Marcu 11,20-26

Ps. 27 (26)

Psalmul exprimă încrederea în Dumnezeu, abandonarea în mâinile Sale, dorința după El.

Tema catehezei este credința ca abandonare în mâinile Domnului, așa cum se exprimă în rugăciune.

În cateheza anterioară am expus cele două acțiuni ciudate pe care le-a făcut Isus în viața Sa: a uscat smochinul și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani… De obicei, Isus face să răsară viața acolo unde nu-i, dar în cazul smochinului, ia viața unui pom care aparent este viu, dar care nu produce rod. De obicei, Isus este milostiv, dar a folosit violența când, intrând în Templu, a răsturnat mesele și a alungat schimbătorii de bani…

Am notat că sunt două gesturi simbolice, care reprezintă ceea ce Lui i se întâmplă… El va fi pomul verde care ia asupra Sa pe cruce întreaga noastră sterilitate și tot păcatul nostru, și ne va da adevăratul rod… Și apoi, El însuși va fi Templul distrus pentru a deveni loc de rugăciune pentru toți…

Textul din această cateheză este în totalitate axat pe rugăciune, pe noul Templu…

Se citește Mc. 11, 20-26

20 Dimineaţa, când au trecut din nou pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcină. 21 Amintindu-şi, Petru i-a spus: „Învăţătorule, iată, smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat”. 22 Răspunzând, Isus le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu! 23 Adevăr vă spun: oricine ar spune acestui munte «Ridică-te şi aruncă-te în mare» şi nu s-ar îndoi în inima lui, ci ar crede că se va împlini ceea ce spune, i se va da. 24 De aceea vă spun: tot ceea ce veţi cere în rugăciune, credeţi că aţi primit deja şi vi se va da. 25 Iar când sunteţi în rugăciune, dacă aveţi ceva împotriva cuiva, iertaţi, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre”. 26 Însă dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru din ceruri nu va ierta greşelile voastre.

În cateheza anterioară am notat nerodnicia smochinului, adică a omului, a poporului, dar și răutatea care era în Templu, piața care era acolo… O lipsă a înfăptuirii binelui, dar o mare producere a lucrurilor negative. În această cateheză vom prezenta care este cauza acestui fapt, dar și care este remediul: cauza este lipsa de credință, de rugăciune și de iertare. Și tocmai prin credință, rugăciune și iertare omul va putea aduce din nou rodul său… Omul însuși, în măsura în care crede, se roagă și iartă, devine noul Templu; devine noua umanitate alcătuită din frați și fii ai lui Dumnezeu.

Temele pe care le vom prezenta sunt, în sinteză, acel trinom care alcătuiește viața creștină: fundamentul oricărei vieți este credința; respirația acestei vieți este rugăciunea, cu care inspirăm, și apoi se expiră darului acestei vieți, iertarea fraților. Întreaga viață creștină se sintetizează în acest trinom: credința, încrederea, abandonarea în mâinile Domnului; devine față de El o relație filială, exprimată în iubirea și-n iertarea pe care noi le primim; apoi devine față de frați iertarea pe care le-o acorzi. Tocmai în acest mod smochinul nu mai este steril (neroditor), ci-i roditor, produce acel fruct care este iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. În acest mod Templul nu mai este o piață, ci este casă de rugăciune, loc al prezenței lui Dumnezeu, adică omul însuși devine noul templu prin credință, rugăciune și iertare.

Vom reflecta asupra acestor trei teme pe care Evanghelia ni le prezintă. De fapt, ceea ce va urma în Evanghelie va urmări să ne dăruiască această credință, să ne deschidă spre rugăciune, spre o nouă relație cu Dumnezeu, și să ne deschidă spre un nou raport cu frații, care-i același raport pe care l-am experimentat cu Dumnezeu. Vom experimenta că Dumnezeu ne iartă și atunci noi înșine vom ierta frații.

vv. 20-21

20 Dimineaţa, când au trecut din nou pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcină. 21 Amintindu-şi, Petru i-a spus: „Învăţătorule, iată, smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat”.

Ne aflăm în dimineața unei noi zile. Evanghelistul subliniază toate zilele: prima zi a fost marcată de intrarea în Ierusalim, apoi, venind seara, Isus „a ieșit” (v. 11); apoi în ziua a doua (luni), în dimineața următoare (v. 12), Isus a ieșit din Betania, a intrat în Templu și a descoperit mult comerț, fără rugăciune, iar apoi „a ieșit”… Urmează a treia zi…

Ne aflăm în timpul dimineții celei de a treia zile. Este ziua în care se întâmplă mai multe lucruri: avem instruirea despre rugăciune, urmată de cinci dispute asupra „puterii” cu mai-marii poporului, căci Isus manifestă noua putere a lui Dumnezeu, apoi avem discursul eshatologic (cf. cap. 13) despre sfârșitul lumii… În concluzie, în această zi avem cele mai multe învățături din partea lui Isus. Iar apoi începe pătimirea… Este cea de a patra zi care începe la Betania și continuă cu Cina cea de taină, în seara celei de a cincea zile, care deja este a șasea zi, apoi avem ziua a șasea și restul Evangheliei…

Isus vine „dimineața”. Iar Petru notează că smochinul este uscat.

Imaginea lui Petru, care dimineața „își amintește”, ne spune ceva? Că Petru, după trei zile, dimineața, și el se va descoperi asemenea smochinului uscat… Petru credea că este foarte bun și spune: „Chiar dacă toți ceilalți Te-ar părăsi, eu nu…”. Și el, dimineața, și-a amintit cuvintele pe care i le-a spus Domnul cu o seară mai înainte, adică și-a amintit de păcatul său.

Tot la fel, acum Petru vede acest smochin uscat încă de la rădăcină.

Acest smochin uscat este învățătorul rugăciunii noastre, fiind imaginea crucii:

„Smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat”. Crucea conține orice blestem. Tot răul pe care noi îl facem ajunge, ia sfârșit pe cruce.

Și tocmai pe cruce noi descoperim ce este credința: înseamnă să mă încred într-un Dumnezeu care moare pe cruce pentru mine, căci în acest Dumnezeu mă pot încrede…

Așadar, smochinul uscat îmi spune care-i obiectul credinței. Tocmai în acest loc putem vorbi de credință, dar și despre rugăciune, căci smochinul uscat, crucea, este comuniunea deplină a lui Dumnezeu cu omul: Dumnezeu își însușește întreaga stare umană, oricât de blestemată ar fi. Și este deplina comuniune a omului cu Dumnezeu… Tocmai pe cruce are sens să vorbim despre iertare… În timp ce noi Îl punem pe cruce, El ne iartă și ne dă viața.

Acesta este momentul just pentru ca Isus să ofere această instruire, păstrând în fundal acest pom, imagine a crucii.

Este o trecere de la sterilitate, la rodul vieții care va urma; de la sterilitatea păcatului și a răului, a răului pe care Isus îl ia asupra Sa și care aparent este o sterilitate și mai mare, căci se pare că nu mai există nicio soluție, dar tocmai din solidaritatea cu sterilitatea noastră, prin credință și iertare, vor apărea roadele noi

v. 22

22 Răspunzând, Isus le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!

Prima afirmație pe care o pronunță Isus este „Aveți credință”, dar „credința lui Dumnezeu”… Acest fapt este ciudat, căci ne dă de înțeles că există multe feluri de credință… Altfel spus, omul, în mod obligatoriu, crede… Dacă nu crede în Dumnezeu, va crede în horoscop, în puterile astrale, în întâmplare, în istorie, în progres, în tehnică… Omul, fiind relativ, este relativ față de ceva care este absolut, este „relativ față de”, căci fără acest „relativ față de” pe care omul se sprijină, omul nu există… De aceea Isus vorbește despre „credința lui Dumnezeu”, pentru că există multe credințe care nu sunt ale lui Dumnezeu, ci sunt credințele idolilor…

„Credința lui Dumnezeu” nu înseamnă atât să credem că există Dumnezeu, ci a ne încrede în Dumnezeu. Și acest lucru este cu totul altceva! Pentru că, chiar dacă eu nu cred, Dumnezeu oricum există… Problema nu constă în a discuta dacă Dumnezeu există sau nu există, ci problema este ce fel de relație am cu El și cu care Dumnezeu?

Ce fel de relație? Cu adevărat El este Dumnezeu pentru Mine, Cel pe care-mi întemeiez viața? Aceasta este credința! Credința înseamnă a-mi întemeia viața, a mi-o sprijini. Pe ce-mi sprijin viața și pe ce mi-o fundamentez? Care-i fundamentul concret? Care este principiul viețuirii mele? Acesta este Dumnezeul meu…

Întrebarea este: Dumnezeu meu este cu adevărat Dumnezeu?

Care Dumnezeu? Acel Domn pe care l-am văzut pe asin! Cel care vine să slujească, să-și dea viața, Cel care nu exercită nicio putere, stăpânire peste om, Cel care dă omului libertatea, chiar cu prețul de a deveni El sclav…

Evanghelia vrea să ne conducă la CREDINȚĂ, și la Credința în ACEST DUMNEZEU. Credința nu înseamnă să cred că există o ființă superioară care-i stăpânește pe toți, ci înseamnă a recunoaște în ASIN pe Domnul meu și, în consecință, să-mi sprijin, să-mi întemeiez viața mea pe asin…

Credința este tema dominantă în întreaga Evanghelie: cele dintâi cuvinte ale lui Isus sunt: „Credeți în Evanghelie” (1,15), iar Evanghelia este El însuși, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Așadar, credința noastră nu-i o ideologie, ci e o persoană; și-i modul de a ne raporta față de această Persoană, adică eu mă încred în El și-mi întemeiez viața pe El… Apoi Evanghelia vorbește mereu de credința care mântuiește: „Credința ta te-a mântuit”. „Continuă să ai credință, nu-ți fie frică”, căci credința este opusul fricii. Și totuși, noi avem multă frică. Și frica este locul credinței… Credința mântuiește (salvează), iar „a mântui” indică faptul că mântuiește ceea ce-i pierdut… Așadar, pierzania este locul ultim al credinței… Nu înseamnă că „Până avem viață, există speranță”… sau „Avem credință, apoi nu mai avem deloc credință”… Nu! Ci până la pierzania extremă există credință și încredere, dacă nu, la ce ne-ar folosi credința?

Apoi se vede și felul în care credința… Atunci când Isus a mers la Nazaret se spune: „Nu a putut face minuni pentru că nu a aflat credință”… Credința îmi permite să experimentez eficiența lui Dumnezeu; credința este semaforul (culoarea) verde aprins al lui Dumnezeu; credința îi permite să facă ceea ce El vrea. Credința mea are o mare putere: este libertatea mea de a-i spune „da” lui Dumnezeu (de a-L lăsa să facă cu mine ce vrea El), dar și de a-i spune nu.

O altă latură a credinței o vedem în tatăl fiului epileptic, la picioarele muntelui schimbării la față. Pe acest om, Isus îl întreabă: „Dar tu crezi? Căci toate îi sunt cu putință celui ce crede”. El răspunde: „Da. Cred, dar nu cred prea mult. Tu ajută necredinței mele…”… Așadar, necredința este locul în care omul are nevoie să ceară credința.

Pascal spunea că oamenii care nu cred trebuie să se roage mult

Este modul paradoxal de a spune, dar este adevărat, pentru că credința este darul dăruit oricui îl cere… Iar dacă un om nu vrea acest dar, nu-l poate avea…

v. 23

23 Adevăr vă spun: oricine ar spune acestui munte «Ridică-te şi aruncă-te în mare» şi nu s-ar îndoi în inima lui, ci ar crede că se va împlini ceea ce spune, i se va da.

Credința e un lucru serios, căci mută munții… Luca spune că mută și pomii.

Nu înseamnă că credința transportă munții dintr-un loc în altul…

Saladin, după o luptă, a capturat niște creștini, i-a dus înaintea unui munte și le-a spus următoarele: „Dacă veți avea un grăunte de credință, veți muta munții… stă scris în Biblie. Dacă mutați muntele, vă las în viață. Dacă nu, vă ucid, pentru că nu vreau necredincioși, oameni fără credință în oastea mea”…

În realitate, credința nu mută munții, căci munții stau foarte bine acolo unde sunt… Însă mută acei munți care suntem noi: noi suntem imobili, blocați, nu reușim să-L urmăm pe Domnul; discipolul este adevăratul munte ce trebuie mutat prin credință (adică trebuie ajutat să se mute în urma Domnului), pentru că nu are credință…

„Aruncare în mare”… Marea va exista, va fi pătimirea Domnului. Discipolul Îl urmează până în mare, în abis, până la a-și da viața… Toate acestea le lucrează credința…

Credința lucrează în omul care nu se îndoiește… „Nu te îndoi, ci crede”… Interesant, căci în noi mereu locuiesc împreună îndoiala și credința, în măsură invers proporțională… De multe ori se vede că credința ne ajută până la un anumit punct, iar înaintea unei dificultăți mai mari, acea credință nu ne mai este îndeajuns… La fel ca hainele și încălțămintea pe care le aveam când eram mici: ne veneau bine până… iar după trei luni nu ne mai erau bune… Ori îmi iau ghete cu un număr mai mare, ori rămân desculț… așa este și credința… La fel, odată cu creșterea omului, credința sa trebuie să crească. Dacă nu, omul pierde credința.

Lucrurile spuse despre credința care le poate pe toate introduc discursul despre rugăciune. Căci „dacă ceri, primești”, atunci trebuie să explicăm ce este rugăciunea…

v. 24

24 De aceea vă spun: tot ceea ce veţi cere în rugăciune, credeţi că aţi primit deja şi vi se va da.

Versetul este o zicală despre infailibilitatea rugăciunii, subliniind că rugăciunea este infailibilă… Însă experiența noastră este că rugăciunile noastre niciodată nu sunt ascultate. Prin urmare, ori greșim noi, ori greșește Domnul…

Care este rugăciunea infailibilă? Depinde de ceea ce cerem!

Spre exemplu, i-ați cerut vreodată Domnului: „Facă-se voia Ta”? Este o rugăciune de mare eficiență, pentru că înseamnă că eu sunt cel chemat să fac voia Sa; devin muntele care se mută; acest fapt înseamnă „Facă-se voia Ta”? De cine să fie făcută? Clar că de mine!

În general, noi îi cerem lui Dumnezeu să facă El ceea ce vrem noi… Dar aceasta nu-i credință. Credința este să-i cerem ca noi să facem ceea ce vrea El.

Odată, un monah antic a spus că îi cerea insistent (stăruitor) lui Dumnezeu să-i facă un dar, iar până la urmă Dumnezeu i-a oferit acel dar. Însă, de atunci, nu i-a mai cerut Domnului niciun dar… ci i-a cerut numai să facă voia Sa. Pentru că, după, și-a dat seama de consecințele negative ale acelui dar pe care l-a primit, pe care el îl dorea cu orice preț…

Noi vrem multe lucruri cu orice preț. Însă Dumnezeu vrea să ne dea ceea ce-i mai bine pentru noi.

Și ce-i bine pentru noi, mai întâi de toate? CREDINȚA!

Omul nu poate trăi fără credință, adică fără a-și abandona propria viață în mâinile Domnului. Fără credință, omul va trăi întreaga sa viață mâhnit, în frică…

Primul mare dar este credința, care fondează existența! Această credință trebuie să o cerem!

Apoi să cerem „credința în Dumnezeu care mă iubește”, fapt pentru care viața mea devine un loc de iubire. În rugăciune trebuie să cerem această credință, această credință care mă schimbă la față.

Credința are ca dar infailibil – ne spune Lc. 11,13 – „Cereți și veți primi”. Ce? „Deci, dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor care îl cer de la El!”

De obicei noi cerem un lucru ce ne lipsește, despre care noi credem că ar fi bine să-l avem… Acest fapt nu-i greșit. Dar trebuie să descoperim cu adevărat care-i acel „lucru” care ne lipsește, fără de care nu suntem noi înșine… Lucrurile care ni se pare că ne lipsesc și care ni se pare că sunt indispensabile pentru identitatea noastră, de multe ori nu le vedem bine (căci sunt lucruri inferioare, incapabile să satisfacă dorința noastră după autenticitate), și deci, trebuie să facem un drum, o educație a dorinței ca să descopere și să ceară acel „lucru” care ni se pare imposibil să-l avem, dar exact acela este lucrul care ne lipsește și pe care trebuie să-l avem: Spiritul Sfânt.

Sf. Augustin ne explică motivul pentru care prin rugăciunile noastre nu primim ceea ce cerem… „Nu primim pentru că fie suntem răi, fie cerem lucruri rele”, deci fie pentru că cerem fără credință, fie că pretindem sau cerem lucruri rele, sau cerem greșit, pretinzând… Așadar, există o rugăciune făcută fără credință, fără umilință, sau pentru că cerem lucruri care sunt dăunătoare pentru credința și umilința noastră. Iar acestea, Dumnezeu nu poate să ni le dea.

Noi nici nu ne gândim la darul cel mai mare pe care-l putem obține prin rugăciune, căci mereu spunem că „M-am rugat, dar nu am primit nimic”. Nouă ni se întâmplă?

Ne-am gândit vreodată ce mare dar este să ne rugăm? Căci putem spune: „Am stat înaintea lui Dumnezeu și nu am murit”. Ce mare dar! Nu am murit, dar nu din cauza fricii sau a spaimei, ci din cauza bucuriei… Este un mare har să stăm înaintea lui Dumnezeu!

Un om merge în mari pelerinaje… Harul de a sta înaintea lui Dumnezeu, a Dumnezeului meu, a Domnului cerului și al pământului, care este Tatăl meu, care mă iubește, este cel mai mare har care există pe lume. Ce vrem mai mult decât acest har?

Noi nu evaluăm corect darul rugăciunii, care-i cel mai mare dar pe care putem să-l avem: să fim în comuniune cu Dumnezeu. Ce mă interesează de toate celelalte lucruri?

De aceea rugăciunea este viața, căci este comuniunea cu Dumnezeu, este viața Fiului. Sunt fiu în măsura în care sunt în comuniune cu Tatăl, sunt fiu, am darul Spiritului. Spiritul este respirația, viața lui Dumnezeu. În rugăciune am viața lui Dumnezeu. Ce mi-aș putea dori mai mult? Acea viață care apoi se exprimă în iubire, în bucurie, în pace, în bunăvoință, în blândețe, în fidelitate, în libertate… Acesta este darul primit în rugăciune… Nu alte lucruri. Toate celelalte lucruri nu-mi folosesc la nimic… Și dacă sunt lucruri utile, le voi primi. Sau ni le procurăm.

Substanța rugăciunii este darul Spiritului…

Fapt pentru care, rugăciunea este cu adevărat respirația vieții, este viața veșnică. Și de aceea este importantă.

Sfântul Augustin spune: „Cine se roagă se mântuiește, cine nu se roagă se osândește”. Și-i adevărat, pentru că înseamnă că rugăciunea reprezintă mântuirea, este comuniunea cu Dumnezeu. A nu ne ruga înseamnă a nu avea comuniune cu Dumnezeu, înseamnă a fi fără viață.

Însă aceste aspecte ale rugăciunii, care sunt fundamentale, noi nu le luăm în considerare, nu le evaluăm… Pentru că noi vrem senzații, sau ca Domnul să ne dea bomboane, felurite daruri… Dacă ne sunt necesare, El ni le va da și pe acelea… poate că-ți vei rupe dinții cu bomboanele… Însă mare dar stă în faptul că eu mă rog… Și rugându-mă, deja am obținut totul, căci sunt omul nou care stă înaintea lui Dumnezeu. Și pentru că omul este „chip și asemănare a lui Dumnezeu”, stând înaintea Lui, omul îl reflectă pe Dumnezeu. Iar viața omului este schimbată la față în viața lui Dumnezeu. De aceea rugăciunea este fundamentală, dar trebuie să fie o rugăciune serioasă, nu o rugăciune precum cea care se poate afla în Templu, pe care Isus a aflat-o în Templu, și care este un comerț cu Dumnezeu, în loc să fie acel raport filial, gratuit și liber de iubire. Acest raport e rugăciunea creștină, dar și rugăciunea ebraică, și aceasta este măreția omului, care ne constituie oameni.

Niciodată nu am văzut animalele că îngenunchează să se roage…

Rugăciunea este tipică numai omului! Și stând omul înaintea Absolutului, rugăciunea îl constituie om.

Credeți că ați primit”, dar a începe să ne rugăm este un mare dar. Apoi, stând față în față cu Dumnezeu, ne dăm seama despre ce este acest raport și despre ce noi primim în rugăciune. Avem darul de a putea sta ca fii înaintea Tatălui…

Mereu să ținem în fundal smochinul uscat, adică pomul crucii. Tocmai stând înaintea crucii noi vedem credința, ce mare încredere are Dumnezeu în om încât să se dea pe mâinile omului și să sfârșească pe cruce… În acest Dumnezeu ne putem încrede în totalitate: își dă viața pentru noi.

Pe cruce vedem și rugăciunea ca fiind comuniune: El este în totalitate în comuniune cu noi și în păcatul nostru, și-n răul nostru, și-n moartea noastră. Și noi, oricum suntem, oriunde ne aflăm, suntem în comuniune cu El. Crucea ne spune că noi primim iubirea Sa, viața Sa, oricum și în orice stare am fi.

Acest smochin blestemat este foarte fecund, rodnic, dă multe roade.

Să vedem al treilea fruct al acestui smochin.

v. 25

25 Iar când sunteţi în rugăciune, dacă aveţi ceva împotriva cuiva, iertaţi, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre”.

Al treilea element este „iertarea”.

Credința în Dumnezeu Tatăl – care se exprimă în rugăciune și în comuniunea față El – față de frați se exprimă în iertare. Dacă Dumnezeu este Tată, mă iubește gratuit, îmi dă de toate și mă iartă, atunci celălalt este fratele meu, iar eu îl iubesc, îi dau, îl iert… Îi iert totul… Exprim în iertarea față de frați Viața pe care o primesc. Iar viața lui Dumnezeu pe care o primesc este iubire gratuită, e Spiritul Sfânt: dacă-L primesc, Îl dau; dacă nu-L dau, înseamnă că nu L-am primit… Dacă curentul nu-l transmit, se întrerupe. Și acest curent este viața. Dacă se întrerupe viața, e moarte. Altfel spus, cine nu iartă este mort. Cine nu-și iubește fratele, nu are iubirea Tatălui.

Așadar, rugăciunea și încrederea stabilesc un raport nou între noi, care-i raportul lui Dumnezeu, căci, prin iertare Dumnezeu, este prezent pe pământ… A-l ierta pe un om este o minune mai mare decât a învia un mort… Pentru că mortul va muri din nou. Însă, dacă iert, eu mă nasc ca fiu al lui Dumnezeu, sunt ca Dumnezeu care iartă și-l fac pe celălalt să trăiască, deși mai înainte era în păcate… Însă celălalt, simțindu-se iertat, se eliberează de rău…

Așadar, iertarea este o dublă înviere pentru noi… Și este esența mesajului creștin: este verificarea (proba) credinței, faptul că Dumnezeu este Tată, și că eu am Spiritul Său, Spiritul Fiului, și că iubesc și iert frații.

Lui Petru, care credea că a înțeles de câte ori trebuie să ierte, (cf. Mt. 18, 21) „Până la șapte ori”, Isus îi răspunde: „Până la șaptezeci de ori câte șapte”. Cain trebuia să fie răzbunat de șapte ori, iar Lameh de șaptezeci de ori câte șapte. Iar Petru trebuie să ierte de șaptezeci de ori câte șapte.

În Lc. 17,1, evanghelistul ne spune că trebuie să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte „în fiecare zi”. Nu este o exagerare, căci șaptezeci de ori câte șapte înseamnă 490 de ori pe zi, adică o dată la fiecare trei minute.

Noi trăim constant în baza iertării pe care o primim sau o dăm. Orice om (și orice lucru) ori ne deranjează… ori ne condamnă, ori îl condamnăm; ori ne grațiază (iartă) și astfel îl iertăm, îi mulțumim pentru viața care ne-o acordă. Altfel spus, fiecare realitate ori o iertăm și atunci ea există, sau nu o iertăm, și atunci o distrugem. (Aici nu am înțeles foarte bine dacă este vorba despre om sau despre realitate; de aceea am pus cu roșu.)

Iertarea este respirația vieții fraterne, iar omul este relație, este fraternitate.

Și-i minunat că există iertarea, căci dacă noi am pute trăi numai pentru că suntem buni și nu greșim… Ar fi vai de noi. Nu ai mai putea trăi în lume.

Adevărul este că greșim, dar există iertarea. Prin urmare, putem trăi chiar dacă am greșit. Apoi răul devine locul unui bine și mai mare, pentru că „iertarea” este (arată) o iubire și mai mare decât „darul”, pentru că este o iubire care nu se lasă condiționată nici măcar de rău; este mai mare decât răul. Și cu cât este mai mare păcatul, cu atât mai mare este iertarea, adică cu atât mai mare este iubirea, și-l eliberează de păcat.

În Rm. 5, 20 stă scris: „Unde s-a înmulțit păcatul, a sporit și mai mult harul”, adică iertarea.

Când ne interogăm: „Care-i noutatea creștinismului, ce este Împărăția lui Dumnezeu?” mai mereu credem că ar fi o lume în ordine, în care toate merg bine, căci există justiție și respect… Dar nu este așa. Noutatea Împărăției lui Dumnezeu este o realitate în care este prezentă iertarea. Pentru a ierta, trebuie să existe ceva care trebuie să fie iertat, deci recunoașterea că răul este rău… dar în răul extrem se arată iubirea necondiționată. Poate că în exterior nu se schimbă nimic, dar cine este iertat și iartă cu adevărat realizează ceva nou.

Împărăția lui Dumnezeu pe pământ este iertarea. Și înseamnă relații noi între persoane.

Cum arată o viață în familie dacă nu se iartă greșelile? Este o viață imposibilă. Înseamnă moartea, înseamnă trăirea Iadului.

Iertarea face din rău un Paradis, adică în ciuda erorilor care există, prin iertare se trece la o iubire mai mare…

Dacă un om nu-și poate permite să ierte, nici nu poate trăi, sărăcuțul… Căci ar trebui să fie perfect. Însă nu! Omul poate chiar să-și permită să greșească… Nu în sensul că „acum greșesc intenționat”. Nu trebuie să greșești intenționat, căci oricum vei greși spontan… Însă există iertarea…

Iar familia (sau comunitatea) în care toate merg bine este acea familie în care există iertarea, nu familia în care nu se greșește… Unde nu se greșește este urât, crud. Membrii unei astfel de familii judecă: „Dacă greșește, îi tai capul”… „Frumoasă iubire!”

În aceste versete ni s-a prezentat trinomul fundamental al credinței creștine, care izvorăște din acest smochin – mare învățător – și mai înainte a izvorât din asin. Asinul și smochinul sunt cei doi mari învățători mai înainte de misterul crucii.

v. 26

26 Însă dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru din ceruri nu va ierta greşelile voastre.

În rugăciunea Tatăl nostru avem: „Iartă-ne pe noi așa cum și noi iertăm greșiților noștri”. Deja în vremea Sf. Augustin, unii creștini „isteți” nu se rugau această parte din Tatăl nostru… Căci dacă Dumnezeu ne iartă așa cum noi ne iertăm aproapele, este vai de noi… Și astfel, săreau peste această parte din Tatăl nostru. Augustin le răspunde că nu trebuie să sară peste această parte…

Așa este: dacă eu nu iert, nu sunt iertat… De ce sunt eu iertat de Dumnezeu? Pentru că sunt fiu, și nu pentru că sunt bun. Dacă eu nu-l iert pe aproapele, nu-l recunosc ca frate al meu și nici nu-l recunosc ca fiind fiu al lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu îl recunoaște ca fiu… Prin faptul că nu-l iert, eu mă pun împotriva Tatălui… Deci, nu am iertarea și iubirea Tatălui. În concluzie, a nu ierta aproapele echivalează cu a-L refuza pe Dumnezeu; înseamnă a refuza faptul că Dumnezeu îi este Tată și-l iubește… Prin neiertare îi neg (îl lipsesc de) acea iubire pe care Dumnezeu o are pentru el, care-i aceeași iubire pe care o are față de mine. Deci, neg (nu recunosc) iubirea Tatălui față de mine.

În iertarea fratelui, eu trăiesc Spiritul Sfânt, adică însăși iertarea lui Dumnezeu față de mine.

Aceste trei elemente ne pot instrui: la lumina lor vom vedea apoi toate discursurile succesive pe care Isus le va face, în polemică cu variile tipuri de putere care nu reflectă încrederea, rugăciunea sau iertarea…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag