriul din Gravedona, în Sf. Maria del Tiglio, există un crucifix din lemn de smochin, din anul 1100, iar crucea și Răstignitul sunt modelați din același trunchi. Cristos – care este fructul lui Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu – este din același lemn ca pomul crucii, al blestemului, care-i smochinul uscat, care, în fond, este Isus răstignit… Altfel spus, Isus ia asupra sa blestemul nostru… E ceea ce le spune Isus – îndreptându-se spre Calvar, în Evanghelia după Luca – femeilor Ierusalimului care-L plângeau: „Nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi și pe fiii voștri”. Apoi adaugă: „Dacă îi fac așa lemnului verde, ce-i vor face celui uscat?”

Dacă lemnul verde – care e Isus, care produce rod – a fost ars și blestemat, ce se va întâmpla cu lemnul uscat, care există? Dacă El, care e nevinovat, sfârșește pe cruce, cu noi – păcătoșii – ce va fi? Va fi că El – nevinovat fiind -sfârșește pe cruce pentru păcatele noastre, iar noi, păcătoșii, în sfârșit vom fi mântuiți.

Isus va arde, iar noi, nu. Cu alte cuvinte, El însuși e rodul iubirii. Isus pe cruce este fructul iubirii lui Dumnezeu pentru om, dar și al iubirii omului pentru Dumnezeu. Isus e primul om care îi iubește în totalitatea pe Dumnezeu și pe frați. Și-i însuși Dumnezeu care a coborât pe pământ pentru a arăta oamenilor iubirea Sa.

Pomul uscat, smochinul uscat va da rodul său pe cruce.

v. 14

14 Şi i-a zis: „Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veci!” Iar discipolii lui ascultau.

Acesta este un mare blestem, este blestemul celui care nu iubește: cine nu iubește e blestemat, nu aduce rod, e mort… Va fi blestemul din cauza căruia Isus va fi pus pe cruce: aici Isus ia asupra Sa blestemul păcatului și al morții noastre. În schimb, noi vom avea viața Sa.

Această singură contra-minune în care Isus se arată dur este originea tuturor minunilor. Isus este dur, dar poate atrage asupra Sa întreaga duritate a răului nostru. Isus este dur cu răul, pentru că răul ne face nouă rău. Dar El va lua asupra Sa răul pentru a ne da rodul.

Iar discipolii „au auzit”, pentru că scena va fi reluată în ziua următoare.

Ne aflăm în aceeași zi și avem o nouă scenă, care are loc la Ierusalim.

v. 15

15 Apoi au venit la Ierusalim şi, intrând în templu, a început să-i alunge pe cei care vindeau şi cumpărau în templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele vânzătorilor de porumbei.

Deja Isus intrase în Templu cu o seară înainte și „a privit în jur”. Și a ieșit, și a venit noaptea… Avem deja un simbol clar: „Privește în jur și vine noaptea”.

În ziua următoare: „Intră în Templu”. Intrarea lui Isus în Templu reprezintă marea așteptare a întregului VT care se încheie în Maleahi 3,1-3 (ultima carte din VT) cu expresia: „Va veni Domnul în Templul Său”. Și ce va face? Iată ce stă scris în vv. 1-3: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu și va găti calea înaintea feței Mele și va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutați și Îngerul legământului pe Care voi Îl doriți. Iată, vine!, zice Domnul Savaot. Și cine va putea îndura ziua venirii Lui, și cine se va putea ține bine, când El Se va arăta? Căci El este ca focul topitorului și ca leșia nălbitorului. Și El Se va așeza să lămurească și să curețe argintul; El va curăța pe fiii lui Levi și îi va lămuri ca pe aur și argint”, însemnând că-i arde pe toți… și că „El va curăța pe fiii lui Levi cu leșia”…

Ce vine să facă Isus în templul Său? Vine să purifice Templul! Templul este Dumnezeu. Pe cruce, Isus va purifica imaginea noastră despre Dumnezeu. Noi credem că Dumnezeu este teribil, judecător, ne acuză, pedepsește răul…

Este adevărat că răul e rău, foarte rău și ne face rău… Dar El, care ne iubește, ce face? Va lua asupra Sa răul nostru pe cruce.

Templul distrus va fi însuși Cristos, care moare pe cruce. Iar noul Templu va fi Cristos înviat, care a biruit moartea și prin iubirea Sa ne dă nouă viața; iar noul Templu va fi fiecare dintre noi, având darul Spiritului Său.

Scena Templului este fundamentală, pentru că Templul e centrul religiei lui Israel și al oricărei religii: Templul este Dumnezeu!

Aceste două episoade par anormale față de stilul lui Isus. Un om se poate întreba: „Cum de Isus a fost atât de violent în Templu? Nu arată că e educat”. Însă aici – prin contra-minune și prin alungarea din Templu – Isus vrea să sublinieze dauna pe care stilul nostru ne-o cauzează. Isus ne spune că nu putem rămâne indiferenți înaintea unui pom care, în loc să producă fructe, nu produce nimic… Pentru că există ceva care nu merge bine… Dacă Templul este profanat de comerț, ceva nu merge bine… Nu putem să trecem cu vederea, scuzându-ne: „Săracii, și ei trebuie să trăiască, să-i lăsăm să facă comerț”.

Profeții simțeau că ar fi trădat misiunea primită de la Domnul, dacă nu mergeau să-i dojenească pe cei care greșeau… Căci nu era vorba de a trăda misiunea primită, ci și de a nu vrea binele celor care greșeau…

De fapt, întreaga Evanghelie este reconciliere și iertare. Însă pentru a ajunge la împăcare și iertare, omul trebuie mai întâi să vadă răul, dacă nu, ce fel de reconciliere și iertare sunt? E nevoie să înțelegem că răul e rău. Iar smochinul blestemat reprezintă răul: egoismul, a nu iubi, toate sunt un rău, blestem, moarte.

La fel Templul, indicând raportul nostru cu Dumnezeu, care devine unul de comerț, și nu de rugăciune, nu de comuniune filială, este un rău. Pentru Dumnezeu e cel mai mare blestem: „Iată, fiii Mei vin să facă comerț, în loc să Mă iubească”. Deci, Se întreabă: „Ce pot face pentru ei?” „Îmi voi da viața”, și-i ceea ce va face pe cruce…

„Isus, intrând în templu, a început să dea afară pe cei ce vindeau și pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani și scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat”…

În templu se vindeau și se cumpărau lucruri care foloseau pentru purificare. În vederea purificării, omul trebuia să prezinte ori doi porumbei, ori două turturele, sau alte animale pentru jertfă… Deci, ei s-au gândit să înființeze o piață pe o arie de 475 pe 300 metri, aceasta fiind suprafața curții.

Pe lângă piața de animale folosite pentru jertfe, pentru răscumpărare, exista și cutia ofertelor, dar și schimbătorii de bani. De ce? Pentru că veneau izraeliți din toate părțile lumii, din zonele păgâne, având monede romane și grecești și care nu erau valide pentru Templu, fiind considerate necurate. Trebuiau să le schimbe în monede ebraice. Astfel le schimbau, și prin schimb câștigau mult…

Prin casele de schimb, piața era înfloritoare…

Apoi, Templul devenea banca centrală, căci comoara din Templu era banca centrală, loc în care era depozitată întreaga valoare (tezaur) a lui Israel.

În această situație, ce face Isus?

Prin moartea Sa îi va îndepărta pe cei care vând și cumpără în vederea jertfelor.

Altfel spus, care este raportul nostru obișnuit cu Dumnezeu? Eu îți fac această jertfă, și Tu îmi dai ceea ce-ți cer. Noi stabilim cu Dumnezeu un raport de comerț: „Eu mă rog, iar în schimb, Tu îmi dai mântuirea”. Altfel spus, Îl tratăm pe Dumnezeu, care este iubire, pretinzând să-L plătim… A plăti iubirea se numește prostituție (desfrânare). A-L trata pe Dumnezeu, care este Iubire, precum o desfrânată este cel mai mare păcat împotriva Lui.

Noi nu-L putem cumpăra pe Dumnezeu prin faptele noastre bune!

El ne iubește; suntem fii, iubiți gratuit.

Isus va purifica templul – imaginea noastră despre Dumnezeu – spunând: „Vedeți că nu voi prin faptele voastre bune vă mântuiți, ci Eu vă mântuiesc, pentru că vă iubesc, prin har. Și numai pricepând acest adevăr veți putea și voi să iubiți și să aduceți rod. Dacă nu, veți rămâne mereu în egoism, și-n cel spiritual, care devine o vânzare-cumpărare… Niciodată nu veți produce iubire”… La fel în templu: în loc să existe iubirea și încrederea în Dumnezeu, raportul filial, ce se află? Există comerțul: „Eu Îți fac asta, Tu îmi dai cealaltă”. Toate religiile păgâne fac așa.

Dumnezeu a făcut un efort infinit pentru a ne spune că nu este așa! Dumnezeu te iubește gratuit și infinit pentru simplul fapt că te iubește. Acest fapt ni-l va arăta pe Cruce, loc în care-Și dă viața pentru cei ce-L ucid.

Așadar, acei oameni nu pot cumpăra iubirea Lui…

Nici pentru noi – cei care credem – niciodată nu-i destul de bine purificată imaginea pe care o avem despre Dumnezeu… Căci instinctiv, avem cu Domnul un raport de frică: ne comportăm bine ca să-I luăm ceva, o binecuvântare, un avantaj… Nu avem cu El raportul iubirii filiale, depline, nupțiale – pentru că toate diferitele forme de iubire au legătură cu Dumnezeu – gratuite… Omul devine om când are o iubire gratuită față de Dumnezeu. Aceasta-i prima poruncă: omul a fost creat pentru a-L iubi pe Dumnezeu. Numai dacă-L iubește pe Dumnezeu se iubește pe sine și pe aproapele, ca fiind fiu al lui Dumnezeu…

Urmează un alt aspect…

v. 16

16 Şi nu permitea nimănui să care vreun vas prin templu.

În Domul din Milano erau uși laterale, dar în zilele în care era piață, aceste uși erau închise, pentru că unora le era greu să facă turul pieței și, astfel, traversau prin templu cu lucrurile pe care mergeau să le vândă în piață… Așa se întâmpla și-n Templu: cine trebuia să treacă dintr-o parte în alta a orașului, afla Templul în calea sa, prin urmare intra cu boii printr-o parte și ieșea prin cealaltă… Așadar, Templu era scurtătura pentru a ajunge în cealaltă parte a orașului.

În realitate, și raportul nostru cu Dumnezeu este de multe ori o scurtătură: altfel spus, în loc ca Dumnezeu să fie ținta obiectivelor noastre, noi ne folosim de El ca să atingem obiectivele noastre. Deci, trecem prin Templu pentru că ne este mai comod…

Acest fapt se verifică de fiecare dată când în raportul nostru cu Dumnezeu ne punem în centru pe noi

În fond, noi ne folosim de Dumnezeu…

Dumnezeu slujește, pentru că este iubire…

Însă dacă noi iubim, și noi slujim, în sensul că iubim. Astfel, avem o iubire reciprocă și nu ne mai slujim de El, pentru că-L iubim așa cum suntem iubiți.

Noi ne comportăm precum fiul care-și exploatează părinții, spunând: „Oricum ei mă iubesc!”, dar fără să-și iubească părinții.

În concluzie, în primul caz omul spune: „Dumnezeu este teribil, dar eu voi face lucruri bune, căci așa îmi atrag favorul Său”; în al doilea caz: „Dumnezeu este bun, deci mă pot folosi de El”.

Un om care judecă așa și se comportă așa, încă nu a înțeles că există ceva mult mai profund: tu devii liber, om, devii tu însuți, numai dacă devii ca El, dacă știi iubi gratuit. Numai atunci produci rod; numai atunci Templul e Templu, este prezență a lui Dumnezeu. Dacă nu, nu-i prezență a lui Dumnezeu.

Isus care moare pe cruce va fi sfârșitul Templului. De fapt, El pe cruce nu câștigă nimic, ci pierde totul; crucea nu-i o scurtătură ușoară, ci-i locul în care El știe să iubească în pură libertate pe Tatăl și frații, dându-Și viața. Și astfel îmi arată cine este Dumnezeu: este Cel care iubește în mod liber, gratuit, jertfindu-Și viața.

Isus a venit să stabilească în lume acest raport nou cu Dumnezeu, un raport de iubire reciprocă.

v. 17

17 Îi învăţa şi le spunea: „Nu este scris oare: Casa mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele? Dar voi aţi făcut-o peştera tâlharilor”.

„Casa Mea”, locul lui Dumnezeu, însuși Dumnezeu, este un loc de rugăciune, adică de comuniune. Comuniunea cu El este rugăciunea…

Un loc de comuniune „pentru toate neamurile” (neamurile sunt păgânii), deci pentru toți oamenii… Comuniunea cu Dumnezeu stabilește comuniunea între toți oamenii, pentru că Dumnezeu este Tată, deci toți devenim frați. De aceea există Templul, adică „Dumnezeu în mijlocul nostru” este Cel cu care suntem în comuniune ca Tată, deci suntem în comuniune cu toți oamenii, cu toate neamurile, ca frați și surori. De aceea există Templul, de aceea este Dumnezeu în lume și există lumea…

Însă noi am făcut din Templu „o peșteră de tâlhari”. Primul tâlhar a fost Adam, care a vrut să răpească egalitatea cu Dumnezeu, care îi era dăruită…

În fond, noi, din întreaga noastră viață, în loc de un dar pe care-l primim, pe care-l trăim în iubire și apoi știm să-l oferim, facem o posedarea de a noastră, o peșteră de tâlhari…

Avem un paralelism între smochin și Templu: în smochin avem multe frunze și niciun rod, în Templu nicio rugăciune, nicio comuniune între persoane, ci o mare piață… De fapt, omul trăiește în mod egoist atât raportul său cu Dumnezeu, cât și raportul său cu frații. Deci, nu produce niciun rod (fruct). Iar Dumnezeu îi folosește omului pentru a fi ajutat să trăiască așa…

Isus a venit pe mânzul asinei, exact pentru a face opusul… Așadar, scenele din versetele noastre sunt lupta dintre asin și imaginea oficială (a mai marilor poporului) despre Dumnezeu, pe care toți o avem…

v. 18

18 Arhiereii şi cărturarii au auzit şi căutau cum să-l dea la moarte; dar se temeau de el pentru că toată mulţimea era încântată de învăţătura lui.

„Arhiereii și cărturarii căutau cum să-L piardă”. Încă de la început spun: „Acesta blestemă pentru că iartă, pentru că aduce iubirea lui Dumnezeu între oameni”, iar în versetele noastre se spune limpede că de acum „caută să-L piardă”. De ce? Este limpede… Chiar dacă un om nu știe, acolo unde nu există iubire, există ucidere, moarte. Și există moarte în cine nu iubește… Și cine are moartea în interior, o duce și-n exterior, la alții.

Pentru moment, încă nu-și pun în aplicare planul – îl vor pune numai peste trei, patru zile – „pentru că toată mulțimea era uimită de învățătura Lui”, Îl asculta cu bucurie. Așadar, ei nu-și pun planul în aplicare pentru că le este teamă de mulțime…

Avem o diferență între mai-marii poporului și mulțime, dar o diferență care apoi va scădea, se va micșora tot mai mult… Mulțimea a spus „osana”, acum Îl ascultă cu bucurie, pentru că și mulțimea spera ca Isus să vină în mod drept (după așteptările ei). În schimb, când va vedea că Isus este încununat cu spini, va striga: „Răstignește-L”.

Acordul între cele două părți nu are loc datorită faptului că mai-marii poporului reușesc să convingă mulțimea sau pentru că mulțimii îi este frică de mai-marii poporului, ci datorită faptului că atât în unii, cât și în alții (cât și în noi toți) exista această imagine, acest raport cu Dumnezeu care încă nu era purificat

v. 19

19 Când s-a înserat, au ieşit din cetate.

Avem împărțirea acestor ultime zile: „Iar când s-a făcut seară”… iar apoi se va spune: „Dimineața următoare”… La fel ca în povestirea zilelor creației „Și a fost seară, și a fost dimineață”… Și așa mai departe…

Acum coboară seara definitivă peste Templu…

„Seara” este imaginea morții… Ia sfârșit Templul… Ia sfârșit poporul… Iar poporul blestemat și templul blestemat vor fi însuși Cristos, care sfârșește pe cruce și astfel ne mântuiește de orice blestem…

În aceste două evenimente din viața lui Isus, El face lucruri opuse față de cele la care ne-am aștepta: un blestem, o contra-minune prin care smochinul se va usca, urmat de un act de violență prin care Isus răstoarnă mesele schimbătorilor de bani și-i alungă din Templu… În realitate, aceste două fapte simbolizează ceea ce noi am făcut cu Isus.

Isus distruge un pom… Cartea Deuteronomului spune: „Dacă tu cucerești un oraș și intri în el, să distrugi toți oamenii, dar nu copacii. Oare pomii sunt vinovați ca oamenii?” Căci în acea zonă un copac are o mare valoare, pentru că sunt puțini copaci. Deci, porunca era să nu se distrugă pomii.

În acest loc Isus distruge un copac. Acest pom este El care ia asupra Sa tot blestemul…

La fel, Isus a făcut un gest simbolic de distrugere a Templului. De fapt, Îl vor acuza de acest lucru după doar trei zile: „Vrea să distrugă Templul. Îl va reconstrui, va face altul”… Este adevărat, pentru că Isus distruge Templul; moartea Sa reprezintă sfârșitul Templului, căci catapeteasma templului se rupe… Iar noul Templu este Isus, răstignit… Noul Dumnezeu, noua imagine despre Dumnezeu este această iubire absolută pentru om, este Isus care-Și dă viața pentru noi.

Să ne oprim, contemplând aceste două scene…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag