Marcu 2,1-12

Se citește: Lc. 1,46ș.u

În această seară vom sublinia „lucrurile mari” pe care Domnul le-a înfăptuit de-a lungul istoriei, dar și-n zilele noastre.

Am descris deja prima zi a lui Isus, adică programul Său, ceea ce El face. Și în urmă cu două cateheze am expus în sinteză că tot ceea ce Isus face, constă în a ne vindeca de lepră, pentru a ne da viața nouă. În această cateheză vom vedea modul în care Isus înfăptuiește această vindecare și în ce constă viața nouă pe care Dumnezeu ne-o aduce.

Textul biblic pe care-l vom trata este o minune, dar și o polemică. În această seară se deschide o serie de cinci polemici, cu care Isus începe activitatea Sa, pe care o va încheia cu altele cinci. Isus iubește mult pacea: cine iubește pacea… trebuie să îndure războiul altora.

Primele cinci polemici sunt împotriva legii, a legii religioase, iar ultimele cinci sunt împotriva puterii religioase și politice. Și El va sfârși pe cruce, loc în care ne arată care este noua lege și care este puterea pe care Dumnezeu o are.

Se citește Mc. 2,1-12

1 Când a intrat din nou în Cafarnaum, după câteva zile, s-a auzit că el este în casă. 2 Mulţi s-au adunat, aşa încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar el le vestea cuvântul. 3 Au venit la el aducând un paralizat purtat de patru [bărbaţi]. 4 Şi, neputând să-l aducă până la el din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era el şi, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul. 5 Văzând credinţa lor, Isus i-a spus celui paralizat: „Fiule, îţi sunt iertate păcatele!” 6 Stăteau acolo unii cărturari care se întrebau în inimile lor: 7 „De ce vorbeşte acesta astfel? E o blasfemie! Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?” 8 Îndată ce a cunoscut Isus în duhul său că ei se întreabă astfel în sine, le-a spus: „De ce gândiţi astfel în inimile voastre? 9 Ce este mai uşor: a spune celui paralizat «Păcatele îţi sunt iertate!», sau a spune «Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!»? 10 Însă, ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ – i-a spus celui paralizat – 11 îţi spun: ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!” 12 El s-a ridicat şi îndată, luându-şi targa, a ieşit în văzul tuturor aşa încât toţi erau uluiţi şi-l preamăreau pe Dumnezeu, spunând: „Niciodată nu am văzut aşa ceva”.

Textul vorbește despre un slăbănog. Slăbănogul întruchipează omul care nu poate umbla. Deoarece, prin natura sa, omul este un călător (cineva care călătorește, caută un sens), iar viața sa are un sens, un scop, slăbănogul este omul care nu poate realiza nici un sens, nici un scop în viață. Paralizatul este omul lipsit de sens, fiind blocat: blocat de fricile sale și de multe alte lucruri.

În acest text Isus este acuzat de blestem. Să ținem minte acest fapt, deoarece acest blestem este centrul Evangheliei. Ceea ce Isus face este un blestem pentru toate religiile, pentru că toate religiile propun „o lege”. Și legea, dacă este adevărată, condamnă (acuză) pe cei care fac nedreptatea și-i premiază pe cei buni. Isus însă are o altă lege: iertarea, dar pentru cărturari aceasta este un blestem. Ce fel de lege este aceasta? Dacă Dumnezeu însuși nu respectă legea și iartă, atunci cum putem trăi?

Al treilea aspect. Aceasta este singura minune căreia i se explică sensul: Isus ne spune de ce face această minune: „Pentru ca voi să știți că Fiul omului are puterea de a ierta păcatele”. Sensul tuturor minunilor pe care Isus le face constă în a-l elibera pe om de fricile sale, de păcatele sale, de paraliziile sale, astfel încât omul să poată trăi. Este sensul tuturor minunilor. În acest text este afirmat explicit acest lucru.

vv. 1-2

1 Când a intrat din nou în Cafarnaum, după câteva zile, s-a auzit că el este în casă. 2 Mulţi s-au adunat, aşa încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar el le vestea cuvântul.

Isus intră în casă. Casa este locul familiei, al intimității și va deveni simbolul Bisericii, unde se stă împreună. Și în centrul acestei case se află Isus care explică Cuvântul.

În Evanghelie se spune mereu că Isus învață (de 50 de ori în Evanghelia după Marcu) și niciodată nu ni se spune ce anume învață. Numai două învățături sunt clare: adică parabolele care sunt obscure și discursul apocaliptic eshatologic care este întunecat, neclar, voalat prin excelență.

Ce învață Isus? Evanghelistul nu ne spune, deoarece învățătura Sa este ceea ce El face. Spre exemplu, ce ne învață în acest text? Ne învață cum este omul pe care Dumnezeu îl dorește, adică omul liber și nu subjugat (legat).

Pericopa descrie o întreagă mulțime adunată în jurul lui Isus, încât nu mai era loc nici înaintea ușii. În Evanghelie mulțimea este ceva ambiguu (instabil). Mulțimea îi împiedică pe cei care au nevoie să meargă la Isus. Ce este mulțimea? Depinde… Este locul anonimatului, un spațiu în care fiecare se gândește numai la sine și oamenii se calcă unii pe alții în picioare. Trebuie să ieșim din mulțime pentru a intra în legătură cu El. Atunci devii persoană și alcătuiești poporul. Există o diferență între mulțime și popor.

Poporul este alcătuit din persoanele care trăiesc prin legături libere între ele. Mulțimea este alcătuită din indivizi anonimi, puși împreună și lipsiți de solidaritate: vecinul este acela care te calcă în picioare, nu este aproapele tău. Evanghelia este cea care face trecerea de la individ la persoană, de la mulțime la popor.

„S-au strâns mulți”. Se subliniază că acolo se află multă lume, adunată să asculte Cuvântul. Cuvântul are această putere de a atrage persoanele care doresc să afle adevărul. Vom încerca să aflăm care este Cuvântul pe care Isus îl vestește. În acest text este Cuvântul eliberării; dar apoi se face referire la prețul pe care Isus îl va plăti pentru noi, pentru a ne elibera: sacrificiul vieții Sale pe cruce.

v. 3

3 Au venit la el aducând un paralizat purtat de patru [bărbaţi].

„Îi aduc un slăbănog”. Slăbănogul reprezintă omul falit, deoarece omul, prin natura sa, este cineva care umblă, devine. Omul, în mod diferit de toate lucrurile, nu este ceea ce este (nu e ceva static), ci este „ceea ce devine”. O piatră este o piatră și așa va rămâne, la fel și animalul va rămâne veșnic animal (eventual, omul poate să-l dreseze puțin). În schimb, omul, atunci când Dumnezeu l-a creat, nu l-a făcut de nici-o natură (specie) pământească. În Biblie nu ni se spune cărei specii îi aparține omul. Despre fiecare animal se spune că este creat după specia sa, dar omul nu este creat după vreo specie. Ceea ce devine, depinde de el ca om: poate deveni o plantă (să trăiască numai o viață vegetală), poate deveni animal (să trăiască numai viața instinctivă), poate deveni om (dacă-și folosește rațiunea) și poate deveni fiu al lui Dumnezeu, sau chiar Dumnezeu: omul devine ceea ce dorește și ceea ce iubește. Omul este dorință. Și dorința are un obiectiv și călătorește către acel obiectiv.

Slăbănogul este cel care nu poate umbla, cel care este blocat. Și ne reprezintă pe noi toți, care suntem făcuți pentru a umbla, avem un scop care dă sens întregii noastre existențe, dar în schimb suntem blocați.

Fiecare să cugete la infinitele blocaje pe care le are la toate nivelurile: în relațiile cu alții, cu sine, cu existența, cu Dumnezeu. Omul este relațiile sale, deci fiecare blocaj al său este o moarte. Paralizia în sine este moarte. Viața este mișcare, un drum către/spre un sens. Acest slăbănog reprezintă moartea interioară a unei vieți fără sens, blocată, închisă, pe care toți o experimentăm și care știm că este greșită. Dacă am fi mulțumiți că suntem așa, atunci ar putea fi bine. „Sunt orb și sunt mulțumit așa”. Nu! Eu vreau să văd. Sunt surd și sunt mulțumit… Nu! Eu vreau să aud. Sunt paralizat și sunt fericit… Nu! Aș vrea să pot umbla. Sunt egoist și sunt mulțumit… Nu! Aș vrea să iubesc și să fiu iubit.

Deci această paralizie este semnul extern, vizibil al acelei paralizii interioare pe care toți o experimentăm: poate că un slăbănog la nivel fizic, călătorește mai bine decât noi în căile Domnului.

Cu cât înaintez în viață îmi dau seama că am multe blocaje. Poate că este un semn de eliberare, dar devin tot mai conștient de blocajele mele…

Slăbănogul este blocat, deci nu poate ajunge la Isus, însă există oameni care se interesează de el. Este hotărâtor și important faptul că există lume care se interesează de situația persoanelor bolnave. Îl conduc la Isus pe acest paralizat. Și vom vedea că există și alte persoane care conduc la Isus pe cei care au nevoie.

Orice deblocaj de al nostru începe pentru faptul că cineva se deblochează față de noi.

Și este purtat de „patru”. Este numărul celor patru puncte cardinale, al celor patru elemente de jos, sus, de aici și de dincolo. Este un simbol cosmic. Înseamnă că totul conduce la adevărul tău de om și la Isus: istoria, natura, elementele, lumea. Pentru că Dumnezeu le ține în mână, totul te conduce la El.

v. 4

4 Şi, neputând să-l aducă până la el din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era el şi, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul.

Episodul este povestit deoarece conține valori simbolice. Una dintre valori este următoarea: casa reprezintă Biserica. Biserica este alcătuită din credincioși. Întotdeauna credincioșii sunt „persoanele bune”. Și ceilalți trebuie să stea afară. Și nimeni nu poate să ajungă la Cristos pentru că are înaintea sa mulțimile care împiedică accesul lor la Cristos. Atunci, ce face? Coboară prin acoperiș, adică din înălțimi, de la Dumnezeu.

Vă amintiți că Petru nu a vrut să meargă în casa centurionului păgân. Atunci, din înălțimi, i se coboară înaintea lui cearceaful în care se aflau toate viețuitoarele pe care el le considera spurcate. La fel, Dumnezeu din înălțime – inițiativa fiind a Lui – coboară în mijloc, în inima bisericii. Și Biserica acceptă să-L primească pentru că este alcătuită din păcătoși, din lume paralizată, care a început să umble; nu este alcătuită din drepți. Însă ispita de a crea un zid – noi cei buni stăm înăuntru iar toți ceilalți trebuie să stea afară – întotdeauna este mare. Și atunci acest paralitic este coborât.

Carlo Caretto afirmă că un om ar vrea să-L afle pe Dumnezeu… și-n parohie-l află pe preot, în eparhie pe episcop și la Roma îl află în centru pe papa (dar la un moment dat omul ar dori să-L întâlnească și pe Isus)… Experiența de credință este dată de întâlnirea cu Isus, chiar dacă este intermediată de slujitorii Bisericii.

Este interesant că Isus e în mijloc, deci nu-i în afara Bisericii, ci-i înăuntru, în mijlocul acestei mulțimi… Și, mai repede sau mai târziu, se desface acoperișul. Iar experiența trebuie făcută de fiecare personal și direct, față-n față cu Dumnezeu.

v. 5

5 Văzând credinţa lor, Isus i-a spus celui paralizat: „Fiule, îţi sunt iertate păcatele!”

Gândiți-vă că mergeți să cumpărați pâine – pentru că vă este foame – iar vânzătorul vă spune: „Omule, păcatele tale îți sunt iertate!”.

„Nu mă interesează! Mie îmi este foame, eu vreau pâine!”.

Ce sens au cuvintele lui Isus? Slăbănogul s-a prezentat înaintea lui Isus pentru a umbla. Și Isus îi dă altceva. Acest fapt se verifică destul de des, atunci când ne apropiem de Evanghelie, de Domnul: noi mergem să-I cerem un lucru, El ne dă un altul… mai interesant, ceva care elimină tot ceea ce a cauzat răul nostru. Isus îl numește „fiu” – deci e fiu – și-i zice: „Îți sunt iertate păcatele”.

A ierta înseamnă „a îndepărta”: înainte aveai aceste lucruri care te legau, te paralizau. Care sunt aceste lucruri? „Păcatele tale”!

Păcat în limba ebraică înseamnă faliment. A păcătui înseamnă a greși ținta, scopul. Tu ai realizat multe falimente în viață, care te înconjoară, te apasă, te paralizează. Toți te conving că ai aceste falimente și legea îți arată că ai greșit, adică te leagă și mai mult și te pedepsește. Toate sentimentele tale de vină, toate nedreptățile pe care le-ai făcut și pe care alții ți le-au întors înapoi „te leagă”… Tot ceea ce te leagă este iertat!

În zilele noastre realitatea păcatului este puțin cunoscută. În compensație avem mult mai multe sentimente de vină. Sentimentul de vină ne semnalează că există în viața noastră o neplăcere, o nemulțumire, ceva care nu funcționează cum trebuie, căci dacă nu ar exista, ne-am simți curați. Deci și sentimentul de vină are o valoare pozitivă. Dar trebuie să vedem ce fel de sentiment de vină este…

Dacă este vorba de un sentiment de vină pentru că nu ești atât de bun (inteligent) precum ai vrea să fii – pentru că nu ai vocea Mariei Callas pentru a cânta, pentru că nu ai talentul lui Leonardo – ai două opțiuni: ori mergi la spitalul „șase” pentru a te trata, ori te împaci cu gândul că ești așa cum ești (că ai calitățile pe care le ai). Și depășește aceste sentimente de vină! Aceste sentimente de vină nu sunt constructive și nu conduc la adevăr.

Apoi, pot avea sentimente de vină pentru că am făcut ceva rău sau pentru că alții mi-au făcut rău, iar eu țin acest rău în mine… Este „răul real” pe care l-am făcut sau primit și niciunul nu mă poate elibera de el, nu mă poate vindeca. Acest rău îmi neagă posibilitatea de a face binele: „Aș fi putut face lucruri frumoase, căci am fost creat pentru a face binele și nu pentru a simți toate aceste blocaje, condiționări, limitări”. E adevărat că multe blocaje mi le-au cauzat alții, dar eu le-am sporit… Acestea mă blochează și nu mai pot să mă mișc.

Dacă mă apropii de religie – care propune atâtea lucruri frumoase – aceasta mă ajută să văd și mai mult câte greșeli am făcut, câte păcate am, deci mă blochez și mai mult.

Ce cale de ieșire există?

Mă voi strădui să fiu bun? Imediat voi nota că singur nu reușesc, deci rămân tot în starea de blocaj.

Ce trebuie să fac? Oare trebuie să intru într-o sectă orientală și să fac exerciții care – cel puțin – mă vor ține trupește în formă…

Da, poți să le faci, însă îți vei da seama că rămâi la fel ca înainte: egoist, închis în tine și nu te-ai vindecat, nu iubești.

Sentimentul de vină este problema serioasă a omului. Este vorba de răul făcut sau primit, care apoi ne leagă bine și nu avem cale de scăpare.

Puterea lui Dumnezeu este aceea de a ierta, adică de a îndepărta păcatul. Adică omul este nou atunci când știe că răul – oricare ar fi (făcut sau primit) – nu condiționează viața sa. Iertarea este capabilă să biruie răul!

Isus a venit, nu să aducă o lege și mai perfectă care să-ți arate și mai mult răul pe care îl ai în tine, ci a venit să aducă o iubire și o iertare mai mari decât orice lege, decât orice rău, decât orice păcat. Mai mult, cu cât este mai mare răul pe care-l ai (nu ești exclus de Dumnezeu), cu atât este mai mare apropierea lui Dumnezeu de tine. La fel ca un părinte care, atunci când are un fiu care nu se simte bine, îi vrea și mai mult binele, nu-l alungă. Astfel păcatul – răul – nostru este apropierea cea mai profundă a lui Dumnezeu. Aceasta este substanța Evangheliei, a veștii bune că omul poate să fie eliberat de rău, indiferent care ar fi acesta.

Dacă răul este asemenea unei gropi și harul Domnului este ploaia, cu cât mai mare este groapa, cu atâta mai multă apă va conține. Cu cât este mai mare mizeria, cu atât mai mare este mila. Pavel scrie în „Romani” că unde se înmulțește păcatul, sporește și mai mult harul, iertarea. Aceasta este logica lui Dumnezeu. Poate că noi spunem doar cu buzele că credem acest adevăr, dar… Dacă totuși reușim să înțelegem acest adevăr, se va schimba modul nostru de a-L privi pe Dumnezeu, pe noi și pe alții.

vv. 6-7

6 Stăteau acolo unii cărturari care se întrebau în inimile lor: 7 „De ce vorbeşte acesta astfel? E o blasfemie! Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?”

Slăbănogul era paralizat. „Cărturarii șed”, adică ei au o altă formă de paralizie, sunt închiși în sine. Cărturarii sunt cei care predau Biblia. „Șezând”, îl acuză pe Isus de blestem.

Primul impact pe care Isus îl are cu reprezentanții oficiali ai religiei – cu teologii – este că-L acuză de blestem. Ultimul impact: „Isus a fost omorât datorită acuzei de blestem”. Este interesant că Dumnezeul creștinilor este cineva acuzat de blestem. Și nu este acuzat de cei răi, ci de persoanele credincioase! Nu este acuzat de una dintre religii, ci de religia care a fost pregătită și educată pentru a-L primi. Prin urmare trebuie să fie într-adevăr mare acest blestem…

Acest blestem este de două feluri. Mai întâi, acest om se numește pe sine Dumnezeu. Acesta este un blestem după mintea lor, pentru că Dumnezeu locuiește sus în cer și omul este om. Faptul că un om este Dumnezeu, aceasta este un blestem. Este adevărul creștinismului: suntem fiii lui Dumnezeu și avem în noi Spiritul lui Dumnezeu. Deci primul blestem constă în faptul că omul are realitate divină, nu doar teoretic, nu pentru că se mândrește, ci „Ceea ce Dumnezeu este prin natura sa, omul este prin dar de sus, prin har”; la fel cum Fiul este egal cu Tatăl. Acesta este un mare blestem. După creștini, unde-l afli pe Dumnezeu? Îl afli în om.

Al doilea blestem este: „Ce Dumnezeu este acesta care mai întâi se face om, în loc să judece, să ne pedepsească?” Când noi ne gândim la Dumnezeu, imediat ne vine în minte triunghiul cu ochiul lui Dumnezeu care mă vede, îmi interzice, îmi impune legi, sau mă fulgeră dacă am încălcat legea… Toate sunt imagini false pe care toți le avem despre Dumnezeu.

Dumnezeu este Tatăl nostru… Dacă noi avem ideea despre tatăl nostru pământesc că este lege, poruncă, interzicere… Vai de noi… Înseamnă că suntem foarte blocați. Originea tuturor blocajelor noastre se află în această imagine negativă despre Dumnezeu-Tatăl. Și dacă așa este tatăl meu, eu cum voi fi? Un nefericit! Nu pot iubi, dacă nu sunt iubit. Apoi proiectez toate aceste imagini negative în raporturile mele cu tatăl, cu mama, cu frații… și cu alții.

Deci acest blestem este fundamental pentru libertatea omului, și pentru adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu. Omul trebuie să știe că Dumnezeu nu este așa. Dumnezeu nu este legea, conștiința, morala, ci Dumnezeu este Cel care-mi dă viața și libertatea. Și când fac răul – și pierd viața și libertatea – Dumnezeu îmi redă viața, libertatea și iertarea. Mai întâi îmi dă viața, apoi mi-o „per-dona”, o iartă, mi-o dă în mod superior, mi-o redă în mod și mai abundent. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, marea Sa lucrare în istorie, care-l reface pe om din interior.

Nimeni nu se poate ierta dacă nu este iertat mai întâi, iar Dumnezeu ne iartă. Deci putem și noi să ne iertăm.

Ei nu zic nimic, nu dialoghează, ci murmură în inima lor. Isus le răspunde.

vv. 8-9

8 Îndată ce a cunoscut Isus în duhul său că ei se întreabă astfel în sine, le-a spus: „De ce gândiţi astfel în inimile voastre? 9 Ce este mai uşor: a spune celui paralizat «Păcatele îţi sunt iertate!», sau a spune «Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!»?

Ce este mai ușor: să ierți păcatele sau să faci să umble un paralizat?

Ambele sunt imposibile. Noi nu suntem capabili nici să vindecăm un paralitic, nici să iertăm. Putem ierta cu ajutorul darului primit de la Dumnezeu.

Așadar, Isus face două lucruri imposibile: primul, vizibil și extern, care-i semnul minuni interioare, invizibile. Cu alte cuvinte, mai întâi Isus îl ajută să umble, dar nu acesta este țelul lui Isus! Pe Isus îl interesează „ca voi să știți”. Altfel spus, toate minunile pe care le face Isus nu le înfăptuiește pentru a arăta interlocutorilor cât este El de puternic, sau pentru că împlinește cererile noastre, care doresc doar senzații. Isus face această minune externă ca semn, pentru că vrea să transmită că a sosit momentul în care omul este liber în interior, este iertat și iubit. Deci nu mai trebuie să-și distrugă viața, să rămână blocat.

Minunea exterioară este semnul celei interioare. Cel mai mare miracol este iertarea păcatelor. Un om care reușește să se ierte pentru ceea ce a făcut, să se ierte și să se accepte așa cum este, să-și vrea binele, pentru că Dumnezeu îl acceptă așa cum este, înseamnă că face cel mai mare miracol care există-n lume: în sfârșit, acest om trăiește! Înainte era mort. Dacă eu nu sunt acceptat – dacă alții nu mă acceptă – înseamnă că nu exist. Sunt închis într-o cușcă. Sunt paralizat… Eu exist atunci când sunt acceptat și când mă accept. Acesta este marele miracol al iertării, care-l face nou pe om: omul se iubește și se acceptă, așa după cum este iubit și acceptat și, la rândul său, poate să-i iubească și să-i accepte pe alții.

Darul pe care ni-l aduce Isus nu este o nouă religie, cu noi legi, ci este această libertate interioară de a fi iubiți, de a ne vrea binele, pentru că Dumnezeu ne iubește și ne dorește binele, astfel încât să fim în stare să ne iubim deopotrivă, pe noi înșine și pe alții. Acesta este sensul iertării.

Cugetați la o lume în care fiecare om se acceptă pe sine și-i acceptă și pe alții. Aceasta este adevărata lume! Tot restul nu este adevărata lume, ci o paralizie. Este lumea din jur pe care o cunoaștem.

De trei ori se repetă cuvântul „trezește-te”. Este cuvântul folosit în Evanghelii pentru a indica învierea lui Isus. Este trezirea, adică trecerea de la moarte, la viață sau este trecerea de la viața noastră obișnuită la „o altă viață, la o altă lumină, căldură”.

vv. 10-11

10 Însă, ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ – i-a spus celui paralizat – 11 îţi spun: ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!”

„Fiul omului” este numele cu care Isus se numea pe Sine și este o expresie care indică „totul și nimic”.

„Fiul omului” înseamnă om. Isus e om.

Apoi „fiul omului” face referire și la profet; iar în Cartea profetului Daniel, fiul omului este „judecătorul istoriei, șezând la dreapta”… în acest caz, „fiul omului” este Dumnezeu… Prin urmare, Isus – cu această expresie vagă, care ne spune că „fiul omului” poate fi om, profet sau Dumnezeu – ni se indică pe Sine. Astfel încât fiecare om să-L înțeleagă pe Isus după cum vrea.

Totuși „fiul omului” este acela care are puterea de a ierta păcatele. Și este puterea lui Dumnezeu. Deci fiul omului are puterea lui Dumnezeu.

Și care este puterea lui Dumnezeu? Este aceea de a ierta! Singura putere pe care o are Dumnezeu este aceea de a ierta. Și Isus a venit să ne reveleze de la începutul misiunii Sale această putere a lui Dumnezeu.

Noi cugetăm că Dumnezeu are puteri infinite și poate face și desface… Nu! Adevărata putere divină a lui Dumnezeu este aceea de a ierta, adică de a iubi oamenii necondiționat (fără să pună condiții). Această putere-L va purta pe cruce.

Toate celelalte puteri sunt ambigue. Și noi avem oameni puternici care fac minuni, dar sunt ambigui. Dumnezeu are adevărata putere: aceea de a ierta, de a iubi, de a-și da viața.

Celelalte puteri te leagă, te încătușează; această putere a iertării, te dezleagă. Este o putere absolută pentru că te eliberează de tot răul.

Și această putere se arată „pe pământ”. Puterea care este a lui Dumnezeu, acum – în Isus – se află pe pământ: este puterea de a dezlega oamenii.

v. 12

12 El s-a ridicat şi îndată, luându-şi targa, a ieşit în văzul tuturor aşa încât toţi erau uluiţi şi-l preamăreau pe Dumnezeu, spunând: „Niciodată nu am văzut aşa ceva”.

Cuvântul „pat” se repetă de patru ori. Ce înseamnă acest pat în care șade paralizatul? Este patul durerii sale, al împotrivirii sale. Patul face vizibilă paralizia sa, dar îl ajută să ajungă la Isus și apoi este el, cel care-și duce patul.

Patul este simbolul legii care-l ține paralizat și imobilizat. Și ce face legea? Mă conduce la Isus, adică îmi arată răul, păcatul meu și mă conduce să cer iertare. Acesta este rolul pozitiv al legii. Legea mă ajută să înțeleg că nu este bine ceea ce fac. Legea religioasă are o valoare, nu pentru că te condamnă, te încătușează (blochează, leagă), ci pentru că te ajută să înțelegi că obiectivul este altul, și pentru că tu nu vezi ținta, îți spune că este greșită calea pe care mergi… Prin urmare, legea-mi arată greșala mea. Dar arătându-mi eroarea, mă conduce să cer iertare.

După întâlnirea cu Isus – care-l iartă – el nu mai este în pat, ci este el acela care duce patul. Cu alte cuvinte, cine este iubit, este clar că apoi respectă legea. Cine este iubit, este limpede că nu ucide, nu fură, nu minte. Dacă un om este iertat, devine un om nou, adică devine capabil să respecte legea, care-i iubirea… Însă mai înainte aceeași lege îi arăta răul său și-l ținea paralizat. Legea îți arată ce este bine, dar nu-ți dă puterea să faci binele.

În medicină, principiile și legile pot pune corect diagnosticul, însă terapia, însănătoșirea, nu ți-o dă legea ci medicamentele. Isus este acela care eliberează, vindecă.

Pentru Pavel legea este un „pedagog”; în vremea aceea, pedagogul nu instruia elevul, ci-l trata aspru, îl pedepsea, îl conducea la învățător. Legea pune diagnosticul, vindecătorul este Isus.

Isus îi zice: „Mergi la casa ta”. El, care era imobilizat, primește porunca de a călători.

Unde?

Spre casa sa. În sfârșit, are o casă spre care să se îndrepte… acum, că este liber. Mai înainte nu avea o casă unde să meargă. Era dus dintr-un loc în altul. Acum omul, în sfârșit, este liber să meargă spre casa sa. Vom vedea despre care casă este vorba. Este casa unde se desfășoară ospățul nupțial, loc în care omul întâlnește plinătatea vieții și mănâncă împreună cu alții.

În final, lumea spune: „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată”. Lumea suntem și noi… care acum observăm această minune și înțelegem că aceasta este puterea adevărată a lui Dumnezeu și că acum este dată oamenilor aici pe pământ. „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată”.

 

Întrebări și răspunsuri:

Isus ne oferă o eliberare de păcat într-un mod pe care noi nu-l așteptam. Păcatele se săvârșesc din inconștiență. În momentul în care omul începe să devină conștient, înseamnă că începe să fie liber. Însă omul începe să-și dea seama de păcatul său, numai dacă există cineva care-l iartă. Dacă îi fac rău unui om rău care mă urăște, în fond, nu fac nici un păcat: m-am apărat dinainte. Altfel mi-ar fi făcut el răul. Dacă însă el mă iubește și mă iartă, eu spun: „am greșit”. Prin urmare, responsabilitățile mele mi le însușesc numai înaintea unuia care mă iartă. Înaintea unui om rău, eu mă apăr și mă justific. Deci eu îmi cunosc păcatul numai înaintea unui om care mă iubește. Numai înaintea unui Dumnezeu care-și dă viața pe cruce, acuzat de blestem, eu – omul – pot recunoaște că am greșit și că El și-a dat viața în locul meu. Ești dispus să-ți accepți vina numai când vezi că este iertată, dacă nu, atunci nu-ți accepți greșala.

Numai atunci când un om începe să conștientizeze că ceilalți sunt frații săi și că Dumnezeu ne iubește, începe să-și dea seama de păcatele sale. Există multe persoane care au făcut carieră și vin să se spovedească după 30 de ani… spunând că nu au făcut nimic rău: dar au eliminat mai mulți rivali din calea lor, pentru a putea ajunge sus… au neglijat familia… rugăciunea…

Împăcarea cu Dumnezeu și cu frații este o cale lungă: de fapt, sensul vieții este de a ajunge la starea armoniei depline. Dar această armonie are un început, o iluminare, o trezire, înseamnă a înțelege că Dumnezeu mă iartă și a înțelege că mă aflu înaintea unei iubiri absolute pentru mine. Atunci încep să merg și să mă împac cu Dumnezeu și cu alții. Este un drum care durează toată viața.

Paralizatul n-a cerut să fie dus la Isus… ceilalți l-au dus. N-au cerut să-l ierte Isus, dar Isus l-a iertat. Evanghelistul vrea să sublinieze climatul de har, de dar gratuit al iertării. Acest paralizat nu zice nimic înaintea lui Isus… S-a bucurat? Nu știm. (Important este ceea ce face Isus și nu omul…). Omul este important când primește darul iertării lui Isus.

Credința celor patru constă în faptul că ei se interesează de boala altuia și-l conduc la Isus. Aceasta este credința de la început. Apoi va crește pe parcursul Evangheliei. Ei au o așteptare. Și minunea lui Isus depășește orice așteptare de-a lor. Credința este nevoia mea de încredere, încredere că celălalt mă va accepta. Aceasta este credința fundamentală. Omul trăiește prin credință și încrederea pe care o are în Dumnezeu și-n frații săi, dacă nu… se blochează și moare.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian