Marcu 13,3-23

Ps. 95 (96)

Mereu ne întrebăm: „Cum va fi sfârșitul lumii și al istoriei?”. Și, de obicei, facem previziuni pesimiste, căci privind situația din prezent, o proiectăm în viitor, crezând că răul pe care-l vedem astăzi va fi veșnic.

În psalmul nostru se vorbește despre viitor, ca fiind un loc al bucuriei, al veseliei, pentru că „viitorul” este venirea Împărăției lui Dumnezeu! Altfel spus, istoria nu se îndreaptă spre faliment, spre un sfârșit – spre sfârșitul vieții și a tot ceea ce este bun – ci spre scop, adică spre împlinirea a tot ceea ce este bun și spre sfârșitul a tot ceea ce este rău…

Omul este foarte conștient de limita (moartea) sa și, de obicei, își trăiește limita cu mare frică, deoarece se întreabă: „Ce se află dincolo de limita mea”, și-și răspunde „Nu mai rămâne nimic din mine…”… Deci,, își trăiește limita în spaimă, și limita sa este negarea sa… Însă eu trebuie să știu că în limita mea am comuniunea cu celălalt, și-n limita mea absolută am comuniunea cu Absolutul!

Cunoașterea că viața mea, în limita ei, nu-i sfârșitul a toate, ci-i comuniunea cu Dumnezeu, îmi schimbă perspectiva existenței… Acest viitor de deplină comuniune și de bucurie dă un sens clar prezentului: prezentul este un drum de încredere și de speranță pentru că eu știu că merg spre acea direcție…

Când vorbim despre discursul escatologic, început în cateheza anterioară, care vorbește despre sfârșitul lumii, nu trebuie să privim sfârșitul lumii ca fiind ceva teribil și înspăimântător… ci trebuie să-l privim cu bucurie, știind că lumea merge spre o direcție care-i împlinirea ei… Dar mai înainte de a ajunge la împlinire, trebuie să străbată un anume drum, drumul normal al istoriei… Dar Evanghelia ne cheamă să trăim acest drum normal al istoriei – pe care-l vom vedea descris în versetele noastre – nu ca pe un loc al alarmării și al fricii, ci ca pe un loc al mărturiei și al încrederii.

Se citește Mc. 13, 3-23

3 Apoi, stând pe Muntele Măslinilor, în faţa templului, Petru, Iacob, Ioan şi Andrei l-au întrebat aparte: 4 „Spune-ne, când se vor întâmpla acestea şi care este semnul când toate acestea vor începe să se împlinească?” 5 Isus a început să le spună: „Aveţi grijă să nu vă înşele cineva. 6 Vor veni mulţi în numele meu spunând: «Eu sunt» şi vor înşela pe mulţi. 7 Când veţi auzi despre războaie şi zvonuri de războaie, nu vă înspăimântaţi, căci trebuie să se întâmple, dar nu este încă sfârşitul. 8 Se va ridica un popor împotriva altui popor şi un imperiu împotriva altui imperiu. Vor fi cutremure în diferite locuri; va fi foamete. Acestea sunt începutul durerilor. 9 Dar aveţi grijă de voi înşivă: vă vor da pe mâna sinedriilor şi vă vor bate prin sinagogi şi veţi fi duşi înaintea guvernanţilor şi a regilor din cauza mea, ca mărturie pentru ei, 10 dar mai întâi trebuie vestită evanghelia la toate popoarele. 11 Când vă vor duce să vă predea, nu vă preocupaţi ce veţi spune, ci spuneţi ceea ce vi se va da în ceasul acela, pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Sfânt. 12 Frate pe frate va da la moarte şi tată pe fiu. Copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. 13 Şi veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. Însă, cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va fi mântuit. 14 Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând acolo unde nu trebuie” – cel care citeşte să înţeleagă – „cei care sunt în Iudeea să fugă în munţi; 15 cel care se află pe terasa casei să nu coboare şi nici să nu intre să ia ceva din casă. 16 Iar cine este pe câmp să nu se întoarcă înapoi ca să-şi ia haina. 17 Vai celor însărcinate şi celor care alăptează în zilele acelea! 18 Rugaţi-vă ca să nu se întâmple iarna, 19 căci în acele zile va fi nenorocire cum n-a fost de la începutul lumii pe care a creat-o Dumnezeu până acum şi nici nu va mai fi vreodată. 20 Şi, dacă Domnul n-ar fi scurtat zilele, nici un om nu s-ar fi salvat, însă, de dragul celor pe care i-a ales, a scurtat zilele. 21 Şi, dacă atunci vă va spune cineva: «Iată, aici este Cristos!» sau: «Iată-l acolo!», să nu credeţi, 22 căci se vor ridica cristoşi falşi şi profeţi falşi şi vor face semne şi lucruri minunate pentru a-i înşela, dacă se poate, pe cei aleşi. 23 Dar voi fiţi vigilenţi! Iată, vi le-am spus toate dinainte.

Structura textului:

În vv. 3-4 avem întrebarea discipolilor: „Când va veni sfârșitul lumii și care vor fi semnele?”. Apoi urmează răspunsul lui Isus…

Notăm că la începutul și la sfârșitul textului, Isus ne spune: „Fiți atenți ca nimeni să nu vă înșele!”… Este un îndemn împotriva tuturor alarmelor despre sfârșitul lumii… Însemnă că noi suntem foarte ușor înșelați cu privire la sfârșitul lumii… Pentru că omul este plin de frică, iar când un om este cuprins de frică, este înșelat cu ușurință…

În vv. 7-8 și vv. 14-20 sunt descrise relele profunde ale istoriei: „războaie, cutremure, foamete și tulburări…” și, la sfârșit, se vorbește despre un „rău misterios”… Iar în centrul acestui rău este prezentată situația discipolului…

Așadar, versetele au o structură „concentrică”: în partea exterioară se spune „Nu vă alarmați” (la începutul și la sfârșitul versetelor); mai spre interior sunt enumerate relele de care să nu ne alarmăm; iar, în centru mi se prezintă ce trebuie să fac eu, discipolul…

Ramele ne oferă sensul textului. Prima semnificație este că noi nu trebuie să ne lăsăm înșelați și să nu ne înspăimântăm de aceste lucruri… A doua arată că există răul, și nu trebuie să ne prefacem că nu există… A treia, care este și centrul, în ce fel trebuie să trăiască discipolul această stare de rău, care este pentru toți?

În această cateheză ne vom opri asupra acestor teme… căci felul în care trebuie să trăim în această lume, marcată de rău, este o mare problemă pentru noi toți…

vv. 3-4

3 Apoi, stând pe Muntele Măslinilor, în faţa templului, Petru, Iacob, Ioan şi Andrei l-au întrebat aparte: 4 „Spune-ne, când se vor întâmpla acestea şi care este semnul când toate acestea vor începe să se împlinească?”

Este întrebarea pe care am explicat-o în cateheza anterioară… Discipolii întreabă: „Când vine sfârșitul lumii?”. Când vine? Și „Care sunt semnele, astfel încât să prevedem sfârșitul lumii?”, căci știind când vine sfârșitul, ne putem organiza…

În versetele noastre Isus ne răspunde că sfârșitul vine „astăzi”! Deoarece El descrie lucrurile care se întâmplă astăzi… Exact ceea ce se întâmplă în prezent este sensul definitiv! Altfel spus, prezentul trebuie să-l trăim în mod definitiv! Trebuie să înțelegem sensul acestui moment prezent! Așadar, Isus îmi spune că nu trebuie să aștept viitorul…

Ascultând ce ne spune Isus în textul nostru, ni se pare că am asculta știrile din zilele noastre… Așadar, sunt lucrurile pe care le trăim zi de zi.

Și ce sunt aceste lucruri? Sunt răul, relele istoriei care ies la lumină…

Ce sens are acest rău? Cum trebuie să-l citim? Cum trebuie să ne raportăm față de acest rău? Aceasta este întrebarea!

Dacă toți ne concentrăm pe lucrurile noastre, pe prezentul nostru, dacă suntem lipiți exclusiv de ceea ce avem, când pierdem ceea ce avem ni se pare că a venit sfârșitul lumii, și nu mai reușim să ne revenim…

Există o mare diferență între oameni de-a lungul vieții în a trăi aceeași situație… Astăzi oamenii devin tot mai înspăimântați, deoarece li se pare că atunci când li se dărâmă casa, sau pierd pe cineva drag, este sfârșitul lumii… Dar cu tot respectul pentru durerea și anxietatea prin care trec, realitatea nu-i că s-a sfârșit lumea… Căci Domnul ne salvează din această situație, din această neliniște… Așadar, este important să nu credem că răul care vine peste noi ar fi sfârșitul lumii…

vv. 5-6

5 Isus a început să le spună: „Aveţi grijă să nu vă înşele cineva. 6 Vor veni mulţi în numele meu spunând: «Eu sunt» şi vor înşela pe mulţi.

Aceste cuvinte vor fi repetate la sfârșitul textului „și vor face semne și minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleși” (v. 22).

Prima avertizare pe care Isus ne-o adresează este să nu ne lăsăm înșelați în interpretarea lucrurilor care se întâmplă în prezent… Căci e ușor să ne lăsăm înșelați…

De ce?

Dacă un om îmi spune: „Mâine va veni sfârșitul lumii, dar eu îți promit că te salvez”; sau un altul îmi spune: „Tu ai o boală și vei muri în cel mult o lună, dar eu am medicamentul cu care te pot vindeca…”; „Tu te simți rău, dar dacă vii le mine, într-o lună rezolv toate problemele tale…”… Imediat accept…

Vreau să spun: când un om trece prin boală, necazuri… rele… foarte ușor se lasă înșelat, deoarece fiecare om caută, cu orice preț, să se salveze, să scape de rele…

Însă adevărata problemă nu-i „În ce fel să scap, să mă salvez de rău?”, ci „În ce fel să trăiesc răul, suferința în mod diferit?”… Altfel spus, dacă un om îmi promite să mă scape de moarte, însemnă că este un om care vrea să mă înșele… pentru că eu sunt sigur că sunt muritor… La fel, dacă unul îmi promite că mă ajută să devin un geniu, vrea să mă înșele, pentru că eu sunt ceea ce sunt (adică am limitele mele)… Așadar, cine-ți promite că îți îndepărtează limitele tale, te face sclavul său…

Problema nu-i să nu avem limite, suferințe, boli sau moarte… Dacă este posibil, e bine să nu avem aceste rele, dar suferințele, limitele pe care le avem, le avem… Ci problema este: „În ce fel să trăim această realitate a răului și a suferinței?”… Însă noi, în acest câmp, cu ușurință ne lăsăm înșelați, căutând soluții în falsele făgăduințe… Isus ne spune să fim atenți față de cei care vin și ne spun „Eu sunt”… „Eu sunt” este numele lui Dumnezeu… „Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând că sunt Eu” (v. 6)… „Eu sunt mântuirea ta!”.

Nu! Nici un om nu-i mântuirea mea! Căci niciunul nu mă scapă de moarte, de rău, de boală…

Este just ca medicul să mă îngrijească și să facă tot ceea ce poate, la fel și psihologul, e just ca prietenul să mă asiste în momentele grele… Deci este just să ne folosim de diferitele remedii… Dar mântuirea de rău nu constă în evitarea răului… ci în a-l trăi în mod diferit, cu un alt spirit!

La urma urmei, răul meu fundamental este limita mea, dar fără limită eu nu exist. Deci problema nu-i să nu am limită… Ci chestiunea este dacă eu trăiesc limita mea cu spaimă (neliniște), cu frică, deci ca luptă și ca nimicire a mea și a altora…; sau trăiesc limita mea ca pe o condiție filială, pricepând că eu sunt o creatură, că sunt limitat și deci trăiesc limita mea, ca un loc al iubirii și al nevoii după relația cu Altul… Trăiesc și limita mea negativă – păcatul meu – ca loc al iertării și al maturizării. Trăiesc existența mea, ca fiu și nu ca om înspăimântat și neliniștit…

Primul lucru pe care Isus vrea să-l demonteze sunt aceste mecanisme de alarmă și teamă, care sunt cauza înșelării noastre… Problema nu-i să ne salvăm de rău (să scăpăm de rău), ci problema este în ce fel să trăim răul, limita chiar și istoria noastră negativă, în termeni pozitivi… așa după cum vom vedea în momentele următoare…

vv. 7-8

7 Când veţi auzi despre războaie şi zvonuri de războaie, nu vă înspăimântaţi, căci trebuie să se întâmple, dar nu este încă sfârşitul. 8 Se va ridica un popor împotriva altui popor şi un imperiu împotriva altui imperiu. Vor fi cutremure în diferite locuri; va fi foamete. Acestea sunt începutul durerilor.

În aceste două versete se descriu acele rele pe care toți le cunoaștem, care lovesc și îndurerează omenirea: războaiele, zvonurile de războaie, cutremurele și foametea…

Războaiele sunt cearta dintre oameni. Cutremurele reprezintă pământul care se ceartă cu omul și-l scutură. Foametea este cerul care se ceartă cu pământul, căci nu-i mai dă ploaia ca să rodească… Așadar, versetele ne prezintă o dezordine generală, pe care o experimentăm în mod constant…

După păcatul din Gen. 3 istoria este alcătuită din războaie (primii au fost numai cei doi – Cain și Abel – iar după ei, au urmat toți ceilalți), din cutremure (este pământul care se răzvrătește față de om, care anterior s-a răzvrătit lui Dumnezeu) și din foamete (este cerul care se răzvrătește față de pământ și nu-i mai dă ploaie)… Este vorba despre efortul pe care toți îl simțim, acela de a trăi cu răul istoriei, al naturii.

Isus face două observații: trebuie să se întâmple aceste lucruri.

Cuvântul „trebuie” este rostit și pe cruce.

Altfel spus, răul există și e necesar să iasă la lumină.

Dacă nu ar exista răul, ar fi mai bine. Dar există, deci trebuie să iasă la lumină…

Așadar, toate aceste lucruri nu sunt nimic altceva decât răul care este aruncat afară… Răul nu-i reprezentat de aceste lucruri în sine, ci răul este ceea ce stă în spatele lor și care iese la lumină prin aceste lucruri…

„Dar încă nu vine sfârșitul”, altfel spus, scopul istoriei nu-i răul, ci împlinirea este alta… Vom vedea în cateheza următore… Isus nu numai că spune că aceste rele nu-s sfârșitul, ci le numește „începutul durerilor”. În textul grec, cuvântul folosit indică „durerile nașterii”. Iar cuvântul „început” ne amintește de Geneză… Prin urmare, tot acest rău este „Începutul nașterii lumii noi”: este moartea lumii vechi și nașterea lumii noi…

Prin urmare, scopul istoriei nu-i acest rău care învinge, ci acest rău este numai cel care iese la lumină, apoi depinde de felul în care-l abordăm (citim); interpretând bine acest rău, noi deja trăim ca oameni noi – la fel ca Fiul lui Dumnezeu – care știm să iubim și să trăim în această situație, ca fii ai lui Dumnezeu.

Așadar, nu însemnă că dacă răul nu ar exista, toate ar merge bine… Răul există. Dar faptul că răul iese la iveală nu-i un rău, ci-i nevoie să iasă la lumină, tocmai pentru că există… Dar istoria nu se termină cu ieșirea la lumină a răului… Încă nu-i sfârșitul… Scopul răului este începutul a ceva nou.

Ce este acest ceva nou? Este discipolul care știe să trăiască răul ca loc de iubire, de iertare, de milă și de mărturie… Așa cum a făcut Isus pe cruce. Pe cruce Isus a experimentat tot răul împotriva Sa, dar a trăit acel rău în mod diferit… În loc să răspundă răului, să reacționeze față de rău sau să se descurajeze și să se neliniștească, spunându-Și că „Totul s-a terminat”, a trăit acest rău în mod diferit, ca mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru toți frații. Isus ne-a mărturisit o iubire mai mare decât orice rău și decât orice moarte.

În mod paradoxal, răul face să iasă la iveală în mod mai clar ființa nouă, care e omul după chipul lui Dumnezeu, care trăiește în iubire, în dăruire, în iertare…

Așadar, scopul istoriei nu constă în abolirea răului, căci dacă ar fi așa, ar fi suficient să-i ucidem pe cei răi și apoi „rămânem noi, bunii, să conducem…”… Așa facem de obicei… Dar nu aceasta este calea… Scopul istoriei este să trăim acest rău – care există în noi și-n afara noastră – ca loc al unei iubiri mai mari, al iertării, ca mărturie a vieții noi.

Isus a spus că trebuie să iubim dușmanii, dar acest îndemn arunca în aer toate planurile puternicilor, deci s-au decis că trebuie să-L omoare… Acest mesaj al lui Isus scoate răul la lumină. Deci răul reacționează față de un asemenea mesaj și-și arată întreaga sa virulență (toxicitate). Dar cine iubește dușmanii, învinge răul, luând asupra sa greutatea răului și nerestituindu-l.

În ce fel trăiește discipolul situația (starea) răului, care este la fel pentru toți? De obicei sectele spun: „Toți ceilalți vor sfârși rău, dar tu, dacă te înscrii la noi, vei fi salvat și toate îți vor merge bine”.

Isus spune exact opusul:

v. 9

9 Dar aveţi grijă de voi înşivă: vă vor da pe mâna sinedriilor şi vă vor bate prin sinagogi şi veţi fi duşi înaintea guvernanţilor şi a regilor din cauza mea, ca mărturie pentru ei,

Ce i se întâmplă creștinului, credinciosului? Nu însemnă că-i în afara răului, că-i ferit de rău, ci-l suferă, îl experimentează. La fel ca Isus, care a fost dat pe mâna Sinedriului, a fost lovit… a fost dus înaintea lui Ponțiu Pilat și al lui Irod și a dat mărturia Sa.

Ce i se întâmplă discipolului în situația răului?

Devine ca Isus. Adică mărturisește lumii întregi că există o iubire mai mare decât răul.

Așadar, creștinul nu-i ferit de rău, ci este și el inclus în rău, dar în rău creștinul mărturisește exact opusul răului… Creștinul devine mărturie, viața sa mărturisește această iubire. Așadar, nu însemnă că creștinului îi merge mai rău sau mai bine, ci în această lume, caracterizată de distrugere, creștinul se află de o parte precisă, de partea celui care nu face răul și mărturisește iubirea, în această lume, așa cum este ea…

Creștinul devine mărturie „În numele Meu, din cauza mea”… „Pentru ei”, adică pentru toți. Așadar, devine pentru toți o mărturie că există o lume diferită, un mod diferit de a trăi.

Și așa a făcut Isus. În urmă cu 2000 de ani era singurul care a dat această mărturie. Iar acum toți creștinii sunt chemați să facă la fel, în urma Lui: să mărturisească în această lume plină de contradicții (de dușmănii, de lupte, de ură, de dezbinări) iubirea, solidaritatea, iertarea, sensul adevărat al vieții…

Prin urmare, sensul final al vieții, judecata lui Dumnezeu o trăim deja acum.

Judecata lui Dumnezeu este iubirea, iertarea, mila, solidaritatea… iar noi deja o trăim acum…

Toate acestea au legătură cu discursul despre limită: ce le face viața insuportabilă multora, ce stârnește aceste reacții și această violență? Faptul că nu suportă o neplăcere mai mică sau mai mare, un faliment, o împotrivire… Dacă toate aceste rele devin un absolut, atunci ei nu mai reușesc să ducă răul pe umerii lor și trebuie să-l descarce asupra altora…

Dacă unul este eliminat de la școală, dar nu reușește să suporte acest rău, vedeți cât de mult rău poate să facă? Cel puțin să suporte propriul său rău… Iar apoi, în orice rău, să avem capacitatea de a mărturisi iubirea. În orice rău, în fond există un bine. Care este binele? Să știm să tratăm acea situație ca loc de comprehensiune (de înțelegere), de comuniune, de iertare, de creștere, în loc să-l vedem ca pe un loc de dezbinare, de înfrângere… Aceasta este mărturia Domnului! Este ceea ce a făcut Isus prin moartea și învierea Sa. El a trăit răul în mod divin: dovadă că l-a învins și a înviat!

Acesta e primul aspect, dar tema continuă…

v. 10

10 dar mai întâi trebuie vestită evanghelia la toate popoarele.

Tocmai prin această mărturie se vestește Evanghelia la toate popoarele. „Neamurile” sunt păgânii. Deci, întreaga lume va cunoaște „Vestea cea bună”, că răul nu învinge și că este posibil să trăim în mod diferit… Aceasta e Evanghelia!

„Și cum trebuie ca răul să fie”, se spune la v. 7, la fel ca aici, că „Evanghelia trebuie să fie vestită”… Altfel spus, în acest rău, care trebuie să iasă la iveală pentru că există, tot așa trebuie să iasă la lumină și binele, adică mărturia iubirii. Discipolul este cel care, în acest rău care iese la iveală, mărturisește iubirea.

v. 11

11 Când vă vor duce să vă predea, nu vă preocupaţi ce veţi spune, ci spuneţi ceea ce vi se va da în ceasul acela, pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Sfânt.

Aceste verset are cuvinte mângâietoare: „Nu vă fie frică în acel moment, când veți fi în dificultate, nu vă îngrijorați!”. De ce? Pentru că Spiritul Sfânt, care-i iubirea lui Dumnezeu, Dumnezeu însuși în noi, ne va spune ce să spunem, ce să facem și ne va da putere în acel ceas… Eu nu mă pot baza numai pe puterile mele pentru a mărturisi iubirea… căci dacă mă bazez numai pe ele, dacă un altul îmi dă o palmă, eu îi întorc două palme… Însă dacă mă bazez pe puterile Domnului, încet, încet, voi reuși să iubesc și dușmanii și să-i iert.

Așadar, cu adevărat puterea Spiritului ne ghidează, ne conduce. Să nu ne îngrijorăm, căci nu suntem singuri. Isus a trecut – mai înainte de noi – prin aceste rele, pentru a ne spune că mereu este lângă noi, oricare ar fi dificultățile noastre. Deci să nu ne îngrijorăm. Căci El vorbește pentru noi și are Spiritul Sfânt, care în inima noastră ne spune ce să facem și ne dă puterea să facem ceea ce trebuie.

Există două momente în care Isus ne liniștește: mai întâi ne spune să fim atenți, pentru că nu acesta este sfârșitul, apoi să nu ne îngrijorăm. Mai înainte ne-a spus să fim atenți pentru că situația era cea a înspăimântării, a neliniștii, dar apoi, în sfera mărturiei nu trebuie să ne fie frică, deoarece nu suntem înșelați, pentru că în noi vorbește Spiritul.

vv. 12-13

12 Frate pe frate va da la moarte şi tată pe fiu. Copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. 13 Şi veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. Însă, cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va fi mântuit.

Aici avem ipoteza răului celui mai mare: este dezbinarea raporturilor din interiorul familiei. Această ruptură este văzută ca fiind răul radical. De ce? Pentru că raportul tată-fiu este raportul care transmite viața. Dacă se întrerupe acest raport, se întrerupe transmiterea vieții, deci este sfârșitul lumii.

Dar ruptura raportului tată-fiu s-a întâmplat deja în raportul nostru cu Dumnezeu: de la început am alterat raportul cu Dumnezeu, așadar, deja acea întrerupere este sfârșitul lumii.

Prin urmare, și-n raporturile noastre din interiorul familiei iese la iveală acest rău.

Nu vă îngrijorați, căci și acel rău este un loc al mărturiei. Deci stăruiți, aveți răbdare. Și în acel loc mărturisiți vestea bună că există încrederea, Domnul și iubirea Sa, dincolo de ceea ce se întâmplă…

Când se vorbește despre această ruptură, se vorbește de lucrul care ne apasă cel mai mult în viață, căci este vorba despre ruptura celor mai intime raporturi… Și toți avem acest fel de experiență, de la Adam și Eva încoace. Și în spațiul acestor rupturi suntem chemați să trăim și să mărturisim acest spirit al Domnului.

Și nu putem spune că „Nouă nu ni se va întâmpla această ruptură”, căci ni se întâmplă și aceste rupturi.

Sau ni se întâmplă ceva și mai grav, pentru că se descriu relele mereu în creștere.

vv. 14-20

14 Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând acolo unde nu trebuie” – cel care citeşte să înţeleagă – „cei care sunt în Iudeea să fugă în munţi; 15 cel care se află pe terasa casei să nu coboare şi nici să nu intre să ia ceva din casă. 16 Iar cine este pe câmp să nu se întoarcă înapoi ca să-şi ia haina. 17 Vai celor însărcinate şi celor care alăptează în zilele acelea! 18 Rugaţi-vă ca să nu se întâmple iarna, 19 căci în acele zile va fi nenorocire cum n-a fost de la începutul lumii pe care a creat-o Dumnezeu până acum şi nici nu va mai fi vreodată. 20 Şi, dacă Domnul n-ar fi scurtat zilele, nici un om nu s-ar fi salvat, însă, de dragul celor pe care i-a ales, a scurtat zilele.

Aici se vorbește despre ceva misterios, de: „urâciunea pustiirii, stând unde nu se cuvine (nu trebuie)”… Pentru a treia oară apare cuvântul „nu trebuie”. Iar apoi spune: „cine citește să înțeleagă”…

Ce însemnă? În acest loc se referă la o istorie din Cartea profetului Daniel 9, 27, când Antioh Epifan a pus în templu statuia lui Jupiter. Așadar, unde nu „trebuie” a fost pusă „urâciunea pustiirii”, idolul, în locul lui Dumnezeu.

Prin urmare, adevăratul rău are loc atunci când în locul lui Dumnezeu stă acest idol.

Și „cine citește să înțeleagă”… De ce?

Pentru că punerea urâciunii pustiirii în locul lui Dumnezeu nu s-a întâmplat numai o singură dată, în urmă cu câteva secole î.Cr., când au pus statuia lui Jupiter în templu, ci s-a întâmplat și-n moartea lui Isus. Ce s-a întâmplat atunci? S-a întâmplat că acolo unde nu trebuie „a stat urâciunea pustiirii”: Isus pe cruce este urâciunea pustiirii, căci aici răul este prezent în însăși inima lui Dumnezeu.

Tot la fel, în fiecare epocă se întâmplă ceva similar, deci „cine citește să înțeleagă”… Ce însemnă?

Însemnă că există ceva care ocupă locul lui Dumnezeu, și acesta este adevăratul rău!

„Cine citește să înțeleagă”… Ce însemnă? Că trebuie să mă întreb: „Ce ocupă locul lui Dumnezeu, în cazul meu?”. Oare războaiele, cutremurele, foametea, ura, loviturile? Cu privire la toate aceste rele îndemnul este: „nu vă îngrijorați!”. În schimb, de faptul că urâciunea pustiirii stă în locul lui Dumnezeu, îngrijorați-vă! Textul spune: „Nici nu vă întoarceți să vă luați haina, ci fugiți!”

Altfel spus, există un rău radical de care trebuie să fugim: acest rău se verifică atunci când idolul ocupă locul lui Dumnezeu, adică atunci când eu consider absolut ceva care nu-i Absolutul. Și acest fapt este sfârșitul lumii, e răul absolut.

Noi toți punem [în inimă, în viață] ca absolut, ceva care nu-i absolut: banii, sănătatea, bunăstarea, reușita planurilor noastre…Toate devin pentru noi acele absoluturi, cărora noi le sacrificăm (închinăm, jertfim) viața… Și, probabil, există lucruri și mai grave, cine citește să înțeleagă… Fiecare om are idolul său, pe care-l ține ca pe un absolut… Și acest idol al meu mă ucide. Însă cu idolul meu nu trebuie să fiu împăciuitor, nu trebuie să fac compromisuri…

Imaginea este luată din invadările asupra Ierusalimului. Când soseau dușmanii și distrugeau totul, evreii nu aveau scăpare… Noi, din fericire, doar citim în cărțile de istorie ceea ce s-a întâmplat…

Însă evanghelistul dorește să sublinieze că punerea urâciunii pustiirii în locul lui Dumnezeu doboară viața… Singurul remediu este să nu cădem în această ispită…

Ce poate însemna pentru noi acest idol? Pentru fiecare om idolul are un nume (un aspect) diferit. Unul dintre cei mai mari idoli din zilele noastre, care ne ruinează, ne nimicește – urâciunea pustiirii – este neîncrederea, neîncrederea că există viitor, reaua certitudine că așa este lumea și nu ne putem schimba. Ni se fac multe promisiuni parțiale, ba chiar că se vor rezolva toate problemele… însă, cu privire la sensul vieții, nu avem nici-o încredere, nici-o speranță… Acesta este unul dintre cei mai mari idoli din epoca noastră, adică o viață fără orizont…

Este limpede că dacă-mi lipsește un orizont, nu are sens să trăiesc… Și, în consecință, trăiesc rău… Cred că acesta este unul dintre cei mai mari idoli din epoca noastră… Mai înainte aveam idolii opuși: marile ideologii care ne promiteau că ne-ar rezolva toate problemele… După ce ele au dispărut, a rămas golul acestor ideologii.

Evanghelistul ne îndeamnă să nu cădem în capcana de a pune idolul în locul lui Dumnezeu, deci nici măcar să nu ne întoarcem să ne luăm haina, adică trebuie să ne eliberăm repede de acești idoli… căci în joc este viața… Și „Cine citește să înțeleagă”…, adică fiecare să-și descopere idolul de care trebuie să fugă…

vv. 21-23

21 Şi, dacă atunci vă va spune cineva: «Iată, aici este Cristos!» sau: «Iată-l acolo!», să nu credeţi, 22 căci se vor ridica cristoşi falşi şi profeţi falşi şi vor face semne şi lucruri minunate pentru a-i înşela, dacă se poate, pe cei aleşi. 23 Dar voi fiţi vigilenţi! Iată, vi le-am spus toate dinainte.

„Cristoși mincinoși [falși] și prooroci mincinoși”…

Cristosul este Mântuitorul. Profetul este cel care cunoaște adevărul… Există mulți oameni care-ți vor spune: „Mă ocup eu să te salvez, căci am eu adevărul în buzunar”… Și chiar „vor face semne și minuni”. În zilele noastre, cu tehnica pe care o avem, reușim să facem multe semne și minuni…

Îndemnul lui Isus este: „nu credeți, nu vă lăsați înșelați!”.

„Iată, dinainte v-am spus vouă toate”. Ce ne-a prezis Isus? Viața Sa, moartea Sa și învierea Sa; ne-a vestit dinainte ce este viața noastră, moartea noastră și destinul nostru veșnic…

Prin urmare, singura profeție sigură este că ceea ce I s-a întâmplat Lui, ni se întâmplă nouă!!! El a trăit ca Fiu în viața Sa, a știut să moară ca Fiu și a biruit moartea prin înviere: aceasta este profeția!

Prin urmare, creștinul – care-i profet – este cel care cunoaște ceea ce a făcut Domnul! Și spune că acesta este sensul vieții și al istoriei! Deci nu aleargă după alte revelații, după alți idoli… Este adevărat că și-n zilele noastre este puternică setea după revelații (viziuni). Mulți aleargă peste tot, numai să afle ceva nou…

Răspunsul este: „Dacă vă va zice cineva: Iată, aci este Hristos, sau iată acolo, să nu credeți” (v. 21).

Domnul este în voi cu Spiritul Său, Spirit care vă ajută să trăiți această situație din prezent cu încredere, cu iubire, cu perseverență…

În concluzie, acest discurs este important, căci vorbește despre lucrurile cele mai mari din lume: războaie, cutremure, foamete… ură, nedreptate, „urâciunea pustiirii”, adică un lucru care nu a mai fost până acum și care distruge lumea… Însă textul ne spune să nu ne îngrijorăm de toate acestea! Ci veți trăi toate aceste lucruri rele ca loc al mărturiei, în viața voastră de zi cu zi…

Vă dau un exemplu pentru a înțelege… Pe Sfântul Luigi Gonzaga, în timpul unui joc, l-au întrebat „Dacă ar trebui să mori peste o oră, ce ai face?”. El a răspuns: „Aș continua să mă joc”. Acum fac asta. Domnul vrea ca acum să fac asta.

Vreau să spun că nu trebuie să ne alarmăm, chiar dacă peste un ceas ar veni moartea… Ci important este să trăiesc prezentul cu însemnătate, cu încredere, cu speranță, cu iubire…

În fond, Isus îndepărtează caracterul dramatic al dramei existente în istoria omenirii, spunându-ne că acest rău pe care noi îl considerăm atât de tulburător, încât ajungi să spui că este inevitabil – ba mai mult, răul devine chiar Dumnezeu – că acesta este urâciunea pustiirii: gândul că răul ar deveni necesar, unica soluție…

Isus ne invită să restrângem răul (să nu-l vedem ca absolut)… Altfel spus, în acest rău care există, eu pot trăi ca fiu și frate: aceasta este mărturia noastră; ea învinge răul lumii! Așa a făcut Isus prin moartea și învierea Sa: a trăit ca fiu și frate și a învins răul.

Când se vorbește despre sfârșitul lumii mai mult decât despre viitor, se vorbește despre prezent: în ce fel să trăim în prezent valorile care au valoare (rămân) și la sfârșit, adică valorile definitive…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan