Marcu 12,13-17

Dați Cezarului ce-i a Cezarului și lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu.

Dumnezeu este Domnul libertății: cine-L cunoaște știe ce trebuie să dea Cezarului.

Imnul Mariei din Lc. 1, 46-55 dezvăluie care este puterea lui Dumnezeu în istorie. Puterea Domnului este foarte diferită de puterea noastră: este o putere a milei, a libertății, a răscumpărării pentru toți. Acest imn este o bună introducere pentru versetele pe care le vom explica în această cateheză, care conțin celebra replică: „Dați Cezarului ce-i a Cezarului și lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu”.

Tema pericopei este raportul creștinului cu puterea. Această temă este actuală și privește toate acțiunile noastre, atât la nivelul relațiilor interpersonale, cât și la nivelul relațiilor mai ample, cele din comunitate, din societate.

Se citește Mc. 12, 13-17

13 Au trimis la el pe unii dintre farisei şi irodieni ca să-l prindă în vorbă. 14 Au venit şi i-au spus: „Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi nu eşti părtinitor cu nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului, ci înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu. Este permis sau nu a da tribut cezarului? Să dăm sau să nu dăm?” 15 Dar el, cunoscând ipocrizia lor, le-a spus: „De ce mă ispitiţi? Aduceţi-mi un dinar ca să-l văd”. 16 I-au adus şi el le-a zis: „Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?” Ei i-au spus: „Ale cezarului”. 17 Atunci Isus le-a zis: „Daţi-i cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Şi erau foarte uimiţi de el.

Versetele aparțin discursului despre puterea lui Isus, cel care intră pe mânzul asinei: puterea Sa este cea de a sluji, de aceea El este împărat.

Apoi, mai marii poporului Îl întreabă cu ce putere face tot ceea ce face. Isus le răspunde cu pilda pietrei aruncate de lucrători: puterea Sa este cea a pietrei aruncate, este puterea Răstignitului.

În versetele acestea avem confruntarea dintre puterea lui Isus și cea a Cezarului. Vom vedea care-i puterea lui Cristos în lume.

Textul subliniază: „Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu”. Acest verset este centrul pildei și poate fi înțeles în multe feluri. Vom căuta să-l înțelegem așa cum vrea Isus.

Mai întâi de toate: „Dați Cezarului ce-i a Cezarului”, adică există un raport de lealitate/loialitate între un creștin și stat. Nu înseamnă că creștinul nu recunoaște statul pentru că el aparține Împărăției lui Dumnezeu, iar creștinul se folosește de stat numai atâta cât îi ajută, iar când nu-i folosește, îl aruncă. Nu! Creștinul trebuie să fie loial față de stat (cf. Rm. 13).

Isus ne spune că mai există un principiu, conform căruia trebuie: „Să-I dăm lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu”…

Ce-i a lui Dumnezeu? Ce trebuie să-i dăm lui Dumnezeu? De ce fel de fructe îi era foame lui Isus, ce fructe căuta în smochin? Lui Dumnezeu trebuie să-i dăm iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele; această iubire care este Absolutul, pentru care omul trăiește.

Dacă noi știm să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce-i a lui Dumnezeu, adică să-L iubim pe Dumnezeu și pe aproapele, atunci cu adevărat îi dăm Cezarului ceea ce-i a lui. Altfel spus, există un stat, un regulament, o ordine în viața civilă, un raport între persoane care într-adevăr ajută omul. În schimb, dacă nu se dă lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, statul devine Dumnezeu, devine absolutul: în acest caz omul este sacrificat statului, puterii, stăpânirii celui mai tare.

Dacă noi știm că trebuie să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce este a Lui, adică binele comun, iubirea fraților, solidaritatea, atunci se naște un stat care ține cont de cei din urmă, de săraci, de împărțirea frățească, de solidaritate.

Dacă noi nu-i dăm lui Dumnezeu ceea ce este a Lui, atunci se poate naște orice fel de stat, putând să se nască chiar și fiara apocaliptică, acel stat care devine normă prigonitoare, forță supremă care stăpânește cu violență peste toate și peste toți… Sunt lucruri care s-au întâmplat și care se întâmplă mereu, iar în zilele noastre pot îmbrăca forme diferite…

Așadar, este un text mai complicat decât se înțelege la prima citire. Nu vom da soluții, dar vom oferi principii ale discernământului, pentru că de multe ori creștinul este ispitit să disprețuiască politica. Mulți spun că „politica este mizerabilă”. Dar a spune că politica este mizerabilă, și având în vedere că omul trebuie să facă politică, pentru că este un „animal politic”, ar decurge că trebuie să facă o politică ticăloasă, murdară. Dar nu este așa, pentru că omul poate face o politică curată, pe cât este posibil omenește.

Lazzati vorbea despre „caritate politică”. Caritatea nu constă numai în a face milostenie, ci în a face legi juste, în vederea unei conviețuiri bazate pe solidaritate, pe valori umane profunde. Aceasta este o caritate mai profundă, mai reală. Așadar, creștinul trebuie să se implice foarte mult în politică, deoarece astfel practică o caritate mai mare față de obișnuita milostenie. Adică privește instituțiile, structurarea raporturilor: iar omul însumează raporturile sale. Până la urmă, vrând-nevrând, fiecare om trăiește așa cum este sistemul.

Este important ca creștinul să se implice în politică. Dar ce fel de politică este chemat să facă? Creștinul nu trebuie să-i facă concurență Cezarului.

Din ce cauză politica este murdară, de obicei? Pentru că fiecare politician cugetă astfel: dacă o facem noi, o facem în avantajul nostru; dacă o fac alții, o fac în avantajul lor. Noi însă facem politică nu în folosul nostru, căci am fi ca toți ceilalți… Ci suntem chemați să facem politică în avantajul tuturor, pentru binele comun, pentru a trăi cinstit, pentru a crea legi juste, mai solidare, mai oneste, acesta este sensul.

Isus a trăit într-o anume perioadă a istoriei, în interiorul unei țări, în condițiile socio-politice din timpul Său… Iar această polemică are ca scop să-L pună în dificultate, ca și cum El ar trebui să dea un răspuns în baza căruia ori se alege Dumnezeu ori se alege lumea… Însă nu este vorba despre două puteri concurente, ci de două suveranități complet diferite, dar care sunt în relație. Ce rezultă din modul în care se articulează aceste suveranități? Reușita sau nereușita vieții; sau autenticitatea sau neautenticitatea persoanei ca fiu, ca chip al lui Dumnezeu.

Spunând: „Dați Cezarului ceea ce este a Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu” se poate înțelege că politica este „una”, iar religia este „cu totul altceva”. Altfel spus, politica este un fel de lucrare, iar Biserica este cu totul altceva, fapt pentru care Biserica și statul nu au nicio legătură. Această interpretare urmărește să arate inocența statului și, respectiv, a Bisericii, subliniind statutul inofensiv al fiecăreia dintre cele două entități.

Există o altă interpretare: „Trebuie să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu”. În acest caz, Biserica îi impune statului ceea ce-i a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este mai tare. Și aceasta este o formă greșită, pentru că nu trebuie impus nimănui nimic. Trebuie să dăm Cezarului ceea ce este a Cezarului, căci statul are o laicitate a sa, are o valoare a sa, căci prin natura sa statul trebuie să se gândească la binele comun. Dar dacă statul nu se îngrijește de binele comun, trebuie să ne îngrijim noi, pentru că vrem să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce este a Lui, dar nu pentru că vrem să facem un alt stat, pentru a stăpâni peste statul existent.

Să ne amintim de Bonifaciu al VIII-lea, cel care e emis bula „Unam Santam”, în care sublinia că sunt două săbii, una temporară și una spirituală. Cea temporară este a împăratului care este în slujba Pontifului Suprem. Aceasta era ideea sa, dar a primit o palmă… Așadar, nici această teorie nu ține…

Să vedem care este discursul corect…

v. 13

13 Au trimis la el pe unii dintre farisei şi irodieni ca să-l prindă în vorbă.

Să ne amintim că fariseii și irodienii s-au aliat (la cap. 3) pentru a-L ucide.

Fariseii și irodienii se dușmăneau, pentru că irodienii erau partizanii regelui Irod care stăpânea în numele romanilor, deci făcea jocul ocupației (stăpânirii) străine. În schimb, fariseii, care erau religioși plini de zel, erau împotriva acestui fapt. Mai era și secta zeloților urmărea răscularea. Zeloții erau clandestini, căci altfel romanii îi ucideau.

Ei se pun de acord și merg la Isus să-L ispitească, fiind siguri că, indiferent de răspunsul pe care-L va da, se va compromite: căci dacă va spune că trebuie plătit tributul, va fi împotriva poporului care îi simpatiza pe zeloți. Poporul nu vrea să plătească tributul, în special romanilor. Dacă Isus ar fi spus să-l plătească, ar fi renunțat la faptul de a fi Mesia, căci Mesia era Cel așteptat să elibereze poporul, dar fiind de acord cu plata tributului, Isus ar fi arătat că nu este El cel care eliberează poporul… În schimb, dacă Isus ar fi spus să nu plătească tributul, ar fi fost împotriva irodienilor și ar fi fost ucis în mod legitim ca un răzvrătit.

Capcana lor este perfectă, căci indiferent de răspunsul pe care l-ar fi dat Isus, s-ar fi auto-eliminat: ori ar fi renunțat să fie Mesia, căci s-ar fi pus împotriva poporului, ori ar fi fost ucis de mai marii poporului.

Să observăm că se pot adresa întrebări foarte inteligente, în baza cărora, indiferent de răspunsul dat, celălalt poate fi acuzat, condamnat… Poate că aceasta este, în mod greșit, arta politicii.

v. 14

14 Au venit şi i-au spus: „Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi nu eşti părtinitor cu nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului, ci înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu. Este permis sau nu a da tribut cezarului? Să dăm sau să nu dăm?”

Introducerea este surprinzătoare: „știm că spui adevărul”. Cea mai frumoasă elogiere a lui Isus în Evanghelie i-o fac dușmanii Lui, pentru a-L prinde în capcană. (Așadar, fiți atenți când un om vă laudă, poate vă laudă ca să vă prindă în cursă).

Apoi, „știm că spui adevărul”, deci nu vei spune minciuni… „nu-Ți pasă de nimeni, fiindcă nu cauți la fața oamenilor, ci cu adevărat înveți calea lui Dumnezeu”… De ce acest punct de plecare? Ca să-L atenționeze să nu glumească cu ei, ci să le spună cu adevărat ceea ce gândește.

Această pregătire este un mod de a-L ademeni. Apoi să-L întrebe: se cuvine a da dajdie Cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm?

Întrebarea este clară: dacă Isus ar răspunde că se cuvine să o dea, ei ar putea imediat să-I spună: „Tu nu ești Mesia, pentru că Mesia ar fi eliberat poporul de stăpânirea străină, deci prin faptul că ești de acord cu tributul, ești împotriva poporului, te discreditezi, deci ești terminat”. Dacă răspunzi să nu dăm dajdia, te punem imediat în închisoare, căci acolo erau izolați irodienii, și imediat Îl puteau acuza că este un răzvrătit, un instigator la răscoale, un zelot, deci trebuie ucis…

Întrebarea lor conține o momeală perfectă: „Învățătorule, știm că spui adevărul și nu-Ți pasă de nimeni, fiindcă nu cauți la fața oamenilor, ci cu adevărat înveți calea lui Dumnezeu”, adică ești un om liber, nu Te lași intimidat de cei puternici, deci spune-ne în mod liber părerea Ta” .

Întrebarea lor este vicleană, la fel ca întrebările pe care I le adresează ispititorul în deșert, loc în care diavolul, folosindu-se de Cuvântul lui Dumnezeu, Îl ispitește pe Isus ca să-L determine să fie Mesia într-un alt mod. În această discuție despre putere și suveranitate, întrebările sunt: „Ești sau nu Mesia?” și „Ce fel de Mesia ești?”. La fel este în cazul nostru când, pornind de la întrebările, neliniștile și grijile noastre, Îl întrebăm pe Isus: „Ce fel de Mântuitor ești?” „Ce putere ai?” „Ce trebuie să facem, să scăpăm de această lume rea?”.

v. 15

15 Dar el, cunoscând ipocrizia lor, le-a spus: „De ce mă ispitiţi? Aduceţi-mi un dinar ca să-l văd”.

Isus le răspunde: „Pentru ce Mă ispitiți?”

Isus vorbește despre „ispită”. Fusese ispitit de satana în pustiu, ca să ia puterea în mâna Sa.

Ce trebuie să facă Mesia?

Dacă ia puterea în mâna Sa, pune în ordine lume… Este marea ispită…

Lumea nu se pune în ordine cu puterea, ci cu slujirea; deci cu opusul puterii, al stăpânirii peste celălalt.

De multe ori noi ne gândim că ordinea se va reîntoarce în lume în măsura în care vom pune în locul celor care conduc pe un altul, pe alții, care vor avea aceleași metode, același stil. Dar problema nu constă în „cine ia în mână puterea”, ci întrebarea corectă este „ce înțelegi prin putere?”

Dacă sistemul și legile sunt la fel, se schimbă numai guvernanții, și în realitate nu se modifică nimic. Iar dacă nu se respectă legile, lucrurile se schimbă din rău în mai rău.

Întrebarea este „Ce fel de legi sunt?”.

Dacă puterea înseamnă numai a stăpâni și a profita de pe urma oamenilor, oricine ar lua puterea ar stăpâni, ar profita și atât.Dacă însă puterea are ca scop să gestioneze binele comun în avantajul tuturor, puterea fiind o slujire, atunci acesta este un alt tip de putere. Iar Isus vrea această putere. Această putere o va exercita și mergând pe mânzul asinei și pe cruce: își va pune viața în slujirea tuturor.

Ispita era aceea de a spune: „Să luăm puterea în mâinile noastre”.

În 1Sam. 8, evreii îi cer lui Samuel un rege, la fel cum au toate popoarele. Nu le era suficient să fie „poporul lui Dumnezeu”, ci doreau să fie „poporul unui rege și al descendenților săi”. Samuel îi avertizează că regele îi va stăpâni, îi va ajuta să se organizeze, dar le va cere multe lucruri (taxe), pe care Dumnezeu niciodată nu le-a cerut. De fapt, Samuel le arată cele două tipuri de suveranitate, de putere.

Ei, pentru a fi poporul lui Dumnezeu, pentru a se comporta bine și a se simți bine, doreau un rege care ar fi acționat la fel ca toți regii, cu același tip lumesc de putere. Iar de cealaltă parte era suveranitatea și puterea lui Dumnezeu care conducea poporul.

La urma urmei, Domnul îi lasă să probeze experimentul cu puterea regelui și apoi vor vedea singuri rezultatul. Domnul le îngăduie chiar să greșească, pentru ca ei să ajungă să recunoască limita puterii regelui, a suveranității pământești.

De ce este gravă puterea care ne ia libertatea? Pentru că libertatea este ceea ce ne face similari cu Dumnezeu, fiii lui Dumnezeu.

Un om care cedează libertatea sa altora, și-a cedat gloria sa, adică nu mai este fiul lui Dumnezeu. Din această cauză a-ți ceda libertatea unui alt om care te comandă, înseamnă a renunța la Dumnezeu! Din cauză că renunți și la libertatea ta, care te face asemenea Lui, fiului Său, liber, capabil să iubești și să slujești, la fel ca El! Din acest motiv este foarte importantă libertatea în Biblie! Iar Dumnezeu niciodată nu ne-o ia, chiar și atunci când libertatea noastră se exprimă împotriva Sa; nici când se manifestă împotriva noastră, fapt care pe El îl îndurerează și mai mult.

Însă puterea lumească tinde să ne ia libertatea. De ce? La fel cum Dumnezeu ne-a creat similari cu Sine, adică liberi, tot la fel, puterea ne face similari cu ea, adică robi.

Tocmai în sfera puterii se decide credința noastră concretă: vrem libertatea sau sclavia?

Ce înseamnă libertatea? Înseamnă libertatea de a iubi, de a sluji, de a trăi relații corecte, bazate pe dreptate: aceasta este libertatea lui Dumnezeu, libertatea fiilor și a fraților, care ne face la fel ca Dumnezeu.

Cealaltă libertate este sclavie, căci ucide paternitatea lui Dumnezeu, căci în acest caz El nu ne mai interesează, și nu ne mai interesează nici frații, îi eliminăm, ci ne interesează numai puterea. Devenim robii idolului.

Puterea devine anti-Dumnezeu, idolul.

În vremea noastră, când există multe țări în care oamenii nu-și pot exprima libertatea, există un alt pericol: nu cel de a ceda libertatea noastră altuia, ci acela de a deveni suveranii absoluți ai vieții noastre… Și acest fapt este o pierdere a autenticității, căci revendicarea unei suveranități absolute ne oprimă atât pe noi cât și pe alții.

Să revenim la conceptul libertății. În zilele noastre, credem că libertatea înseamnă să facem ceea ce „ne place nouă”: dar acest fapt se numește stăpânire și este o putere care ia libertatea altora. Libertatea nu înseamnă să facem ceea ce vrem și ce ne place. Libertatea înseamnă a favoriza libertatea celuilalt: este libertatea de a iubi și nu de a-i face pe alții robi.

În toate timpurile echivocul s-a creat în jurul noțiunii de libertate.

Isus o numește ispită, apoi continuă: „Aduceți-mi un ban să-l văd”. Răspunsul lui Isus este clar: „Eu nu am bani. Oare voi aveți?”

Ce înseamnă că El nu are bani? Că El nu datorează nimic Cezarului, nu are bani! Căci puterea unui rege era validă acolo unde circula moneda sa. Și în zilele noastre este așa: „Puterea înseamnă bani!” Și pentru că Isus nu avea bani, nu avea nimic de dat Cezarului. El era în ordine, deja îi dăduse totul Cezarului.

v. 16

16 I-au adus şi el le-a zis: „Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?” Ei i-au spus: „Ale cezarului”.

Întrebarea lui Isus pare ingenuă: „Al cui e chipul acesta inscripționat pe dinar?” În Biblie există versete care interzic să facem chipuri ale lui Dumnezeu și ale omului.

E interesant că azi trăim în civilizația imaginii (a chipului).

Motivul interzicerii este clar: chipul este un idol!… Cu Dumnezeu nu trebuie să ne facem nici un idol (chip). Nimeni nu trebuie să-i ia locul lui Dumnezeu pe pământ.

Dacă unul ia locul lui Dumnezeu iar tu îl slujești, acela devine absolutul tău, iar tu devii robul său…Dimpotrivă, Dumnezeu ne eliberează.

Dacă tu îți faci un chip, devii sclavul acelui chip (imagine).

Și nu trebuie să-ți faci chip nici al omului, pentru că omul liber este chip al lui Dumnezeu!

Pe o parte a monedei era chipul lui Cezar August, cu inscripția „divinul Cezar August”, adică absolutul; iar pe cealaltă parte era chipul mamei sale, ca maica pământ, care fecundează viața, adică puterea lui August care vrea să fie divin.

Puterea tinde să fie divină.

Moneda este a Cezarului.

Să ascultăm și să încercăm să înțelegem răspunsul lui Isus…

v. 17

17 Atunci Isus le-a zis: „Daţi-i cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Şi erau foarte uimiţi de el.

Voi îmi puneți întrebarea, dar aveți deja răspunsul: aveți moneda Cezarului care-i aparține. Așadar, dați-o Cezarului. Altfel spus, deja voi recunoașteți stăpânirea Cezarului. Prin urmare, faceți jocul lui. Deci nu-i nevoie să vă răspund, căci voi îi faceți jocul. Eu, Isus, fac un alt joc, care nu-i împotriva Cezarului: „Dați-i lui Dumnezeu ceea ce este a Lui!”

Ce este a lui Dumnezeu?

Omul este al lui Dumnezeu! Noi toți suntem ai lui Dumnezeu. Suntem creați pentru a-L iubi pe Dumnezeu. Și-L iubim pe El, tocmai iubind frații. Îl iubim pe Dumnezeu, tocmai având un raport corect față de alții. Așadar, începeți să trăiți după acest principiu și astfel veți da Cezarului ceea ce i se cuvine.

Ce i se cuvine Cezarului?

În Scrisoarea către Romani, la cap. 13, avem un discurs clandestin, adresat creștinilor prigoniți, text care tratează limpede acest argument: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite” (Rm. 13,1). Prin urmare, revelația recunoaște autoritatea: oamenii trăiesc împreună și au nevoie de o autoritate pentru a coabita. Oamenii au fost creați pentru a trăi împreună; dacă nu, ei se ceartă, se elimină reciproc.

Așadar, există o putere constituită ce trebuie recunoscută. Nu-i importantă originea acestei puteri, ci felul în care acum este exercitată.

Textul continuă: „Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc își vor lua osândă” (Rm. 13,2). Apoi ne spune cum trebuie să fie autoritatea în sens pozitiv: „Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea” (Rm. 13,3a). Textul presupune că dregătorii (cei care guvernează) au fost rânduiți să stabilească dreptatea, nu nedreptatea. „Voiești, deci, să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău.” (Rm. 13,3b-4a). Prin urmare, autoritatea (stăpânirea) este în slujba lui Dumnezeu pentru binele tău. Aceasta este adevărata stăpânire! Ea este în slujirea binelui comun: „al tău” înseamnă al tuturor.

Dacă stăpânirea nu-i în slujba binelui comun, nu-i stăpânire. Prin urmare creștinul este leal statului, dar este și critic față de acesta.

Dacă statul pretinde să fie absolutul, ca în cazul nazismului, al fascismului, al stalinismului… creștinul nu trebuie să i se supună!

În zilele noastre avem forme de dictatură mult mai rele, care ne pot lua libertatea interioară: prin imagini, un om îi determină pe alții să gândească ceea ce vrea el, deci îi face sclavii imaginii.

Creștinul trebuie să fie atent față de aceste lucruri și să se întrebe: această politică, acest stat și această societate urmăresc într-adevăr binele comun posibil, fără fanatism, ținând cont de realitate? Sau doresc binele privat, doar avantajul câtorva persoane sau al celor care stăpânesc sau doar să-și apere propriile privilegii?

Căci iubirea aproapelui este ceva concret, civil.

Așadar, trebuie să ne întrebăm: „Aceste legi sunt în folosul câtorva delicvenți, ale unui grup mic de oameni puternici, sau sunt în favoarea poporului?”. Autoritatea este binele în slujba lui Dumnezeu, pentru binele poporului. Dacă stăpânirea (guvernarea) nu urmărește binele poporului, nu este în slujba lui Dumnezeu, nu este stăpânire.

Deoarece încă există democrația, această autoritate care nu-i în slujba poporului, trebuie să nu o recunosc.

Problema nu-i în a nu recunoaște acea determinată guvernare, ci constă în a avea un concept diferit despre stăpânire. Altfel spus, stăpânirea nu trebuie să fie o putere a câtorva oameni peste tot poporul, ci trebuie să fie o slujire a câtorva oameni în favoarea tuturor.

Când se pierde această viziune a binelui comun și a dreptății, când stăpânirea nu este atentă la nevoile omului, puterea ei nu-i de la Dumnezeu, ci-l întruchipează pe anti-dumnezeu.

Îl recunosc ca stat, dar muncesc în direcția opusă pentru ca să existe legi mai juste. Pe de o parte, există un raport de lealitate, pentru că suntem chemați să recunoaștem statul, tot ceea ce există, dar într-un mod critic.

Dacă – așa cum s-a întâmpla în sec. al XX-lea – la un moment dat apare un stat care pretinde că este Dumnezeu, omul nu trebuie să i se închine, ci este mai bine să-și piardă viața, să fie liber.

Instinctiv, este mai ușor să ne încredințăm unui astfel de stat, pentru că tot ceea ce ni se prezintă ca purtător de mântuire, sau ca oportunitate pentru a supraviețui și a ne salva, imediat este omagiat. Profeții spuneau: „V-ați construit idoli, i-ați sculptat, i-ați pus într-un loc, iar când vă simțiți rău, când apare vreun pericol, mergeți și vă încredințați lor”. Există mereu acest mecanism, ceva căruia ne încredințăm, ca să avem mântuirea. Iar faptul că Isus le cere banul și-i întreabă a cui este chipul, înseamnă: „Cui vă încredințați?”. Cui încredințați speranța voastră? Cui încredințați perspectiva mântuirii voastre? Toate acestea se află în spatele întrebării lui Isus.

Și în cap. 13 din Apocalipsă se vorbește despre balaurul, care este satana, care transmite întreaga lui putere fiarei, care reprezintă un stat satanic.

În ce constă un stat satanic? Oare în faptul că vorbește ca mielul, dar nu este miel? Nu! Ci în ceea ce sta scris în vv. 16-18: „Și ea îi silește pe toți, pe cei mici și pe cei mari, și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe cei slobozi și pe cei robi, ca să-și pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Și numărul ei este șase sute șaizeci și șase”. Ce înseamnă?

Înseamnă că dacă un om nu are numărul pe frunte sau pe mână, dacă nu gândește și acționează așa, nu poate merge la piață, nu poate trăi. Înseamnă că există unele legi absolute, precise, care te obligă să gândești și să te comporți așa, căci dacă nu, nu poți trăi. Aceste legi economice devin absolutul. Sunt un exemplu al fiarei. Iar faptul că există războaie, morți, nedreptăți, mai mult de jumătate din omenire care trăiește în mizerie, nu mă interesează, pentru că exact astfel economia este puternică.

Depinde de felul în care te folosești de economie: pentru a stăpâni sau pentru a sluji. Trei plus trei întotdeauna va fi egal cu șase. Dar eu pot avea șase pui și să-i mănânc singur pe toți, sau pot să-i împart cu încă 10 persoane. Depinde de felul în care mă folosesc de ei.

Așadar, există această tendință și trebuie să fim atenți.

Există pericolul unei omologări generale, datorită căreia toți gândim și acționăm urmând idolul puterii, pentru că locuiește în noi. Iar în zilele noastre este mult mai ușor să urmăm idolul, pentru că dacă nu avem acele lucruri, acel număr, nu existăm…

O mare parte din lume nu există, căci plătește prețul acestui tip de viață.

Noi ar trebui să știm desluși ce înseamnă în societatea noastră să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce este a Lui, pentru că Dumnezeu este fratele meu, este cel din urmă. Ar trebui să știm felul în care să stabilim în această lume o societate tot mai justă, căci acesta este angajamentul creștin. Iar grija față de cei din urmă nu se face printr-o strategie care distruge sau care răzvrătește, ca să domine… Ci acceptă, dialoghează, critică, corectează: este o problemă de discernământ, care nu-i împotriva statului sau a societății, ci dorește ca acest stat și această societate să aibă un suflet uman.

Problema zilelor noastre constă în a pune un suflet uman și-n legile economice. Spre exemplu, în Italia există peste 200 mii de legi în sfera economică, în Franța 10 mii, în Germania 3 mii. Ar fi suficiente o mie și totul ar merge foarte bine. Cele care sunt peste o mie au ca scop să privilegieze categoriile de oameni deja privilegiate, adică îi apară (dispensează) de lege.

Cea dintâi reformă ar trebui să aprobe o lege care să fie în favoarea celor mai săraci.

Creștinul ar trebui să fie atent față de toate aceste lucruri și să vadă cum poate să i se dea lui Dumnezeu ceea ce este a Lui, adică iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Și astfel îi poate da Cezarului ceea ce este a lui și nu să i se dea mai mult, ca și cum Cezarul ar fi Dumnezeu. Căci pericolul constă în a da economiei, interesului, bunăstării, egoismelor noastre, ceea ce trebuie să-i dăm lui Dumnezeu. Nu aceste realități sunt absolutul, ci absolutul este Dumnezeu și sunt frații.

În cap. 12-14 din Apocalipsă se insistă pe faptul că această situație este universală, pentru că a „sedus locuitorii pământului”. Aceste mecanisme tind să supună tot mai mult oamenii.

În primele secole exista o întrupare precisă a acestei omologări, Imperiul Roman care stăpânea de-a lungul Mării Mediterane. În comentariile la Apocalipsă s-a făcut această comparație: această acțiune a fiarei care seducea întregul pământ – adică acel teritoriu – înfăptuia o unificare care nu era una a fraților în numele Tatălui, ci în numele dumnezeului August.

Această experiență a primelor comunități este similară cu cea din zilele noastre, când experimentăm alte feluri de omologare care folosesc mereu același mecanism, cel de a se prezenta ca promotori ai adevărului și ai mântuirii, ca singurii deținători ai adevărului, ai tehnocrației, și ca singuri promovatori ai mântuirii, pentru că fiara folosește limbajul mielului. Vorbește despre viață, despre viitor, despre speranță, despre mântuire…

Ce s-a întâmplat atunci în Imperiul Roman care cuprindea doar zona Mediterană sub o singură putere și o singură lege, în zilele noastre se întâmplă în întreaga lume, căci există un singur imperiu economic. Așadar, azi avem o unificare reală. Dar ce valori stau în spatele acestei uniformizări? Cine este dumnezeul acestui imperiu mondial? Banul, competiția… Și exact în această situație trebuie să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce este a Lui. Adică să relativizăm banul și competiția și să facem în așa fel încât toată această putere mondială în locul competiției să fie atentă față de săraci, să respecte persoana umană în libertate și dreptate.

Să nu spunem că va fi o lume diferită, că aceasta trebuie aruncată; în această lume, ce trebuie să facem pentru a-i da lui Dumnezeu ceea ce este a Lui?

Avem mereu această libertate, iar când ne-o iau, ne-o reluăm.

Pericolul nu-i să nu fim liberi, căci în zilele noastre suntem extrem de liberi, putem să le facem pe toate și contrariul a toate… numai să nu încălcăm anumite reguli… Astăzi, adevărata sclavie este cea interioară, cea a modelelor introiecției, adică ce model de om urmăm? Urmăm omul ideal din mintea noastră. Aceasta este adevărata sclavie!

Toți urmăm modelul omului competitiv, agresiv, dar unde-i omul care are milă, care-i respectă pe alții și libertatea, care este atent față de cei slabi. Aceasta este adevărata problemă…

Tema noastră este un „câmp deschis de lucru” iar noi nu avem rețeta în buzunar ca să putem spune ce este de făcut… Isus nu ne-a dat-o. Dar ne putem inspira de la El, adică în orice situație ne-am afla, putem să ne comportăm așa cum s-a comportat El. Isus a trăit în timpul Imperiului Roman și i-a dat Cezarului ceea ce era a Cezarului: nu avea bani, deci nu plătea taxele. Stop! Și i-a dat lui Dumnezeu ceea ce era a lui Dumnezeu. Isus a trăit fraternitatea în situația Sa istorică, la fel de contradictorie și controversată ca situația din zilele noastre.

Prin urmare, suntem chemați exact în societatea noastră să trăim fraternitatea între noi și paternitatea lui Dumnezeu, în aceste contradicții care sunt prezente deja la nivel mondial…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan