Ps. 14 (13)

Psalmistul ne descoperă gândul nebunului, al omului care spune că „Dumnezeu nu există”… Din această negație derivă corupția pe pământ. Însă Domnul vine din cer, să vadă dacă există vreun om înțelept… Înțeleptul este omul care-L caută pe Domnul… și care recunoaște că-i căutat de Domnul, care „se apleacă” peste oameni. Peste oamenii care sunt uniți în vederea înfăptuirii răului: toți au rătăcit, toți s-au contaminat…

Totuși, psalmistul notează că Dumnezeu este cu descendența dreptului. Dar cine-i dreptul, dacă toți s-au rătăcit? Omul drept este cel sărac… căci Domnul este nădejdea lui… Psalmistul ne spune că dreptatea omului constă în a recunoaște propria mizerie, dar și faptul că, în această mizerie, speranța vine de la Domnul.

Principiul comuniunii este Domnul care mântuiește, nu comportamentul nostru bun, căci toți ne-am stricat… Dar mizeria noastră comună ne conduce să-L recunoaștem pe Domnul care vine pentru fiecare dintre noi…

Textul evanghelic ne prezintă prezicerile lepădării lui Petru… Lepădările sunt prezise, trece timpul, iar ele se adeveresc…

Este un mare mister, căci Isus niciodată nu prezice nimic, ci doar spune ceea ce există… însă în cazul asinului și al lui Petru, Isus prezice…

Cu acest text pătrundem în cel mai mare mister al creștinismului – care constă în ceea ce a înțeles Petru – adică misterul în care tot răul este comun tuturor; răul nu învinge binele; binele este o sminteală care-i face să cadă la pământ pe toți (inclusiv pe toți cei buni)… În Iuda am văzut răul din care trebuie să fim mântuiți, și a mântui din rău este destul de ușor, este precum medicul care se îngrijește de un bolnav care vrea să se vindece (îl îngrijește și atât…)… Însă a trata un om care spune: „Eu mă simt bine, nu am nicio boală”, deși se simte mai rău decât cel care este conștient că-i bolnav și care cere ajutor… este aproape imposibil… Altfel spus, adevăratul rău este cel al lui Petru, care este păcatul persoanei religioase, care spune: „Eu sunt bună, ceilalți nu sunt. Am și eu slăbiciunile mele, chiar greșesc uneori, dar nu sunt ca Iuda, eu nu sunt ca alții”…

Omul religios și păcătosul au aceeași imagine despre Dumnezeu, numai că religiosul are o imagine mult mai perversă… Căci păcătosul, cel puțin nu îndrăznește să-i condamne pe alții, însă dreptul îi condamnă…

Versetele ne prezintă substanța convertirii noastre, care niciodată nu-i realizată pe deplin și care constă în trecerea de la persoanele religioase, credincioase, care cred în Dumnezeul care-i just, care răsplătește binele și pedepsește răul, la cu totul altceva, la credința în Isus, care nu mai este o religie…

Se citește Mc. 14, 27-31

²⁷ Iar Isus le-a spus: „Voi toți vă veți scandaliza căci este scris: Voi bate păstorul și oile se vor risipi. ²⁸ Dar după ce voi fi înviat, voi merge înaintea voastră în Galileea”. ²⁹ Atunci Petru i-a zis: „Chiar dacă toți se vor scandaliza, eu nu”. ³⁰ Dar Isus i-a zis: „Adevăr îți spun că tu, astăzi, în această noapte, înainte de a fi cântat cocoșul de două ori, de trei ori mă vei renega”. ³¹ Iar el spunea și mai insistent: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, nu te voi renega”. Și toți ziceau la fel.

Contextul este Ultima cină… Anterior am explicat prevestirea despre Iuda, și apoi, Euharistia pe care Isus o celebrează cu Iuda, cu Petru, cu toți ceilalți. Iar în timpul Euharistiei se subliniază că acela este sângele alianței… Adică Dumnezeu se aliază exact cu aceste persoane…

vv. 27-28

²⁷ Iar Isus le-a spus: „Voi toți vă veți scandaliza căci este scris: Voi bate păstorul și oile se vor risipi. ²⁸ Dar după ce voi fi înviat, voi merge înaintea voastră în Galileea”.

„Toți vă veți sminti”… Însemnă că Isus îndreaptă atenția lor spre cruce, prevestește Patima, pe care deja o prezise discipolilor Săi… Așadar, pentru ai Săi crucea va deveni motiv de sminteală, o cădere… În capitolele 8, 9 și 10 am avut cele trei prevestiri ale Pătimirii… Reacția discipolilor față de aceste preziceri a fost că ei „nu înțelegeau această cale”…

Sminteala derivă din faptul că există ceva la care un om nu se așteaptă… La fel, ca în cazul în care un om se împiedică pe o stradă: el crede că strada este fără gropi, însă dă într-o groapă… Această „groapă” este crucea lui Isus: un Domn la care ei nu se așteptau…

Acest Domn îi smintește pe ai Săi, căci ei continuă să aștepte un Domn diferit… nu un Domn care peste puțin timp va muri… nu un Domn care Se predă…

Așadar, discipolii au dificultăți în a-L accepta pe acest Isus… Îl urmează, dar au alte idei în minte…

„Toți sunt smintiți”… Și Maria… Căci, încă de la început se spune că „Nu înțelegea aceste lucruri”, când Isus, în Evanghelia după Luca, a răspuns: „Nu trebuia să Mă ocup de lucrurile Tatălui Meu?”… Ea nu a înțeles… Sau, când merg să-L ia acasă, pentru că și-a pierdut mințile, pentru că nu se face așa, un Dumnezeu nu face așa… Un Dumnezeu care moare pe cruce, ca răufăcător și blestemat?

Toate religiile sunt smintite de acest mister…

Noi suntem obișnuiți să spunem că este așa… Dar să ne gândim mai bine: e absurd să moară Dumnezeu pentru noi… e o sminteală… Căci noi vrem un Dumnezeu diferit, unul atotputernic, cu bagheta magică, stăpân peste toți, iar noi vrem să fim ca El… Toți imităm acest Dumnezeu fals…

Toți avem păcatul original. Despre Maria se spune că a fost ferită de dinainte, căci altfel și ea l-ar fi avut… În sensul că imaginea falsă despre Dumnezeu este atât de înrădăcinată în noi, încât pentru noi Dumnezeu este un necunoscut, un absolut, dar care se va revela pe cruce…

Aceste versete doresc să ne ajute să intrăm în cunoașterea lui Dumnezeu… „După”. Căci acum începe botezul lui Petru…

Riscul este să proiectăm în Domnul închipuirile noastre despre El, la fel ca Petru și ca toți ceilalți… Cu alte cuvinte, în loc să-L primim pe Dumnezeul pe care Isus ni-L revelează, noi proiectăm în Isus un Dumnezeu inventat după chipul și asemănarea noastră… Dumnezeul pe care-L proiectăm este Dumnezeul puternic, care stăpânește, care e atotputernic… Am văzut la cap. 3 că fariseii cu irodianii doresc să-L ucidă, ai Săi spun că și-a ieșit din fire, cărturarii că-i îndrăcit… Acest Isus este refuzat, căci într-un anume fel ei sunt convinși că știu cum ar trebui să fie Domnul… Așadar, în loc să-L primim pe acest Domn, pretindem ca Domnul să se adapteze schemelor noastre mentale… Niciunul dintre noi, cu mintea proprie nu ar ajunge să se gândească la un astfel de Dumnezeu, pe care ni l-a descoperit Isus… Căci ceea ce face Isus este motiv de sminteală, de cădere…

Se spune motivul smintelii: „Voi lovi păstorul”. Păstorul e modelul. Regele-păstor, stăpânul turmei, al teritoriului, păstorul e modelul oilor… Noi toți suntem oi, căci urmăm păstorul…

Păstorul este omul după chipul lui Dumnezeu: puternic, reușit, care știe unde sunt locurile în care se poate mânca, bea, sărbători, unde sunt pășunile… Iar oile urmează păstorul…

Dar dacă păstorul este lovit (bătut), și devine Mielul care ia asupra Sa răul lumii, răul pe care-l facem noi, oile, din cauza că urmăm acel model de păstor…, vom crede că acest păstor este anti-Dumnezeu… Căci în cultura antică păstorul corespundea regelui, iar regele corespundea lui Dumnezeu… Dar dacă păstorul este Mielul care sfârșește pe cruce, luând asupra Sa răul nostru, noi vedem proiectat în El tot răul lumii, rău pe care nu-l vedem în noi, ci în El…

Și Apocalipsa ne oferă imaginea Mielului care va fi păstorul lor… Așadar, suntem chemați să urmăm nu omul puternic din punct de vedere uman, ci – în mod paradoxal – pe cel mai mic, adică oile sunt chemate să urmeze Mielul… Noi ne-am aștepta la un Dumnezeu foarte puternic – proiectând asupra Lui imaginea noastră despre putere – însă Dumnezeu ni se descoperă ca fiind Miel… Așa ni-L indică Botezătorul, în primul capitol din Evanghelia după Ioan: „Iată Mielul lui Dumnezeu”… Așa este Domnul…

Însă omul se întreabă: „La ce mă ajută un Dumnezeu slab? Eu aș vrea Unul puternic, care să-mi împlinească dorințele. La ce mă ajută un Dumnezeu sărac, umil, care slujește? Nu! Căci eu vreau să fiu bogat, să stăpânesc și să par că sunt important”. În schimb Isus este un Miel, dar mielul imediat este o pradă a lupilor…

Așa ni se prezintă Isus… Luând de la profetul Zaharia imaginea păstorului și a oilor, Isus ne vorbește despre o relație puternică între El și discipolii Săi, la fel ca alianța pe care Isus o încheie cu acei discipoli pe care-i are în jurul Său, dar și cu toți discipolii din toate timpurile și locurile… Totuși ni se spune că dacă este bătut păstorul, oile se risipesc… Prin urmare, posibilitatea ca oile să rămână în comuniune, nu stă în puterea oilor, ci Păstorul, Mielul le ține împreună, unite… Principiul care poate crea adevărată comuniune între oameni, nu depinde de calitatea persoanelor, „căci toți sunt stricați”, am citat din psalm… Totuși comuniunea nu-i imposibilă, deoarece crucea care creează această sminteală, va fi și posibilitatea de a reconstrui această comuniune, în mod definitiv…

Este adevărat că Isus, deja înainte de a muri, știe că toți Îl vor abandona… Și tocmai lor le-a promis că „După învierea Mea, voi merge înaintea voastră în Galileea”, adică „Urmați-Mă, căci Eu voi învia și voi fi în Galileea, ți vă chem pe voi, care v-ați lepădat de Mine, care M-ați abandonat… Vă chem deja de acum, de mai înainte (anticipat) să Mă întâlniți când voi fi înviat”… De fapt, Înviatul le va spune femeilor: „Ziceți discipolilor Mei și lui Petru că merg înaintea lor, în Galileea”… Și lui Petru, care spunea că el nu ar fi trădat… De fapt, Isus spune tuturor discipolilor, nu doar lui Iuda, că ei nu știu ce să facă cu un astfel de Mesia, toți crezând că un astfel de Mesia nu le folosește la nimic…

De ce adoptă Isus acest stil? Pentru că e Dumnezeu, nu un om, iar Dumnezeu este așa… Iar Isus ne va revela cine e Dumnezeu…

Să ascultăm reacția lui Petru…

Câteva lucruri despre Miel…

Mielul lui Dumnezeu este cel care ia asupra Sa răul lumii…

Faptul că Dumnezeu este Cel care ia asupra Sa tot răul (păcatul) lumii pentru noi, este un mister imposibil, pentru că după mintea noastră, Dumnezeu se simte bine și mereu s-a simțit bine… și cu bagheta magică ne ajută să ne simțim și noi bine… Însă noi experimentăm suferința, ura, războiul, moartea, separările, neliniștea, frica… Dar dacă voi aveți un fiu care are aceste stări, tot răul îl simțiți voi, mai mult decât îl simte el!

Noi L-am abandonat pe Dumnezeu care ne iubește, iar răul părăsirii lui Dumnezeu, îl simte în mod infinit… Dumnezeu, pe cruce, ne arată tot răul nostru, abisul întregii noastre mizerii, și tocmai în acest abis ne va arăta mila Sa față de noi, adică sfințenia Sa, diversitatea Sa… El este diferit pentru că știe să ia asupra Sa tot răul, și numai astfel ne răscumpără, pentru că noi avem răul, păcatul, deși ne prefacem că nu-l avem…

Și așa – pe cruce – noi ne cunoaștem pe noi înșine ca fiind iubiți infinit de Dumnezeu, și pe Dumnezeu, ca fiind iubire infinită, care poate lua asupra Sa orice mizerie… Și cu cât e mai mare mizeria noastră, cu atât este mai mare mila Sa, și cu atât este mai mare cunoașterea noastră despre adevăratul Dumnezeu…

Această milă se actualizează, nelăsând ultimul cuvânt părăsirii discipolilor, ci Isus le dă o întâlnire, o nouă reîntâlnire: „După ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea”, adică Mă voi reîntoarce să fiu Păstorul vostru, Mielul care vă conduce…

Și, Isus merge înaintea lor în Galileea: adică, acolo unde noi vom mergem, deja Isus este acolo înaintea noastră…

„Merge înaintea lor în Galileea”, adică întâlnirea va avea loc exact acolo unde acești oameni locuiau… Nu însemnă că după înviere, Isus îi duce în nu știu ce loc… Ci marea posibilitatea pe care ne-o dă este aceea de a trăi realitatea noastră anticipați de acest Isus, care devine Mielul, care ne conduce la izvoarele vieții… Adevăratul Păstor…

Cu ajutorul lui Petru vom intra încet, încet, în misterul acestui Dumnezeu „slab”, care-i singura posibilitate de mântuire a noastră… dar și a lui Dumnezeu.

v. 29

²⁹ Atunci Petru i-a zis: „Chiar dacă toți se vor scandaliza, eu nu”.

Ce vrea să spună Petru?

„Eu sunt bun”… „Acum Tu vei muri. Nu știu de ce… Tu ai dat faliment… Dar eu ți-am spus deja, că nu trebuia să faci așa… Dar Tu m-ai numit satană… Deci nu-Ți mai spus nimic. Dar să știi că eu sunt un om bun, și nu mă smintesc de nimic, din ceea ce faci. Eu știu că poți face multe pe dos… Dar Te vei descurca Tu cumva…”… În spate avem ceva și mai fin: „Să știi că eu, Petru, Îți rămân oricum credincios, deși Tu ești așa… Să știi că eu nu sunt ca alții. Ceilalți se vor scandaliza, dar eu, nu!”…

Ce se află în spatele acestei reacții…?

În acest loc, în Petru, iese la iveală figura omului drept, a pretinsului om drept, religios… Și vedem imediat că este așa, din faptul că Petru îi condamnă pe alții, se simte în competiție (rivalitate) cu alții, ca și cum ar spune: „Eu mă deosebesc de ceilalți…”. „Eu citesc în ei că se vor sminti… Dar nu văd în mine această posibilitate”… Petru își afirmă identitatea sa, diferită de a altora, înaintea lui Isus… Uneori suntem ispitiți să avem o identitate de grup, dar împotriva altora… Spre exemplu: în Mc. 9 discipolii s-au certat între ei, despre cine ar fi mai mare… Apoi Ioan îi spune lui Isus, că exista un om care făcea lucruri mari, dar ei l-au împiedicat, căci nu era „dintre ai noștri”… Mereu avem ispita de a arăta că suntem diferiți de alții… Ne este greu să recunoaștem starea (condiția) noastră comună, căci ne sperie… În schimb, profetul Ilie în 1Regi 19 când fuge, fiindu-i frică de amenințarea Izabelei și a lui Ahab, se așază sub un copac și spune: „Acum gata, Doamne, ia viața mea, căci nu sunt mai bun decât părinții mei”. Până în acel moment, Ilie credea că-i mai bun, dar când își dă seama că și el este la fel ca alții, îi cere Domnului să-i ia viața…

La fel și Iuda: el spune „Am greșit, deci plătesc!”…

Petru spune: „Eu nu voi greși, căci nu sunt ca voi…”. Eu nu voi greși, deci tu încrede-Te, Isuse, bazează-Te pe mine… Tu vei trece printr-o situație grea și nu vei fi de mare încredere… și mulți se vor sminti… însă eu sunt de încredere… Cu alte cuvinte, Petru este atât de sigur pe sine, încât Dumnezeul său este „eul său extrem de sigur”, la fel cum cred și persoanele religioase…

În Evanghelie aflăm prezentată figura fariseilor… Se vorbește despre discipoli și imediat vin fariseii, deși nu înțelegem cum ajung mereu acolo… Ei ajung acolo pentru că sunt în interiorul nostru, deci îi ducem peste tot cu noi…

Petru spune „Eu nu sunt ca alții”, la fel cum fariseul spune despre vameș: „Eu nu sunt ca el. Și îți mulțumesc că nu sunt ca el”…

„Scuză-mă. Eu, Petru, sunt primul papă. Nu sunt ca alții, păcătos”…

Dar vom vedea că Petru nu-i fără greșeală. E adevărat că spune „Eu, nu…” „Dar încă nu știe că se va lepăda…”.

Să fim atenț i, pentru că a ne deosebi de ceilalți, a ne considera superiori, este cel mai grav păcat, adică îi disprețuim pe alții și-L disprețuim pe Dumnezeu care i-a creat pe alții, disprețuim frații, deci nu avem iubire, milă, judecăm, condamnăm, adică suntem exact opusul lui Dumnezeu… Ne punem în locul lui Dumnezeu, dar ne comportăm exact invers față de cum se comportă Dumnezeu…Și exact acesta e păcatul persoanelor religioase… Fapt pentru care „Numele lui Dumnezeu e blestemat din vina noastră”, spune Pavel în Scrisoarea către romani, citându-l pe Isaia…

Totuși, Isus face alianță cu acești discipoli, care încă nu se cunosc pe ei înșiși, dar pe care Isus îi cunoaște… Petru admite că toți pot fi smintiți, dar el, nu…

În viața noastră, de multe ori avem reacția lui Petru. Spre exemplu, când vorbim cu alții, după ce îi ascultăm, spunem: „Însă eu… Nu sunt ca ceilalți”…

Această reacție, acest principiu ne separă de alții…

Este principiul diabolic al diviziunii, al singurătății, al iadului…

Pretinsa (aroganta) noastră dreptate ne separă de alții… Când ne vine în minte această mentalitate despre ceilalți, înseamnă că în noi ceva nu merge bine…

Omul drept îi judecă, condamnă, disprețuiește pe toți… Și, deci, omul drept Îl judecă și pe Dumnezeu care, de fapt, nu judecă pe nimeni… Altfel spus, omul drept se împotrivește în mod direct unui Dumnezeu milostiv și iubitor. Deci, adevăratul păcat este cel al dreptului, căci păcatul păcătosului este banal…

E mult mai grea convertirea lui Petru. Este aceeași convertire pe care a trebuit să o aibă și Pavel care „era fără cusur în respectarea legii”… Dar avea atât de mult” zel” față de Dumnezeu încât a dorit să ucidă toți creștinii…

Înțelegem ce rău se ascunde în spatele acestei atitudini a lui Petru? Este cel mai grav păcat… Păcatul lui Iuda era banal față de acesta…

Imaginea noastră despre Dumnezeu se revelează în relațiile noastre cu alții… Dacă excludem vreun om, însemnă că încă suntem departe de acest Domn…

Identitatea lui Petru (și a noastră): „Eu nu sunt ca alții…”, deci acest „nu”…

Însă alții sunt fiii lui Dumnezeu, deci și eu sunt ca alții!!!

Negarea solidarității este răul radical, este singurătatea…

Cine ești?

Eu sunt „Nu… Nu ca alții”…

Această atitudine denotă faptul că Petru își pune încrederea în el: în loc să-I mulțumească lui Isus care i-a spus aceste cuvinte – „Îți mulțumesc Isuse, că Tu cunoști cine sunt eu, și cu toate acestea, Tu ne spui că vei merge mai înainte de noi în Galileea” – el se distanțează de vorbele lui Isus, nu se regăsește (recunoaște) în vorbele lui Isus… În loc să-I mulțumească Aceluia care e Principiul, Izvorul comuniunii între noi, care e opusul diavolului, al separatorului…

Oare pricepem că binele este mai diabolic decât răul? Pentru că ne folosim de bine pentru a ne impune, a domina… Altfel spus, răul îl folosesc oamenii banali, pentru a domina, a se impune… Dar e teribil când ne folosim de bine, pentru a ne impune… De fapt, în numele lui Dumnezeu a fost ucis și Isus, cu intenții bune… Și tot răul se face cu intenții bune, cu scop bun…

Să cerem Domnului să ne scape de toți cei care se cred drepți…

V-ați dat seama cât de mult îi judecăm pe alții, atunci când ne simțim drepți? Suntem nemiloși! Însă când am comis vreo prostie, ne plecăm capetele și aproape că știm să fim buni… Începem să ne cunoaștem pe noi înșine și începem să cunoaștem câte ceva despre Dumnezeu, adică faptul că El este bun cu toți…

Iar mizeria – care pe noi ne sperie – este locul milei: „Unde sporește păcatul, sporește și mai mult harul”… Singura cunoaștere posibilă a lui Dumnezeu o avem în situația păcatului nostru, pentru că aici știm că suntem iubiți gratuit… Dacă nu mă recunosc păcătos, atunci cred că merit iubirea lui Dumnezeu… „Eu nu merit stima ta, căci a merita iubire se numește desfrânare”… Iubirea nu se plătește, căci ori este iubire gratuită, ori nu este iubire…

Înțelegem că păcatul dreptului – al omului care se deosebește de alții – este mai grav decât pare?… Și în Biserică avem aceste rele: auto-centrarea, excluderea altora.

Cine este omul? „Un păcătos spre care Domnul și-a îndreptat ochii Săi”…

Cine suntem?

Păcătoși! Dar nu acesta e ultimul cuvânt! Ci există un alt cuvânt care-i permite acestui păcătos să continue să trăiască și să recunoască în orice alt om pe fratele său… Căci acesta este adevăratul principiu care ne ține uniți… Și, astfel, posibilitatea de a trăi, de a conviețui, nu derivă dintr-o arogantă impecabilitate, dintr-o societate de perfecți, așa cum o vedem noi, ci derivă din a recunoaște pentru toți, existența milei pe care Domnul o folosește și față de mine… Celălalt om, oricare ar fi, este un om pe care Domnul îl iubește cu o iubire infinită așa cum mă iubește pe mine…

A trece prin păcat și milă, ne deschide milei față de frați… se schimbă modul nostru de a ne privi pe noi și de a privi întreaga lume…

În Evanghelia după Luca (7, 36 ș.u.,) avem povestea cu fariseul care-L invită pe Isus la prânz, și vine acea desfrânată care-I spală și sărută picioarele… Iar fariseul cugetă: „Eu știu ce fel de femeie este… căci eu o cunosc…”. După părerea fariseului, Isus nu-i profet… Atunci Isus îi răspunde „Simone!”… Nu din întâmplare fariseul se numea Simon… „Vreau să-ți spun ceva: un om avea doi datornici. Unul îi datora 500, iar celălalt 50 de dinari. A iertat datoria ambilor. Cine-l va iubi mai mult?”.

Simon răspunde: „Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult…”. Adică va iubi mai mult, cel căruia i s-a iertat mai mult… Deci, cel care a păcătuit mai mult, poate iubi mai mult… Așadar, păcatul este locul unei mai mari iubiri… Însă aroganța fariseului că este fără păcat, îl face să o condamne pe desfrânată dar și pe Domnul care o primește…

Să înțelegem că păcatul este un rău, dar devine locul unei iubiri mai mari… Nu însemnă că trebuie să ne forțăm să păcătuim, căci deja facem multe păcate… Ci să fim deja conștienți de păcatele pe care le facem… Și când ne recunoaștem păcatele, nu ne învinuim, ci păcatul nostru devine un motiv pentru o și mai mare iubire… Pentru că iubirea niciodată nu-i meritată… Dacă e meritată, nu știu ce să mă fac cu ea… căci nu-i gratuită, deci trebuie să o plătesc…

Iubirea este un dar, nu-l pot nici cuceri și nici merita… Pot numai să-l primesc, și este un dar pe care Celălalt mi-l face… Iar dacă altul mă iubește dintr-un oarecare interes, însemnă că nu mă iubește…

Să înțelegem că orice rău (păcat) este răscumpărat prin milă. Și nu mai există nicio mizerie înaintea lui Dumnezeu… Numai după ce a înțeles acest adevăr, Pavel poate să spună: „Căci Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare [fie greci, fie iudei], pentru ca pe toți să-i miluiască” (Rm. 11, 32). „O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu!… Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Rm. 11, 33-34)… Pavel rămâne uimit de această mare înțelepciune, care reușește să recupereze fiecare mizerie (abis), iar abisul mizeriei noastre nu-i nimic altceva decât asemănarea noastră cu Dumnezeu: avem dorințe infinite… E adevărat că putem face rele mari – am cunoscut abisurile răului – însă toate sunt răscumpărate de Miel…

În Isaia 55, 7-9 stă scris că suntem chemați să ne întoarcem la Domnul „Cel mult iertător. Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre. Și cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre”… Gândurile (cugetele) Domnului se exprimă în această iertare mare… Acesta este Domnul. Și este important ca iertarea să devină o experiență personală, nu să rămână doar un adevăr vestit de Isaia… Pentru noi va deveni posibilitatea de a ne relua viața… Isaia nu subliniază distanța noastră față de Dumnezeu, ci mila Sa infinită față de noi. Și spune că gândurile și căile noastre sunt diferite de cele ale Domnului… dar sunt chemate să se purifice în experiența milei primite de la El…

Răul recunoscut în noi, devine locul iubirii infinite a Domnului față de noi: locul cunoașterii lui Dumnezeu, ca fiind iubire infinită, și locul cunoașterii noastre, ca fiind iubiți în mod infinit… Răul este locul adevărat în care cunoaștem atât identitatea lui Dumnezeu cât și a noastră… Așadar, nici răul să nu ne mai sperie! Căci fiecare mizerie este răscumpărată de mila lui Dumnezeu… Apoi, și noi suntem chemați să devenim milostivi, ca El. „Ca Tatăl”, spune Luca…

Când evanghelistul Luca spune: „Deveniți milostivi ca Tatăl vostru, care e milostiv”, se referă la centrul legii întregului VT, care subliniază: „Fiți sfinți, pentru că Dumnezeu e sfânt”… Sfânt însemnă că nu are nimic în comun cu nimeni, pentru că El este diferit, separat…

Însă Luca spune exact opusul despre sfințenia lui Dumnezeu: „De ce Dumnezeu e sfânt, diferit?”… Pentru că este amestecat în fiecare mizerie… Aceasta este alteritatea Sa, faptul că El este altul, diferit de noi. Dumnezeu nu se sperie de nimic.

v. 30

³⁰ Dar Isus i-a zis: „Adevăr îți spun că tu, astăzi, în această noapte, înainte de a fi cântat cocoșul de două ori, de trei ori mă vei renega”.

Aceasta e adevărata infailibilitate: toate aceste cuvinte se vor realiza…

Înaintea cuvintelor rostite de Petru – să fim atenți, noi nu trebuie să fim farisei, adică să-l judecăm pe Petru, căci Petru ne reprezintă pe toți – Isus îi arată lui, cine este el, Petru… Altfel spus, Petru încă nu se cunoaște pe sine…

După ce Petru a subliniat diferența sa față de alții, Isus îi răspunde „În această noapte”, adică peste puțin… (Ni se întâmplă să-i judecăm pe alții, și peste câteva minute să ne dăm seama că facem aceeași greșeală și noi?)…

Eu sunt diferit… eu voi face altfel… Dar o simplă portăriță îl face să se lepede de Isus, să cadă întreaga vitejie pe care Petru și-a construit-o… Prezumția (aroganța) lui Petru durează doar câteva ore, câteva minute…

Atenție! Prezumția (pretenția) inocenței, a nevinovăției este cel mai grav păcat… Numai Mielul lui Dumnezeu este inocent. pentru că a luat asupra Sa tot răul lumii… Fiecare dintre noi poate spune: „Tot răul care mi se întâmplă îl merit, și poate merit chiar mai mult…”. Însă această afirmație nu trebuie să ne intereseze prea mult, pentru că există ceva mai mare, mai important decât răul, adică există binele și iertarea pe care Dumnezeu ni le acordă…

Însă a nu ne cunoaște greșeala și răul, ci a ne considera inocenți, indică imoralitatea absolută și minciuna absolută; însemnă că un astfel de om nu se cunoaște pe sine, în mod absolut…

Care-i marea înțelepciune? Cine-și cunoaște propriul păcat, devine înțelept! Nu are sentimente de vină! Ci devine înțelept: adică îți cunoaște propriul adevăr, cunoaște adevărul altora, cunoaște că există un adevăr superior, care constă în faptul că păcatului îi corespunde iertarea, adică o iubire mai mare… Nu-i sentimentul de vină… Sentimentul de vină îl avem când ne autoraportăm doar la eul nostru…

Isus îi spune lui Petru că ceea ce-l salvează nu este iubirea pe care Petru o are pentru Domnul, ci-i exact opusul… Realitatea pe care Petru poate construi este iubirea Domnului față de el… Aceasta e adevărata convertire și aceasta a avut-o și Pavel… adică este vorba despre trecerea de la religie la credința în Isus…

Pavel, care era perfect în respectarea legii, mai bun ca toți, și le știa pe toate… spune că „toate acestea sunt gunoi înaintea cunoașterii Domnului Isus, care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”… Aceasta e trecerea de la lege la Evanghelie…

De obicei persoanele bune, religioase, pioase sunt în sfera legii și vor să impună legea și altora…

Apoi Isus îi spune: „De trei ori te vei lepăda de Mine”, ca și cum i-ar spune că nu-i suficient o singură dată… Totuși, prin aceste cuvinte, Isus îi face un serviciu lui Petru, altfel spus, este un lucru bun că a fost prevăzută și prezisă lepădarea repetată a lui Petru… Isus nu greșește în evaluarea oamenilor și tocmai pe acest Petru – care peste puțin se va lepăda de El – îl iubește… Într-un anume fel, în acest loc, Isus oferă iertarea Sa de mai înainte (anticipat). Și acest adevăr și-l va aminti Petru…

Cu alte cuvinte, din ce cauză va putea vesti Petru credința? Pentru că el a fost necredincios! Și totuși, Domnul i-a rămas fidel lui, care a fost necredincios… Și ce este credința? Nu însemnă că noi suntem credincioși, ci că Dumnezeu ne este credincios!

Când se spune că „Dreptul prin credință va trăi, va fi viu…”…

„Sunt drept! Ce credință mare am…!!!”

„Dreptul prin credință va trăi” se înțelege că va trăi prin fidelitatea lui Dumnezeu față de el… Dreptul a înțeles că Dumnezeu îi este fidel, credincios! De ce? Chiar dacă eu Îl reneg, El nu se poate lepăda de Sine, căci El este iubire gratuită, fidelitate, mă iubește, deci nu mă părăsește…

Așadar, a trăi prin credință însemnă nu faptul că avem o mare credință, ci că Dumnezeu are o încredere infinită în noi, ne iubește și Se dă nouă așa cum suntem, și ne rămâne mereu credincios… Prin urmare, „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Cristos?” (Rm. 8, 35), dar și Osea (11, 8-9), înaintea poporului care este încăpățânat în a se converti „Cum te voi părăsi, Israele! Cum te voi trece cu vederea ca odinioară pe Adam și te voi face ca Țeboimul! Inima se zvârcolește în Mine, mila Mă cuprinde! Nu voi dezlănțui iuțimea mâniei Mele, și nu voi prăpădi din nou Efraimul; căci Eu sunt Dumnezeul atotputernic și nu om: Eu sunt Sfântul în mijlocul tău și nu voi veni să te prăpădesc”… Tocmai pentru că Domnul este fidel față de Sine, nu ne părăsește. El nu poate să nu fie fidel față de Sine… În acest loc Domnul vorbește despre poporul Său ,ca despre fiul Său… Dar acest adevăr este valabil pentru fiecare părinte trupesc, pentru care fiul său este oricum fiul său… Așadar, ori noi avem o imagine a unui Dumnezeu-stăpân, sau Îl primim pe acest Dumnezeu care e Tată… Și care Se dă pe sine, Se „pierde” pe Sine, numai ca fiul să se regăsească… Isus îi spune aceste adevăruri lui Petru. Iar aici ne aflăm în centrul Evangheliei. Aceasta e experiența decisivă de viață a lui Petru și a fiecărui om… Căci aici vedem până la ce punct suntem iubiți…

Faptul că Isus îi prezice lui Pereu că se va lepăda de El, este semnul iubirii maxime, căci nu este ca și cum Isus i-ar spune: „Nu te-am ales pentru că credem că ești bun, ești un prieten credincios… Dar apoi ai greșit din întâmplare… Știi, tuturor li se poate întâmpla, deci Eu te accept în ciuda greșelii tale… Nu!” Ci Isus îi spune: „Eu știu că tu greșești, că te vei lepăda de Mine, deci nu te-am ales pentru că te credeam mai bun, ci pentru că ești așa cum ești… La fel ca alții. Sau chiar mai rău… Deci te iubesc și mai mult!”…

Când avem chemarea lui Petru în Lc. 5., Petru îi răspunde lui Isus: „Du-te de la mine, că sunt un păcătos”… Dar stând câtva timp cu Isus, probabil a uitat de acest adevăr… Și a început să judece diferit: „Nu sunt chiar atât de rău…”… Prin urmare, în acest loc Isus îi spune lui Petru, ceea ce el a spus la începutul chemării sale, deși acum Petru nu-și mai amintește că este un păcătos…

Iar când a spus „Du-te de la mine”, să nu uităm că erau în barcă, în largul mării. Oare dorea să-L arunce pe Isus în apă? Adică mă descurc și fără Tine… Eu te protejez…

Și acest adevăr se referă și în dinamica dintre noi: Dacă vre-un altul îmi face o observație, îndată ce am ocazia, mă răzbun… Ne este greu să acceptăm adevărul de la alții…

Dacă Petru nu s-ar fi lepădat, nu s-ar fi mântuit, ci ar fi rămas omul religios perfect, care nu ar fi dorit să intre în paradis, la fel ca unii oameni sau ca unele mișcări ecleziale… De ce? „Numai noi, care suntem buni, putem intra. Ceilalți, nu!”. Ar fi fost necesar să se facă un Rai separat pentru Petru, dar Raiul pentru unul singur se numește Iad, loc caracterizat de singurătatea absolută…

v. 31

³¹ Iar el spunea și mai insistent: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, nu te voi renega”. Și toți ziceau la fel.

Petru intervine din nou, ca și cum ar dori să aibă el ultimul cuvânt… Și spune că este dispus chiar să și moară cu Isus… Această afirmație este răsturnarea Evangheliei, căci Evanghelia este vestea lui Dumnezeu care ne iubește până la a Se dărui pe Sine pentru noi… Și aceasta este diferența abisală a creștinismului față de oricare altă religie… Singurul lucru, pe care Domnul îl cere, este să-L primim…

Să nu uităm că apogeul oricărei religii este să știm să ne dăm viața pentru Dumnezeu. Însă, nu! Acest apogeu este satanic! Căci Evanghelia însemnă că „Dumnezeu este Cel care-Și dă viața pentru noi”, apoi noi vom răspunde iubirii Sale cu iubire… Dar acesta este cu totul alt lucru… Însemnă că știm să iubim pentru că suntem iubiți… Deci nu-i o obligație (o datorie), nu însemnă că eu trebuie să-I jertfesc Lui viața mea, căci Dumnezeu nu-i un vampir… Ci eu sunt un vampir care sug viața altora și chiar și pe cea a lui Dumnezeu… Însă Domnul îmi răspunde: „Acum oprește-te, căci ești iubit. Deci iubește-te și tu”…

Petru mai repetă: „Și de-ar fi să mor cu Tine, nu Te voi tăgădui”. Înaintea acestei declarații, de aparentă fidelitate față de Isus, iese la iveală strânsa legătură a lui Petru cu sine însuși… Petru a devenit idolul său…

„Și tot așa ziceau toți”. Cei care se certau cu privire la cine era mai mare, acum sunt uniți în a spune la fel ca Petru. Toți sunt buni… Și toți cred: „Ceilalți se vor sminti, dar eu, nu”.

După ce de abia L-au întrebat pe Isus „Oare sunt eu?”…

Acum ne aflăm la v. 31, dar la v. 50 „Toți L-au abandonat și au fugit”… Epilogul este acesta. Așadar, această demontare a îngâmfării, a pretenției religioase este lucrul cel mai greu… Fariseul din noi moare după 15 minute după ce am murit, dacă suntem cât de cât buni… Dar și păcătoșii au prezumțiile, îngâmfările lor, spre exemplu, cea de a fi inocenți…

E fundamentală prezicerea lepădării lui Petru, pentru a înțelege misterul vieții noastre și pentru a-L înțelege corect pe Dumnezeu. Și răul pe care-l facem lumii, îl săvârșim, nu pentru că suntem răi, ci pentru că avem în centru eul nostru și creăm din el Dumnezeul nostru. Atunci suntem în conflict unii cu alții și ne ucidem. Deși spunem: „Eu, nu!”

Iar la urmă, Dumnezeu care ne iubește pe toți ca fii, pătimește moartea pe cruce pentru toți. Și va fi Păstorul bătut, dar care merge înaintea lor în Galileea, în viața de zi cu zi, pentru a-i reuni pe toți ca frați… Și aceasta este alianța pe care Isus o încheie cu aceste persoane.

Oare noi ne identificăm cu Petru?