Marcu 14,1-11

Femeia face pentru Isus ceea ce Isus va face pentru noi pe cruce: se dă în totalitate, fără rezerve.

Astăzi ne vom opri asupra „unei zile”. În următoarea cateheză, asupra „următoarei zile” și apoi, până la final, asupra „ultimei zile”.

Evanghelia după Marcu spune mereu „imediat după”… până la sfârșit, iar în final, structurează în șase zile – la fel ca în povestirea creației – sfârșitul. Și începe pătimirea lui Isus, odată cu versetele pe care le vom prezenta în această cateheză.

Ne aflăm în zi de miercuri. Mai înainte a fost Intrarea în Ierusalim (duminica), apoi blestemarea smochinului, apoi discursul escatologic, pe care l-am dezbătut…

Acum se descrie Ungerea lui Isus la Betania. Va urma pregătirea Ultimei cine, apoi desfășurarea Ultimei zile, care este Ziua cea mare, pe care o vom explica până la sfârșit.

Ps. 45 (44)

Psalmul este un imn adus Căsătoriei împărătești, căsătoriei dintre un rege și o regină. În viziunea biblică regina este omul, regele este Dumnezeu: unirea dintre om și Dumnezeu este exact această căsătorie împărătească, înfăptuită cu Mesia. Una dintre cheile interpretative ale Pătimirii este tocmai Pătimirea lui Dumnezeu pentru om care, în sfârșit, se realizează: omul și Dumnezeu se unesc într-un singur trup, pe cruce.

Vom începe cap. 14. Să ținem cont că întreaga Evanghelie este o introducere la cap. 14-15.

Versetele sunt importante, deși nu se regăseau inițial, în textul original. Citim în v.2 că doreau să-L ucidă, dar nu în timpul sărbătorii. Sărind peste Ungerea la Betania și trecând direct la v. 10, discursul ar curge normal și fără scena din mijloc…

Scena din mijloc a fost „așezată” aici de Marcu, ea întrerupe discursul Pătimirii și i se dedică o întreagă zi. În această zi ne aflăm în a patra zi a lui Isus la Ierusalim, miercurea. Cu această scenă Marcu dă tonul întregii Pătimiri: toată Pătimirea trebuie citită cu ajutorul cheii interpretative a acestei scene din Betania. O scenă ciudată și scandaloasă… Căci este ca și cum, în timpul ceremoniilor pascale, s-ar apropia de Papa această desfrânată și ar începe să-i verse mir pe cap și să-i sărute picioarele. Faptul ar fi puțin cam indecent… Cel puțin dacă ar aștepta să se termine ceremonia… Toți apostolii ar trimite-o de acolo. De fapt, așa fac…

Evanghelistul așază intenționat această scenă la începutul Pătimirii, pentru a ne sugera că aceasta este partea principală. Dacă totul va merge bine, veți înțelege ce înseamnă această scenă… Este singurul lucru din întreaga Evanghelie, despre care Isus spune: „acesta este un gest frumos, ea a făcut un lucru frumos”, toate celelalte lucruri sunt urâte. Și această femeie este singura care face ceva pentru Isus, în întreaga Evanghelie.

Cum să înțelegem acestea? În aceste versete ni se dă anticiparea a ceea ce va face Isus pe cruce. Isus va face această operă frumoasă: El va fi parfumul, vasul care se sparge, parfumul lui Dumnezeu care se răspândește în lume. În același timp, această femeie face ceea ce face Isus: adică Îl iubește cu aceeași iubire.

Așadar, este o scenă nupțială, pusă de evanghelist la începutul povestirii Pătimirii, pentru a ne spune că, la urmă, dacă vom înțelege, Îl vom iubi și noi pe El, care ne iubește exact astfel, vom fi și noi la fel ca această femeie care, din desfrânată devine mireasă… Omul este un desfrânat. De ce? Pentru că se vinde altora. Însă, în sfârșit, Mirele află pe cine să iubească, Îl află pe Domnul său pe care să-L iubească cu toată inima… Acum Îl află pentru prima dată, după ce a contemplat Pătimirea… Așadar, acest text este foarte însemnat…

Este adevărat că relatarea Pătimirii ar putea continua și fără versetele acestea, introduse cam forțat în acest loc. Într-un inel deja prețios, o piatră prețioasă nu are o mare valoare, dar înnobilează inelul… Dacă inelul e frumos, adăugându-i o piatră prețioasă, e și mai frumos… La fel, și acest capitol este îmbogățit cu versetele noastre, care aparent nu au legătură cu Pătimirea

Se citește Mc. 14, 1-11

1 Peste două zile aveau să fie Paștele și Azimele, iar arhiereii și cărturarii căutau cum să-l prindă prin viclenie ca să-l ucidă, 2 căci spuneau: „Nu în timpul sărbătorii, ca să nu se răzvrătească poporul”. 3 Fiind în Betania în casa lui Simon Leprosul, pe când stătea la masă, a venit o femeie care avea un vas din alabastru cu mireasmă de nard curat, foarte scump, și, spărgând vasul, i-a turnat pe cap. 4 Dar erau acolo unii care, indignați, ziceau unii către alții: „Pentru ce s-a făcut această risipă de mireasmă? 5Căci mireasma aceasta ar fi putut fi vândută cu trei sute de dinari și să se dea săracilor”. Și erau revoltați împotriva ei. 6 Însă Isus a spus: „Lăsați-o! De ce o necăjiți? A făcut un gest frumos față de mine, 7 căci pe săraci îi aveți totdeauna cu voi și oricând voiți puteți să le faceți bine; pe mine, însă, nu mă aveți întotdeauna. 8 Ea a făcut ce a putut: a uns de mai înainte trupul meu pentru înmormântare. 9 Adevăr vă spun, oriunde va fi predicată evanghelia în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei și ceea ce a făcut ea”. 10 Iuda Iscariot, unul dintre cei doisprezece, a venit la arhierei ca să-l dea pe mâna lor. 11 Când au auzit, s-au bucurat și i-au promis că-i vor da bani. Iar el căuta un moment potrivit ca să-l dea pe mâna lor.

Scena este delicată… Este o scenă care dă tonul întregului text evanghelic, din acest loc până la sfârșit, pasaj care trebuie citit în această lumină… Din această cauză a fost introdus aici, la începutul Pătimirii.

Vasul care se sparge este foarte misterios: din vas ies multe parfumuri, sensuri ascunse și vom încerca să le înțelegem. Mai înainte de a explica textul, să-l privim din exterior: este structurat pe două categorii de persoane, opuse unele altora:

De o parte, Îl avem pe Isus și pe această femeie. Femeia tace, iar Isus vorbește în locul ei, și alcătuiesc un singur personaj. Isus este interpretul acestei femei, a ceea ce face această femeie… De cealaltă parte, stau toți ceilalți: toți dușmanii lui Isus, dar și toți apostolii…

Avem o netă deosebire a personajelor: de o parte sunt femeia și Isus, singuri, împotriva tuturor celorlalți…

Repetăm: versetele sunt un tablou care ne introduce în relatarea Pătimirii: pe de o parte avem această femeie care indică o stare de suflet, iar pe de alta, îl avem pe Iuda, care indică o cu totul altă stare de suflet. Acestea sunt cele două categorii de persoane.

Și acestora le corespund două moduri de a acționa: cea a calculului (a urmăririi profitului) și cea a darului.

Femeia dă totul. Ceilalți însă ce fac? Iuda Îl vinde pentru bani, cu ajutorul banilor dușmanii Îl prind, iar discipolii fac calculele lor despre prețul mirului, întrebând „de ce această risipă?”. Ne-ar fi utili cei 300 de dinari… Așadar, avem două economii diferite: cea a darului și cea a posedării.

Apoi avem două serii de verbe care exprimă cele două economii: pe de o parte avem „a prinde cu vicleșug și a omorî… cu tulburare”. Aceste verbe exprimă economia din lumea noastră: prindem (luăm în stăpânire) cu bani, cu vicleșug, pentru a ucide… Sentimentele sunt de tulburare, de alarmă, de agitație… Întreaga istorie umană ar putea fi sintetizată astfel: a prinde cu vicleșug pentru a omorî, cu sentimente de neliniște, de dăunare, de iritare… Mijlocul pentru a cumpăra, a vinde, a ucide este banul: economia contează… Așadar, aceste verbe reprezintă economia omului, economia posedării.

De cealaltă parte avem economia lui Dumnezeu, caracterizată de dar, exprimată cu alte verbe și imagini: vasul de alabastru care se sparge, mirul care se răspândește și care este prețios, fapta bună, Evanghelia, „pe săraci mereu îi aveți cu voi”…

Mai în profunzime, acest text este structurat pe cele două mirosuri: ne aflăm în casa leprosului, deci avem pe de o parte mirosul cărnii care se strică, exprimând prezența morții și, de cealaltă parte avem mireasma mirului, un miros care se răspândește în toată casa leprosului…

Așadar, sunt două moduri de a acționa, de a judeca, două categorii de persoane și două feluri de miros… Iar mirosul este important, căci este, ca impact, superior oricărei inteligențe: imediat îl simțim… În rândul animalelor, care rareori greșesc, este principiul cunoașterii.

Și în cazul omului, cea mai frustă cunoaștere este mirosul. Iar în text avem două mirosuri diferite: parfumul și duhoarea, mirosul vieții și al morții.

Este un text delicat, care ne introduce într-o contemplare subtilă prin intermediul personajelor, al acțiunilor și al mirosului…

vv. 1-2

1 Peste două zile aveau să fie Paștele și Azimele, iar arhiereii și cărturarii căutau cum să-l prindă prin viclenie ca să-l ucidă, 2 căci spuneau: „Nu în timpul sărbătorii, ca să nu se răzvrătească poporul”.

Sunt de observat ramele povestirii. Această scenă luminoasă este înconjurată de rame întunecate… În mijloc avem lumina.

Citind Pătimirea, încă din titluri ne dăm seama că este un concert, adică o luptă între întuneric și lumină. Titlurile sunt: Complot împotriva lui Isus, adică întuneric. Și Ungerea din Betania, adică lumină… Trădarea lui Iuda, adică întuneric… Pregătirea Paștilor indică lumina aflării camerei de sus și a darului Euharistiei… Avem întunericul și lumina, în opoziție, însă lumina pătrunde în tot întunericul… Până când întunericul înghite lumina, adică Isus intră în mormânt…

Și ce se întâmplă când întunericul înghite lumina? Întunericul se sfârșește…

În povestirea Pătimirii vom vedea că Domnul intră în toate formele de întuneric ale omului, astfel încât fiecare întuneric să fie luminat, intră până în întunericul abandonării lui Dumnezeu, care este răul maxim, până în întunericul mormântului… Și este un joc caracterizat de opoziție (contrapunct). Iar noi ne identificăm cu acela care primește lumina, cu întunericul care primește lumină, deci devine lumină.

Botezul înseamnă exact primirea luminii, pentru că botezul înseamnă scufundarea în moartea și învierea Sa.

După cei doi ani de introducere la cap. 14 și 15, notăm că povestirea Pătimirii este exact botezul, care ne ajută să contemplăm, să vedem această iubire pentru noi, să ne scufundăm în această iubire care-Și dă viața pentru noi.

Această scenă de la început va fi punctul sosirii, ținta: deci să o înțelegem și să facem la fel…

Textul începe notând că erau „Paștile și Azimile”. Ne aflăm în ziua de miercuri. Paștile cădeau vinerea. Iar Marcu vrea să sublinieze că moartea lui Isus va fi de Paști, pentru a atribui acestei morți semnificația pascală ebraică; această moarte, care este trecerea de la moarte la viață, de la întuneric la lumină, de la robie la libertate… Dar ne vom reîntoarce asupra acestei teme…

Apoi imediat sunt enumerați protagoniștii: arhiereii și cărturarii. Lipsesc bătrânii (deși ei mereu sunt prezenți)… Arhiereii reprezintă puterea politică și religioasă. Cărturarii sunt puterea culturală. Lipsesc principalii, cei care reprezintă puterea economică, adică bătrânii.

Îi înlocuiesc discipolii care analizează cât ar fi putut câștiga vânzând mirul, în loc să fie risipit

Pe bătrâni îi înlocuim noi, care nefiind arhierei sau cărturari, totuși, la fel ca discipolii, și noi facem calculele noastre, așa cum putem…

Ce au în comun aceste categorii? Reprezintă diferitele forme ale puterii, o putere care urmărește să posede. La ce folosesc banii? La a-și însuși ceva, a intra în posesie. La ce folosește religia și puterea? Pentru a poseda, stăpâni oamenii și pe Dumnezeu… La ce folosește cultura? Pentru a avea instrumentele necesare pentru a lua în stăpânire economia, oamenii și pe Dumnezeu.

A lua în stăpânire, a poseda este cuvântul cheie al Pătimirii. A lua în stăpânire este păcatul lui Adam care a luat în stăpânire ceea ce i-a fost dăruit. Lui Adam i-a fost dăruit să fie fiul lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar el vrea să-L ia în stăpânire. Și dacă te faci stăpânul unui dar, ucizi darul. Nu mai este un dar. Așadar, păcatul însemnă a deveni, a fi stăpân pe dar.

„A se face stăpân” este diferit de a „primi”: una este a primi, a accepta un dar și astfel avem gustul darului, percepția gratuității și a harului lui Dumnezeu, alta este a deveni stăpân, însemnă a fura, a răpi

Asupra acestei teme ne vom opri mai încolo, căci revine mereu…

„A lua în stăpânire, a prinde prin vicleșug”: întotdeauna un vicleșug ne face să luăm în stăpânire… și să-l prindem, să-l stăpânim pe celălalt, și niciodată adevărul… Adevărul este cu totul altceva.

Scopul oricărei prinderi (luări în stăpânire) este omorul. Viața e iubire și dar. A prinde, a lua în posesie însemnă a ucide…

Apoi fac calculele lor și spun: „Nu la sărbătoare, ca să nu fie tulburare în popor” (v. 2). Însă va fi exact în timpul sărbătorii…

Să vedem ce se întâmplă în acest context…

v. 3

3 Fiind în Betania în casa lui Simon Leprosul, pe când stătea la masă, a venit o femeie care avea un vas din alabastru cu mireasmă de nard curat, foarte scump, și, spărgând vasul, i-a turnat pe cap.

Protagonistul povestirii nu-i Isus și nici femeia, ci mirul. Întreaga atenție este îndreptată spre mir: discipolii vorbesc de mir: „De ce această risipă?”, Iar Isus justifică acest mir, parfum, această cheltuială…

Scena are loc la Betania… „Bet-ani” însemnă „casa săracului”: desemnează casa noastră de săraci, în care intră Domnul vieții. Intră chiar în casa lui „Simon leprosul”. Altfel spus, în casa noastră se află lepra, adică în ea locuiește moartea… Dar Isus intră.

Aceasta va fi semnificația Pătimirii Sale… Unde ajunge Domnul cu pătimirea Sa? Intră în casa noastră de săraci; intră în moartea noastră, care-i casa (locuința) fundamentală a omului, loc în care, la urmă, toți vom fi acasă… Isus intră. Intră acolo unde miroase a lepră. Lepra exprimă moartea anticipată și vizibilă: carnea care se desprinde, deci anticipează ceea ce va fi… El intră…

Chiar „șezând la masă”… Mănâncă la ospățul nostru, participă la masă cu noi, leproșii.

Și acum are loc o scenă de neînchipuit: apare o femeie, simbol al vieții…

Femeile vor juca un rol fundamental în timpul Pătimirii. Vom afla femeile și la finalul Evangheliei, care merg să facă același lucru… Vă amintiți la mormânt? Dar va fi în zadar, pentru că El a înviat.

„A venit o femeie”. Nu se spune numele ei, iar ea nu va spune nici un cuvânt…

Care „Având un alabastru, cu mir de nard curat, de mare preț, și, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Isus”… Această scenă trebuie să o contemplăm…

Protagonistul este mirul (parfumul). În limba ebraică „mir” se pronunță „șemen”, care face aluzie la cuvântul „șem”, care însemnă „nume”. Mirul este numele. Cântarea cântărilor 1, 2 ne spune că numele lui Dumnezeu este mir vărsat…

De ce mir? Pentru că prin natura sa, mirul se dăruiește, nu refuză pe nimeni, este plăcut, e opusul mirosului urât, mirul îl simțim și în întuneric, este prezență, e bucurie, e dar, este simbolul lui Dumnezeu…

Ce face această femeie? Face un gest neînțeles, care va fi acel gest pe care-l va face Isus pe cruce: sparge vasul – trupul Său – și-și dă viața pentru noi. Fapt care-i semnul maxim al iubirii și ne dă Spiritul Său… Prezența iubirii deja este mai mare decât viața și decât moartea, prin faptul că-Și dă viața pentru noi. Din trupul Său „rupt” se răspândește mirul … în care vedem (simțim) prezența lui Dumnezeu…

Această femeie face câte va face El în timpul Pătimirii… Spărgând acest vas, ea exprimă dăruirea totală de sine… distruge ceea ce era instrumentul muncii ei și rodul unui câștig necinstit… Nu face nimic, căci odată dăruit, devine mir…

Ea se comportă în mod absolut generos, dă totul, așa cum face și Isus pe cruce… Un cântec spune că ar fi fost suficientă o picătură de sânge pentru a răscumpăra lumea, însă Isus și-a vărsat tot sângele. La fel ca Isus procedează și această femeie, deși, pentru a arăta iubirea și respectul ei față de Isus, ar fi putut să verse doar câteva picături de mir… Însă, nu. Ea sparge vasul și varsă tot mirul… Este excesiv acest gest, dar el indică măsura iubirii… Iubirea nu are măsură

Să încercăm să înțelegem unele dintre semnificațiile acestei Ungeri din Betania, așa cum pe bună dreptate se numește…

Ce face, de fapt, această femeie?

Îl consacră Mesia pe Isus, pentru că prin ungere cu ulei parfumat (bine mirositor) se consacră regii: cu mir, Isus este consacrat Rege și Mesia de această femeie…

Tatăl L-a proclamat astfel la botez, Petru L-a recunoscut Mesia, iar această femeie Îl consacră…

Cu ulei era consacrat și preotul, cel care oferea altora comuniunea cu Dumnezeu; apoi era consacrat altarul, victima (jertfa).

Această femeie Îl consacră, în sensul că Isus este cu adevărat Mesia, Preotul și Dumnezeul meu, dacă eu răspund cu un gest egal cu al Său, așa cum face această femeie. Dacă nu, El nu-i Dumnezeul meu, nu-i Mântuitorul meu, ci e Mântuitorul unui alt om… Pentru că a fi mântuiți însemnă a fi ca El… Iar această femeie este ca El: dă totul. Ea este mireasa, egală cu Mirele ei.

Gestul ei Îl consacră, adică Îl face să fie prezent cu calitățile Sale de Cristos, Mesia, Mântuitor, Eliberator, Preot. Altfel spus, când eu Îl iubesc așa cum El mă iubește, Isus pentru mine este cu adevărat Domnul, Mântuitorul, Preotul, care-mi dă comuniunea cu Dumnezeu… Altfel, eu doar știu că El este Mântuitorul, dar pentru mine, încă, El nu este Mântuitorul…

Așadar, gestul acestei femei este ușa intrării în Dumnezeu, care și El face același gest… Deci, gestul „nebun” al acestei femei este același gest al lui Dumnezeu.

Înaintea acestei scene avem iritarea, mâhnirea celor prezenți, adică a discipolilor…

vv. 4-5

4 Dar erau acolo unii care, indignați, ziceau unii către alții: „Pentru ce s-a făcut această risipă de mireasmă? 5Căci mireasma aceasta ar fi putut fi vândută cu trei sute de dinari și să se dea săracilor”. Și erau revoltați împotriva ei.

Să ne închipuim scena. Noi cum am reacționa văzând această scenă? Discipolii sunt mâhniți.

Cine nu înțelege această risipă, nu înțelege nimic din Evanghelie.

Căci să privim crucea… La ce folosește această risipă? De ce a murit pe cruce?

Nu era suficient să dea un decret „Toți sunt mântuiți”, semnat de Dumnezeu, semnat de Isus?

De ce această risipă?

Numai această risipă îmi revelează cine este Dumnezeu și cine sunt eu. Fără această risipă, nu există nimic. Există numai calcularea profitului, moartea, lepra…

Ca alternativă la decretul „Toți sunt mântuiți”… Căci noi mereu Îl vedem pe Isus ca pe un om bun, ca pe un Învățător bun și ne gândim că El putea să-și continue liniștit viața, până la etatea la care ar fi putut ajunge în acel timp, ar fi putut duce o viață bună, exemplară, ca un om drept… Totuși, consider că risipa ne indică gravitatea situației. Poate că Dumnezeu trebuia să vină în ajutorul nostru în mod radical… Însă risipa indică în special iubirea lui Dumnezeu, care are ca regulă – și e tipică iubirii – faptul de a nu avea o măsură, de a fi excesivă, abundentă

Dacă un om nu înțelege această risipă, nu intră în viață… Viața este în totalitate o risipă.

Ce interes (avantaj) stă în spatele lui a-și da viața; ce interes (profit) stă în spatele lui a iubi? Niciunul! Ci este scopul întregii vieți, nu-i urmărirea unui interes, profit. Dăruirea vieții din iubire este o pură risipă. Și această risipă frumoasă dă viața, în timp ce calcularea (socoteala) dă numai moarte…

Economia vieții este acest mir, această risipă… pe care o vom vedea și pe cruce: Dumnezeu care se dă pe Sine, fără măsură. Dacă nu, nu e Dumnezeu… Dacă și El ar socoti (calcula), ar însemna că ar fi ca noi… Iar noi nu suntem noi înșine, până când nu devenim ca această femeie, care pătrunde în economia risipei, a gratuității, a vieții.

Iar discipolii au socotit: „Căci putea să se vândă”. Ei sunt în economia cumpărării și a vânzării…

„Trei sute de dinari”: este salariul pe un an, dar, mai mult, este valoarea unei vieți în interiorul acestui vas…

„Și să se dea săracilor”… A spus Isus că e nevoie să ajutăm săracii, deci să-i ajutăm… Însă nu aceasta e problema, ci e mai profundă: ce economie urmezi?… Căci ei judecau astfel: acum ajungem la Ierusalim. Trei sute de dinari sunt trei sute de salarii pe o zi… sunt o sumă frumoasă. S-ar fi putut da la trei sute de săraci și așa ar fi atras de partea lor o armată… În acel moment, în care începe Împărăția lui Dumnezeu, este important să avem oameni care ne urmează, e important pentru sondaje, dar și pentru altceva: era îndeajuns să aibă un baston în mână și puteau lua puterea…

De fapt, apostolii calculau deja cum să ia în mâinile lor puterea și, cu cât mai mulți bani ar fi avut, cu atât era mai bine, căci fără bani, nimeni nu are putere… Așadar, dacă ea dorea să facă un lucru bun pentru Isus, putea să-I dea banii; astfel puteam să-i avem pe săraci de partea noastră.

Ei doreau să se folosească de săraci pentru avea un avantaj, un câștig…

Și s-au mâniat pe ea… Să ne închipuim scena: toți apostolii mâniați, fierbeau împotriva ei…

v. 6

6 Însă Isus a spus: „Lăsați-o! De ce o necăjiți? A făcut un gest frumos față de mine,

Isus răspunde: „Lăsați-o. De ce îi faceți supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine”. Și este singurul lucru bun pe care-l face un om, în întreaga Evanghelie. Numai într-un alt loc se spune despre Isus că a făcut un lucru bun, atunci când îi ajută pe surzi să audă și pe muți să vorbească… Și atât…

Este „lucrul bun” în absolut. Iar frumusețea este acea frumusețe în care Dumnezeu a creat lumea. Dumnezeu a creat lumea așa: în această risipă, în această iubire. Iar această femeie este cea dintâi care trăiește această iubire, este prima care-i ca Dumnezeu, care știe să iubească așa cum e iubită. Acesta este „lucrul frumos, bun”.

„Frumos” este mai mult decât „bun”, căci bun poate fi și plictisitor. Cei buni sunt ca un ac în cămașă, căci mereu Îl deranjează pe Dumnezeu… Când cel bun va fi frumos, atunci cu adevărat va fi un lucru frumos.

Un lucru frumos „în Mine”… Isus raportează Sieși lucrul bun, căci mirul este vărsat pe capul Său. Dar acest lucru Îl atinge în profunzime…

Altfel spus, Isus a înțeles această iubire absolută față de El, care-i aceeași iubire pe care El o are pentru noi…

Porunca „Ascultă Isdraele” este exact aceasta: iubește cu toată inima ta, pentru că Dumnezeu te iubește cu toată inima Lui. Pe cruce vom vedea felul în care Dumnezeu ne iubește. Și privind ce se întâmplă acolo și noi vom putea iubi la fel…

Această scenă ne oferă anticipația a ceea ce ni se va întâmpla, citind Evanghelia: ne vom reântorce să fim ca Dumnezeu, capabili să iubim așa…

vv. 7-8

7 căci pe săraci îi aveți totdeauna cu voi și oricând voiți puteți să le faceți bine; pe mine, însă, nu mă aveți întotdeauna. 8 Ea a făcut ce a putut: a uns de mai înainte trupul meu pentru înmormântare.

Pe săraci mereu îi avem cu noi, după cum și El va fi mereu cu noi… Și va fi mereu cu noi ca un sărac. Și de fiecare dată când ajutăm vreun sărac, Îl ajutăm pe El.

Însă acum, exact El este săracul care merge să-Și dea viața… Și față de El, această femeie, a făcut tot ce a putut…

Să fim atenți, căci săracilor nu însemnă că trebuie doar să le dăm pomană (câțiva bănuți)… Căci iubirea nu dă pomană nimănui… Voi nu dați soțului, soției, fiilor sau unei persoane dragi, pomană… Ci le dați cu totul altceva…

Așadar, se trece de la logica săracilor cărora le dăm pomană… la logica „noi Îl iubim pe Domnul cu toată inima, căci El ne iubește cu toată inima, deci îi iubim pe frați, pe săraci cu toată inima”…

Și cum ne comportăm cu săracii? Ce trebuie să facem pentru ei? Trebuie să facem pentru ei exact ceea ce facem pentru persoana pe care o iubim. Iar pentru persoana pe care o iubim facem tot ceea ce putem… Deci așa trebuie să ne comportăm și cu săracii!

Apoi Isus dă o interpretare precisă a gestului femeii la v. 8, spunând: „Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormântare”. Căci aceeași scenă se va repeta la sfârșitul Evangheliei, când femeile vor merge să ungă Trupul, dar nu-L află…

Cum interpretăm?

Această femeie îl unge mei devreme cu două zile, ceea ce ar însemna că este zadarnic că aceste femei s-au dus să-L ungă „după”… De ce? Pentru că „după ” va fi înviat! Înseamnă că acolo unde există această iubire, deja există anunțul, vestea învierii, că deja este învinsă logica morții… Această iubire deja este vestirea Învierii. Căci să mergi să-L ungi „după”, e inutil: nu-i mort, ci e Înviat…

După ce a fost uns, nu însemnă că Isus s-a spălat ca să îndepărteze acel mir, ci acel mir a rămas pe El, și l-a dus cu El până în moartea Sa, până în învierea Sa… și-L are și acum

Acest fapt însemnă că oriunde există acest mir, adică acest dar, moartea este biruită. Și Pavel le spune creștinilor: „Voi sunteți mirul bine mirositor al lui Cristos”, mirul vieții, pentru viață…

v. 9

9 Adevăr vă spun, oriunde va fi predicată evanghelia în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei și ceea ce a făcut ea”.

În acest loc, Isus „răsucește” Evanghelia. Luca spune că Evanghelia este amintirea a ceea ce Isus a făcut și a spus… Dar ce declară aici Isus? El ne spune că Evanghelia este „povestirea gestului pe care această femeie l-a făcut, în amintirea ei…”.

Însă Evanghelia este amintirea despre Isus și despre tot ceea ce El a făcut… Însă Isus spune că: „Evanghelia este amintirea ei și a tot ceea ce ea a făcut”… Cu alte cuvinte, Isus se identifică cu această femeie: această femeie este Evanghelia vie, trăită. Ceea ce ea face este cu adevărat „mirul (parfumul) lui Dumnezeu”, prezența lui Dumnezeu… Iar amintirea ei este Evanghelia, adică este vestea bună că, în sfârșit, omul poate iubi la fel ca Dumnezeu.

Înaintea discipolilor care se mânie pe această femeie, Isus o apără, până la a Se identifica cu ea: „Evanghelia pe care voi o veți vesti, va fi amintirea, pomenirea ei!”.

Cu acest verset se încheie relatarea despre femeie, și se reia firul povestirii din vv. 1-2.

vv. 10-11

10 Iuda Iscariot, unul dintre cei doisprezece, a venit la arhierei ca să-l dea pe mâna lor. 11 Când au auzit, s-au bucurat și i-au promis că-i vor da bani. Iar el căuta un moment potrivit ca să-l dea pe mâna lor.

Pentru a înțelege un pasaj biblic, în loc să facă multe analize, raționamente, Evanghelia aproprie (pune împreună) multe și diverse povestiri. În acest loc imediat se vorbește despre Iuda. Iar mesajul este următorul: dacă noi nu ne comportăm ca femeia, înseamnă că ne comportăm ca Iuda.

Cine nu înțelege economia darului și a iubirii, este în economia egoismului. Cine nu înțelege că trebuie să facă risipa celor trei sute de dinari, Îl vinde pe treizeci de arginți – prețul sclavului – pe Domnul său… Nu există cale de mijloc…

Această apropriere a celor două figuri ne ajută să vedem și mai clar însemnătatea gestului femeii și ne arată și cele două jocuri pe care le putem practica: sau jocul femeii, sau toate celelalte jocuri care, până la urmă, sunt un singur joc, indiferent dacă ne numim discipoli, prieteni, dușmani… Pentru că această femeie e singură cu Isus, iar de cealaltă parte sunt toți ceilalți… care practică același joc…

Cine este Iuda? Este „unul dintre cei doisprezece”… este o parte din noi…

Și „căta cum să-L dea, vândă”… Este vorba de o acțiune negativă a omului „a da”, similară cu cea de „a lua”. Și, în această acțiune a omului Dumnezeu lucrează, căci El, Fiul, Se dă. Când noi vrem să-L furăm, El Se dă.

Acum să ne concentrăm pe gestul central al acestei femei, în casa lui Simon leprosul, iar toate celelalte teme le vom explica ulterior…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan