Marcu 11,27-33

Numai cine este dispus să se convertească cunoaște puterea lui Isus, care este aceeași a lui Dumnezeu: puterea de a ierta!

Amos 8, 4-12

Aceste versete din cartea profetului Amos ne arată care-i cea mai mare nenorocire ce ni se poate întâmpla: să ne fie foame și sete după Cuvântul Domnului, dar să nu-L putem afla. Pentru a asculta Cuvântul este nevoie să trăim raporturi de dreptate și să ascultăm Cuvântul Domnului pentru ca, apoi, să punem ordine și-n celelalte relații (ale noastre). Dacă nu, vom experimenta că Domnul tace, dar nu din răutate sau răzbunare, ci pentru că este un Domn pe care noi nu-L ascultăm

În primele versete se vorbește despre oamenii care sunt atenți numai la interesele lor, care au un raport cu Domnul numai pentru că trebuie să calculeze profitul lor… Pentru aceste persoane Cuvântul este aproape inutil, căci nu-i permit să intre în inima lor.

Foamea de a asculta Cuvântul poate cauza reîntoarcerea Vieții în noi și-n jurul nostru.

Mai înainte de a citi textul din Marcu, subliniem contextul… Ne aflăm în cea de a treia zi a lui Isus în Ierusalim: El a intrat duminica pe mânzul asinei; apoi luni, blestemând smochinul și intrând cu biciul în Templu (ziua a doua); acum, ziua a treia, marți – este o zi foarte lungă, pentru că va cuprinde tot restul Evangheliei, până la pătimire -; apoi va urma o altă zi, în care merg să caute camera de sus, mai înainte evanghelistul a introdus tema femeii din Betania, iar apoi ziua ia sfârși, căci începe ziua a șasea.

Tot capitolul doisprezece prezintă cinci dispute pe tema puterii. Isus și-a început misiunea printr-o încălcare a Legii, căci în prima minune, după vindecarea soacrei lui Petru, atinge leprosul – prin lege nimeni nu se putea atinge de un lepros – și-l trimite să vestească Evanghelia. În următoarea minune, îi spune slăbănogului: „Iertate îți sunt păcatele tale”. „Cine este Acesta care iartă păcatele?”, căci după lege numai Dumnezeu are puterea de a ierta. Am subliniat că prima parte a Evangheliei cuprinde cinci dispute despre „Lege”. Legea condamnă (acuză), discriminează, îi separă pe cei buni de cei răi, nu iartă, pedepsește, ucide…

Cine dictează (face) legea este „cel bun”, deci el poate să-i ucidă pe ceilalți, este suficient doar să aibă puterea de a-i ucide… Chiar dacă este rău, îi ucide mai bine. Oricum, legea o face cine poate (cine are putere). Și, chiar dacă este justă, legea discriminează, separă și condamnă.

Însă Isus are o altă lege: este legea omului, este legea de a-l accepta pe om așa cum este. Nu a sacrifica omul legilor…

Apoi Evanghelia continuă până ajunge la cap. 12, la aceste ultime cinci dispute despre putere…

Isus a intrat în Ierusalim cu asinul, El are puterea asinului, cea de a sluji și de a-și da viața, deci nu are puterea regelui care ucide și ia viața. Apoi a intrat cu biciul în Templu, însemnând că nu-i place ceea ce a aflat acolo, căci Templul este locul prezenței lui Dumnezeu… Acum să ascultăm continuarea…

Se citește Mc. 11, 27-33

 27 Au venit din nou la Ierusalim şi, în timp ce el umbla prin templu, au venit la el arhiereii, cărturarii şi bătrânii 28 şi-i spuneau: „Cu ce autoritate faci acestea? Sau cine ţi-a dat această autoritate ca să le faci?” 29 Isus le-a spus: „Vă voi întreba un lucru, şi dacă îmi veţi răspunde, vă voi spune şi eu cu ce autoritate fac acestea. 30 Botezul lui Ioan era din ceruri sau de la oameni? Răspundeţi-mi!” 31 Dar ei discutau între ei: „Dacă spunem: «Din ceruri», ne va spune: «Atunci de ce nu aţi crezut în el?» 32 Să spunem, dimpotrivă, «De la oameni»?” Le era frică de mulţime căci toţi considerau că Ioan era într-adevăr un profet. 33 Aşadar, i-au răspuns lui Isus: „Nu ştim”. Atunci, Isus le-a spus: „Nici eu nu vă spun cu ce autoritate fac acestea”.

În disputele succesive vom nota că Isus își revelează puterea Sa: cea a pietrei aruncate, dar care devine „piatra din capul unghiului” – care nu-i precum puterea lui Cezar, care produce moarte, care stăpânește – pentru că este puterea de a sluji.

Puterea Sa este cea de a da viața chiar și morților: învierea. De ce? Pentru că este puterea iubirii și a vieții.

Să vedem motivul care va stârni toate aceste dispute care vor cauza uciderea lui Isus.

vv. 27-28

 27 Au venit din nou la Ierusalim şi, în timp ce el umbla prin templu, au venit la el arhiereii, cărturarii şi bătrânii 28 şi-i spuneau: „Cu ce autoritate faci acestea? Sau cine ţi-a dat această autoritate ca să le faci?”

Textul începe prin reîntoarcerea lui Isus și a discipolilor la Ierusalim, după episodul cu smochinul care s-a uscat. Este a treia oară în timp de trei zile când Isus urcă la Ierusalim și, pentru a treia oară în trei zile, intră în Templu… Această așezare a lui Isus în Templu are o mare însemnătate: faptul că acolo are loc întâlnirea înseamnă că în Templu este punctul crucial, nu mă refer atât la Templu, cât la Noul Templu, care-i însuși Isus.

A așeza acest episod în Templu, înseamnă a ne atenționa imediat asupra faptului că adevărata problemă din aceste versete este: „Care Dumnezeu? Care imagine despre Dumnezeu?” Iar Isus intră de trei ori…

Prima dată intră cu asinul, apoi cu biciul, a treia oară intră El, și va fi biciuit… și va fi sfârșitul „Asinului”. Dar deja acest sfârșit este prevăzut… Și are loc lupta definitivă, adică „mutarea Templului”, căci deja Isus este Domnul Templului.

Am văzut și în alte episoade când seara se reîntoarce la Betania: și aceasta este detașarea, separarea de Templu, pentru a conduce realitatea la esența ei, adică Isus este noul Templu. Acest adevăr îl vedem și-n versetele noastre… Aparent, pare ca fiind Cel care a profanat Templul, când a intrat cu biciul și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani… În realitate, Isus conduce „prezența lui Dumnezeu între noi” la semnificația ei maximă . Dar această prezență și acest Domn care intră mai întâi cu asinul, apoi cu biciul, întâmpină imediat împotrivire

Arhiereii, cărturarii și bătrânii nu merg în Templu, ci „vin la El”, grupați, înaintea Lui.

Vin trei categorii de persoane care – prin întrebările pe care le pun – Îl contestă pe Isus; sunt trei categorii care ne arată că miza era foarte mare: arhiereii, cărturarii și bătrânii.

În realitate era un singur arhiereu, la fel cum există un singur papă, Caiafa. Caiafa s-a înconjurat de fiii săi și de gineri și a stăpânit mai bine de cincizeci de ani. Îi numeau „arhierei”, pentru că era mereu Caiafa cu reprezentații săi… Dar ei reprezentau legitima autoritate religioasă, cea care are puterea de a face orice, chiar de a lapida, chiar de a ucide.

Arhiereii sunt prima categorie, deci ciocnirea are loc cu reprezentații autorității religioase, cu cei care ar trebui să reprezinte înaintea poporului instanțele divine.

A doua categorie este cea a cărturarilor, care studiază Scriptura și-i justifică pe arhierei…

E interesant că aceste categorii se unesc împotriva lui Isus… Cine exercită o putere caută mereu să aibă o alianță cu cei care exercită cealaltă parte a puterii

Cărturarii pot fi asemănați cu puterea culturală a televiziunii, erau cei care creau opinia…

A treia categorie, bătrânii, reprezenta puterea economică.

Și aceste trei categorii vin împreună înaintea lui Isus.

Conversația este asupra puterii. Lui Isus îi este contestată „această putere”, pentru că simt că este pusă în discuție puterea exercitată de ei, o putere pe care ei nu doresc să o pună în discuție.

Aceste trei categorii sunt acolo în numele lui Dumnezeu de peste o mie de ani, sunt descendenții lui Aron, au Legea, făgăduințele, întreaga Biblie. Este adevărat că le lipsește din Biblie acea bucată cu NT pe care au adăugat-o creștinii după; dar ei deja aveau întreaga Biblie (VT); NT – care este scris după – este doar împlinirea VT. Deci, nimic nou… Fapt care înseamnă că și-n zilele noastre poate continua aceeași mentalitate, pentru că puterea este mereu la fel…

Deși cuvântul „putere” noi îl înțelegem numai într-un singur sens, însă „puterea” este posibilitatea… Altfel spus, cu mâna eu pot munci, dărui, sau pot lovi, fura… Cu mâna pot sluji viața sau pot să o sugrum…

La fel banii și tot ceea ce am, pot să-i investesc în direcția adevărului, a iubirii, a slujirii, în direcția de a nu judeca, de a nu condamna, de a nu exclude; sau pot să-mi folosesc toată puterea pentru a face opusul, după cum se și face…

Isus subliniază că din inima omului ies intențiile rele… Lucrurile pe care le avem sunt bunuri, și dacă le folosim bine, ele slujesc viața. Problema este dacă eu îmi asum o gândire în care celălalt devine dușmanul, îl percep ca pe o amenințare de care trebuie să mă apăr. Și astfel, caut alianța cu alții, care au o parte din această putere, pentru a-mi apăra interesele…

Pe cine reprezintă aceste trei categorii?

Bătrânii erau puterea economică, deci reprezintă averea, posedarea… căci dacă nu ai bani, nu poți realiza nimic…

Cărturarii sunt puterea care justifică, puterea culturală. În zilele noastre – cu mass-media – este nevoie de această putere… Pentru ca aceasta să ofere mereu iluzia, justificarea teoretică, adică știe să înșele bine, astfel încât să fie propus ceea ce dorește puterea.

Arhiereul reprezintă puterea religioasă și politică; deși puterea politică le era limitată, aveau o mare importanță…

Deci, ei reprezintă toate formele puterii.

Și sunt trei forme de putere, și toate trei consideră că sunt justificate de Dumnezeu, că au venit la Isus ca să-L apere pe Dumnezeu

Noi avem capacitatea să facem mult rău, dar când îl înfăptuim, avându-L pe Dumnezeu ca justificator al răului săvârșit, nimeni nu ne mai oprește! Pentru că aflăm o justificare a relelor pe care le săvârșim. Deci, ce imagine au ei despre Dumnezeu? Este un Dumnezeu după chipul și asemănarea lor, și nu după chipul și asemănarea Lui, a asinului care a intrat cu Isus în Templu

Întreaga Evanghelie punctează, ca să purifice chipul diabolic al lui Dumnezeu pe care toți îl avem în minte. Acel chip care, în realitate, este satana: este atotputernicul care-i stăpânește pe toți, îi instrumentalizează pe toți, îi judecă și-i condamnă pe toți… Iar noi vrem să fim ca el…

În schimb, Dumnezeul nostru este sărăcuțul Cristos, care se dă pe mâna tuturor, pentru că pe toți îi iubește și-i slujește. Și în acest fel El este Dumnezeu! Din această cauză, puterea lui Dumnezeu o cunoaștem numai privind crucea și din acest motiv trebuie să le mulțumim arhiereilor, cărturarilor și bătrânilor, care L-au răstignit…

Vorbele pe care I le spun privesc „puterea”: „Cu ce putere faci aceste lucruri?” Cine ți-a dat puterea să faci aceste lucruri? Ei se referă la lucrurile pe care Isus le-a înfăptuit cu puțin timp mai înainte, când a intrat în Templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani, spunându-le să nu facă din Templu „o peșteră de tâlhari”, un loc în care se cumpără și se vinde… Isus ne spune că nu avem față de Dumnezeu un raport de fii, ci de hoți, căci urmărim numai interesul nostru. Și, pornind de la acest interes, noi ne construim diferitele relații.

Problema este cea a „puterii”, iar în spatele ei stă problema „chipului lui Dumnezeu”…

„Cu ce putere faci aceste lucruri?”…

vv. 29-30

29 Isus le-a spus: „Vă voi întreba un lucru, şi dacă îmi veţi răspunde, vă voi spune şi eu cu ce autoritate fac acestea. 30 Botezul lui Ioan era din ceruri sau de la oameni? Răspundeţi-mi!”

Unei întrebări puse de aceste categorii de persoane, Isus îi răspunde printr-o altă întrebare, care abordează problema mai în profunzime. Prin întrebarea Sa, Isus așează aceste categorii de oameni (și pe noi) în poziția justă: poziția justă este când eu nu pun în dubiu acest Domn, ci încep eu să mă pun în dubiu…

Aceste persoane nu se întreabă cu privire la lucrurile pe care Isus le-a înfăptuit, pentru că nu le-a atins deloc. La fel cum nici în alte rânduri nu au rămas uimite de lucrurile pe care le-a făcut Isus. Dar merg să-L întrebe de ce le face…

Aceste persoane nu se lasă interogate de realitate, ci caută să facă în așa fel încât ceea ce se întâmplă (ceea ce face Isus) să nu distrugă ceea ce ele și-au construit, chiar și ideile lor… Atunci încep să-și apere ideile și lucrurile lor ca și cum ar trebui să afle o justificare faptului că, de fapt, trebuie să-L apere pe Dumnezeu. Pentru aceste persoane Dumnezeu trebuie apărat, nu profanat, așa cum a făcut Isus, după mintea lor!

Ei îndrăznesc să întrebe: „Cum de faci aceste lucruri?” Nu se așteptau să li se pună o întrebare, căci ei sunt capii. Ceilalți trebuie doar să răspundă…

Altfel spus, cine este șef, niciodată nu trebuie pus în discuție, în dubiu, altfel, ce fel de șef este? Acesta este punctul slab al puterii… Însă Isus, pentru că are puterea de a ierta, imediat se pune în chestiune, căci atunci când întâlnește un om, se întreabă: „Ce pot face pentru el?”… În schimb, puterea care vrea să stăpânească nu se interoghează, nu se lasă pusă în chestiune. Dar cine vrea să slujească, se lasă pus în chestiune de orice realitate. Omul care vrea să slujească adevărul se întreabă înaintea fiecărei afirmații a aproapelui: „Oare ce vrea să spună?”… Este un adevăr pe care eu încă nu-l cunosc… Cu alte cuvinte, omul onest și omul care caută adevărul mereu se pun în chestiune, se interoghează…

Arătându-le puterea Sa, Isus le arată un tablou complet nou, adică puterea iertării păcatelor. Și această putere este centrală în misiunea lui Isus. Și în cap. 2, când obiectează, se întreabă: „Cine are puterea de a ierta păcatele, dacă nu numai Dumnezeu?” Dar când văd un om care se comportă ca Dumnezeu, nu acceptă. Altfel spus, când acea putere devine o posibilitate de a oferi o viață nouă pe pământ, I se împotrivesc, Îi spun că blestemă, pentru că iertarea este o însușire a lui Dumnezeu

Așadar, arhiereii, cărturarii și bătrânii, în textul nostru, i se împotrivesc lui Isus și puterii Sale. Însă Isus le adresează întrebarea.

Ei nu se așteptau ca Isus să le răspundă cu o altă întrebare, nici nu voiau… Pentru că cine deține puterea, are puterea de a interoga, de a pune în discuție, dar niciodată nu se lasă pus în discuție… căci dacă se lasă, își pierde puterea… Înseamnă a-i recunoaște celuilalt aceeași demnitate… Însă ei erau arhiereii, cărturarii și bătrânii… „Dar tu, Isuse, cine te crezi? Spune-ne”… Deși ei nu așteptau un răspuns, pentru că le era clar că Isus este un nimeni… Așadar, „De ce faci aceste lucruri?”. Adică începe procesul…

Puterea are multe moduri prin care să se conserve (păstreze), în special făcând legi care o ajută să nu fie pusă în discuție, la toate nivelurile

Isus începe să pună în dubiu, să adreseze întrebările care trebuie puse, aducând o slujire acelor persoane… Dacă acceptă în inima lor întrebările lui Isus, aceste persoane pot experimenta un drum de eliberare, altfel vor fi subjugate, dominate de fricile lor, vor rămâne sclavii fricilor lor, deoarece aceste persoane care dețin puterea se arată slabe… Acesta este paradoxul… Însă Isus, care nu are nicio putere – în sensul în care ei înțeleg puterea – se arată om liber și puternic, căci nu are nimic de pierdut…

Arhiereii și toți ceilalți au de pierdut toate lucrurile pe care și le-au construit…

Lupta este între un om liber (Isus) și mulți oameni care sunt „prinși” de fricile lor.

Întrebarea lui Isus este „răutăcioasă”… Ce spunea Botezătorul? Invita la convertire, la botezul convertirii. Ioan era cel care pregătea calea Domnului.

Convertirea înseamnă să vrei să te schimbi. Cine nu vrea să se schimbe, niciodată nu va înțelege nimic. Orice îi răspunzi la întrebările pe care ți le pune, el nu vrea să se schimbe, ci te elimină pe tine…

Principiul oricărei întrebări adevărate constă în faptul că eu sunt dispus să-mi schimb opinia în baza răspunsului primit. Dacă nu, eu nu am adresat o întrebare adevărată, ci i-am întins o cursă celuilalt, pentru a-l ucide.

În timp ce Isus vorbește cu ei, le cere de două ori să-i răspundă: îi invită să ia o decizie, să se declare de ce parte stau

Și noi, când nu vrem să ne schimbăm părerea, ne încăpățânăm, îi eliminăm pe toți, sacrificăm adevărul și pe alții, numai în baza autorității, ca părinți, preoți, la locul de muncă… Dar este greșit, căci aceasta nu-i autoritate…

Adevărata autoritate, care ne maturizează, constă în a ne pune în dubiu… Aceasta este convertirea. Și cine nu vrea să se schimbe, este terminat, e mort.

Isus a spus: „Vă voi întreba și Eu un cuvânt: răspundeți-Mi și vă voi spune și Eu cu ce putere fac acestea”. Isus nu vrea să se ascundă, însă o condiție minimă pentru a spune un lucru presupune să existe o minimă dispoziție pentru a-l asculta, altfel se verifică textul din Amos: răspunsul lui Dumnezeu nu mă atinge, deci e inutil să-mi vorbească, pentru că eu nu mă pun în discuție…

Isus le pune o întrebare: „Botezul lui Ioan din cer a fost, sau de la oameni?”, iar dacă ei răspund corect, pot intra într-un dialog adevărat cu Domnul, ieșind din capcana puterii în care s-au prins.

Aceste categorii sunt foarte sigure că au dreptate, dar când își dau seama că nu este așa -vom vedea din întrebarea lui Isus că nu sunt sigure, căci le este frică – preferă să nu răspundă…

În spatele siguranței că eu sunt în adevăr, stă frica… Trebuie să mă apăr de adevăr, căci adevărul este mult mai mare decât mine, este progresiv, este dialogic, despre adevăr înțeleg o parte, iar apoi înțeleg că-i adevărat exact opusul a ceea ce am înțeles mai înainte… Și tot așa… Deci, adevărul te lasă descoperit…

În invitația adresată de Isus, există o mare posibilitate pentru aceste persoane de a se uni cu acest adevăr, nu doar cu un adevăr din exterior, ci un adevăr pe care ele îl au în interior… Dar ele se apără și față de ceea ce simt în interior…

Punând aceste întrebări, punând puterea în dubiu, Isus ne arată că este liber…

vv. 31-32

31 Dar ei discutau între ei: „Dacă spunem: «Din ceruri», ne va spune: «Atunci de ce nu aţi crezut în el?» 32 Să spunem, dimpotrivă, «De la oameni»?” Le era frică de mulţime căci toţi considerau că Ioan era într-adevăr un profet.

Cuvântul este dialog, dar în acest loc dialogul lipsește, căci ei nu vorbesc cu nimeni, ci fiecare vorbește cu sine însuși. Atitudinea lor este opusul dialogului: deja eu știu cum stau lucrurile și doar trebuie să controleze ca să nu fie știrbit sau atacat ceea ce știu… Ei știu bine ce vor.

Ei cugetă în sinea lor, nu acceptă dialogul, și pretind că știu ce va spune Isus… Prin modul lor de a cântări ce răspuns să dea, arată că nu-i interesează ce a spus Isus, căutând doar să se apere… Altfel spus, singurul lucru pe care-l văd sunt ei înșiși… Nu sunt atinși de vorbele lui Isus. Îi interesează doar cum să se apere. Deci, ei trebuie să fie atenți ce răspund…

A fi preocupat numai să fiu atent la ce spun, înseamnă că deja sunt pierdut, că nu caut adevărul, care nici nu mă interesează, pentru că singurul lucru important este apărarea propriilor interese… Cu această atitudine arată că și ei stau în Templu doar pentru a cumpăra și a vinde…

Întreaga predicare profetică era împotriva Templului din acest motiv, căci au făcut din Templu o bandă de tâlhari, un loc de comerț, de profit, nu un loc de comuniune cu Tatăl și cu frații, ci un loc al exploatării lui Dumnezeu pentru a-i stăpâni pe frați…

În toate popoarele religia este instrumentul cel mai bun de subjugare (asuprire): este nevoie de justificarea religioasă pentru a asupri… Isus a fost ucis pentru blestem de autoritatea religioasă, pentru că El nu era de acord cu aceste jocuri, nu dorea ca să se folosească de Dumnezeu în acest mod… Nici Biblia nu-i de acord să se folosească de Dumnezeu pentru a obține sau a conserva puterea… De aceea profeții s-au împotrivit puterii.

Isus face apel la Botezătorul, pe care toți îl considerau un profet… iar locul Botezătorului este deșertul, nu Templul (cf. Mc. 1)… În deșert Ioan cheamă la convertire. Este un „Exod opus”. Nu se merge în templu, ci în deșert pentru a-L întâlni pe Domnul în adevăr. Folosindu-se de Botezătorul, Isus vrea să ne întrebe: „Care Dumnezeu?”… Ca și cum aceste categorii de persoane sunt precum smochinul plin doar cu frunze, dar fără rod… Isus oferă acestor persoane posibilitatea de a aduce rod.

Ei exclud prima posibilitate: „Dacă spunem din cer, ne va întreba: de ce nu ați crezut în El ?”

Nu L-au crezut, pentru că nu le convenea.

Întrebarea pusă de Isus e radicală.

Toți facem așa: numai să nu ne schimbăm, reușim să aflăm scuze infinite, activăm mecanismul de apărare. E un mecanism care ne apără de toți și de toate…

Întrebarea lui Isus îi determină să vadă lucrurile din perspective Sa. Atunci ei se apără… Prima lor apărare este aceasta: „Dacă e din cer”, ei recunosc că nu L-au crezut, dar nu se schimbă…

Apoi continuă: „De la oameni?”, e cealaltă posibilitate, dar și în acest caz „le este teamă de mulțime”… Celor care dețin putere le este frică. Par că vor să inspire teamă, dar de fapt ei sunt plini de frică, pentru că dacă cineva demască mecanismele conservării puterii lor, toată puterea pe care și-au construit-o cade…

Deja în versetele anterioare s-a spus că le era teamă de Isus.

Pe de o parte, se spune că nu i-au crezut Botezătorului, pe de alta că le era frică. Deja am notat că teama nu ne lasă să credem, frica este cea care se împotrivește credinței…

Le este frică să piardă favoarea poporului, prestigiul, recunoașterea, căci fără acestea nu ar valora nimic… Deci, le este teamă de popor, de a pierde prestigiul. Dar nu se schimbă înaintea lui Dumnezeu, căci ar trebui să-și schimbe tot comportamentul… Dar dacă pierd prestigiul poporului, nu mai pot înșela.

Și-au construit o cursă din care nu mai pot ieși și nici nu vor să iasă. Ei caută interesul lor, nu pe cel al lui Isus (cf. Fil. 2, 21). De aceea și Templul și Dumnezeu pot deveni locuri ce pot fi exploatate în favoarea prestigiului personal.

Aceste lucruri reflectă adevărata dramă a umanității… Însă aceste categorii ne reprezintă pe toți, pentru că acestea există pentru că noi le vrem, noi le alegem, reflectând imbecilitatea prezentă în interiorul nostru. Domnul va trebui să moară pe cruce pentru a demasca această stupiditate a unei false imagini despre Dumnezeu și despre om.

Căci prin aceste lucruri – în toate sferele vieții – se creează alianța care ne întemnițează. Și astfel nu mai știm să spunem că lucrurile sunt adevărate din frică, din teama de a nu displăcea, pentru că dacă nu răspund pe placul altora, înseamnă că voi avea mai puțină putere. Dacă spun adevărul, risc să-mi pierd puterea. Astfel, cele trei categorii se sprijină reciproc…

Cu alte cuvinte, spun minciuni și fac nedreptăți împreună… Chiar pentru a se justifica! Căci altfel ar sfârși rău… Și niciodată nu cad…

Întrebarea lui Isus este fundamentală. Și-i principiul de bază în fiecare raport

de-al nostru, pentru a înțelege atât Evanghelia, cât și pe alții. Întrebarea este: „Sunt dispus să mă schimb eu și să schimb pozițiile mele privilegiate?” Îmi este frică să pierd favorurile și aprecierile cuiva?

Întrebarea lui Isus pornește de la „intrarea lui Isus pe mânzul asinei”, adică de la această imagine a lui Dumnezeu.

Iar această imagine a lui Dumnezeu ne descoperă și ce fel de relații avem cu alții. Dacă puterea care mă interesează este cea a lui Isus – care-i puterea de a vindeca, de a-și da viața, de a spune cuvinte care iartă – și a asinului (care-i puterea de a duce greutățile altora); sau mă interesează o altă putere, iar în vederea obținerii ei, îl exploatez și pe Dumnezeu…

Problema este fundamentală: nu din întâmplare Isus s-a lovit de împotrivirea autorității religioase din acea vreme…

v. 33a

33a Aşadar, i-au răspuns lui Isus: „Nu ştim”.

„Nu știm”… Pare a fi unul dintre cele mai frumoase răspunsuri, căci înțelepciunea este: „Știu că nu știu”, însemnând că sunt deschis necunoscutului… Deci, răspunsul „Nu știm” pare frumos…

Răspunsul „Nu știm” este mama tuturor științelor, a filozofiei și a oricărei cercetări, sau lucru bun… Înseamnă a se interoga continuu, fapt tipic omului, pentru că-i deschis infinitului.

Când omul înțelege ceva sau când înțelege că a înțeles mai puțin decât mai înainte… pentru că omul cu cât cunoaște mai multe, cu atât mai mult sporește contactul său cu ceea ce ignoră, deci crește ignoranța sa.. Expresia „nu știu” este divină.

Dar ce înseamnă această expresie în textul nostru? Cum sunt deghizate chiar și cele mai frumoase lucruri?!

În pasajul nostru biblic, nu înseamnă că ei nu știu, căci știu bine ce vor. Știu bine. Aceasta este problema… În spatele cuvintelor lor, realitatea este complet diferită.

„Nu știm”, însă știu bine ce vor, faptul că nu vor să piardă puterea. Prin urmare, nu se expun…

Și știu că nu pot să se convertească, căci dacă s-ar converti, și-ar pierde puterea; știu că nu pot da un alt răspuns, știu că e inutil să se convertească, dacă nu, înaintea poporului ar căpăta faima omului rău… Deci, știu bine toate lucrurile, știu chiar și ce Isus va răspunde… Au calculat totul!

Prin invitația „răspundeți-Mi”, Isus a oferit acestor persoane posibilitatea de a se converti. Căci Isus nu se aștepta să audă vorbe, dar dacă ar fi răspuns întrebării lui Isus, s-ar fi convertit. Acesta-i adevărul!

Însă ei spun: „Nu știm!”

Între a spune „Nu știu” pentru că-mi recunosc limita și a spune „Nu știu” pentru că nu doresc să mă expun, pentru că vreau să mă apăr, este o mare diferență… Căci îți spun „Nu știu” pentru că vreau să te atac, chiar să te ucid… Căci în versetele de dinainte s-a spus că doreau să-L ucidă…

Dacă un om începe un discurs cu acest „Nu știu”, înțelegeți că urmărește doar să elimine interlocutorul? Și orice lucru i-ar spune persoana din fața sa, îl va interpreta ca să-și justifice scopul, ca să afle motive noi pentru a elimina interlocutorul…

Există multă bună credință și multă „neștiință” care, în realitate, sunt rea-credință din cauza că nu vrem să ne schimbăm (convertim), căci ne este comod să trăim așa!

Spunând „Nu știu”, ne apărăm de acest Isus, Îl împiedicăm să ne vorbească…

v. 33b

33b Atunci, Isus le-a spus: „Nici eu nu vă spun cu ce autoritate fac acestea”.

Isus le-a pus o condiție… Dacă un om nu vrea să mă asculte, nu-mi poate primi cuvintele…

Este frumoasă tăcerea lui Isus: „Eu nu vă pot spune nimic, dacă nu vreți să Mă ascultați”…

Noi ne plângem că Dumnezeu tace și nu spune nimic… Și-n timpul procesului Isus nu va spune nimic. Și îi va uimi pe toți pentru că nu spune nimic… Ce înseamnă că Dumnezeu nu spune nimic? Ce vrem să ne spună, dacă noi nu vrem să ne schimbăm și să-L ascultăm? Oare am vrea să ne taie capetele? Nu!!!

Tăcerea lui Dumnezeu însemnă moartea lui Dumnezeu pe cruce, tocmai pentru că noi nu răspundem; Dumnezeu este dialog, dar și omul este dialog… Dacă noi nu vrem dialogul, El e ucis, nu este primit; tăcerea este moartea Sa…

La v. 21 se spune că „Vorbeau între ei”, deja L-au eliminat. Isus nu mai există, pentru că pe ei nu-i mai interesează de El. Discută între ei despre interesele lor…

Se pare că fiecare judecă pe cont propriu: căci nu vor să piardă puterea, și le este frică să nu o piardă, nu doresc să se schimbe… le este frică de popor că nu le va mai recunoaște puterea…

Aceste versete, această dispută este scrisă pentru cititorul Evangheliei. Altfel spus, de aici înainte suntem dispuși să ne punem în chestiune, sau îi punem numai pe alții, pe Dumnezeu și realitatea din jur în discuție? Suntem dispuși să ne punem în dubiu pe noi, imaginea pe care o avem despre noi, despre Dumnezeu, despre dreptate? Suntem dispuși să ne lăsam interogați de un altul?

Ați întâlnit oameni care, în timp ce alții le vorbesc, nu-i interesează ce aud, ci caută doar să dea răspunsul just… Imediat ce omul care vorbește spune ceva prin care se descoperă, ei caută să-l înșele… Suntem diabolici când facem așa…

Isus se întoarce în templu de mai multe ori… ca și cum ar intra în noi: prima dată când intră, El privește ce află în noi, apoi se întoarce din nou, pentru că am făcut din interiorul nostru „o peșteră de tâlhari”, apoi iar se întoarce și ne pune în dubiu… Nu se obosește! Noi putem să I ne împotrivim precum aceste trei categorii de persoane, ca să ne apărăm puterea…

Speranța noastră stă în faptul ca El să continue să se întoarcă…

Am notat că atunci când îl ascultăm pe un altul, dacă în loc să-l contrazicem, îi răspundem la întrebările pe care ni le adresează, ne schimbăm noi? Se naște dialogul!

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag