Marcu 13,1-13

Ps. 32

Psalmul este un imn adresat Providenței care guvernează istoria omului și a lumii.

Versetele din Evanghelia după Marcu, pe care le vom explica, vorbesc tocmai despre sfârșitul lumii.

Mereu ne întrebăm încotro merge lumea? Și nu ne așteptăm la ceva bun… Noi știm că lumea se va sfârși, după cum știm că vom muri. Și nu suntem entuziaști, știind că vom muri, că va muri lumea, că toate se sfârșesc… Altfel spus, noi suntem mereu înfricoșați de problema sfârșitului…

Dacă ținta, capătul drumului nostru, însemnă sfârșitul a toate, nimicul, distrugerea, atunci de ce să înaintăm, să călătorim? De ce să trăim?

Aceste versete ne ajută să înțelegem că finalul, capătul drumului nostru nu-i sfârșitul, ci este scopul: limita noastră personală, limita istoriei și a lumii nu este sfârșitul a toate, nu însemnă că totul merge spre nimic, ci că este scopul, adică noi întâlnim Principiul nostru, atingem așadar plinătatea vieții.

De obicei, când se vorbește despre sfârșitul lumii, noi ne înspăimântăm. În apropierea anului 2000 multe secte au spus că sfârșitul lumii este iminent…

Primii creștini așteptau sfârșitul lumii. Și noi așteptăm sfârșitul lumii. Știm că lumea este finită, iar noi suntem curioși să vedem cum va fi și ce este după…

Există pericolul de a aștepta sfârșitul lumii doar din curiozitatea de a ști ce va fi și a unui „gust” catastrofal.

Însă Isus vorbește despre sfârșitul lumii într-un mod foarte diferit: nu se știe când va fi sfârșitul lumii și nici nu ne interesează să știm când va fi… În schimb știm un lucru: că avem un scop în existența noastră, că însăși lumea are un scop, o împlinire, nu o distrugere…

Acest fapt însemnă că în acest moment – în prezent – deja călătorim spre acel scop… Prin urmare, întregul moment prezent capătă un sens: dacă trebuie să ajungem acolo, fiecare pas ne conduce în acea direcție…

Așadar, a ști care este scopul, care este ținta, ne ajută să călătorim corect în această viață, în direcția justă…

Când Isus vorbește despre sfârșitul lumii, nu vrea să facă previziuni catastrofale, nu vrea să spună că toate vor merge rău, ci vrea să spună: „Fiți atenți, pentru că răul există – iar noi îl vedem – dar noi nu suntem rânduiți răului (distrugerii), ci suntem rânduiți întâlnirii cu Domnul. Suntem rânduiți plinătății vieții”.

Știind că suntem rânduiți unei vieți pline, în ce fel trebuie să ne comportăm cu răul pe care-l aflăm în viața noastră, în istoria noastră și în lume?

Acest discurs vrea să ne ajute să trăim momentul prezent – cu părțile sale pozitive și negative – ca fiind un loc al călătoriei și nu unul al alarmării, al înspăimântării, al groazei…

Toți am auzit că au fost acuzați creștinii (dar și creștinismul) că au o concepție despre „a sta” în lume ca fiind ceva proiectat în afara lumii, că nu sunt realiști și concreți, că nu trăiesc pe acest pământ cu respectul cuvenit față de această lume… Aceste acuzații puteau fi adevărate într-o epocă în care se opuneau diferite ideologii, adică diferite viziuni despre lume, care aveau un punct de pornire și unul de sosire… Exista o oarecare concurență între ideologii cu privire la punctul de sosire… Dar poate că în zilele noastre putem primi și înțelege mai bine importanța, valoarea mesajului Evangheliei pentru că au dispărut punctele de sosire… Nu mai există ideologii atât de cuprinzătoare… Mai mult, actualele moduri de gândire au eliminat sfârșitul, fapt care nu face mai ușor sfârșitul, ci mai înfiorător…

Presupuneți că vă aflați pe autostradă, în câmp, în timp ce plouă, și este ceață… și nici nu știți unde vă aflați și în ce direcție să o luați… Ce ați simți? Ați fi pierduți și înspăimântați, tulburați…

De obicei, noi trăim în viață exact așa: ne aflăm în mijlocul dificultăților, pe drumul străbătut de toți, fiind atenți să nu ne calce în picioare, nu știm unde ne aflăm și nici încotro mergem… și suntem în întunericul destinului nostru…

Și multe lucruri pe care le facem, le facem din cauza rătăcirii, tulburării, spaimei: ne zăpăcim, strigăm, încercăm să ne descărcăm violența noastră în vreun fel. În schimb, este bine să știm unde ne aflăm, în ce direcție mergem, cum este drumul, care este traseul de urmat… Când ne aflăm în munți și este ceață, e teribil… Căci poți muri chiar dacă urmezi un traseu ușor… Dar când apare soarele, se schimbă totul…

Acest discurs este ca „soarele”: vrea să ne ajute să citim corect prezentul, astfel încât să nu ne simțim rătăciți…

În capitolele XIV și XV se vorbește despre moartea și învierea lui Isus. Însă înainte de discursul morții și al învierii Domnului, în capitolul al XIII-lea, se vorbește despre sfârșitul lumii, pentru a transmite următorul mesaj: iată care este sfârșitul lumii! Este exact sfârșitul lui Isus, adică moartea și învierea!

Așadar, ceea ce se spune în capitolul al XIII-lea se realizează apoi în totalitate în capitolele al XIV-lea și al XV-lea… Altfel spus, în moartea și în învierea lui Isus s-a realizat deja în mod anticipat scopul lumii…

Isus este comparat de Pavel cu „capul trupului”… Capul deja a ieșit la lumină, s-a născut, iar trupul va urma să iasă la lumină… Iar istoria este definită ca fiind „durerile nașterii” întregului trup, care este întreaga omenire… Dar capul deja a venit la lumină, deci avem o naștere sigură, reușită… Iar destinul capului este și destinul întregului trup: cel de a ieși din întuneric la lumină…

Capitolul al XIII-lea ne ajută să citim istoria lui Isus ca fiind o cheie interpretativă pentru fiecare istorie personală…

Când se vorbește despre sfârșitul lumii, trebuie să știm că deja s-a întâmplat în Isus, pentru că deja a murit omul vechi și s-a născut omul nou… Iar destinul lui Isus, care este Capul, este destinul întregului trup, al fiecăruia dintre noi… Fapt pentru care Isus este modelul vieții fiecărui om, al întregii istorii și a întregii lumi…

Ceea ce s-a întâmplat în Isus – în moartea și în învierea Sa – este ceea ce noi celebrăm în fiecare zi, în Euharistie, în viața noastră de zi cu zi…

Ce însemnă Euharistia? Este sensul vieții noastre zilnice: mâncăm acea Pâine și trăim prin acea Pâine… Ce însemnă a trăi prin Cristos? Însemnă a trăi fiecare acțiune de a noastră, ca moarte față de rău, față de egoism, și naștere la iubire, la viață! Fapt pentru care fiecare zi de-a noastră, fiecare oră este deja sfârșitul lumii… Orice acțiune, pe care o trăiesc în iubire, este deja moartea egoismului, este sfârșitul răului și este nașterea omului nou… Este deja un mister de moarte și înviere…

Ceea ce s-a realizat în cazul lui Isus, și se va realiza la sfârșitul istoriei pentru întregul univers, și care se realizează la moartea fiecăruia dintre noi, se realizează în cotidianul vieții noastre… Fiecare acțiune de-a noastră este o trecere de la moarte la viață, dacă este înfăptuită în iubire.

Acest discurs se numește „escatologic”. Escatologic însemnă un cuvânt despre sfârșit… Dar nu este un discurs despre ce se va întâmpla la sfârșit… ci însemnă că este un discurs despre sensul definitiv a ceea ce se întâmplă acum, în prezent… Ne arată care este sensul a tot ceea ce se întâmplă acum, în prezent…

Se citește Mc. 13, 1-13

1 Când ieşea din templu, unul dintre discipolii săi i-a spus: „Învăţătorule, iată ce pietre şi ce construcţii!” 2 Isus i-a zis: „Vezi aceste construcţii măreţe? Nu va rămâne piatră peste piatră care să nu fie dărâmată”.  3 Apoi, stând pe Muntele Măslinilor, în faţa templului, Petru, Iacob, Ioan şi Andrei l-au întrebat aparte: 4 „Spune-ne, când se vor întâmpla acestea şi care este semnul când toate acestea vor începe să se împlinească?” 5 Isus a început să le spună: „Aveţi grijă să nu vă înşele cineva. 6 Vor veni mulţi în numele meu spunând: «Eu sunt» şi vor înşela pe mulţi. 7 Când veţi auzi despre războaie şi zvonuri de războaie, nu vă înspăimântaţi, căci trebuie să se întâmple, dar nu este încă sfârşitul. 8 Se va ridica un popor împotriva altui popor şi un imperiu împotriva altui imperiu. Vor fi cutremure în diferite locuri; va fi foamete. Acestea sunt începutul durerilor. 9 Dar aveţi grijă de voi înşivă: vă vor da pe mâna sinedriilor şi vă vor bate prin sinagogi şi veţi fi duşi înaintea guvernanţilor şi a regilor din cauza mea, ca mărturie pentru ei, 10 dar mai întâi trebuie vestită evanghelia la toate popoarele. 11 Când vă vor duce să vă predea, nu vă preocupaţi ce veţi spune, ci spuneţi ceea ce vi se va da în ceasul acela, pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Sfânt. 12 Frate pe frate va da la moarte şi tată pe fiu. Copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. 13 Şi veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. Însă, cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va fi mântuit.

S-ar părea că citim știrile din ziarele noastre: războaie, foamete, cutremure, frici, prigoane, dezbinări, rupturi, ură…

Dar care sunt „ramele” versetelor?

Ramele privesc templul… Ei Îi spun lui Isus: „Ce frumos este acest Templu!”. Era Templul construit de Irod cel Mare, care încă nu era terminat în timpul lui Isus. La el au lucrat 100 de mii de muncitori, plus o mie de preoți – instruiți în zidărie – pentru a face muncile interioare… Căci în interior, în spațiul sacru (în Sfânta sfintelor) puteau intra numai preoții. Muncile au durat în jur de 80 de ani, din anul 19 î.Cr. până în anul 64 d.Cr… Apoi templul a fost distrus… După șase ani după ce a fost terminat, în anul 70 d. Cr., din templu nu a mai rămas piatră pe piatră…

Templul este ceva foarte important!

Cuvântul templu derivă din cuvântul care înseamnă „a tăia” (dar și „sfânt”, temenos, în limba greacă) și indică locul separat, spațiul sacru. În templu stă Dumnezeu, stă Centrul, iar în jurul centrului stă tot restul… Dacă tu elimini Centrul, tot restul își pierde ordinea sa față de centru…

În fiecare cultură, toate orașele sunt construite în jurul templului. Fiecare cultură – templul reprezentând locul valorilor – se structurează pe valori absolute… Dacă se prăbușesc acele valori, se prăbușește întreaga societate, căci ele reglementează conviețuirea…, căci în templu erau păstrate legile, normele, calendarele, sărbătorile… Adică, întreaga organizare a vieții personale, familiale și civile, viața socială, sărbătorile, viața agricolă… Toate aspectele vieții erau reglementate de aceste valori…

Așadar, templul însemnă acea reglementare (ordonare) a vieții… în baza căreia viața este structurată… Dacă o viață (un organism) nu este structurat, nu există… Cum ar arăta un bebeluș, dacă s-ar naște cu o ureche sub talpa piciorului? Urechea nu-i bine așezată, nu-i la locul ei…

Altfel spus, structura, ordinea, armonia ne dau posibilitatea să trăim…

Dacă se elimină centrul în jurul căruia se structurează viața, rezultă haosul, nimicul…

Acest fapt este valabil și pentru societatea noastră, în care nu mai există un Absolut în centru. Iar când nu mai există un absolut, ce facem? Punem în centru un simulacru de absolut, de exemplu: dumnezeul competitivității… Altfel spus, noi punem în centru alți absoluți, pentru a ne da o ordine. Dar dacă punem în centru un absolut care nu este Absolut, ne distruge…

Prin urmare, a pune absolutul în templu, în Dumnezeu, este ceva inteligent, înțelept pentru că este cu adevărat Absolut, fapt pentru care noi nu înțelegem prea bine ce este… și, deci, niciodată nu-l putem codifica în totalitate…Ca urmare, realitatea o rânduiești (o raportezi) acelui absolut pe care niciodată nu-l pătrunzi în totalitate și, pas după pas, vezi cum să o rânduiești (ordonezi) în mod concret, cu inteligență, cu înțelepciune, cu discernământ… Deci îți permite o flexibilitate, o capacitate de adaptare…

Însă dacă pui ca absolut banii și producția, nu mai ai ce să adaptezi… Acești absoluți sunt implacabili. Știm cum funcționează: se bazează pe legi inflexibile, care distrug totul…

Așadar, istețimea de a pune templul ca loc misterios, ce nu poate fi cunoscut în profunzime este foarte importantă… Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui să-L inventăm numai din aceste motive… În sensul că, prin faptul că omul are o destinație foarte mare, necunoscută și infinită, care nu se reduce la două formule, îi permite omului să aibă o deschidere spre infinit, care-l face inteligent, capabil să inventeze, să se organizeze, să călătorească, să spere și să aibă încredere… Să aibă o deschidere totală…

vv. 1-2

1 Când ieşea din templu, unul dintre discipolii săi i-a spus: „Învăţătorule, iată ce pietre şi ce construcţii!” 2 Isus i-a zis: „Vezi aceste construcţii măreţe? Nu va rămâne piatră peste piatră care să nu fie dărâmată”.

În timp ce apostolii sunt uimiți de acest templu (care încă mai stârnește admirație datorită resturilor din fundație care s-au păstrat)… Isus îi întreabă: „Vedeți aceste clădiri frumoase? Nu va rămâne piatră să nu se risipească”… Însemnă că realitatea (templul) în jurul căreia se organizează viața, valoarea, norma, legea va fi distrusă… Și se va întâmpla în moartea lui Isus.

Mă explic: dacă Dumnezeu este valoarea absolută, Ființa Supremă care este deasupra tuturor și-i stăpânește pe toți… însă dacă noi privim crucifixul, ce înțelegem? Pricepem că Dumnezeu este Altul, nu-i Ființa Supremă care îi stăpânește pe toți, ci este Ființa care-i iubește pe toți și se face slujitorul tuturor. Prin urmare, este distrus templul vechi, căci nu mai există acel Dumnezeu pe care ni-l închipuiam noi, ci există un Altul.

Când Isus vorbește despre distrugerea templului – El va fi acuzat că vrea să distrugă templul și tocmai din această cauză Îl ucid – vrea să spună că în moartea Sa se sfârșește acea imagine a noastră despre Dumnezeu, lege și ordine, conform căreia ar fi vorba despre un Dumnezeu, o lege și o ordine a morții. Iar Isus va îndura această moarte… Însă Dumnezeul dătător de moarte este Dumnezeul pe care și l-a inventat omul: Dumnezeul puternic, absolut, teribil, înspăimântător, care stăpânește, calcă în picioare, judecă și condamnă.

Un astfel de Dumnezeu este „foarte util”, căci le folosește celor puternici pentru a stăpâni, căci ei se comportă așa, iar Dumnezeu trebuie să fie după chipul lor…

Însă Isus va fi sărac, răstignit, pentru a-i sluji pe toți, pentru a-i iubi pe toți și a-Și da viața pentru toți, ca tuturor să le dea viață…

Când se vorbește despre sfârșitul templului și al religiei, înseamnă că Isus este sfârșitul templului și al tuturor religiilor pe care noi le cunoaștem, căci El reprezintă moartea acelui Dumnezeu pe care-l are în minte omul și este nașterea (arătarea) pe pământ a adevăratului chip al lui Dumnezeu, al adevăratului Templu… Cine este de acum adevăratul Templu? Este Isus Cristos, omul, umanitatea sa este adevăratul Templu. Și, astfel, fiecare om devine templul Spiritului…

Prin urmare, ordinea nouă nu mai este acel edificiu de piatră, care-i apasă pe toți și care era centrul puterii, ci noua ordine este Spiritul Sfânt, este iubirea lui Dumnezeu care se află în inima fiecărui om…

Așadar, avem o destructurare a lumii care era legată de acest centru vechi. Exact din această cauză toți fundamentaliștii și integraliștii combat libertatea de conștiință… Iar cei care se folosesc de religie pentru a structura lumea în jurul lor, este clar că simt ca pe o amenințare orice altă viziune despre Dumnezeu și orice altă centrare a lumii care nu respectă acest punct de referință…

Pentru noi templele și bisericile sunt foarte importante, dar nu ca loc al sacrului… Sunt importante, spre exemplu, pentru că intri în ele să te ferești de ploaie… Mergi în biserică pentru a nu munci și pentru a te așeza tu înaintea lui Dumnezeu împreună cu frații… Căci adevăratul templu este ca tu să te pui înaintea lui Dumnezeu care mereu este prezent, și să te pui înaintea Lui împreună cu alții, care și ei sunt templul lui Dumnezeu…

Altfel spus, pentru noi templul are o altă însemnătate: este locul în care tu te reculegi înaintea lui Dumnezeu despre care deja știi că este în tine. Dar și-n casa ta te poți reculege înaintea lui Dumnezeu, căci tu însuși ești templul lui Dumnezeu: „Nu știți că sunteți templul Domnului?”. Din această cauză fiecare om este important, din această cauză trupul tău este important, viața ta e importantă, precum și cea a altuia… Căci omul devine cu adevărat absolutul, locul prezenței lui Dumnezeu. Iar legea nouă nu va mai fi alcătuită din acele coduri (norme) teribile și severe de pedepse, ci va fi iubire, milă, înțelegere, duioșie… adică legea pe care ne-a revelat-o Dumnezeu (prin Isus) pe cruce…

Acesta este „scopul lumii” și nu „sfârșitul lumii”! A trăi astfel înseamnă a trăi deja ca oameni noi… Însemnă că deja am trăit misterul morții și al învierii. Însemnă că am ucis în noi egoismul… am învins egoismul în propria viață… și vom avea nevoie de întreaga viață personală și de întreaga viață a istoriei lumii, ca să putem învinge egoismul…

În Isus egoismul deja a fost învins, căci Isus deja a murit și a înviat… În noi, egoismul este biruit de-a lungul existenței noastre, adică moartea și învierea noastră se realizează de-a lungul existenței noastre…Și așa va fi în cazul tuturor oamenilor de-a lungul istoriei, până când Dumnezeu va fi totul în toți…

Este important să înțelegem trecerea de la templul alcătuit din pietre, la templul care este fiecare dintre noi… Altfel spus, locul prezenței lui Dumnezeu, locul Absolutului este conștiința noastră, este iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre… Iar eu îmi dau seama dacă Dumnezeu e sau nu, prezent în inima mea… Pentru că atunci când Dumnezeu este în mine, am lumină, bucurie, pace, iubire, viață; dar când El nu este prezent, eu simt întuneric, haos, moarte, neliniște, teamă, ură, simt că mă disprețuiesc pe mine și pe alții, simt că-mi lipsește un sens în viață…

Acest templu este trecerea de la haos la creație, în interiorul fiecăruia dintre noi…

Templul din Ierusalim era doar simbolic… Dar pentru că noi trăim și prin simboluri, e just să avem și simboluri, dar e important să știm că sunt simboluri… Dacă nu, riscăm să devenim idolatri, căci credem că sunt importante simbolurile (icoanele, bisericile) în ele însele… Dacă nu, ar fi ca și cum s-ar spune: „Sună alarma, pentru că există un incendiu aici… Iar unul cugetă: «alarma însemnă că există un incendiu». S-a înțeles simbolul, adică «este un incendiu» dar rămâne șezând pe scaun”. Nu! Dacă ai înțeles simbolul, trebuie să înțelegi realitatea, adică trebuie să înțelegi că trebuie să ieși ,deoarece clădirea în care te afli a luat foc… Pentru că alarma este numai un semn…

Cine se oprește la semn, devine fetișist, idolatru, pentru că rămâne concentrat pe semn, dar nu înțelege realitatea…

Pentru noi, întreaga liturghie este un semn sacramental… adică este un semn al marelui mister, care este în noi și care este în toți; este semnul lui Cristos!

Și-i important să fie distrus acest templu pe care noi ne încăpățânăm să-l construim… Au avut nevoie de peste 80 de ani să-l facă, o viață de om… cu 100 de mii de muncitori, 1000 de preoți, toți străduindu-se să construiască acest templu… Dar este important să nu rămână piatră pe piatră, pentru ca să se nască adevăratul templu care este libertatea fiilor lui Dumnezeu, care au Spiritul Fiului.

Aceasta este însemnătatea pe care Isus i-a dat-o templului și pe care după aceea, discipolii o vor înțelege… Însă pe moment încă n-o înțeleg… Dar apoi o vor înțelege din restul discursului lui Isus

Tocmai afirmația lui Isus „Că templul va fi distrus” îi alertează pe discipoli care spun: atunci, dacă va fi distrus, însemnă că a sosit sfârșitul lumii… Exact acest discurs introduce discursul despre sfârșitul lumii…

vv. 3-4

3 Apoi, stând pe Muntele Măslinilor, în faţa templului, Petru, Iacob, Ioan şi Andrei l-au întrebat aparte: 4 „Spune-ne, când se vor întâmpla acestea şi care este semnul când toate acestea vor începe să se împlinească?”

Scena: ne aflăm în fața templului, pe muntele Măslinilor, iar Isus este interogat de Petru, Iacob, Ioan și Andrei… Primii trei au văzut Schimbarea la față, și vor vedea agonia lui Isus în grădină… Andrei este adăugat în acest loc… Și toți patru îi adresează o întrebare, pe care și noi ne-o punem mereu: „Spune-ne, când va fi sfârșitul lumii”…

Noi vrem să știm „Când”, pentru că viața însemnă timp… Noi trăim în timp, deci pentru noi este hotărâtor să știm „când”… „Când va fi sfârșitul?” Toți suntem preocupați să știm când e sfârșitul… Apoi „Care sunt semnele care-mi indică faptul că va fi sfârșitul?”… Deci sunt două întrebări…

Tot discursul lui Isus – și-i cel mai lung pe care Isus îl face în Evanghelia după Marcu – va servi pentru a spune mai întâi care sunt semnele, apoi când va veni sfârșitul…

Răspunsul lui Isus este foarte surprinzător: deoarece El spune că semnele sunt tocmai lucrurile care se întâmplă în fiecare zi. Acestea sunt semnele! Lucrurile care se întâmplă zilnic sunt semnul că se distruge acel templu vechi și că se naște templul nou…

„Când vor fi acestea?”.

Acum! În fiecare ceas!

Celor care-L întreabă când va fi sfârșitul, Isus le răspunde „acum”!

Care vor fi semnele ciudate?

Cele pe care le vezi!

Cu alte cuvinte, Isus mă învață să citesc viața mea în mod nou, ca semn al trecerii de la moarte la viață. Isus citește (interpretează) toate acele aspecte negative din viața noastră, care ne sperie, care sunt indicii, anticipări ale morții, ca fiind locurile nașterii omului nou, ca fiind semne ale nașterii omului nou…

Cunoaștem toate îngrijorările, atracțiile și interesul pe care-l stârnesc unele personaje care spun că au avut revelații, fapt pentru care ele cunosc unele date și știu cum să facă pentru a înfrunta sfârșitul lumii… Isus va spune de două ori în discursul Său: „Nu vă lăsați înșelați!” Isus consideră superfluă (inutilă) întrebarea discipolilor, spunându-le că din ceea ce se va întâmpla ei vor înțelege că întrebarea lor e inutilă, căci nu va mai fi nevoie să ne întrebăm „când?” și „care sunt semnele?”. .

Noi putem să ne întrebăm: „De ce lumea este atât de curioasă, atât de îngrijorată?” Lumea nu dorește să știe atât data, ci vrea ca să-i spună cineva că există un sfârșit, un sfârșit pe care-l așteaptă cu o oarecare îngrijorare… Lumea înlocuiește „scopul” cu „sfârșitul”, cu condiția ca acela care îți spune cum este sfârșitul să te satisfacă mai mult decât faptul de a ști că nu există nici un sfârșit… Este o dorință a inimii care aspiră… pentru că a fost creată pentru a primi scopul… Dar dacă nimeni nu ne spune care este acel scop, lumea caută cel puțin să arate sfârșitul. Prin urmare, cine povestește mai bine sfârșitul convinge, deoarece răspunde unor fantezii ale lumii…

Și în sfera Bisericii există oameni atenți la revelații… și există persoane care nu suportă dacă alții nu cred acestor revelații private…

Să nu uităm că Isus a fost acuzat de blasfemie pentru că a spus ceva similar: „Distrugeți acest templu și în trei zile va fi reconstruit”… Este clar că Isus nu dorea să facă vreo magie… Dar ei au înțeles că afirmația lui Isus amenința tot ceea ce semnifica templul, adică elimina ceva care era extrem de important

Așadar, noi mereu suntem prinși între aceste două lucruri, între voința și curiozitatea de a ști și dorința de a crede.

De ce noi suntem atât de curioși?

Dacă un om mi-ar spune „Mi-a fost revelat că tu trebuie să mori mâine”… Este adevărat că eu nu cred, dar aș începe să mă gândesc… Noi dorim să știm „când”… De ce? Dintr-un simplu motiv: noi toți cunoaștem că vom muri… Însă această conștientizare a limitei o trăim superficial, am refulat-o, și ne dă o neliniște de fond pentru că nu știm „când”, dar primul om care ne spune „când”, face să încolțească-n noi conștiința morții…

Așadar, dacă vreți să întemeiați o sectă, spuneți imediat „când” va veni sfârșitul lumii, promiteți că aceia care vin la voi vor scăpa, și cu siguranță veți avea adepți… Și dacă le cereți bani, sunteți mai credibili… Pentru că omul vrea să plătească, pentru că vizionarii care au întemeiat secta sunt concreți…

Dar vă spun: să nu-i credeți!!!

În spatele acestui „când?” stă faptul că în noi avem o neliniște ascunsă, dar imediat ce un om îți spune „când”, imediat iese la suprafață conștiința pierzaniei tale și tu cugeți: „sunt pierdut”…

Isus nu ne spune „când” pentru că problema nu-i să trăim neliniștea „când va veni sfârșitul?”, ci problema este a trăi prezentul cu iubire filială și fraternă, fapt care învinge orice teamă, neliniște…

Întrebarea „când” nu are nici un sens!

„Când” este acum! Poți trăi acum ca frate și ca fiu al lui Dumnezeu…

Prima întrebare a discipolilor este „când?”. Isus le va arăta „când”: când se întâmplă aceste lucruri… Dar când se întâmplă? În fiecare ceas… Și din veac este așa (aceste lucruri se întâmplă în lume)… Acest fapt este „când”: adică acesta este momentul în care sunt chemat să nu mai trăiesc în neliniște și teamă, întrebându-mă „ce va fi?”, ci cu încrederea și speranța în ce trebuie să vină, și care depinde de libertatea mea…

Întrebările discipolilor „când?” sunt dezmințite de Isus. El răspunde: „Acum!” „Și care sunt semnele?”. Isus răspunde: „Fiecare lucru este un semn de citit”. Nu trebuie să căutăm semne extraordinare… În semnele extraordinare niciodată să nu credem!

Isus ne spune că realitatea concretă trebuie să știm să o citim ca fiind loc al prezenței lui Dumnezeu, ca loc al distrugerii templului și al nașterii omului nou.

Isus încredințează timpul nostru, astăzi-ul nostru, acum, libertății și responsabilității noastre… Deci nu-i nevoie să amânăm sfârșitul „după” și să trăim întreaga viață în neliniște și alienare, așteptând un „după” care ne înspăimântă… și nu-i nevoie să căutăm semne ciudate, viziuni halucinante… ci trebuie să privim realitatea cu seninătate, pentru că în această realitate Dumnezeu lucrează, în această realitate putem trăi ca fii, în această realitate trăim propriul drum spre întâlnirea cu El…

Acest text poate fi suficient ca introducere în discursul eshatologic… Este un discurs puternic, pentru că pune în joc sensul vieții noastre; nu numai sensul vieții noastre în sensul de „ce va fi după?”… ci pune în joc sensul vieții mele de acum și din fiecare moment. Altfel spus: „Ce este acum viața mea?”, căci „după” va fi la fel…

Isus ne invită să trăim prezentul cu însemnătate: ca distrugere a „templului” – adică a tuturor certitudinilor false în care ne încredem, dar care fiind false, ne încredem în fricile și în moartea noastră – pentru a fi liberi și responsabili să trăim prezentul așa cum l-a trăit El, ca fiu și frate…

Acesta este discursul creștin despre sfârșitul lumii! O lume care deja s-a sfârșit și deja a început, în fiecare zi…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan