Marcu 13,28-37

În Cartea apocalipsei se vorbește despre o comunitate care are impresia că-i bogată, dar nu pricepe că este nefericită. De ce nu-și dă seama că-i nefericită? De ce nu știe să vadă lucrurile așa cum sunt?

Domnul spune „Iată, stau la ușă și bat”. Așadar, trebuie să-L ascultăm pe Domnul care „bate la ușa noastră”. Domnul nu sparge ușa, ci continuă să bată. El așteaptă ca noi să dorim să-i deschidem… Noi putem să-L dorim, dar cu condiția să ascultăm glasul Său… „Dacă cineva ascultă glasul Meu și-mi deschide ușa”. Altfel spus, Domnul bate la ușa noastră prin Cuvântul Său, dacă Îl ascultăm, putem să-I deschidem…

Ce se întâmplă dacă-I deschidem? Se realizează plinătatea unui raport: „Eu voi veni la el, voi cina cu el și el cu Mine”. Nu-i vorba să așteptăm să primim ceva, ci pe cineva… Domnul nu așteaptă ceva de la noi, ci să ne întâlnească pe noi, prin urmare și noi suntem invitați nu să așteptăm ceva, ci pe Domnul… „Voi cina cu el și el cu Mine”.

„Cine are urechi, să asculte ceea ce Spiritul spune bisericilor”. Este refrenul ascultării: să ascultăm Spiritul și pe Domnul care vine, stă la ușă și bate…

În această cateheză ne vom opri asupra textului din Marcu 13, 28-37. Ne aflăm la sfârșitul discursului escatologic, în care se explică sensul istoriei, istoria răului. Când se termină răul? Când vine Domnul? Când ajung „ai noștri” și vom câștiga? Când vine Fiul omului?

Câte ceva deja am înțeles… Acum vom citi două pilde care ne spun când vine și în ce fel vine Domnul și ce trebuie să facem noi… Și vom vedea că Domnul deja este prezent, și trebuie numai să-I deschidem ușa… Timpul pe care noi îl așteptăm în viitor, deja vine aici și acum, de fiecare dată când noi vom face lucrurile pe care le vom auzi în această cateheză…

Se citește Mc. 13, 28-37

28 Învăţaţi de la smochin parabola: când mlădiţa devine deja fragedă şi dau frunzele, ştiţi că vara este aproape. 29 La fel şi voi, când veţi vedea că se împlinesc acestea, să ştiţi că este aproape, la uşă. 30 Adevăr vă spun că nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate acestea. 31 Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece.  32 Despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl. 33 Aveţi grijă! Vegheaţi, pentru că nu ştiţi când va fi timpul. 34 Aşa cum un om, plecând în călătorie, îşi lasă casa şi dă puterea servitorilor săi, fiecăruia îndatorirea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze; 35 vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau în zori, 36 ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind. 37 Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi!”

Mulți spun că omul credincios are o credință „oarbă”, care nu înțelege și că este iresponsabil față de lume…

Noi am ascultat pilda smochinului, care vrea să ne învețe alfabetul citirii istoriei. Vom vedea că smochinul e un mare învățător… Apoi, a doua pildă este cea a omului care pleacă dar ne îndeamnă să priveghem, pentru că în orice ceas al nopții – și mereu este noapte în lume, căci răul este simbolul nopții – vine lumina pentru omul care ține ochii deschiși… Deci să priveghem!

Nu doar să priveghem, ci să știm că avem întreaga putere a lui Dumnezeu. Dumnezeu a plecat și ne-a lăsat puterea Sa, deci noi putem trăi astăzi, cu puterea lui Dumnezeu, această istorie, cu deplină responsabilitate.

Ce dintâi este o pildă a discernământului, a faptului de a ști să citim, să înțelegem, iar a doua ne invită să ținem ochii deschiși, pentru că noi avem o mare responsabilitate față de lume… Cu aceste trei atitudini, trăim deja, acum, momentul definitiv. El stă la ușă și bate, iar noi putem să-I deschidem și să cinăm cu El, deja acum…

vv. 28-29

28 Învăţaţi de la smochin parabola: când mlădiţa devine deja fragedă şi dau frunzele, ştiţi că vara este aproape. 29 La fel şi voi, când veţi vedea că se împlinesc acestea, să ştiţi că este aproape, la uşă.

Știm că în Evanghelie, Isus a blestemat un smochin, iar după o zi discipolii l-au văzut uscat…

Smochinul din vie este un pom particular, pentru că smochinul face direct fructe – florile lui sunt fructe – fără să facă frunze… Deci rodește imediat fructele pe trunchi… Apoi vor sosi frunzele, apoi va face fructe în fiecare lună… Altfel spus, în smochin mereu se găsește un rod, unul foarte dulce. Când vine iarna, și nu mai este nimic, mereu se găsește cel puțin o smochină uscată în copac…

Isus căuta rod, într-un moment în care nu era anotimpul smochinelor . De ce?

Smochinul care face fructul dulce… Via reprezintă poporul lui Israel. Rodul tipic al viei este reprezentat de smochin, care-i rodul cel mai dulce… Și care este rodul viei? A-L iubi pe Tatăl și a iubi frații… Și acest fapt (rod) trebuie să-l facem în fiecare anotimp…

Smochinul este un mare învățător.

Smochinul blestemat avea multe frunze și nici un rod, deci era simbolul templului, a religiozității cu multe rituri frumoase, dar fără rod…

Isus l-a blestemat și acel smochin s-a uscat…

Iar blestemul răului nostru va fi dus pe lemnul crucii… El este smochinul blestemat. Și tocmai pe cruce va aduce rodul perfect, a iubirii Tatălui și a iubirii fraților. Fapt pentru care smochinul este un mare învățător.

Altfel spus, ceea ce I s-a întâmplat lui Isus pe cruce este victoria asupra răului, tocmai în locul războaielor, a cutremurelor, a întunecării soarelui, locul tuturor dezastrelor, al urâciunii pustiirii, locul căderii cerului pe pământ, locul ruperii catapetesmei templului, locul în care se sfârșește totul… dar este locul în care Isus trăiește deplin noua creație, iubindu-L pe Tatăl și pe frați cu aceeași iubire, învingând moartea. Fiul omului se revelează ca fiind Fiul lui Dumnezeu exact pe cruce.

Din ceea ce atunci I s-a întâmplat lui Isus, noi învățăm alfabetul pentru a citi ceea ce se întâmplă în prezent…

Mai întâi de toate, Isus ne invită să deschidem ochii și să învățăm de la smochin… Isus ne invită să privim în afara noastră, la smochin… Discursul lui Isus a pornit de la faptul că apostolii au admirat clădirea templului, ca și cum El ar vrea să educe privirea noastră, ca să nu rămână prizoniera lucrurilor create… Așadar, învățați de la smochin, priviți în afara voastră…

La întrebarea discipolilor, de la începutul capitolului: „Când vor fi aceste lucruri?”, Isus răspunde aici că nu doar suntem chemați să privim în afara noastră, ca să recunoaștem aceste semne, ci și să așteptăm vara… Adică să recunoaștem încotro merg lucrurile… Spre vară, spre anotimpul în care se pot admira roadele… Aceasta este așteptarea la care Isus îi cheamă pe ai Săi.

Dacă la început, când Isus le-a spus că „nu va rămâne piatră pe piatră”, cine știe ce-și imaginau, acum Isus vrea să-i ajute să se nască la o viață nouă, să-și deschidă ochii…

Nu este o așteptare a unor lucruri sau a unor evenimente, ci a unei Persoane. Și trebuie să învățăm de la pilda smochinului.

Este frumoasă comparația dintre „aceste lucruri”, adică: pe de o parte, războaiele, cutremurele, foametea, urâciunea pustiirii, tot răul din lume, prigoana creștinilor și, pe de altă parte, venirea Fiului lui Dumnezeu în glorie și reunirea tuturor popoarelor în slavă… Toate aceste lucruri indică vara. Când voi vedeți că se întâmplă aceste lucruri rele, însemnă că Împărăția lui Dumnezeu este aici! După cum atunci când vedeți că smochinul dă primii muguri, veți înțelege că este aproape vara, tot la fel, Împărăția lui Dumnezeu este prezentă când se întâmplă toate aceste lucruri negative…

Toate lucrurile care ne deranjează sunt spațiul în care Dumnezeu este prezent. De ce? Isus s-a revelat Dumnezeu exact pe cruce, căci pe cruce El a știut să învingă răul prin bine. Deci, exact când se întâmplă aceste lucruri negative, noi suntem chemați să trăim binele, Împărăția. Este clar?

Nu trebuie să așteptăm să vină ziua… Ci trebuie să ne deschidem ochii și să trăim noi ca fii ai luminii. Altfel, am fi ca omul care privește în dulap și spune că mereu este întuneric… Însă noi suntem chemați să deschidem fereastra, nu doar ușa dulapului…

Este o invitație pe care Evanghelia ne-o adresează din primul capitol: „Să știți că este aproape, la ușă”. Deci nu trebuie să ne fabricăm nu știu ce lucruri pentru a-L aștepta pe Domnul… Ci să știm că mereu Domnul stă la ușă și bate… Domnul mereu e prezent, iar noi suntem chemați să ne dăm seama de prezența Sa… Tot ceea ce se întâmplă este o ocazie bună ca să recunoaștem prezența Domnului… Și să recunoaștem cine suntem noi…

Aceste două versete ne arată care poate fi dorința noastră pozitivă și ce așteptăm și subliniază că deja există ceea ce noi dorim și așteptăm.

Exact în toate lucrurile de care ne plângem – lucrurile relatate mereu în ziare – noi suntem chemați să trăim iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, nu într-o altă lume mai bună. Deci Împărăția lui Dumnezeu este în aceste lucruri negative, dacă tu trăiești corect în aceste împrejurări, adică trăiești ca fiu și ca frate…

Deci nu trebuie să așteptăm un alt timp. Ci acesta e timpul! „Împărăția lui Dumnezeu e aici”, sunt primele cuvinte ale lui Isus! Este suficient să ne întoarcem în direcția corectă și vom vedea clar… Trebuie să învățăm de la smochin, de la pomul crucii… Isus a trăit răul maxim, ca loc al binelui maxim, al iubirii maxime. La fel, noi trebuie să învățăm să trăim toate contradicțiile, ca loc în care biruim răul prin bine. Pentru că răul este clar că iese la iveală… iese la iveală și răul din noi… Alternativa este că ori îl multiplicăm dacă spunem „Nu putem face nimic” , sau cu adevărat arătăm că suntem responsabili, adică trăim în această situație negativă ca fii și ca frați.

Isus ne cere un lucru important: mai întâi să învățăm alfabetul și să nu ne speriem de răul din jurul nostru și din noi… Răul există, chiar și-n noi, și iese la iveală… Și exact când răul iese la lumină, în situațiile negative, noi suntem chemați să trăim ca fii ai lui Dumnezeu.

Să ne amintim de imaginea „durerile nașterii”… Când apar frunzele… când veți vedea aceste lucruri… Altfel spus, înmugurește ceva, se naște ceva… Isus ne invită să deschidem ușa noastră, inima noastră, ca să-L lăsăm să intre în viața noastră. Să-L lăsăm să intre în noi și să ne nască fii ai lui Dumnezeu…

Deci să ținem ochii deschiși pe realitatea din jur și pe realitatea de fii care suntem chemați să fim…

Smochinul… Ceea ce s-a întâmplat pe cruce, faptul că Isus a biruit răul din prezent prin iubire și prin bine ne învață că orice rău trebuie biruit exact așa… Și acolo – pe cruce – se revelează gloria lui Dumnezeu, adică iubirea mai tare decât orice rău… Deci și contradicțiile care există, sunt locul în care noi trăim venirea Împărăției lui Dumnezeu… nu o căutăm în altă parte…

Există oameni care așteaptă sfârșitul lumii. Lumea deja s-a sfârșit, trebuie doar să o sfârșim evitând prostiile: de fiecare dată când o sfârșești, când învingi răul și trăiești în iubire, se naște lumea nouă, sunt „durerile nașterii”… Este adevărat că „durerile nașterii” cer efort, dar nu este un efort care ucide, ci un imn adus vieții, este primăvara. E începutul anotimpului roadelor, căci apoi, în vară, vom avea o explozie de roade.

vv. 30-32

30 Adevăr vă spun că nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate acestea. 31 Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece.  32 Despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl.

„Nu va trece neamul acesta”…

Care neam, care generație? Fiecare generație!

„Această generație” este aceasta care acum ascultă acest Cuvânt, așa cum generația din timpul lui Isus asculta Cuvântul, direct din gura Lui… Faptul că este așa, nu însemnă că Isus a greșit ora, ci Cuvântul lui Isus devine contemporan cu fiecare dintre noi…

„Nu va trece…”. Toate lucrurile pe care Isus le-a spus privesc acest neam… Sunt lucruri pe care fiecare dintre noi – dacă-și deschide ochii – le poate vedea. Așadar, faptul că Împărăția stă la ușă nu-i un fapt cronologic, ca și cum ar trebui să fim atenți la „când”… Atunci când ne gândim la „când anume” vine sfârșitul lumii, ne apucă frica… pentru că atunci greșim modul de a aștepta Împărăția… Pe cine așteptăm? Este diferit dacă așteptăm un hoț sau pe un om pe care-l iubim…

Dacă stă la ușă, atunci noi trebuie numai să-I deschidem…

Orice neam – generație – care citește și care vrea să înțeleagă este acest neam, această generație…

Cuvântul „acest neam” în Biblie este mereu un cuvânt negativ, pentru că prezentul este mereu cel mai rău timp din lume: timpul anterior a trecut, timpul viitor încă nu există, deci acesta este singurul timp care există. Așadar, în Biblie stă scris mereu „acest neam desfrânat și păcătos”. Desfrânat, pentru că nu iubește Mirele, și păcătos, pentru că face cu totul altceva… Așadar, acest timp este timpul potrivit, nu un altul…

Și se întâmplă „toate aceste lucruri”, cele pe care Isus le-a povestit, printre care se află și venirea Fiului omului, în gloria și puterea Sa. Noi trebuie să ne dăm seama că „în toate aceste lucruri” Domnul vine.

Evanghelia după Marcu a început cu Isus care merge în Galileea și spune că „Timpul s-a împlinit”, deci această afirmație ne însoțește mereu de-a lungul Evangheliei. Altfel spus, Domnul este mereu prezent, în fiecare zi, pentru fiecare generație. Aceasta este marea veste, marea propovăduire. Prin urmare „toate aceste lucruri” indică și prezența Domnului în mijlocul nostru.

În timp ce ne spune: „Nu va trece neamul acesta”, adaugă „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Așadar, Isus ne spune „ce rămâne”. Spunând că cerul și pământul vor trece, Isus afirmă că sunt tranzitorii, că realitatea noastră este trecătoare… O realitate – istoria noastră – în care El rămâne prezent… Dar Cuvântul Lui nu trece: ceea ce spune Isus, rămâne pe vecie!

Ce a făcut „Cuvântul Său” la început? A creat lumea! Nu lumea răului pe care noi o cunoaștem. Deci, Cuvântul Său – care este iubire și bine – recreează (reface) lumea nouă, acum! Isus are puterea Cuvântului care rămâne pe veci. Noi am avut nevoie de timpul de la crearea lumii și până în zilele noastre pentru a dăuna nu puțin creației, și încă n-am reușit să o distrugem în totalitate… Bine! Dacă noi ascultăm Cuvântul Său, acum, recreăm lumea nouă. Acum. Nu mâine.

Isus spune că „E aproape, la ușă… Nu va trece neamul acesta”, și adaugă „Iar despre ziua aceea și despre ceasul acela nimeni nu știe” (v. 32)… El este la ușă, pare iminentă venirea Sa, însă chestiunea nu-i cronologică, deoarece cuvintele sunt veșnice, adică nouă ne rămâne ascultarea… Aceasta este problema: dacă noi ascultăm acest Cuvânt, care ne deschide ochii asupra realității din jur și asupra identității noastre – iar noi suntem chemați să fim tot mai conformi cu Fiul – cealaltă problemă își pierde importanța… Căci problema nu-i să știm „când”, ci „în ce fel”?

„Iar despre ziua aceea și despre ceasul acela nimeni nu știe”. De ce? Pentru că ziua este tocmai ziua în care asculți Cuvântul. E astăzi. Se realizează astăzi. „Ceasul” este acum. Altfel spus, când un om ascultă Cuvântul, azi și aici se realizează toate aceste lucruri. Deci depinde de noi. Cine știe ceasul? Îl știu eu, care astăzi ascult Cuvântul.

Isus este Cel care spune: „Azi se împlinește acest Cuvânt”, adică l-a trăit… Iar acum, El ne deschide această posibilitate: Ascultă și tu astăzi.

Când vine ziua și ceasul? Depinde de mine, când ascult Cuvântul… Ziua și ceasul sunt încredințate libertății noastre. Pentru că fiecare zi este „ziua” și fiecare ceas este „ceasul”, dacă eu vreau să ascult Cuvântul.

Numai Tatăl știe ceasul, pentru că El este răbdător și știe că toți fiii se vor întoarce acasă. În Evanghelii, sensul istoriei este următorul: în Isus istoria deja s-a încheiat, însă Dumnezeu o lasă să continue, căci pentru El o zi sunt ca o mie de ani (căci El trebuie să aștepte foarte mult, pentru ca oamenii să înțeleagă câte ceva), dar și o mie de ani sunt ca o zi (din cauza bunătății Sale), deci El decide să mai aștepte o mie de ani… Cu alte cuvinte, istoria ne-o încredințează nouă.

„Știe Tatăl”, pentru că Tatăl vrea ca toți oamenii să fie mântuiți, pentru că toți sunt fiii Săi. El vrea ca niciunul să nu se piardă. Și acest lucru îl vrea și Fiul.

Din această cauză „ziua” e necunoscută, dar depinde de noi, și este fiecare moment din istorie.

Este ca și cum Isus ar spune „în fiecare zi, azi”: atenția noastră trebuie să fie îndreptată spre ziua de astăzi… Deci nu trebuie să așteptăm nu știu care vremuri… Din această cauză Evanghelia după Marcu spune încă de la început, că „Timpul s-a sfârșit”: nu mai avem nimic de așteptat ca revelație, ci trebuie să așteptăm numai convertirea noastră, să deschidem ușa Domnului. Acesta e sensul timpului nostru: să învățăm să trăim ca fii ai acestui Dumnezeu și ca frați ai oamenilor. Ne-a fost dat timpul pentru această finalitate.

Dacă nu trăiesc pentru acest scop, îmi risipesc viața.

Împlinirea (timpul s-a împlinit) deja s-a înfăptuit la început, în Isus. Deja există. Nouă ne este dată posibilitatea de a primi această împlinire și de a trăi așa.

Când un om deschide ochii, învață câte ceva de la smochin. Apoi, pilda următoare vorbește despre responsabilitatea noastră. Dacă eu am discernământ, și înțeleg că în aceste contradicții ale vieții sunt chemat să trăiesc ca fiu și frate, atunci pricep că nu trebuie să aștept alte timpuri, căci toate sunt încredințate responsabilității mele…

vv. 33-34

33 Aveţi grijă! Vegheaţi, pentru că nu ştiţi când va fi timpul. 34 Aşa cum un om, plecând în călătorie, îşi lasă casa şi dă puterea servitorilor săi, fiecăruia îndatorirea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze;

Avem cuvintele „luați aminte” și „privegheați”…

„A lua aminte”, în limba greacă se referă la un om care doarme pe câmp… Singur, pe câmp sau în pădure, pe timp de noapte, un om nu reușește să doarmă… Dacă ține ochii deschiși, omul aude multe zgomote, de toate i se întâmplă în acea noapte… Așadar, dacă ținem ochii deschiși în „noaptea lumii”, pricepem că se întâmplă de toate…

În acest loc suntem în ziua a treia, în care Isus e la Ierusalim Apoi urmează ziua din Betania, apoi ziua de joi, iar de joi seara va fi o singură noapte până la mormânt… În timpul nopții se întâmplă toate… Tot la fel cum în noaptea acestei lumi se întâmplă tot răul lumii, dar și tot binele. Deci, în viața noastră, se întâmplă tot răul pe care trebuie să-l biruim… Așadar, să luăm aminte!

Să ținem ochii deschiși spre ceea ce va fi „următoarea noapte” în Evanghelie… Vindecarea ochilor lui Bartimeu, care a deschis această săptămână… Deci avem posibilitatea să cântărim bine… Să ne deschidem ochii și să vedem semnele binelui. Să privim această lume, ca la o lume în care Dumnezeu lucrează. Să nu lăsăm ca lucrurile negative să ne întunece privirea, ci să fin atenți la esențial. Să ne amintim că Isus îi invită pe discipolii Săi, în templu, să privească atitudinea văduvei…

Este fundamental să ne deschidem ochii, dar, din nefericire, noi nu prea îi deschidem… Altfel spus, noi nu vedem realitatea așa cum este, ci vedem proiecțiile noastre, dorințele noastre, fantazările și delirurile noastre. Însă realitatea este diferită. Ar fi ca și cum lumina ar dispărea… Realitatea există și dacă dispare lumina… Însă doar ne rănește, pentru că, fără lumină, n-o vedem… La fel, noi vedem din realitatea din jur numai toate delirurile, proiecțiile, fricile noastre… Nu! Trebuie să deschidem ochii și să vedem că lumea e frumoasă… Fricile noastre, pe care le realizăm, fac lumea urâtă…

Să nu facem ca struțul care-și ascunde capul în pământ, ci să luăm exemplul cucuvelei și al leopardului, care văd foarte bine pe timpul nopții…

Fără ochelari nu reușim să percepem corect cuvintele… Fără o vedere bună, vedem ceea ce ne închipuim noi… Uneori așa ne raportăm la lume, la ceea ce se întâmplă… Ne este greu să recunoaștem realitatea așa cum este și pe Domnul care lucrează în această realitate, căci fără o bună vedere, noi vedem numai fricile, neliniștea din interiorul nostru…

Acest om care pleacă într-o călătorie lasă casa sa, lasă și puterea. Nu-i este teamă să lase puterea pe mâna altora… Iar puterea pe care o lasă este puterea iertării păcatelor, a iubirii; a celui care se simte iubit și, deci, poate iubi. Nu există o altă putere… Așdar, să privim corect, să nu ne imaginăm alte puteri…

Deci El se poate îndepărta, dar ne-a dat posibilitatea să trăim relații fraterne…

Plecarea Lui, îndepărtarea Lui este importantă, căci altfel niciodată nu am umbla pe picioarele noastre… Până când pruncii încă nu știu să umble, nu se dezlipesc de părinți… Domnul pleacă deoarece vrea să umblăm pe picioarele noastre… Și ne dă puterea Sa, aceea de a umbla așa cum El a umblat: să umblăm ca fii și frați… Avem puterea Sa, aceea de a iubi aproapele…

Avem această putere pentru că El ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru fiecare dintre noi… Dacă ne simțim iubiți, știm și să iubim. Și acesta e Cuvântul care niciodată nu va trece, dar este Cuvântul față de care suntem orbi încă de la început… Nu știm că suntem iubiți, deși este singura nevoie fundamentală pe care o avem.

Avem porunca dată portarului de a veghea… căci exprimă așteptarea Unuia. Acesta care pleacă se va reîntoarce… Care-i modul în care putem să-L așteptăm? Cel de a exercita puterea pe care ne-a dat-o. Modul de a-L aștepta pe Domnul îl realizăm prin a iubi frații.

Când vine? Vine atunci când picioarele noastre merg spre El, căci dacă noi umblăm la fel ca El, însemnă că El vine. Dacă noi iubim, El deja a venit. Dacă nu iubim, El nu-i prezent. Pentru că El este prezent în toți cei din urmă: s-a făcut blestem și păcat. Acest fapt ne învață pilda smochinului… El s-a făcut ultimul dintre oameni, iar eu iubindu-l pe cel din urmă dintre oameni, Îl iubesc pe El. Dacă noi începem să-i iubim pe ultimii dintre oameni, lumea s-ar schimba și ne-am schimba și noi, căci am ieși din egoismul nostru și am începe să-i iubim pe toți. Ultimul dintre oameni e Dumnezeu, este Domnul care vine.

„Fiecare are munca sa…”. Căci fiecare om crede că el nu are nimic de făcut… Însă nu! Fiecare om, în munca sa de zi cu zi, acolo trăiește (experimentează) puterea, ori a egoismului, ori a iubirii…

vv. 35-37

35 vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau în zori, 36 ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind. 37 Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi!”

Seara indică ora 9.00. Știm când este miazănoapte. Cântatul cocoșului este spre ora 3.00. Dimineața indică ora 6.00. Ce ne amintesc cuvintele „seara, miezul nopții, cântatul cocoșilor și dimineața”?

Ne amintesc de lucrurile fundamentale din Evanghelie. Ce a făcut Isus în seara în care a fost vândut? Euharistia. Iar la miezul nopții, în grădină? A îndurat agonia și arestarea. La ora 3.00 a avut procesul înaintea Sinedriului și lepădarea lui Petru. Iar dimineața? A fost condamnat. La amiază L-au pus pe cruce, Soarele s-a întunecat… Va fi totul o singură noapte. Să ținem ochii bine deschiși, căci în această noapte a lumii se întâmplă totul… Și în toate aceste lucruri avem venirea Fiului omului: ne dă Euharistia, înfruntă destinul Său, Se dă pe mâna păcătoșilor, este renegat de Petru… și, în sfârșit, Petru înțelege câte ceva… înțelege că Isus îl iubește și nu-i el cel care-L iubește pe Isus…

Deci să ținem ochii deschiși, să veghem!

Când spune că „nu știți când vine” nu însemnă că există un ceas în care vine și unul în care nu vine… De fapt, textul enumeră toate orele, deci El vine în toate ceasurile… Enumeră și noaptea… De obicei nimeni nu vine noaptea…

Acel „nu știți” însemnă: nu vă dați seama că El vine?

În aceste faze ale nopții avem o nerecunoaștere a Celui care vine… Noi suntem chemați să ne schimbăm așteptarea, să-L recunoaștem prezent și nu să-L așteptăm în nu știu care ceas… Pentru că nu există un ceas, un moment sau un timp privilegiat, ci atunci când se vor întâmpla aceste lucruri.

Aceste ceasuri… Dacă un om a muncit întreaga zi, la ora 9.00 seara este obosit, atenția îi este diminuată, nu mai studiază, nu mai muncește. La miezul nopții, dacă ai muncit până acum, spui „acum gata”. Dacă ajungi până la ora 3.00 noaptea, nu mai poți. Dacă ești încă treaz dimineața… Ați încercat să stați treji o noapte întreagă? Este punctul cel mai îndepărtat al luminii și spui că nu mai vine lumina… Însă, nu. Privește, că vine…

Noi cunoaștem aceste nopți: noaptea oboselii, noapte când spunem că nu mai se poate face nimic, noaptea tuturor fricilor… noaptea în care suntem convinși că lumina nu mai vine… Și tocmai în aceste nopți lumina vine… În aceste nopți suntem chemați să ținem ochii deschiși: în aceste nopți vedem lumina.

Invitația este: „Dacă ajunge pe neașteptate, să nu vă afle dormind”. „Dormirea” însemnă închiderea ochilor, faptul că eu nu-L recunosc. Atunci El poate veni în toate ceasurile, dar, dacă eu am ochii închiși, nu-L văd. Nu însemnă că El nu există, că nu-i prezent, ci că eu trebuie să-mi deschid ochii pentru a-L recunoaște.

Opusul dormirii este privegherea. Prin urmare nu există o venire „pe neașteptate”. „Pe neașteptate” nu se referă la Domnul care vine mereu, ci privește momentul în care putem să ne deschidem ochii…

Isus încheie, spunând: „Iar ceea ce zic vouă, zic tuturor: Privegheați!” (v. 37). Isus vorbește acelor discipoli, dar învățătura Sa nu-i una doar pentru câțiva aleși, ca și cum ar trebui să le lase nu știu ce secret… Nu! Învățătura pe care Isus le-a dat-o discipolilor atunci, acum o ascultăm noi. Altfel spus, ceea ce ei sunt invitați să facă, să-și exercite puterea care constă în a primi iubirea Tatălui și a trăi această iubire în raportul lor cu alții, este valabil pentru toți oamenii.

În acest mod ne pregătim să-L primim pe Isus, începând de la persoanele pe care le întâlnim în viața de zi cu zi.

Cu acest text se încheie întreaga învățătură a lui Isus.

Învățătura Sa ne va ajuta să înțelegem ce se va întâmpla în „această zi”, care va fi ziua definitivă a mântuirii noastre: seara-Euharistia, la miezul nopții-agonia, la ora 3.00-lepădarea, dimineața… Iar „acea zi” este semnul a ceea ce se întâmplă în fiecare zi, adică Împărăția lui Dumnezeu vine în aceste contradicții ale vieții. Cum a venit pentru Isus, așa vine și pentru noi…

Acest pasaj biblic ne introduce, ne dă alfabetul pentru a citi ceea ce se va întâmpla pe cruce, care va fi victoria asupra răului, revelația Fiului omului ca fiind Fiul lui Dumnezeu, adică viața care învinge moartea.

Marcu nici nu povestește învierea… În textul original, la urmă, de la mormânt ne retrimite la începutul Evangheliei, spunând: vezi că la mormânt ești tu, care încă nu ai înțeles și nu ai întâlnit acest Cuvânt care te face să trăiești.

Aceste versete sunt cuvinte de mare speranță, scrise pentru persoanele care, la fel ca noi, deși nu citeau ziarele, spuneau: „Aici lucrurile merg rău. Când va fi mai bine? Se pare că merge tot mai rău… Experimentăm urâciunea pustiirii. Se va sfârși acest rău?”… Însă, nu! Evanghelia ne vestește că în aceste lucruri negative vine mântuirea noastră, căci suntem chemați să trăim cu criteriile opuse egoismului și urii, pentru a trăi fraternitatea și filiațiunea, care sunt venirea Împărăției lui Dumnezeu… Aici și acum…

Iar când trăim în mod filial și fratern, aici și acum, vine Împărăția lui Dumnezeu. Când Îi deschid, El va cina cu mine și eu voi cina cu El… Putem rămâne mereu cu ușa deschisă și atunci cinăm mereu, adică trăim mereu și putem mărturisi altora că într-adevăr, viața e frumoasă, că răul poate fi biruit, că nu trebuie să ne închinăm urâciunii pustiirii, și că victoria este a binelui.

După cât timp? Chiar începând de acum. Depinde de noi…

Pilda ne cheamă să avem o dublă responsabilitate: să răspundem acestei iubiri care ne anticipă, făcând-o un răspuns (o iubire) pentru cei care trăiesc lângă noi… Noi primim darul iubirii care ne face capabili, ne abilitează să răspundem cu iubire… Noi răspundem Dăruitorului cu iubire, în măsura în care răspundem oricărei alte persoane cu iubire. Aceasta e responsabilitatea.

Deschiderea ochilor discipolilor – așa cum a făcut cu Bartimeu – pe care Isus vrea să o facă are scopul ca ei să poată trăi în mod firesc, armonios, ca fii și frați…

Faptul că pot să se întâmple toate aceste lucruri subliniază că nu există nici-o situație care să ne împiedice să trăim ca fii și ca frați. Această posibilitate e și o mare speranță, pe care Isus ne-o lasă…

Comunitatea lui Marcu Îl aștepta cu multă frenezie pe Domnul. Îl aștepta repede, dar greșea. Pentru că spuneau „acum vine, acum vine”… Nu! Problema este alta: să ne deschidem ochii, pentru că El deja a venit…

Însă generația noastră nu trăiește așteptarea Domnului cu frenezie, căci îi este frică de ceea ce va veni… este dezamăgită. Tocmai generația noastră spune: deschide-ți ochii, pentru că ceea ce cauți deja există… Și îți este posibil ție, acum și aici.

Textul ne cheamă să ne re-trezim. Dacă un om nu așteaptă nimic, deja e mort… Ce așteptăm? Să îngenunchem înaintea răului și a urâciunii pustiirii? Nu! Niciodată!

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan