Marcu 12,18-27

Ps. 15 (16)

Este un psalm pascal, care vorbește despre înviere, căci: „Trupul nostru nu va fi părăsit în mormânt și nu va fi lăsat în stricăciune, ci vom afla calea vieții și a dulceții fără de sfârșit, la dreapta lui Dumnezeu”.

În această cateheză, Evanghelia ne vorbește despre învierea din morți

În cateheza anterioară am prezentat raportul dintre Dumnezeu și Cezar. Noi folosim cuvântul „putere” doar în sens negativ, deși cuvântul are și un sens pozitiv, spre exemplu, a putea face binele. Pentru sensul pozitiv al puterii folosim cuvintele autoritate (care înseamnă a ajuta să crească), ori responsabilitate. Căci puterea este mereu în legătură cu posibilitatea, fără să poată fi controlată. Altfel spus, puterea depinde de tine. În schimb, autoritatea și responsabilitatea nu depind de mine, care exercit puterea, ci de binele celuilalt. Prin responsabilitate eu trebuie să-i răspund altuia; prin autoritate eu urmăresc maturizarea altuia.

În această cateheză vom prezenta puterea lui Dumnezeu, care este puterea de a da viața până dincolo de moarte. Cu această temă ne aflăm în centrul credinței creștine.

Prin învierea lui Isus și prin învierea noastră stă sau cade credința creștină.

De ce este atât de importantă învierea? Pentru că dacă noi nu suntem rânduiți învierii, înseamnă că viața noastră se sfârșește aici, însemnă că nu există un viitor pentru trup, că tot binele se sfârșește. Dacă tot binele se sfârșește și triumfă moartea, nimicul – începutul răului – însemnă că triumfă răul.

În acest caz însemnă că întreaga noastră viață este ipotecată de sclavia, de frica morții, a răului. Și este imposibilă libertatea, pentru că tot ceea ce facem, am face pentru a evita moartea, care ar fi răul suprem.

În schimb, dacă perspectiva ultimă este plinătatea vieții, atunci putem trăi această viață liberi de frica de moarte și de egoism, știind că această viață este o gestație. Cea dintâi gestație durează nouă luni, a doua durează în jur de 90 de ani; cea dintâi ne ajută să ne naștem la viața terestră, a doua ne ajută să ne naștem la viața noastră adevărată, de fii ai lui Dumnezeu. A doua gestație depinde de libertatea noastră.

Știind toate acestea, vom avea un alt mod de a privi viața noastră din prezent și angajamentul nostru în viața din prezent. Pentru că tot ceea ce facem în materie, în trup, nu-i rânduit distrugerii, ci este rânduit învierii! Mai mult, gloria, mărirea noastră depind de felul în care trăim în trup.

Omul este trup! Noi trăim în materie. Toate relațiile noastre sunt în trup: tot binele și răul sunt în trup: libertatea și sclavia noastră sunt în trup, sexualitatea noastră și hrănirea noastră sunt în trup. Așadar, este foarte important modul în care ne gestionăm trupul.

Învierea ne oferă orizontul trupului uman: trupul nostru este rânduit să reveleze gloria fiilor lui Dumnezeu! Căci trupul nostru nu-i doar ceva care se consumă și se sfârșește în mormânt, sau doar ceva care trebuie să consume plăceri și senzații și atât… Nu! Ci trupul nostru este rânduit (destinat) să fie lumină, să fie glorie, iubire, bucurie, pace…

Și deja în această viață avem această gestație… La înmormântare se spune: vă vom învia cu trupul coda gerimus, de gestantă. Altfel spus, noi avem o lungă gestație a acestui trup: întreaga noastră viață este o strădanie de a forma trupul nostru până la măsura sa deplină de fiu.

Se citește Mc. 12, 18-27

18 Apoi au venit la el saduceii, care spun că nu este înviere, şi l-au întrebat: 19 „Învăţătorule, Moise a scris pentru noi: dacă cineva are un frate care moare şi lasă în urmă soţia fără a avea copii, să o ia fratele lui ca soţie şi să ridice urmaşi fratelui său20 Erau deci şapte fraţi. Primul şi-a luat soţie şi, murind, nu a lăsat urmaşi. 21 Al doilea a luat-o şi a murit fără să lase urmaşi. Tot la fel al treilea. 22 Şi toţi cei şapte nu au lăsat urmaşi. După ei toţi, a murit şi femeia. 23 La înviere, când vor învia, căruia dintre ei îi va fi soţie? Căci toţi şapte au avut-o de soţie”. 24 Isus le-a zis: „Oare nu vă înşelaţi voi tocmai pentru că nu cunoaşteţi Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu? 25 Căci atunci când vor învia din morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în ceruri. 26 Cât despre morţi, că vor învia, nu aţi citit în cartea lui Moise, în textul despre rug, cum i-a spus Dumnezeu: Eu sunt Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob? 27 El nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii. Vă înşelaţi amarnic!”

Textul vorbește despre învierea morților și despre oamenii care nu cred în învierea morților, deci obiectează.

În Israel exista o lege în baza căreia, dacă un om căsătorit murea fără să aibă copii, un frate de-al său trebuia să se căsătorească cu văduva lui, pentru a-i dărui copii, căci era important să aibă urmași, adică să aibă cui să lase moștenirea.

Obiecția este: „Dacă morții învie, a cui soție va fi?”.

Ipoteza că ea ar fi soția tuturor la înviere, desființa monogamia, însă acest lucru era imposibil, deoarece monogamia exista în Israel. Prin urmare, concluzia era că învierea nu poate să existe.

În răspunsul Său, Isus ne oferă cea mai frumoasă definiție a lui Dumnezeu: „El nu este un Dumnezeu al morților, ci al celor vii”… Dumnezeu este Dumnezeu al vieții! Mai mult, Dumnezeu este viață! Iar opusul lui Dumnezeu este neființa, moartea. Iar păcatul este tot ceea ce nu este și ar trebui să fie.

Versetele ne introduc în tema învierii, care e totodată marea temă a credinței creștine.

Învierea ne eliberează de teama noastră, care închide existența noastră și ne împiedică să trăim în plinătate, în libertate și în iubire viața din prezent. Așadar, de înviere depinde existența sau inexistența libertății creștine (adică, fără înviere nu există libertate). Mă refer la libertatea creștină, ca fiind capacitatea de a iubi. Pentru că dacă eu sunt rânduit să mor, însemnă că întreaga mea viață va fi o încercare – pentru că sunt sănătos și am instinctul conservării – de a evita moartea, fapt pentru care automat voi fi robul egoismului.

În schimb, dacă eu sunt destinat vieții pline, iar moartea mea – limita mea – este comuniunea cu Dumnezeu, atunci pot trăi eliberat de această frică de moarte și pot să mă comport în mod liber, făcând ceea ce este drept. Deci este just să evit răul și moartea , deci le evit, dar știu că evitarea morții nu este valoarea absolută a vieții mele. Căci toți ne înșelăm sub acest aspect. Ci valoarea absolută a vieții este a iubi și a fi liberi! Iar Dumnezeu este iubire și viață! Apoi, de tot restul ne folosim, atâta cât ne folosește pentru a iubi și a fi liberi.

Întrebarea pe care i-o adresează lui Isus – ca încercare a lor de a depăși limita morții – are legătură cu descendența, cu viața trupului. În zilele noastre nu mai avem legea leviratului, dar căutăm cu orice preț să nu murim, în multe alte feluri, care până la urmă sunt o încercare de depășire a limitei morții: noi căutăm să ținem cât mai mult în viață trupul nostru. Mă refer la toate încăpățânările terapeutice, la transplanturi ca surogate ale imortalității. Toate aceste încercări ne arată disperarea, dar și neputința înaintea morții. Fapt pentru care viața pe care o trăim din această perspectivă este în totalitate diferită de viața pe care un om o trăiește prin perspectiva Dumnezeului, care dă viața.

Trebuie să citim și în mod pozitiv toate încercările pe care în zilele noastre le facem pentru a ne simți bine. Sănătatea a devenit un Dumnezeu. Da, este just să ne simțim bine, dar să nu absolutizăm sănătatea. În spatele încercărilor noastre de a ne simți bine, întreaga cultură nu sunt nimic altceva decât încercarea de a salva de boală și de moarte. Întreaga cultură este o mașină care vrea să producă imortalitate. Ce doresc să facă tehnica, știința, filozofia? Să ne îmbunătățească viața, să ne ajute să evităm răul, efortul și suferința, și să amâne tot mai mult limita morții. Aceasta este însemnătatea (rolul) culturii noastre. Deși nu reușește în mod deplin…

Însă problema nu-i să se amâne la infinit clipa morții, chiar dacă este just să amânăm clipa morții cât putem mai mult, ci problema constă în a trăi o calitate de viață care să fie deja Viață! Și aceasta este problema învierii.

v. 18

18 Apoi au venit la el saduceii, care spun că nu este înviere, şi l-au întrebat:

Saducheii, care erau proprietari de terenuri, foarte bogați, reprezentând nobilimea antică din Israel, considerau ca inspirate numai primele cinci cărți ale Legii.

De ce?

Pentru că primele cinci cărți ale Legii le scriseseră oameni din tagma lor, cei care au stabilit legile. Dar cine stabilește legile de obicei? Știm cine le stabilește. De regulă, cei care pot, adică cei puternici. Și, de obicei, niciodată nu le fac în defavoarea lor, dimpotrivă. Din această cauză au urmat apoi profeții care le atrăgeau atenția celor puternici că trebuie să respecte unele legi care nu erau în folosul lor. Și din acest motiv saducheii nu recunoșteau profeții și tot restul din Biblie. Îi interesa numai Legea – Pentateuhul – iar din Lege numai acele lucruri care erau în folosul lor. Pentru saduchei tot binele era numai aici pe pământ… La fel ca pentru noi, astăzi, fapt pentru care problemele învierii, ale vieții veșnice… să le lăsăm altora… Trebuie să punem la punct lucrurile pământești: erau oameni foarte preocupați de lucrurile concrete, și pentru faptul că credința în învierea morților s-a născut foarte lent în Israel, într-un mod ciudat.

Dacă în toate popoarele – chiar și-n Israel – exista cultul cinstirii strămoșilor, deci exista o oarecare credință în nemurire, în faptul că omul supraviețuiește morții, în Israel era interzis cultul morților, pentru că risca să devină o formă de idolatrie. Din această cauză era lăsat de o parte tot ceea ce privea viața viitoare, viața de după moarte.

Numai după ce a stabilit în mod clar că Israel este eliberat de Domnul de orice sclavie și este chemat să trăiască fraternitatea și dreptatea, sosește revelația, care explică faptul că tocmai fraternitatea, dreptatea și iubirea sunt victoria asupra morții. Și numai celui care se comportă așa, pentru că este prietenul lui Dumnezeu, îi este dăruită viața. Iar această viață nu se va sfârși niciodată. De ce? Pentru că acel om este prietenul lui Dumnezeu!

Așadar, în Israel s-a născut credința în înviere pornind de la experiența prieteniei cu Dumnezeu. Deoarece sunt aliatul, prietenul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este credincios, însă eu mor, Dumnezeu ce va face? Deoarece El este credincios, mă va învia! Dacă nu, însemnă că El ar fi un Dumnezeu al morților. Dacă eu am un prieten, nu-i așa că fac tot cea ce pot pentru el? Eu sunt aliatul său și caut să-l ajut în toate. La fel se comportă și Dumnezeu cu mine.

Prin urmare, în Israel avem o întreagă reflecție despre om, despre limita sa, despre istoria și moartea sa, ajungându-se să fie văzută moartea ca o condiție umană, pe care omul o acceptă, și-o asumă ca realitate, dar din perspectiva celui care este prietenul lui Dumnezeu. Prin urmare, viața omului nu trebuie să fie neliniștită și să lupte împotriva acestor lucruri, ci omul își trăiește limita (moartea) și și-o asumă, conștient că „după”, va urma ceva diferit. Însă credința în înviere s-a dezvoltat foarte lent.

Tocmai în baza fidelității lui Dumnezeu – vom vedea mai apoi – un om ajunge să spună: „Dacă Dumnezeu este cu mine, dacă Dumnezeu este al celor vii și este prietenul meu, dar eu mor, înseamnă că El ar fi un Dumnezeu al morților și nu al viilor, dacă nu mă învie”… Și-i minunat că credința în înviere trece printr-o experiență a omului cu Dumnezeu, de prietenie cu El.

De ce?

Pentru că învierea o trăim deja, acum, ca fiind prietenie cu El, ca o viață de calitate, adică veșnică.

În schimb, saducheii erau foarte legați de lucrurile pământești.

v. 19

19 „Învăţătorule, Moise a scris pentru noi: dacă cineva are un frate care moare şi lasă în urmă soţia fără a avea copii, să o ia fratele lui ca soţie şi să ridice urmaşi fratelui său.

Această regulă o aflăm în Deut. 25, 5 și se numește legea leviratului. Era folositoare din punct de vedere al masei succesorale: dacă lipsea descendența, cine beneficia de moștenire? Prin urmare, dacă un om rămânea fără urmași, fratele său, prin soția sa, îi garanta descendența, astfel încât moștenea pământul său, cu numele său. Deci continua numele său. Era un acord pentru a păstra axa patrimonială, fapt care-i interesa foarte mult pe saduchei, căci erau bogați. Dar în spate exista ceva mai profund: ce se află în generarea omului? Se află o încercare de protest împotriva morții. Arătăm că vrem să transmitem viața. În transmiterea vieții se află dorința de a merge dincolo de moarte.

Iată deci, că avem o concepție antică a sexualității, puțin cam divinizată, înțeleasă ca fiind transmitere a vieții, fapt pentru care divinul însemnă a transmite viața (divinul este însăși viața, însăși sexualitatea).

În Biblie avem o critică a cultului sexualității ca fiind divină. Pentru că nu sexualitatea este divină, ci faptul că sexualitatea este bărbat-femeie, adică relația dintre cei doi este divină. Cu alte cuvinte, nici bărbatul nu-i divin, cum pretindeau culturile masculine, dar nici femeia, așa cum se practica în culturile feminine, ci relația dintre cei doi, care este iubire, aceasta este divină! O relație care este depășirea limitei bărbatului și a femeii.

Prin urmare, divinul nu-i materia, ci este relația care se stabilește prin trup. Fapt pentru care trebuie trăit în mod divin propriul trup.

În concluzie, nu sexualitatea este divină! Dacă am judeca așa, am face din sexualitate o idolatrie. Modul de a trăi sexualitatea poate fi divin sau animalic. Dacă omul consideră că transmiterea vieții este aspectul principal, atunci sexualitatea este divină. Însă transmiterea vieții în ea însăși nu-i divină: omul, chiar dacă nu transmite viața, este un absolut, pentru că este în relație cu absolutul! Iar viața este relația pe care o ai cu Absolutul. Și toate lucrurile vii sunt acele lucruri pe care omul le trăiește în iubire, ca relație de iubire cu celălalt.

Avem o curățire de diabolic (o purificare) a sexualității și a trupului, pentru a da sexualității și trupului valoarea lor proprie: de relație, de iubire, de chip al lui Dumnezeu, adică de viață…

Când în concret, în cultură sau în ideologie, sexualitatea este despărțită de aspectul ei relațional, pe de o parte este divinizată, iar pe de altă parte își pierde întreaga ei consistență și devine sterilă, pentru că-i lipsește aspectul valorificării relației.

Așadar, încercarea de a depăși limita trupescului prin deplina stăpânire a sexualității, făcând abstracție (neținând seama) de relație, este o imagine a morții.

Să vedem cazul povestit de saduchei.

vv. 20-23

20 Erau deci şapte fraţi. Primul şi-a luat soţie şi, murind, nu a lăsat urmaşi. 21 Al doilea a luat-o şi a murit fără să lase urmaşi. Tot la fel al treilea. 22 Şi toţi cei şapte nu au lăsat urmaşi. După ei toţi, a murit şi femeia. 23 La înviere, când vor învia, căruia dintre ei îi va fi soţie? Căci toţi şapte au avut-o de soţie”.

Obiecția lor are ca scop ridiculizarea credinței în înviere.

Ei povestesc acest caz, care cu multă probabilitate nu-i adevărat, dar s-ar putea întâmpla. Existau astfel de situați, chiar dacă nu se ajunge la șapte frați. Prin urmare întrebarea lor este logică: „A căruia dintre ei va fi femeia? Căci toți șapte au avut-o de soție”.

Ce este soția? În cultura saducheilor soția era acel obiect pe care bărbatul îl avea pentru a transmite propria sa viață și propria sa putere generațiilor viitoare, pentru a supraviețui sieși. Este limpede că dacă aceasta era perspectiva, ei își puneau această întrebare.

Însă perspectiva pe care o are Isus este cu totul alta: sexualitatea – unirea dintre bărbat și femeie – nu-i pentru a transmite viața și pentru a învinge cel puțin ipotetic moartea, prin prelungirea vieții în fii. Ci relația între bărbat și femeie este cu totul altceva.

La cap. 10 am văzut că relația dintre un bărbat și o femeie este chip și asemănare a lui Dumnezeu, care este Iubire, deci este Fidel, Unic, Irepetabil.

Și cum va fi la învierea morților, dacă aceștia au avut-o ca soție? „Au avut-o”. Problema este „a avea”, deci a cui va fi? Nu pot să o împartă în șapte bucăți. Dacă judecăm din perspectiva lui „a avea”, problema este reală.

Să vedem răspunsul lui Isus, care de fapt nu răspunde.

În acest loc, la fel cum se întâmplă în ispitirile lui Isus, se ispitește Biblia cu un text din Biblie, adică ei încearcă să pună în dificultate ceea ce spune Biblia, recurgând la un alt citat din Biblie. Și pe Isus L-au ispitit spunând că: „Stă scris…”. Iar Isus le răspunde: „Dar a fost scris și că…”.

v. 24

24 Isus le-a zis: „Oare nu vă înşelaţi voi tocmai pentru că nu cunoaşteţi Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu?

Isus începe, răspunzând „vă înșelați” și încheie cu cuvintele „mult vă înșelați”… Altfel spus, tocmai pe temele trupului, sexualității și învierii ne înșelăm mult… Căci noi considerăm că trupul, sexualitatea, viața, ar fi ceva ce „avem” și trebuie să „consumăm”… Însă nu! Căci trupul, sexualitatea și viața sunt ceva ce „suntem” și pe care trebuie să le trăim „în relație”… Fapt care este cu totul altceva…

„Mult vă înșelați”… De ce? „Nu cunoașteți nici Scripturile și nici puterea lui Dumnezeu”…

Despre trup, sexualitate și înviere, propunerea pe care Isus o face nu-i cea care izvorăște din fricile noastre, adică faptul că ne pierdem viața și atunci trebuie să o conservăm în vreun fel și să ne simțim vii în vreun fel.

Ci noi cunoaștem Scripturile, adică făgăduința lui Dumnezeu. Altfel spus, din ceea ce Dumnezeu ne spune despre Sine și despre noi, noi înțelegem învierea, demnitatea trupului, valoarea iubirii din această viață din prezent.

Învierea nu-i o deducere logică a raționamentelor: nicio cugetare umană nu poate să ajungă să-și închipuie învierea… Poți raționa mult, dar până la urmă, după 90 de ani, mori… Așadar, învierea nu-i rodul unui raționament uman…

Înviere nu-i nici rodul unei puteri umane: singura putere pe care o avem este cea de a muri…

De unde înțelegem învierea? Din făgăduința lui Dumnezeu: puterea lui Dumnezeu care mă iubește și care stabilește cu mine o relație de o asemenea iubire, care deja a învins moartea, pentru că iubirea este deja dincolo de moarte…

Nu doar Scripturile, „ci nici puterea lui Dumnezeu”, adică noi nu cunoaștem prezența Spiritului Său…

Așadar, noi înțelegem ce este învierea numai prin făgăduința lui Dumnezeu și prin darul Spiritului Său, adică învierea este acea viață nouă pe care deja acum o trăim în iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, libertate și blândețe… Aceasta deja este viața veșnică, fără limite… Iar moartea va fi nașterea la plinătatea acestei vieți…

Așadar, problema învierii nu-i în a face multe calcule pentru a ști a cui soție va fi… ci problema învierii va fi să cunoaștem făgăduința lui Dumnezeu și puterea Sa.

v. 25

25 Căci atunci când vor învia din morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în ceruri.

La înviere nu va exista problema generării (zămislirii), a transmiterii vieții, pentru că toți vom fi vii…

Așadar, la înviere nici nu se însoară și nici nu se mărită… Ceea ce are valoare în raportul bărbat-femeie, soț-soție, nu constă în faptul că fac 100 de prunci sau niciunul, ci că se iubesc… Iubirea dintre ei este viața veșnică, pe care o trăiesc deja acum…

Deci „în viitor vom fi ca îngerii lui Dumnezeu”, adică vom fi ca aceia care-L vestesc pe Dumnezeu… Care sunt ca Dumnezeu… Prin urmare, vom fi transformați în Iubire… Iar Iubirea este relația dintre persoane.

Iubirea nu însemnă numai a face fii…

Nu se spune nimic mai mult! Isus doar ne arată că problema este alta: „Problema nu-i a cui va fi soție, ci-i alta, pentru că în viitor vom fi ca îngerii lui Dumnezeu, adică vom trăi ca Dumnezeu”.

Dar cum știu că vom trăi ca Dumnezeu?

v. 26

26 Cât despre morţi, că vor învia, nu aţi citit în cartea lui Moise, în textul despre rug, cum i-a spus Dumnezeu: Eu sunt Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob?

Isus răspunde saducheilor, citând din Cartea exodului, în care și ei credeau… Și apoi folosește un mod de a argumenta tipic rabinilor, o metodă pe care și saducheii o cunoșteau bine…

Isus spune: Când Dumnezeu i s-a prezentat lui Moise în rugul aprins, și i-a răspuns lui Moise – care-L întrebase „Cine ești?” – „Eu sunt Dumnezeul lui Avram și Dumnezeul lui Isac și Dumnezeul lui Iacob”, care deja muriseră…

Dumnezeu i s-a prezentat lui Moise ca fiind Dumnezeul părinților săi, care deja erau morți… Până aici este clar. Nu?

Deci, Dumnezeu se prezintă prin aceste nume… Și este frumos că Dumnezeu se definește ca fiind Dumnezeul „lui”… Sunt al unuia… Cine este Dumnezeu? Este al lui Isac, al lui Iacob… și al fiecăruia dintre noi… Altfel spus, Dumnezeu se definește prin relația Sa de prietenie pe care o are cu noi, prin alianța Sa cu noi, prin iubirea Sa față de noi…

Prin această experiență de alianță, de prietenie, înțelegem cine este Dumnezeu și cine suntem noi: noi suntem partenerii Săi, prietenii și aliații Lui…

Iar dacă sunt prietenul Său, însemnă că am aceeași putere care există între doi aliați: fiecare are puterea pe care o are celălalt… nu?

Dacă unul are o armată puternică și te apără, însemnă că pe acea armată tu poți să te bazezi. Dacă unul are o economie puternică și te ajută, poți să te bazezi pe el… La fel, Dumnezeu fiind „al meu”, căci Dumnezeu este „al lui” Avram, Isac, Iacob… al lui Moise și al fiecăruia dintre noi, atunci putem să ne bazăm pe ceea ce este tipic lui Dumnezeu (pe ceea ce are El).

Și ce este tipic lui Dumnezeu?

v. 27

27 El nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii. Vă înşelaţi amarnic!”

Specific lui Dumnezeu este VIAȚA! Dumnezeu este viață, este existență, este iubire… Dumnezeu le-a creat pe toate pentru viață, pentru existență. Tocmai prin experiența apartenenței Sale nouă, noi înțelegem că există învierea. Pentru că dacă El este „Dumnezeul meu”, iar eu mor, dar El nu vrea să renunțe la alianța Sa cu mine, însă eu sunt mort, ce-I rămâne de făcut?

Să mă învie, este limpede…

Dacă nu mă învie, înseamnă că El este un Dumnezeu al morților… un Dumnezeu al morții, un Dumnezeu care nu există, un Dumnezeu care nu face nimic bun…

Este interesantă această cunoaștere, experimentare a lui Dumnezeu, prin prietenie și prin iubire…

Toate acestea ne ajută să înțelegem două lucruri: că Dumnezeu este un Dumnezeu al prieteniei, al iubirii și al vieții… Și apoi că Dumnezeu este „al meu”… Este al lui Avram, al lui Iacob… al meu… al fiecăruia dintre noi. Deci, Dumnezeu îmi aparține… Și în această apartenență reciprocă de iubire descopăr ce este viața mea: viața mea adevărată este această Iubire, deja acum… Și acest fapt deja a biruit moartea.

Apoi, există moartea naturală, pentru că există pentru toți și pentru toate: tot ceea ce este finit, e finit… Tot ceea ce are un început, are și un sfârșit; deci noi vom sfârși… Însă sfârșitul nostru nu-i a ne sfârși în nimic, ci noi venim de la Dumnezeu și ne întoarcem la Dumnezeu! Și deja în această viață avem experiența de a fi ai Săi, care deja este viața veșnică pe care o avem…

Isus profită de obiecția pe care i-o aduc saducheii cu privire la „a cui soție va fi”, ca să spună că problema este alta: problema este că vom trăiți ca sclavi ai moții… În schimb, noi trebuie să trăim în acea prietenie cu Dumnezeu, care ne oferă sensul adevărat al vieții noastre din prezent, și ne dă o nouă definiție a trupului nostru, a vieții și a istoriei noastre, și ne deschide acel orizont care este fundamental pentru ca viața noastră să fie pe deplin liberă…

Gândindu-ne la saduchei, cred că în zilele noastre toți suntem saduchei: ei erau materialiști, dar în zilele noastre toți suntem materialiști… Toți spunem: „Până când avem viață, până când avem sănătate, toate sunt bune și frumoase…”… Dar pentru că toți vom muri, și toți ne vom pierde sănătatea, ar însemna că toate sunt greșite pe lume…

Sau, în spate există ceva mai profund, un mare mister? Un mister care din veci l-a interogat pe om: misterul limitei, al trupului, al vieții, al morții. Ce stă în spatele acestui mister? Stă prietenia, apartenența reciprocă dintre noi și Dumnezeu! Și acest mister mă ajută să înțeleg totul într-o nouă lumină…

Isus încheie repetând: „Vă înșelați mult”… Vizavi de aceste teme și noi ne înșelăm mult și suntem împinși să ne înșelăm mult, pentru că de obicei trăim – dacă nu suntem atenți – într-un orizont în care ne este alienată (vândută, înstrăinată) viața veșnică…

În trecut (1970-1980), atunci când se vorbea despre viața veșnică, era un fel de alienare (înstrăinare) pentru că era un mod pentru a spune credincioșilor: „Stați liniștiți, căci deja este prezentă viața veșnică”… În zilele noastre se întâmplă opusul: cu adevărat ne-au înstrăinat viața veșnică, fapt pentru care prezentul nu mai are sens… Altfel spus, azi nu se mai vorbește despre viitor… În trecut se vorbea despre viitor, poate pentru a-i înșela pe oamenii cu privire la viața din prezent: „Fiți liniștiți pentru că vă așteaptă un bun viitor”… În zilele noastre nu se mai vorbește deloc, și totul este prezent. Dar acest fapt este și mai rău, căci dacă totul este aici, atunci… suntem terminați…

Dacă nu mai avem viitor, dacă nu mai avem vreo perspectivă, de ce trăim? Trăim în lipsa absolută de sens…

În zilele noastre avem un materialism care ne-a furat sensul vieții, orizontul vieții…

Întreaga nevoie pe care o simt astăzi oamenii după interioritate și spiritualitate, o simt exact din această cauză… căci fiecare om este în căutarea unui sens al vieții sale…

Viața o pierde deja încă în timp ce trăiește, pentru că dacă noi concepem pierderea vieții ca fiind faptul că nu avem o serie întreagă de lucruri, însemnă că deja acum noi murim… Însă înșelăciunea am putea-o exprima într-un alt mod: căutând să ne conservăm viața, ignorând această alianță, acest Dumnezeu care este și „al meu”, ne pierdem adevărata noastră identitate, pentru că nu-L acceptăm pe Cel datorită Căruia suntem ceea ce suntem… Și această înșelăciune ne face să suferim…

Așadar, cu cât mai mult încercarea noastră de a nu ne pierde viața este departe de această alianță, cu atât mai mult ne vom simți rău… și cu atât mai mult pierderea vieții o vom simți ca fiind ceva foarte dureros și tragic

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan