Marcu 12,35-44

Ps. 109

Psalmistul vorbește despre Mesia, ca Împărat și preot, un Mesia care, aparent, vine ca oamenii puternici, ca regii acestei lumi, însă este un Mesia care ni se va arăta în mod neașteptat, și aluzia la Melkisedec întărește acest adevăr, el este un preot nerânduit de oameni… Cei care-l așteaptă pe Mesia ca pe un super-om vor fi dezamăgiți…

Expresia „va zdrobi capetele multora pe pământ” sunt tulburătoare, dar trebuie să vină Mesia pentru ca ele să poată fi înțelese corect, pentru că Mesia care va veni nu va zdrobi capetele, ci va lua asupra Sa greutățile și greutatea răului, a păcatului, distrugându-l în Sine.

Psalmistul ne spune că împăratul este cel care zdrobește capetele tuturor, îi ucide pe toți, stăpânește peste toți, îi elimină pe toți… Exact un astfel de Mesia așteptau apostolii…

Isus, de abia a intrat în Ierusalim, iar mulțimile au strigat: „Vine Mesia, acum îi eliminăm pe romani și punem noi crucile pe steagurile noastre, iar noi, cei buni, vom avea în mâini imperiul lumii”… Acesta era și proiectul lui Petru… Și încă este și astăzi proiectul multora, inclusiv proiectul cultural italian, căci plângem după timpurile vechi, în care noi stăpâneam…

Isus pune în dubiu această imagine, citând acest psalm în mod polemic…

Căci întrebarea era: „Cu ce putere faci aceste lucruri?”. Este ultima dispută despre putere… Deoarece, Isus intră în Ierusalim pe mânzul asinei și răstoarnă mesele cămătarilor, cea ce înseamnă că distruge templul… Deci „Cu ce putere faci aceste lucruri?”. Căci templul este centrul tuturor lucrurilor: al puterii, al economiei, al preoției, al împăratului, al stăpânirii peste popor… este Dumnezeu!

Iar Isus pune în dubiu această imagine despre Dumnezeu, vom vedea…

Textul anterior ne-a prezentat porunca iubirii – o iubire care este puterea lui Dumnezeu – și s-a încheiat cu cuvintele „Nimeni nu mai îndrăznea să-L întrebe”.

Acum întreabă Isus…

Se citește Mc. 12, 35-44

35 Luând cuvântul, Isus a spus învăţând în templu: „Cum spun cărturarii că Cristos este Fiul lui David? 36 David însuşi a spus, inspirat de Duhul Sfânt: Domnul a spus Domnului meu, aşază-te la dreapta mea până când voi pune pe duşmanii tăi sub picioarele tale. 37 Deci, însuşi David îl numeşte Domn; atunci, cum îi este fiu?” Şi mulţimea numeroasă îl asculta cu plăcere. 38 În învăţătura lui mai spunea: „Feriţi-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi şi să fie salutaţi prin pieţe, 39 să ocupe primele locuri în sinagogi şi locurile de onoare la ospeţe. 40 Ei mănâncă avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung. Ei vor primi o condamnare mai aspră”. 41 Stând în faţa vistieriei, privea cum punea mulţimea banii în caseta pentru ofrande. Mulţi bogaţi puneau mult. 42 A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici, câţiva bani. 43 Atunci i-a chemat pe discipolii săi şi le-a zis: „Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande 44 pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă, a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei”.

Această întrebare a lui Isus concluzionează a doua parte a Evangheliei. Prima parte s-a încheiat cu întrebarea: „Cine spuneți că sunt Eu?”, iar Petru I-a răspuns: „Tu ești Cristosul”, dar își imagina Cristosul din mintea lui, care i-ar fi eliminat pe dușmani. Din această cauză Isus îi spune satană… Iar în această a doua parte, Isus din nou întreabă: „Cum de Cristosul, care este Fiul lui David, este numit de David, Domnul său?”. Ce fel de Cristos este? Iar dacă este Domn, cum va fi fiul Său? Ce fel de Mesia va fi? Înseamnă că va fi foarte diferit de cum credeți voi! Va fi un Mesia divin… De fapt îl vor cunoaște ca Dumnezeu, pe cruce, care este singura putere a lui Dumnezeu!

Întrebarea rămâne așa… iar răspunsul va fi dat în pericopa următoare, de o văduvă…

Pentru a înțelege importanța textului, să ținem cont că aici se încheie întreaga activitate a lui Isus. Apoi va rosti numai un discurs înaintea templului, spunând că va fi distrus: este discursul despre sfârșitul lumii, acel discurs care se va realiza în pătimirea Sa, care are loc în ziua imediat următoare acestui discurs… Va fi joia sfântă. Ei se pregătesc pentru ultima cină. Iar seara mergând în grădină, Isus va fi capturat… iar în dimineața următoare, ucis.

Așadar, ne aflăm în penultima zi din viața pământească a lui Isus iar aceste cuvinte sunt testamentul Său, învățătura Sa…

vv. 35-37

35 Luând cuvântul, Isus a spus învăţând în templu: „Cum spun cărturarii că Cristos este Fiul lui David? 36 David însuşi a spus, inspirat de Duhul Sfânt: Domnul a spus Domnului meu, aşază-te la dreapta mea până când voi pune pe duşmanii tăi sub picioarele tale. 37 Deci, însuşi David îl numeşte Domn; atunci, cum îi este fiu?” Şi mulţimea numeroasă îl asculta cu plăcere.

„Nimeni nu mai îndrăznea să-L întrebe”… Din această cauză, Isus răspunde adresându-le o întrebare… În loc să le răspundă, îi întreabă… Și-i întrebarea decisivă a Evangheliei. Să vedem dacă reușim să o înțelegem…

Cărturarii – teologii, adică noi – spun că Cristosul este fiul lui David…

David a fost marele rege, care a eliminat toți dușmanii, a domnit, a devenit bogat, puternic și, în sfârșit, Israel a devenit un stat care se impunea… Deci ei așteptau un fiu și mai tare… Așa spun cărturarii…

Isus întreabă: „Cum de David?”, în psalmul 109, inspirat de Spiritul Sfânt, spune „Zis-a Domnul Domnului meu”. Primul Domn este Dumnezeu, Iawvh; iar al doilea este numit Domnul meu și urmașul său, al lui David… Cum de este Dumnezeu, dacă este fiul lui David? Prin urmare, însemnă că Mesia este ceva diferit de cum Îl cugetați voi…

Mesia va ședea la dreapta, va avea toți dușmanii la picioarele lui, dar, care va fi dușmanul lui Dumnezeu? Dușmănia și nu dușmanii, căci Dumnezeu își va da viața pentru dușmani! Nu va omorî pe nimeni, ci-și va da viața pentru toți…

Așadar, puterea lui Mesia va fi aceeași putere ca a lui Dumnezeu, cea de a ierta și de a iubi.

Isus pune la îndoială ideea cărturarilor despre Mesia, dar și proiectul cultural italian (?) și ideea despre Dumnezeu… Va fi tema care se va dezvolta apoi în Evanghelie, în contemplarea pătimirii…

Apoi Isus concluzionează: „Dacă David Îl numește Domn, și totuși este fiul său, adică Mesia, în ce fel este fiul său, în ce fel își va realiza mesianicitatea Sa?”. Isus își realizează mesianicitatea, nu cu ajutorul calului, ci cu ajutorul asinului, adică prin slujire, dându-Și viața, nu prin putere…

De ce?

Pentru că este Domnul. Iar Domnul este numai iubire… El nu stăpânește și nu se impune prin putere…

De fapt, până acum, în Evanghelie Isus e recunoscut ca Dumnezeu numai de satana, în timpul ispitelor „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu…” și de demoni, pentru că ei doresc ca El să fie Dumnezeul puternic. Omul Îl va recunoaște ca fiind Dumnezeu numai pe cruce: căci pe cruce Dumnezeu își arată puterea Sa, care-i cea de a-și da viața, nu de a ne lua nouă viața…

Exact în acest fel Isus abate (dărâmă) templul, adică pe acel Dumnezeu pe care toți Îl avem în minte, ca fiind atotputernic, care-i stăpânește pe toți, îi ucide pe toți… și noi credem că trebuie să fim ca El… și, deci, avem împărații (conducătorii) pe care-i cunoaștem… diferiții Mesia, oamenii Providenței, pe care îi alegem mereu liniștiți… niciodată nu ne vom învăța minte… numai dacă vom fi mai luminați…

Textul anterior s-a încheiat notând că „Nimeni nu mai îndrăznea să-L întrebe”… Dar acum, când se pare că-i pace, Isus începe să pună aceste întrebări. Acest mod de a se comporta indică o cotitură, adică atunci când eu încetez să-L pun în discuție pe Isus, nu mai pretind că știu eu cine este acest Mesia, atunci Îl întreb pe Isus, pentru că Isus trebuie să răspundă așteptărilor mele… Isus poate începe să-mi răspundă numai când eu mă las interogat de El: atunci pricep că El poate să-mi pună aceste întrebări…

Și sunt două întrebări care rămân acolo, care aparent nu primesc un răspuns. În mod clar acest răspuns nu vine de la interlocutor… ci va fi dat numai după…

Dar punctul de pornire este acesta: să ne lăsăm interogați de Isus, să ne lăsăm puși noi în dubiu de Isus… Și să primim aceste întrebări… Ni se spune că mulțimea Îl asculta cu bucurie: acest fapt sugerează că, pe de o parte, Isus este primit, dar pe de altă parte „ascultarea bucuroasă” deja am aflat-o în Marcu, când Irod îl asculta pe Botezătorul… Fapt pentru care putem asculta cu bucurie o persoană și apoi să-i tăiem liniștiți capul… Căci problema nu este numai să auzim entuziaști aceste cuvinte, ci să vedem ce consecințe au în cei care le ascultă

vv. 38-40

38 În învăţătura lui mai spunea: „Feriţi-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi şi să fie salutaţi prin pieţe, 39 să ocupe primele locuri în sinagogi şi locurile de onoare la ospeţe. 40 Ei mănâncă avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung. Ei vor primi o condamnare mai aspră”.

Ce text anticlerical! Ar trebuie să se citească în biserică acest text…

Să înțelegem că acest text este testamentul lui Isus, căci El se apropie de moarte și aceasta este ultima învățătură pe care ne-o lasă: „Feriți-vă de…”… Și apoi va spune „Priviți la…”. Și mergând (murind) ne va lăsa adevăratul cărturar, adevăratul Învățător, care ne va învăța toate câte să facem și cum să răspundem…

Cei care vă învață să răspundeți nu sunt cărturarii…

Primul îndemn al lui Isus: „să ne ferim de cărturari”…

Mai întâi de toate, să nu cădem în capcana „cărturarii sunt alții”… Textul anterior privea un cărturar care a intrat în dialog cu Isus, iar Isus i-a spus: „Nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu”… Așadar, cărturarii nu sunt atât o categorie de persoane care ne pot ajuta mereu – mai mult sau mai puțin – să ne simțim în siguranță, privindu-i pe alții și spunând „Eu nu sunt ca ei”… nu! Cărturarii reprezintă un mod neautentic de a trăi propria credință, propria relație…

Isus pronunță învățătura Sa în templu, referindu-se la cărturari, vorbind de o gravă condamnare…

El nu se plimbă prin periferie ca și tâlharii, ci ne spune să ne ferim de ei… Nu! Ci Isus, în templu, un loc aparent mai sacru decât altele, lasă această învățătură… Iar primul lucru este „Feriți-vă de”, nu vă lăsați înșelați de… de acest mod de a face, de cărturari…

Cine sunt cărturarii? Isus ne dă unele indicații: iubesc să facă unele lucruri, adică iubesc lucrurile… În textul următor intră în scenă văduva, care și ea vorbește despre o iubire

Iubesc „să se plimbe în haine lungi și să li se plece lumea în piețe”. Ce iubesc să facă? Adică se iubesc pe sine, în mod total dezordonat… S-ar părea că nu-i interesează nimic, în afară de persoana lor…

Aici ne sunt prezentate toate relațiile pe care noi le putem trăi cu noi înșine, cu alții, chiar și cu Dumnezeu… Dar singura lor grijă era iubirea față de sine… care imediat devine condamnarea altora… în general a săracilor

Cine sunt cei îmbrăcați în haine lungi, în biserici? Preoții?

Sunt cărturarii! Ei sunt cei care învață… Fiecare om își alege acei învățători, despre care crede că îi sunt utili… Căci și noi am vrea hainele lungi: sunt cele a celor care nu muncesc… Căci alții trebuie să fie îmbrăcați lejer, pentru a putea munci… Toți preferăm să fim bogați, în loc să fim săraci… E nevoie să se muncească, dar noi credem: „E suficient să muncească alții”…

„Să li se plece lumea în piețe”, să fie salutați în piețe… Îi saluți pe cei puternici, căci dacă nu pleci capul înainte lor, ți-l taie… A-ți închina capul însemnă a-ți oferi ceafa: „Îți mulțumesc că nu-mi tai capul”…

Deci cărturarii iubesc puterea, primele locuri, prestigiul, onoarea… Oare nu toți căutăm averea, puterea și cinstea? Fiecare în lumea sa…

Și putem căuta averea, puterea și onoare în piață, în sinagogă… și în orice alt loc… Și cei doisprezece se certau cu privire la cine este mai mare… Vrem să fim recunoscuți… Și-i important să ne dăm seama de acest lucru… Și să nu ne lăsăm prinși în această capcană

Sunt modelele de viață pe care le urmăm… Ce modele de viață luăm noi, privind programele televizate, sau urmărind politica? Oare nu sunt exact aceste modele? Bogatul, puternicul, cel care știe să se impună: sunt modelele pe care le urmăm… adică tâlharii… De fapt, cărturarii suntem noi! De ce? Pentru că ei ne oglindesc, pentru că și noi am vrea să fim ca ei…

Cel care domină este și cel care apare așa… și se mulțumește să apară, caută să aibă o imagine bună. Și se roagă îndelung, numai să fie văzut și apreciat… Îl antrenează și pe Dumnezeu numai ca să aibă el o imagine bună…

Nu-i interesează Dumnezeu, dar ei se folosesc de Dumnezeu ca să-și atragă multe voturi… Se roagă mult numai să fie văzuți și apreciați… și să pustiască casele văduvelor…

În acest verset vedem că oamenii pot secătui casele văduvelor și în același timp să se roage îndelung, ca să fie bine văzuți

„Casele văduvelor”: ei înfăptuiesc nedreptatea cea mai mare față de cei care nu se pot apăra; îi jupoaie de vii pe cei săraci din lume…

Întrebarea este: în ce-și pun ei siguranța? Care este raportul lor cu Dumnezeu și cu alții?

Isus de abia a vorbit cu celălalt cărturar: „Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta… și pe aproapele ca pe tine însuți”. Acest fapt contează. Atenția lui Isus este îndreptată spre toți oamenii, dar sub aspectul iubirii… Însă în versetele noastre nu se vorbește despre iubirea lui Dumnezeu, nici a aproapelui…

Verbul „a secătui” indică aviditatea lor: celălalt devine pentru mine numai ceva ce pot obține… Celălalt nu mai este important pentru el însuși, ci devine al meu… Chiar și pe Domnul îl pot folosi ca să-mi împlinesc planurile mele

Așa s-a comportat și Petru: „Îți spun că tu ești Cristosul”, dar am în minte un alt fel de Mesia. Iar când Isus se arată așa cum este, Petru Îl ia de o parte și-L ceartă… vrând să-L ajute pe Isus să evite să facă o figură urâtă, ca și cum Isus nu ar ști cum trebuie să fie Dumnezeu

Și aceste echivocuri îi privesc pe oamenii din apropierea lui Isus: în textul nostru ne aflăm în templu; dracii sunt întâlniți în sinagogi, Petru este unul dintre cei doisprezece

Petru spune că a venit vremea să nu mai fim simpli pescari, ci să guvernăm noi: Mesia este Isus, iar cutia darurilor din Templu – echivalentul tezaurului Băncii Naționale – acum este a noastră… Poporul ne-a aclamat, deci vom lua noi cutia darurilor… Isus va face câteva minuni, toate vor fi ale noastre… îi vom elimina din templu pe cei dinaintea noastră și vom conduce noi…

Și așa este… Așa se comportă toți oamenii. Să nu uităm că Evanghelia a fost scrisă pentru Biserică, nu pentru acei cărturari, ci pentru noi, care suntem discipoli și cădem în aceleași capcane, în care au căzut primii ucenici…

Este ușor să cerem iertare pentru păcatele altora… Însă ar trebui să evit păcatele comise de mine…

Așadar, avem posibilitatea să trăim în acest mod, sau în celălalt mod pe care Isus deja l-a indicat, cel al bunului păstor, care nu se hrănește cu propriile oi, ci își dă viața pentru ele… Iar stilul bunului păstor îl putem trăi în orice relație…

Cuvintele lui Isus – testamentul Său – ne conduc în inima mesajului Evangheliei… Ultimele lucruri pe care o persoană le spune, doresc să lase un semn în cei care rămân, care să continue prezența acestei persoane

Isus șade, lumea aruncă banii în cutia darurilor, care este Banca centrală… erau treisprezece cutii după diferitele destinații, iar ultima era fără destinație… Iar când aruncau, spuneau destinația și valoarea ofertei și cărturarii stăteau și priveau… și doreau să se arunce cât mai mulți bani, căci apoi toți erau ai lor…

vv. 41-42

41 Stând în faţa vistieriei, privea cum punea mulţimea banii în caseta pentru ofrande. Mulţi bogaţi puneau mult. 42 A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici, câţiva bani.

Isus șade și privește…

Faptul că Isus privește ne arată că este atent la ce se întâmplă. Dar este și o privire – așa cum s-a întâmplat cu discipolii – care-L ajută să meargă la esență, să vadă dincolo de aparență, ce contează cu adevărat…

Până acum ne-a spus să ne ferim de cărturari, care iubesc aparența (să apară bine), dar să mergem mai în profunzime și să descoperim ce stă dincolo de aparență…

Primul lucru pe care-l vede Isus este că mulțimea aruncă monede în cutia darurilor: „Și mulți bogați aruncau mult”… Nu însemnă că bogații nu aruncau. Ba, mai mult, ei aruncau mult…

Dar care este riscul? Să trăiască acest gest cu același spirit, despre care se vorbea în versetele anterioare… Deci, eu mă aflu în templu, fac acest gest, cu intenția de a fi bine văzut…

Când făceau o ofertă mare, sunau din trâmbiță și spuneau suma… Deci îți câștigau un bun prestigiu… Iar cărturarii erau mulțumiți… Avem pâine și avem viitorul garantat…

„Și mulți bogați aruncau mult”… dar apoi scena se schimbă complet: „Numai o văduvă săracă”… Nu mai sunt multe persoane, ci una singură, săracă și văduvă… Aceste însușiri sunt evidențiate de evanghelist… Iar Isus vede că și ea aruncă „doi bani”.

Gestul văduvei spune tot, este răspunsul dat întrebărilor pe care Isus le-a lăsat în suspans la început… Această femeie dă răspunsul…

Este o femeie care face acest gest, fără să știe că e văzută… Deci, ea nu face acest gest ca să apară bună, ca să aibă o imagine bună… Mai mult, despre ea se spune că este văduvă, săracă și singură…

Ce face?

Aruncă „doi bani”. Această femeie nu ține nimic pentru ea! Această femeie este răspunsul dat poruncii „Vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta…”; este răspunsul dat iubirii Domnului pentru noi! Iubirii Celui care nu ține nimic pentru Sine, această femeie îi răspunde, ne ținând nimic pentru ea…

În acel moment cu adevărat Îl iubește pe Dumnezeu, căci templul Îl reprezintă pe Dumnezeu, chiar dacă Isus ne spune că imediat „după” va fi distrus… și iubește aproapele pentru că ajută să trăiască structurile…

Ea dă totul. Putea să-și țină un ban pentru ea…

De șapte ori se folosește cuvântul „a arunca”…

Această femeie este oglindirea lui Isus: este ca și cum Isus s-ar regăsi în această femeie… Ceea ce face această femeie nu-i nimic altceva, decât ceea ce face Domnul: dă totul!

Isus nu-i gelos, El nu spune: „Fac numai Eu, numai Eu sunt capabil…”…

Minciuna de la început, a șarpelui, care spunea că Domnul nu vrea să fiți ca El, este descoperită… Textul ne arată că Domnul nu-i invidios, și nu-i adevărat că nu vrea să fim ca El… Mai mult, Isus este singurul care observă această văduvă… Și ne ajută și pe noi să o vedem… Ne ajută și pe noi să vedem gesturile și persoanele pe care și noi riscăm de multe ori să nu le vedem (persoanele marginalizate)… Pentru că noi suntem mult mai atenți, acolo unde privesc și cărturarii…

Biserica este alcătuită din cei care, la fel ca această femeie, își aruncă, își dau viața lor… Nu există o altă definiție, nu există „un staul al apartenenței”… ci există un mod de a trăi, iar această femeie îl întrupează pe deplin… Iar Isus o vede…

Ea nu știe că este văzută: însemnă că gestul ei e făcut în absolută gratuitate, că oricum,ar fi făcut acest gest…

Însă acest gest nu trece neobservat de Isus… Uneori, Evanghelia se rezumă la un pahar de apă și la doi bani… dar într-un pahar cu apă și în doi bani se află întreaga Evanghelie, întreaga viață a unei persoane… în această dăruire, iar Isus vede…

vv. 43-44

43 Atunci i-a chemat pe discipolii săi şi le-a zis: „Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande 44 pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă, a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei”.

Am spus că Isus pleacă. El este Învățătorul, deci învățătorul dispare…

Învățătorii vremii erau cărturarii, dar Isus ne spune să nu-i privim pe acei învățători răi… ci priviți această femeie: ea este adevăratul învățător…

Magisteriul Bisericii este această femeie… ea este magisteriul săracilor, căci de la toți săracii Cristoși noi învățăm cine este Cristos!

Ea este femeie, e văduvă, e săracă…

Și Isus, din bogat ce era, s-a făcut sărac, ca să ne îmbogățească prin sărăcia Sa…

Femeia este cărturarul definitiv: de la ea noi învățăm ce este Evanghelia, pentru că ea trăiește Evanghelia… Iar răspunsul dat Evangheliei este exact ceea ce a făcut această femeie… Nu sunt documentele sau cărțile pe care le scriem noi, nu-i „doctrina sănătoasă”, ci este viața, însemnă să trăim ca Cristos… Iar Isus se oglindește în această femeie… Și o lasă ca fiind învățătorul nostru definitiv… Isus – Învățătorul – merge, dar ne întreabă: „Vreți să mă vedeți?”. Priviți această femeie! Și la cât aruncă bogații… și veți afla multe persoane la fel ca ea…

Vă amintiți cum s-a întâmplat minunea cu soacra lui Petru, care slujea la fel ca Isus? Așa a început viața publică a lui Isus și se încheie cu această văduvă, care se comportă ca Isus… În mijloc avem alte femei…

Din cele 600 de versete, 100 de versete sunt dedicate femeilor… și ocupă punctele cheie din Evanghelie: începutul și sfârșitul.

În casa lui Petru, la Capernaum, cap. 9, Petru, Iacob și Ioan se ceartă, ca să afle cine este mai mare… semn că încă – după multe capitole – sunt cuprinși de friguri și ei… Isus, și în cazul lor, ia loc, îi cheamă, ia în brațe un copil și le spune: „Cine nu devine ca acest prunc, nu intră…”.

Așadar, în Biserică, în casa lui Petru, cine este Cristos? Este exact soacra, este această văduvă, este femeia cu scurgeri de sânge („Credința ta te-a mântuit”), fiica lui Iair, femeia cananeancă (o păgână)… În toate aspectele pozitive ale vieții lui Isus sunt prezente aceste femei… Și mai este și femeia „negativă”, Irodiada, care are de-a face cu bărbații, fiind una care gestionează puterea… Așadar, nu putem spune că bărbații sunt răi, iar femeile sunt bune, ci bărbații, gestionând puterea, au puterea să ucidă… și nu au puterea lui Dumnezeu care constă în a da viața… Femeia negestionând puterea, nu-i rămâne altceva decât să aibă puterea de a da viața…

Evanghelia subliniază puterea de a dărui viața și propune femeile ca model pentru apostoli…

Pătimirea va începe cu ungerea din Betania, săvârșită de o femeie… se va încheia cu femeile la picioarele crucii, în timp ce discipolii au fugit… Apoi vom vedea femeile la mormânt, vor intra în mormânt și vor fi primii apostoli, adică ele vor fi trimise apostolilor să le vestească învierea…

În polemică cu puterea și stăpânirea bărbatului, mesajul învierii este încredințat femeilor… Pentru că femeia reprezintă mireasa, reprezintă fiecare om, care e mireasa lui Dumnezeu…

„Și chemând la Sine pe ucenicii Săi”, în spatele acestei chemări citim atenția lui Isus față de „ai Săi”… Isus vrea să educe privirea lor, să le-o îndrepte spre lucrurile esențiale…

Isus nu învață nimic în aceste versete, nu pronunță nici un cuvânt, decât sugerează tot ceea ce această văduvă a făcut… Ca și cum le-ar spune ucenicilor: „Numai privind-o pe ea, puteți înțelege adevărata învățătură… și în ce constă Evanghelia”.

Privirea lui Isus vede adevărul: „Această văduvă săracă, a aruncat mai mult decât toți”… ea a aruncat mai mult, nu alții… Așadar, Isus are un mod diferit de a privi realitatea… Eu cu ce ochi privesc realitatea?

Ce învățăm din această povestire? Isus vede gestul femeii, vede iubirea ei… privirea lui Isus nu se oprește la aparență…

Această femeie devine cea care îi învață pe discipoli…

Trebuie să ne ferim de cărturari și să privim la această femeie… Isus ne spune că ne realizăm viața, atunci când suntem în măsură a o dărui, când nu ne mai apărăm, când nu ne mai este frică…

Această femeie are o credință atât de mare, încât își dă ambii bănuți… După ce i-a dat, nu-i mai rămâne decât numai Dumnezeu… Nu mai are nimic și pe nimeni… dar se încrede în Dumnezeu.

Aparent era văduvă, dar în realitate, aceasta este mireasa… ea este cea care într-adevăr trăiește prin iubirea față de Domnul…

Și va afla că atunci când un om este în măsură să dea totul, primește totul… Această femeie intră în logica vieții Domnului. Ceea ce ea face este un mod de a trăi, care poate fi practicat mereu în viață.

Cine vrea să-și salveze viața, o va pierde, cine o dă, o va afla…

Isus stă șezând, vorbește ex-catedra… În Evanghelia după Marcu, Isus stă șezând numai de două ori… pentru că Marcu e un drumeț, călătorește mereu, se grăbește să ajungă la țintă… la scop…

În acest text „stă șezând” și în casa lui Petru, când ia pruncul în brațe. Când Învățătorul șade, însemnă că e un momentul important, că spune lucrul principal, spunând „Amin”, adică învățând cu autoritate divină… și că ne lasă învățătura definitivă, în care învățăm să răspundem Evangheliei. Aceste două momente sunt catehismul Său: priviți această văduvă, ea este modelul, ea Mă înlocuiește, Mă veți vedea mereu prezent în aceste persoane…

El pleacă, dar ne lasă persoane care să ne învețe, să ne îndrume… și ne cheamă să privim la aceste persoane… Adevăratul loc teologic sunt săracii, în ei cunoaștem cine este Dumnezeu și cine suntem noi…

Iar răspunsul îl dă această femeie…

Textul este puternic, pentru că în cultura antică (și în cea ebraică) femeia era considerată ca fiind supusă, marginală, dar Isus o propune în Evanghelie în mod constant, ca fiind imaginea lui Dumnezeu… dar în mod umil, căci eu nici nu mi-aș fi dat seama de gestul ei, dacă nu-mi spunea Isus; această văduvă nu face zgomot, nu trâmbițează, ci „dispare” în gol…

Isus se așază și ne îndeamnă să privim aceste lucruri, care nu fac zgomot…

Ar fi bine să privim biserica cu acești ochi… Și când mergem la Liturghia duminicală și vedem multă lume, multe bătrâne… În loc să ne întrebăm de ce merg numai vârstnicii, ar fi bine să știm că și ei sunt fiii lui Dumnezeu! Și nu-i puțin lucru, căci sunt mai importanți decât toate persoanele cele mai importante din lume…

Să învățăm de la săraci, de la lumea simplă, de la cei care se pun în discuție…

Aruncă banii ei în templu, despre care Isus spune că imediat „după” va fi distrus… Însemnă că are o altă însemnătate: adevăratul templu este însuși Isus, care-Și aruncă viața Sa, la fel cum face această femeie, pentru a avea adevărata viață, care însemnă să știm să ne dăm deja viața…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan