Marcu 13,24-27

Ps. 89 (90)

Psalmistul subliniază fragilitatea omului: „Învață-ne, Doamne, să numărăm zilele noastre și vom ajunge să avem înțelepciunea inimii”… Înțelepciunea inimii constă în a ne cunoaște propria limită…

Să-i cerem Domnului grația de a învăța să numărăm zilele noastre, dar nu cu frica întrebării „Cum se vor sfârși?”… Căci textul din această seara ne spune tocmai unde vom ajunge… Și-i frumos să știm unde vom ajunge, până la urmă… Pentru că însemnă să cunoaștem sensul drumului pe care-l facem astăzi, în prezent. Așadar, ni se prezintă tabloul final al istoriei umane…

Noi, implicit, ne gândim că vom sfârși rău, și din această cauză ne este frică și căutăm să nu numărăm zilele noastre, căci credem că la urmă este sfârșitul…

Însă în relatarea din versetele noastre – care este fundamentală pentru credința creștină – ni se prezintă sfârșitul întregii istorii și sfârșitul vieții noastre personale ca fiind întâlnirea cu Domnul!

Prin urmare, noi nu ne îndreptăm spre nimic, spre gol. Apocalipsa, în ultimele două capitole, ne prezintă întâlnirea finală, ca fiind una precum întâlnirea dintre mire și mireasă… Altfel spus, întreaga omenire este mireasa care așteaptă venirea mirelui… Așadar, sfârșitul de care ne este frică este, de fapt, obiectul fundamental al dorinței noastre. Iar teama pe care o avem se datorează faptului că nu știm cine ne vine în întâmpinare la sfârșit. Dar textul nostru ne spune ce ne așteaptă în final…

Se citește Mc. 13, 24-27

24 În zilele acelea, după acea nenorocire, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina; 25 stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui. 26 Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare şi glorie. 27 Atunci va trimite îngerii şi va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului.

Versetele dezvăluie marea făgăduință pe care ne-a făcut-o Isus.

Scopul întregii istorii este întâlnirea cu El! Și întreaga creație este pe cale (se îndreaptă) spre această întâlnire. Întreaga istorie a omenirii și a universului nu-i nimic altceva decât a merge înainte, tot mai mult, până când va apărea în lume gloria Fiului.

Noi suntem fii, iar la sfârșit va apărea gloria noastră: „Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multă și cu slavă” (v. 26)… Sensul istoriei este revelația Fiului omului și, în El, a fiecărui om, în puterea deplină a vieții și în mărirea lui Dumnezeu.

Prima generație creștină, care a trăit distrugerea Ierusalimului, cugeta: „Acum vine sfârșitul lumii!”, căci Ierusalimul a fost distrus, deci marele necaz a avut loc, prin urmare va veni sfârșitul lumii.

În realitate, sfârșitul lumii deja a avut loc, mai înainte de distrugerea Ierusalimului… Privind acest text, să ne întrebăm: „Când soarele s-a întunecat și luna nu și-a mai dat lumina ei…?”. Tocmai când Isus a fost pe cruce!

Povestirea din aceste versete, această făgăduință a lui Isus despre sfârșitul lumii deja s-a realizat pe crucea lui Cristos. Pe cruce deja s-a sfârșit lumea veche, pe cruce vedem gloria lui Dumnezeu – că El este iubire care-și dă viața pentru noi – și, pe cruce, toți suntem reuniți (adunați) în jurul Lui. Pentru că un Dumnezeu răstignit îi cheamă la Sine pe toți oamenii, căci nici un om nu mai fuge de un răstignit.

Noi fugeam de Dumnezeu, crezând că ar fi teribil, înspăimântător…

Așadar, textul ne spune că deja a avut loc sfârșitul, în trecut… Lumea deja s-a sfârșit și deja avem întâlnirea cu El. Iar ceea ce I s-a întâmplat lui Isus, se va întâmpla la sfârșitul lumii. Prin urmare, prima Sa venire va fi egală cu cea de a doua: la a doua venire noi vom vedea gloria Fiului omului!

Prin urmare, ce facem noi în prezent?

Trăim, cu memoria (cu amintirea) a ceea ce s-a întâmplat, așteptând viitorul. Viitorul va fi așa: va fi întâlnirea cu EL!

Prin urmare, prezentul meu nu mai este un prezent caracterizat de teamă: „Cine știe ce se va întâmpla? Cine știe unde vom sfârși?”… Sunt fricile pe care omul le are mereu… „Acum explodează alte bombe, și totul va sări în aer… Va fi sfârșitul…”.

Pericopa ne spune că nu va fi sfârșitul!

Vom vedea structura textului și apoi îl vom explica…

Un obstacol în calea intrării în acest mesaj despre sfârșitul lumii, ca fiind întâlnirea deplină cu Dumnezeu, se datorează unei imagini spațiale pe care noi ne-o construim, ca și cum lumea ar trebui să urce ca un proiectil spre Dumnezeu… În schimb, mișcarea este exact inversă, căci Dumnezeu a coborât pe pământ și S-a scufundat tot mai mult în lumea noastră… Aici Îl întâlnim, după cum Îl întâlnim pe cruce – odată ce am păcătuit – în interiorul răului… Așadar, nu-i vorba despre o evadare, ci despre o înrădăcinare tot mai profundă a lui Dumnezeu, în lumea noastră, în viața noastră…

Este important să nu stăm să speculăm despre când va fi sfârșitul lumii… În apropierea anului 2000 mulți au spus că lumea se sfârșește… Nu! Căci lumea deja s-a sfârșit și se va sfârși… Însă problema este să trăim astăzi scopul lumii, iar scopul lumii ne este spus în aceste versete, în care este subliniată revelația măririi Fiului omului (v. 26), întâlnirea cu El.

Deja astăzi eu realizez această întâlnire și acesta este scopul lumii: ca eu să realizez întâlnirea cu Domnul! Numai atunci am plinătatea vieții și a bucuriei. Bucuria este deja o anticipare a vieții viitoare.

Este adevărat că în prima parte, versetele ne descriu răul. Dar răul cum se sfârșește? „Soarele se întunecă, stelele cad… totul se cutremură…”. Răul se termină! Răul moare! Tot ceea ce este rău se va sfârși!

Și va fi mereu binele. Binele este descris la v. 27, ca fiind reunirea (adunarea) tuturor oamenilor din cele patru colțuri ale lumii… Altfel spus, scopul nu va fi o împrăștiere (o risipire), o singurătate, un nimic, ci va fi o adunare, o reunire…

Noi privim moartea ca o separare, ca o divizare, ca o îndepărtare, în schimb, va fi o re-unire, o adunare… unde ne regăsim toți împreună…

În fundal să ținem cont că întâlnirea cu Domnul este lucrul cel mai frumos din istorie! Adică noi vom sfârși prin a ne întâlni cu El. Fapt pentru care, textul vrea să ne dea o mare speranță: deci orice s-ar întâmpla, chiar și cel mai mare rău, să nu ne fie frică! Răul cel mai mare – crucea lui Cristos – deja s-a întâmplat, și totuși pe cruce s-a revelat gloria Sa, iubirea Sa, darul vieții Sale, făcut nouă… Tot la fel, în orice alt rău, se va revela gloria, iubirea și darul vieții Sale.

vv. 24-25

24 În zilele acelea, după acea nenorocire, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina; 25 stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui.

Primul cuvânt este „dar”… Față de tot răul care se întâmplă în lume și pe care l-am expus în cateheza anterioară, adică războaie, foamete, cutremure, dezbinări… crime… Dumnezeu pune un „dar”, adică ne spune că toate aceste rele se vor sfârși! Tot răul se va termina!

Altfel spus, ultimul cuvânt nu este al răului… Această lume, cu tot răul ei, se sfârșește.

Și-i important să știm că răul se termină.

Dar răul nu se termină pentru că devine atât de mare, încât explodează… Nu! Nu răul este cauza sfârșitului lumii. Se spune că sfârșitul lumii nu va fi produs de războaie, foamete, cutremure, dezbinări… crime… Ci textul ne spune „după”… Sfârșitul este ceva care vine după… de o calitate mai mare…

Lumea nu se termină pentru că răul a fost atât de mare încât a pustiit totul în cale… Ci lumea se sfârșește atunci când mâna înțeleaptă a lui Dumnezeu va duce la împlinire totul… Lumea e în mâinile lui Dumnezeu, nu în mâna răului!

Prin urmare, când vom vedea că vin orice fel de nenorociri, să știm că nu a sosit sfârșitul… Sfârșitul vine după… și este cu totul altceva…

Cuvântul definitiv, ultimul cuvânt nu-i răul… ci ultimul cuvânt este ceea ce vine după… Mereu este un „după”. Iar „după” este gloria lui Dumnezeu.

Dar mai înainte de venirea gloriei lui Dumnezeu se întâmplă că „soarele se va întuneca și luna nu-și va mai da lumina ei. Și stelele vor cădea din cer și puterile care sunt în ceruri se vor clătina” (vv. 24-25).

De obicei, despre aceste texte se spune că fac parte din „genul apocaliptic”, un gen literar care, pentru a descrie catastrofele, scrie exact așa…

În zilele noastre, văzând ceea ce ne spune știința, înțelegem că nu mai este vorba despre un simplu gen literar, ci cam așa se va întâmpla… E suficient să se treacă printr-un nor de asteroizi și se întâmplă cele descrise în aceste versete…

Dar în spatele afirmației avem o însemnătate profundă… „soarele se va întuneca”. Soarele este principiul (începutul) creației, al vieții, al luminii pe pământ… E simbolul lui Dumnezeu!

Să ne amintim că soarele s-a întunecat când Isus a fost pe cruce… Soarele e simbolul lumii. Întunecarea soarelui înseamnă că lumea s-a sfârșit.

Când Isus este pe cruce, soarele se întunecă… Pe crucea lui Isus, lumea căzută în păcat, în rău, s-a terminat. Crucea este deja sfârșitul oricărui rău.

De ce? Pentru că un rău mai mare decât crucea nu poate exista… Nu poate exista un rău mai mare decât a-L ucide pe Dumnezeu… Orice rău deja este cuprins în uciderea lui Isus… Nu putem face rele mai mari decât acela de a omorî pe singurul Drept…

În crucea lui Isus tot răul din lume și-a arătat expansiunea sa maximă, însă nu poate trece dincolo de cruce, nu poate face un rău mai mare decât cel de pe cruce.

Dar tocmai pe cruce apare tot binele: adică Dumnezeu duce pe umerii Săi acest rău… și ne dă nouă Spiritul Său, viața Sa. Și în acest moment vedem gloria, mărirea omului.

Care este gloria omului? Este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru om! Din această cauză nu ne mai înspăimântă nimic, chiar dacă soarele se întunecă și dacă luna nu-și mai dă lumina…

De fapt, pe cruce avem „întunecarea” lui Dumnezeu, căci Dumnezeu moare… căci ia asupra Sa orice blestem și păcat…

Stelele sunt cutremurate, cad din cer… Cerul cade pe pământ… Ceea ce stătea sus, acum este cutremurat… Ce însemnă? Înseamnă că pe cruce însuși Dumnezeu este cutremurat… Este cutremurată întreaga noastră imagine despre Dumnezeu.

Ce credeam noi despre Dumnezeu? Noi ni-L închipuiam în toate felurile, în afara faptului că El ar fi un om, bun, blând și smerit, care sfârșește pe cruce, luând asupra Sa tot blestemul și păcatul lumii.

Tocmai pe cruce se întunecă imaginea noastră despre Dumnezeu și cad toate ideile pe care le avem despre Dumnezeu, despre toate puterile Lui…

Sfârșitul lumii este descris ca fiind evenimentul crucii: pe cruce răul nostru ajunge la culmea lui, chiar Îl atinge pe Dumnezeu… și-L ucide pe Fiul lui Dumnezeu… Și așa s-a întâmplat, deci răul este ceva serios… atât de serios încât l-a atins și pe Dumnezeu…

Și în acest cutremur deja întrezărim premisele a ceva nou… pentru că în relatarea creației, soarele și luna erau puse în cer să măsoare timpul… Deci, acest „ceas cosmic” care se rupe însemnă că nu mai există timpul istoriei noastre, a istoriei pe care o cunoaștem, care-i sub semnul nesupunerii și al răzvrătirii… La fel, stelele prin mișcarea lor defineau spațiul… Așadar, este vorba despre o reîntoarcere la începutul creației, dar nu în sensul de distrugere, ci de sfârșit al acelei lumi a răului, a acelei lumi care a decăzut în păcat…

Creația lumii începe de la întuneric și ajunge la lumină, la soare, la om – care-i maxima lumină și maxima glorie a lui Dumnezeu – și la ziua a șaptea, care-i simbolul lui Dumnezeu, al gloriei… Apoi începe istoria omului care fuge de Dumnezeu… Dar fugind de Dumnezeu, se reîntoarce – regresează – pe pământ, la nimic, la întuneric, la haos… Altfel spus, omul – îndepărtându-se de Dumnezeu – reconduce creația în haos, în nimic… Iar crucea este simbolul haosului absolut; este Dumnezeu care moare, este Dreptul delincvent, este Sfântul condamnat ca blestemător, El, Regele, este ucis ca un sclav…

Crucea este locul în care se adună tot răul lumii: răul care s-a săvârșit în întreaga istorie ajunge să-l distrugă pe om, căci omul trăiește prin lumina lui Dumnezeu și prin libertatea pe care o primește. Însă refuzarea lui Dumnezeu distruge lumea.

Deci, s-ar părea că s-a ajuns la sfârșit. Iar crucea este cuvântul care indică sfârșitul lumii, a lumii care s-a așezat în sfera răului!

Și, în timp ce se întâmplă toate acestea – evanghelistul Luca are o notă – „Iar oamenii vor muri de frică și de așteptarea celor ce au să vină peste lume” (Lc. 21, 26). Altfel spus, toți mor din cauza fricii, a îngrijorării a „cine știe ce se va întâmpla…”…

Însă Isus ne îndeamnă: „Însă, voi, ridicați-vă capetele, căci mântuirea voastră este aproape”. Cu alte cuvinte, temerii „cine știe ce se va întâmpla…” Isus îi răspunde că se va întâmpla un lucru simplu: că vine Fiul, Mântuitorul, deci ridică-ți capul! În sfârșit sosește sărbătoarea, se sfârșește răul.

Răul și-a încheiat traseul… răul istoriei trebuie să-și facă drumul său, deci nu trebuie să ne speriem de răul care există. Este clar că noi nu trebuie să facem răul… Dar trebuie să înțelegem că răul există și are o putere distrugătoare. Răul este dat de libertatea omului, care utilizează creația împotriva creației, a omului și a lui Dumnezeu… Deci, destinul răului este nimicul, deci există nimicul. Însă nimicul (nimicirea) va fi dus de Isus pe cruce. Prin urmare, noi nu vom vedea nimicul, ci…

v. 26

26 Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare şi glorie.

Nu însemnă că tot răul se sfârșește, dar atunci, în sfârșit, vom vedea ce este gloria și puterea și mântuirea…

Din punct de vedere narativ, aceste cuvinte se realizează pe cruce: la picioarele crucii, comandantul plutonului de execuție a spus: „Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu”. Așadar, pentru prima dată omul vede gloria lui Dumnezeu.

A-L vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului… Norii sunt semnul divinului… Fiul omului care vine să facă judecată… Altfel spus, Dumnezeu vine să judece lumea. De fapt, pe cruce, Dumnezeu a judecat lumea.

Care este judecata lui Dumnezeu?

Judecata lui Dumnezeu este să-și dea viața pentru păcătoși! Judecata lui Dumnezeu este dăruirea milei oricărei mizerii; este a-și da viața pentru cei care-L ucid, a-i ierta pe cei care L-au răstignit… Exact datorită acestui comportament al lui Dumnezeu noi vedem gloria lui Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu este iubire, iertare, dar, fără să pună condiții (în mod necondiționat)… Prin urmare, crucea – tot răul lumii care s-a arătat pe cruce – nu face nimic altceva decât să ne reveleze într-un mod mai mare, bunătatea și iubirea lui Dumnezeu, adevărul lui Dumnezeu. Dar, în același timp, ne revelează și adevărul omului… Cine este omul? Pe om îl vedem în Fiul omului, care-i prototipul fiecărui om, adică omul este fiul lui Dumnezeu, este iubit în mod infinit!

Prin urmare, scopul lumii va fi mărturia lui Dumnezeu ca fiind iubire și omul care, în sfârșit, descoperă acest adevăr. Și este exact ceea ce s-a întâmplat pe cruce. Fapt pentru care, cine înțelege crucea, înțelege sensul propriei istorii și a vieții.

Despre așteptare… Noi mereu ne întrebăm: „Cine știe ce va fi”…

Un copil s-a dus să viziteze un prieten, neștiind că acesta avea un câine lup… Când a deschis ușa și a văzut câinele, imediat s-a gândit că va fi mușcat, ucis… Câinele însă, sare pe el, copilul cade, iar câinele îl linge pe obraz… Cam așa va fi întâlnirea noastră, cu tot respectul cuvenit pentru Fiului omului, deoarece fidelitatea și iubirea sunt însușiri ale lui Dumnezeu…

Nouă ne este frică și ne întrebăm ce ni se va întâmpla… El vine să ne spună: „Sunt aici! Sunt aici și te aștept de mult timp. Sunt aici pentru a te primi și pentru a-ți arăta gloria Mea, care este mărirea ta. Gloria Mea este iubirea Mea absolută, iar tu, omule, ești iubit în mod absolut. Și aceasta este gloria ta!”… Și aceasta este Judecata lui Dumnezeu.

Din această cauză sfântul Francisc de Sales spune: „Prefer să fiu judecat de Dumnezeu, în loc să fiu judecat de mama mea”…

Știind că aceasta este Judecata lui Dumnezeu, ce se întâmplă? Ni se întâmplă că deja trăim prezentul în mod diferit, știind că a murit răul, răutatea, chiar dacă mai există răutate, dar oricum, pe cruce deja a murit răutatea… Trăim deja ca persoane care știu că există această întâlnire, că ea este sensul întregii noastre vieți și a întregii istorii.

Iar a ști unde vom ajunge înseamnă să trăim, să putem să ne îndreptăm spre acel scop, să putem spera, să putem să ne bucurăm și să iubim! Altfel spus, exact acest viitor deschide o perspectivă prezentului nostru, pentru că dacă nu există viitor, prezentul nostru este disperat…

Printre acuzațiile aduse lui Isus era și cea de a vrea să distrugă templul. Distrugerea templului însemna sfârșitul lumii, răsturnarea totală a realității… Isus nu dă înapoi, nu se răzgândește cu privire la distrugerea templului… pentru că templul trebuie să se dărâme, pentru că Dumnezeu trebuia să ni se arate în acel mod, altfel nu am fi fost mântuiți. Deci centrul lumii trebuia să se mute, care însemna să se mute poziția lui Dumnezeu, poziționarea noastră în lumea noastră. Așadar, realitatea de care alții se temeau, era însă ceea ce trebuia să se întâmple, căci era semnul adevăratei mântuiri.

Tocmai pe cruce noi vedem „puterea și slava”… Care este puterea lui Dumnezeu? Este aceeași putere a Fiului omului. Iar Isus, în Evanghelie, ne vorbește de mai multe ori despre puterea Fiului omului… „Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele” (Mc. 2, 10); „Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Mt. 18, 11)… Deci, care-i prima putere a lui Dumnezeu? Este puterea de a ierta!

A doua putere a Fiului omului, care este? „Fiul Omului este domn și al sâmbetei” (Mc. 2, 28). Sâmbăta este Dumnezeu, este plinătatea vieții, deci puterea Fiului omului este cea de a ne da plinătatea vieții.

Apoi, „Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât” (Mc. 8, 31). Care e puterea lui Dumnezeu? Este cea de a suferi, de a îndura tot răul lumii. Aceasta e puterea Sa! Acel rău pe care noi îl suferim, El îl împărtășește, îl ia asupra Sa. Aceasta este puterea și gloria Sa!

Apoi, „Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor” (Mc. 9, 31). Puterea Sa nu-i cea de a-i ține pe toți oamenii în mâna Sa, ci este cea de a Se pune în mâinile tuturor… Aceasta e puterea și mărirea lui Dumnezeu!

Se mai spune că: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul, ca răscumpărare pentru mulți” (Mc. 10, 45). Așadar, puterea lui Dumnezeu este cea de a sluji și de a-și da viața…

„Fiul omului va veni să judece lumea”. O judecă folosind criteriile Sale: iubirea, iertarea, slujirea, dăruirea vieții… Iar crucea este Judecata Sa definitivă.

Crucea devine cheia citirii (interpretării) întregii istorii, nu doar a credinciosului, ci a lumii întregi, pentru că fiecare om este fiul lui Dumnezeu… Iar crucea este mântuire pentru toți, căci este revelarea puterii și a slavei lui Dumnezeu, care sunt aceeași putere și glorie a omului, care-i fiul Său…

De aceea, contemplarea crucii ne redă (ne restituie) chipul nostru adevărat, cel de fii, de oameni noi… Din această cauză, dacă noi contemplăm crucea, se va întâmpla ca în noi să se întunece soarele, luna, stelele să cadă, puterile să se cutremure… Adică în noi moare omul vechi, cu toate fricile sale, cu toate neliniștile sale… și se naște omul nou, tocmai din această contemplare a gloriei; adică privind crucea, omul își vede propriul adevăr. Adevărul omului este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru el! Și se „scufundă” în acest adevăr. Și atunci răul în el moare. Pentru că răul mereu îl săvârșim din cauza perspectivelor false…

Și se naște perspectiva nouă, omul nou.

v. 27

27 Atunci va trimite îngerii şi va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului.

În acest verset se vorbește despre ceea ce se va întâmpla în tipul arătării gloriei… „Și atunci El va trimite îngerii”…

Cuvântul „trimis”, în limba greacă însemnă „apostol”. Deci, îngerii sunt cei care vestesc Cuvântul… Altfel spus, tocmai din contemplarea gloriei Fiului Omului, din contemplarea crucii pornește vestirea Cuvântului pentru întreaga lume, lume care este adunată să vadă slava.

Așadar, întreaga istorie se află sub semnul judecății lui Dumnezeu. Adică, este făcută să asculte acest Cuvânt și să fie re-unită în mod stabil în jurul acestei glorii. Iar această reuniune este definiția viitorului.

Ce este viitorul?

Noi credem că viitorul este separarea, e devastarea, e moartea, e singurătatea… Nu! Viitorul este re-adunare, re-unire a noastră cu El și re-unire între noi toți… Deci, este împlinirea întregii istorii, este împlinirea a tot ceea ce-i pozitiv în om, și în dorința pe care o are omul de a se întâlni. Căci va fi re-unirea.

„Și va aduna pe aleșii Săi din cele patru vânturi”… Din cele patru vânturi, adică din toate direcțiile, din cele patru puncte cardinale, care sunt indicate de „brațele” crucii…

Va fi o adunare „de la marginea pământului până la marginea cerului”… Este o îmbrățișare a întregii lumi din partea lui Dumnezeu… Crucea este acea îmbrățișare pe care Dumnezeu o dă lumii întregi pentru a o aduna, re-uni și a-i revela gloria Sa.

Acesta, care-i descris ca un eveniment viitor, se va realiza în Evanghelie după două capitole… deci în cazul lui Isus deja s-a realizat! Deci ceea ce I s-a întâmplat Lui, ni se va întâmpla și nouă și pentru lumea întreagă…

A ști că viitorul va fi așa cum s-a întâmplat în trecut face în așa fel încât prezentul nostru să fie deja în totalitate diferit… Căci prezentul nostru nu mai este frica de rău, nu mai este neliniștea cu privire la ceea ce va fi, ci este dorința întâlnirii cu Domnul și a vederii slavei Lui… Prezentul nostru – în mod pozitiv – înseamnă a ne bucura deja de o viață eliberată de ipoteca morții și a răului.

Aceasta este o temă foarte importantă… Căci, ce ne așteptăm noi de la viață? Este clar că dacă mă aștept să mi se întâmple ceva rău (să sfârșesc rău), fac răul… În schimb, dacă de la viața mea mă aștept să întâlnesc re-unirea mea și a întregii lumi cu Domnul și vederea slavei Sale, întâlnirea cu gloria și cu puterea Fiului omului, care este dorința maximă a omului, atunci este clar că viața mea deja, acum, călătorește spre această direcție… Și fiecare moment al vieții mele, chiar și fiecare chin, orice soare mic care se întunecă, nu-i cuvântul definitiv, ci este locul în care eu văd gloria Fiului omului… Și-i locul în care, în locul separării produse de moarte, eu văd re-unirea cu El și cu alții…

A cunoaște această Judecată, ne ajută să trăim deja acum tot negativul din noi și din afara noastră ca un loc de încredere, de speranță și de comuniune.

Aceste versete ne oferă următoarea perspectivă: sfârșitul răului, vederea puterii slavei, și principiul oricărui bine în comuniune și re-unire… căci la urmă toți ne vom re-uni, ne vom aduna din cele patru vânturi ale pământului…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan