Marcu 2,13-17

N-am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe păcătoși

Iertarea îl „învie” pe păcătos: fiecare om îl poate urma pe Isus și poate „mânca, cina” cu El.

Ps. 32 (31). Textul psalmului este în sintonie cu pasajul evanghelic pe care-l vom citi: chemarea lui Levi, păcătosul. Dacă în Psalmul 1, a scris „fericit cel drept”, iar în Psalmul 10 a adăugat că „nici un om nu-i drept”, acum psalmistul se întreabă: „cine-i omul drept?”. Și, astfel, în Psalmul 32 notează: „fericit [nu cel drept], ci acela căruia îi este iertat păcatul”.

Fericirea dreptului nu-i cea a omului care n-a greșit, ci a omului care a experimentat iertarea.

Mai înainte de a citi textul evanghelic, oferim o regulă a discernământului spiritual… Vom explica ce este discernământul, apoi vom oferi niște reguli ale vieții spirituale.

Am subliniat că Evanghelia ne prezintă un drum. Slăbănogul e trimis la casa sa, și fiecare om se simte străin, știe că locuiește în altă parte, iar viața lui este mereu o călătorie. Dar încotro? Unde locuiește omul cu adevărat? Unde se simte acasă? Care-i destinația și destinul său? Și care-i drumul care-l conduce spre casă? Ce trebuie să facă pentru a ajunge acasă?

Întrebarea fundamentală a omului este: „Ce să fac?”. Animalul nu-și pune această întrebare, căci el este ghidat de instinct, iar dacă nu-și urmează instinctul, trebuie abătut, căci greșește. În schimb omul, dacă-și urmează instinctul, nu trebuie eliminat, pentru că-i om, dar se abate el singur. De ce?

Într-o veche povestire se spune că, atunci când Dumnezeu a creat lumea, în cinci zile deja a făcut-o. În ziua a șapte s-a odihnit. Dar dorea să facă ceva special: pe cineva care să poată privi lumea și să se poată bucura de ea… Căci plantele nu se bucură de lume și nici animalele (ele se bucură doar puțin…). Și astfel se gândește ce să facă? În primele cinci zile, Domnul a terminat toate modelele pe care le avea la dispoziție… Căci a creat toate animalele „după specia lor” și a așezat toate lucrurile la locul lor, deci nu mai era nimic de făcut. Însă dorea cu orice preț să creeze ceva diferit, și astfel a făcut omul.

Iar când a creat omul, i-a spus: „Vezi omule, Eu nu am nimic special să-ți dau. Toate celelalte ființe sunt după «specia, felul» lor și-și au locul lor. Dar tu nu ești creat după vreo specie și nu ai un loc al tău. Este adevărat că ai în componența ta și elemente din natură, dar nu ești o piatră, o plantă sau un animal… Îți fac un dar: tu, omule, poți deveni tot ceea ce vrei. Tu ești precum un cameleon, în baza liberului tău arbitru. Vei putea fi un mineral, o plantă, un animal, un om rațional, sau chiar precum îngerii, sau vei putea fi ca Dumnezeu. Te las pe tine să alegi ce vrei să fii”.

Această povestire definește corect natura omului. Omul n-are o natură, o specie a sa, el nu-i ceea ce este. O plantă este ceea ce este; un animal este ceea ce este. Însă omul este ceea ce devine. Iar ceea ce devine este lăsat pe seama liberului său arbitru. Liberul arbitru îl deosebește pe om de animal.

De aici i se trag omului necazurile, pentru că omul simte în sine duritatea pietrei, imobilitatea plantei, târârea și ispitirea șarpelui, zborul păsărilor sau tendința și agresivitatea mamiferelor… Cu alte cuvinte, în interiorul său, omul înglobează toate aceste aspecte… Iar acestea tind să-l guverneze pe om. Și, astfel omul devine realitatea de care e guvernat, devine similar cu ea. În schimb, dacă omul, în baza libertății sale, ascultă vocea interioară a lui Dumnezeu, devine Dumnezeu. Omul devine vocea pe care o ascultă!

Așadar, problema discernământului este următoarea: în om – în mine – există toate aceste voci. Care-i vocea care-mi oferă libertate, care mă ajută să mă reîntorc la „casa mea”? Iar casa omului este Dumnezeu, infinitul.

Începând cu cateheza următoare vom oferi regulile discernământului. Acum doar să ținem cont că în noi există toate aceste voci. Deci, să nu ne mirăm că ele există în noi, căci toate cresc spontan. Dar nu-i spus că, deoarece cresc, toate sunt rele sau toate sunt bune. Nu! Ci omul este o ființă care trebuie să evalueze toate aceste voci, să le deosebească pe unele de altele și să încerce să-și dea seama încotro îl conduc

De obicei noi suntem obișnuiți să vedem numai acțiunile sub aspectul rezultatului lor. Pentru voi, spre exemplu acum, fiind aici, rezultatul este egal pentru toți. Dar în spatele acestei acțiuni avem o mulțime de evaluări: acțiunea este precum vârful unui aisberg, sub el stând o mulțime scufundată de intenții. Iar omul acționează în funcție de intenția pe care o are în interior. Intenția este precum imboldul și direcția dată săgeții. Până la urmă intră înăuntrul țintei…

De obicei, noi nu cunoaștem intențiile profunde din interiorul nostru. Fapt pentru care nu acționăm aproape niciodată în mod liber. Ci în loc să acționăm, suntem acționați (mânați), agitați și împinși de diferitele impulsuri.

Discernământul ne folosește pentru a cunoaște feluritele impulsuri, pentru a ști de unde vin și unde ne conduc, ca să vedem dacă destinația este tocmai cea pe care o vrem, astfel încât acțiunea (lucrarea) noastră să fie liberă, responsabilă și conștientă. Dacă nu, trăim inconștienți, iresponsabili și sclavi ai feluritelor impulsuri.

Aceasta este toată munca pe care omul e chemat să o presteze pentru a ajunge să fie om. Și fiecare e chemat să facă această muncă cu sine, învățând să se cunoască pe sine…

Se citește Mc. 2, 13-17

13 A ieşit din nou pe ţărmul mării şi toată mulţimea venea după el, iar el îi învăţa. 14 Trecând, l-a văzut pe Levi, fiul lui Alfeu, stând la postul de vamă şi i-a zis: „Urmează-mă!” Ridicându-se, acesta l-a urmat. 15 În timp ce era la masă în casa lui, mulţi vameşi şi păcătoşi stăteau la masă împreună cu Isus şi discipolii lui, pentru că mulţi îl urmau. 16 Cărturarii fariseilor, văzând că mănâncă împreună cu păcătoşii şi vameşii, au spus discipolilor lui: „Mănâncă împreună cu vameşii şi păcătoşii?” 17 Când a auzit, Isus le-a spus: „Nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci bolnavii. Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”.

Textul ne prezintă chemarea lui Levi, păcătosul, apoi ospățul din casa sa și disputa avută de Isus cu cărturarii și cu fariseii, deoarece Domnul mănâncă împreună cu păcătoșii.

Versetele răspund unei întrebări precise: am subliniat la început, că primii apostoli sunt chemați să-L urmeze pe Isus. Ei erau simpli pescari, dar au răspuns chemării și L-au urmat…

Noi am putea obiecta: „Poate că acei pescari erau buni, evlavioși. Dar eu nu sunt un apostol, deci este foarte probabil că acea chemare nu mă privește”…

Dar în versetele noastre notăm că-i chemat și „păcătosul”, Levi, care-i Matei.

Cineva ar putea obiecta: „E adevărat, însă Matei Levi e un caz unic, căci s-a ridicat și L-a urmat, însă eu nu L-am urmat în acest fel”…

Prin urmare, Evanghelia ne prezintă al treilea caz: „Toți ceilalți vameși și păcătoși ședeau la masă cu El și-L urmau”. Și sunt vameși și păcătoși… La fel ca noi. Cu alte cuvinte, chemarea de a-L urma este adresată tuturor.

De ce? Pentru că Isus n-a venit să-i cheme pe drepți, ci pe păcătoși!

Drepții sunt pe lista de așteptare a mântuirii și niciodată nu ajung la mântuire, pentru că mântuirea este dată celor care recunosc că sunt ca toți ceilalți, adică păcătoși care experimentează iertarea.

Așadar, versetele privesc centrul experienței creștine, faptul că a fi chemat nu-i pentru omul superior, eminent, drept, evlavios, ci-i pentru omul ca atare, așa cum este, în adevărul său, cu limitele sale, cu defectele sale, cu falimentele și cu păcatele sale. Cu alte cuvinte, omul real e chemat să urmeze drumul vieții! Nu omul ideal, extrem de bun… Și nici sfinții…

Noi știm că sfântul Petru și sfântul Matei și toți sfinții L-au urmat… Dar noi?

Și noi Îl urmăm! Dacă nu-L urmăm sărind imediat în picioare și lăsând totul, Îl urmăm șchiopătând… Drumul în urma Lui este același pentru toți… Ba, mai mult… Vom afla că răul, păcatul nu ne îndepărtează de Dumnezeu…

Cu cât ne îndepărtăm mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult El este mai aproape de noi… În sfera credinței nu-s valabile regulile geometriei… Cu cât ne îndepărtăm mai mult, cu atât mai mult El este mai aproape de noi. Dacă fiul vostru pleacă din casă, vă gândiți mai mult la el, vă este mult mai aproape… Și, cu cât e mai departe, cu cât se află mai mult în dificultate, cu atât vă este mai aproape… Și la fel se comportă Dumnezeu cu noi: cu cât omul e mai departe, cu atât Dumnezeu îi este mai aproape.

Acest adevăr răstoarnă atitudinea tipică a omului față de Dumnezeu, pentru că atunci când se gândește la Dumnezeu, omul simte o oarecare teamă, are impresia că Dumnezeu îl subjugă, deci tinde să stea departe de El… În schimb, în textul nostru observăm că Isus atrage și vedem ce ne atrage la Isus, precum și motivul pentru care mergem la El… Deci este vorba despre o convertire, nu doar cu privire la ideea pe care o avem despre Dumnezeu, ci și o convertire a comportamentului. Iar aceasta este indusă de ceea ce Isus reprezintă pentru noi toți…

v. 13

13 A ieşit din nou pe ţărmul mării şi toată mulţimea venea după el, iar el îi învăţa.

Încontinuu Isus merge și vine, iese… Un studios neamț susținea că Isus suferea de o boală urâtă: era „umblăreț”. Adică un om căruia îi plăcea să umble, să alerge…

În realitate, Dumnezeu călătorește. Mișcarea este viață și-l cheamă pe om să călătorească. Statul pe loc înseamnă moarte. Iar Isus e extrem de mobil…

Când Isus nu călătorește, motivul se datorează faptului că „iese” sau „intră”, dar apoi continuă să călătorească…

„De-a lungul mării”… Marea desemnează ceva precis: dacă un om stă în mare, moare; dacă iese, trăiește. Așadar, este simbol al morții și al vieții: trebuie să străbatem marea pentru a trăi, pentru că toți trebuie să o traversăm.

Marea face referire la cartea Exodului…

„Toată mulțimea venea după El, iar El îi învăța”… În Evanghelia după Marcu Isus îi învață mereu, dar niciodată nu se spune ce le zice.

Ce îi învață? Ceea ce Isus îi învață este, de fapt, însuși faptul care-i povestit. Învățătura Sa este tocmai lucrarea pe care El o face. Aceea este cuvântul Său. Pentru că-n Dumnezeu, Cuvântul nu se deosebește de acțiune (de lucrare).

În ce fel mă învață Dumnezeu? Mă învață făcând unele lucruri. În ce fel mă învață Dumnezeu, că El este creator? Nu i-a explicat lui Adam că El este creator, ci doar a creat lumea… În ce fel Dumnezeu îi explică omului călătoria? Călătorind cu omul… În ce fel îi explică încotro să meargă? Mergând El în acea direcție…

Așadar, trebuie să fim atenți la fiecare cuvânt și la fiecare acțiune a lui Isus… Căci de fapt, ceea ce El face, îl realizează și-n noi… Aceasta-i învățătura Sa. Este un cuvânt care devine acțiune, faptă.

Vă veți da seama și de faptul că fiecare cuvânt pe care-l ascultați cu urechea, mișcă ceva la nivelul inteligenței și al inimii. Fiți foarte atenți la acel cuvânt… Deoarece cuvântul scris este egal pentru toți, dar cel înțeles este diferit pentru fiecare în parte. Și-i foarte important, pentru că așa cum apa și soarele ajută să crească fiecare floare cu identitatea ei, tot astfel și Cuvântul îl face pe fiecare om să fie ceea ce este, cu specificul său…

v. 14

14 Trecând, l-a văzut pe Levi, fiul lui Alfeu, stând la postul de vamă şi i-a zis: „Urmează-mă!” Ridicându-se, acesta l-a urmat.

Scena este simplă: Isus iar merge înainte… și vede. Privirea este importantă. Ați văzut tabloul lui Caravaggio? Isus îl fixează pe Matei și din El iese o rază de lumină și-l atinge tocmai pe Matei.

Să fiu văzut este important… Cum mă vede Domnul?

Căci ochiul indică judecata (opinia, părerea) asupra altuia. Ochiul te primește, te cântărește, te judecă…

Cum mă privește Dumnezeu? Și-i important felul în care El mă vede, pentru că ființa mea – identitatea mea – este așa cum sunt văzut de Dumnezeu.

Omul ține mult la faptul de a apărea și de a fi văzut: cine nu-i văzut, nu există… Iar în zilele noastre acest lucru e și mai evident…

În realitate, în spatele dorinței omului de a apărea și de a fi văzut există ceva adevărat: omul, pruncul, fiecare dintre noi are nevoie să fie văzut, adică să conteze pentru cineva, pentru că ochiul duce la inimă, însemnând că persoana te are în interiorul său…

Dumnezeu ne vede pe fiecare – ne spune Isus – „I-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine”. Așadar, Dumnezeu ne privește pe fiecare la fel ca pe Fiul Său unul născut. Altfel spus, fiecare dintre noi este iubit de Dumnezeu-Tatăl cu iubire infinită, totală și unică. Iar acea iubire unică ești tu. Existența ta este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru tine.

A descoperi acest adevăr înseamnă a dezvălui izvorul propriei identități și al propriei vieți, pentru a fi liberi de privirea altora… Dacă cineva mă privește cu răutate, trebuie să am răbdare, căci poate că suferă de strabism. Însă eu știu cine sunt: sunt fiul lui Dumnezeu. Adică am atins identitatea mea, deși este nevoie de întreaga viață pentru a o atinge…

De aceea în rugăciunile din VT se spune mereu: „Dumnezeule privește”. Cineva ar putea obiecta că Dumnezeu nu are ochi. Dar aceste rugăciuni sunt un fel de a spune, care Îi cer Domnului să se intereseze de noi, să ne privească și să viziteze (cerceteze) această „vie” și să vină în mijlocul poporului Său… Așadar, privirea permite să pătrundă-n inima noastră persoanele și situațiile pe care vrem să le lăsăm să intre.

Ținta privirii lui Isus e un om interesant, Levi, șezând la vamă…

Nouă nu ne sugerează prea mult figura vameșului, a celui care aduna taxele… Dar niciun vameș nu ne este simpatic… Dar pentru evrei, acest om care aduna taxele în numele romanilor, a stăpânilor străini, pe deasupra și păgâni, era abominabil.

Ei trebuiau să plătească taxele unui străin, care colabora cu păgânii, pentru a oprima poporul lor… Deci Matei era prototipul răului. A ucide un vameș era considerat un merit…

Să ne gândim la felul în care-l priveau pe Levi apostolii, care erau pescari și trebuiau să plătească taxele exact în acel loc…

Iar Isus îl privește în mod diferit

În cateheza anterioară l-am văzut pe slăbănog șezând în pat; în textul nostru avem păcătosul șezând la vamă, care-i aproape patul lui, căci aici stă întreaga zi pentru a număra banii. Viața sa se desfășoară în acel loc. E blocat de meseria sa. Și toți ceilalți îl privesc urât, îl urăsc, îl detestă, pentru că-i strângător de taxe în numele romanilor. Isus îl privește cu alți ochi și-i spune: „Urmează-Mă pe Mine”. Aceleași cuvinte pe care le-a spus lui Petru, Iacob, Ioan, Andrei, i le adresează și lui Levi, acestui păcătos. A-L urma pe El, pe Domnul, e sensul, semnificația vieții tuturor.

Nu-i adevărat că un om, pentru că-i păcătos, nu-L poate urma. Și păcătosul e chemat să-L urmeze. Mai mult, în timp ce ceilalți sunt chemați doi câte doi, aici este chemat de unul singur, deci chemarea lui e mai prețioasă; mai înainte i-a chemat împreună pe toți patru, dar în aceste versete, cheamă numai unul… Cu alte cuvinte, Levi îl preocupă mai mult pe Isus, iar chemarea lui e pregătită deja de aproape două capitole…

„Urmează-Mă pe Mine”. E important să auzim această chemare, precum e important să înțelegem că ea nu depinde de faptul că nu sunt bun, sau de faptul că cei din Biserică mă privesc urât, inclusiv Petru, care-i infailibil… Nu! Căci Dumnezeu mă privește, mă vede în mod diferit și mă cheamă pe mine!

În tabloul lui Caravaggio se observă uimirea lui Levi ca și cum ar întreba: „Tocmai pe mine mă chemi?”.

Tocmai pe el! Chemarea este personală, iar Isus n-a greșit. „Poate că mă cheamă, dar poate că dorea să-l cheme pe vecinul meu, care-i mai bun… Nu! Isus mă cheamă pe mine”.

„Iar el, ridicându-se”… Acest cuvânt e cel care desemnează învierea, căci e același cuvânt folosit și-n cazul învierii lui Isus. Așadar, chemarea lui Isus ne ajută să înviem, ne oferă identitatea și adevărul nostru.

„L-a urmat”… Este vorba de un act punctual: Îl urmează.

v. 15

15 În timp ce era la masă în casa lui, mulţi vameşi şi păcătoşi stăteau la masă împreună cu Isus şi discipolii lui, pentru că mulţi îl urmau.

Isus merge în casa lui. Slăbănogului îi spusese: „mergi la casa ta”.

Și Matei merge la casa sa: acum are o casă, nu mai stă la locul său de vamă, iar în casa sa Îl primește pe Isus. Intrat în casă, Domnul „stă la masă”, cum era obiceiul la ospețe, toți ședeau în jurul mesei. Este vorba de ospățul care se făcea numai cu ocazia marilor sărbători sau între prieteni, pe timpul serii. Este același ospăț care se va ține la Ultima Cină. A mânca și a petrece toată noaptea împreună este un semn al familiarității. Și-i sărbătoare.

Isus e familiar, intim: sărbătorește cu Levi, cu toți cei ai casei și cu prietenii săi.

A mânca împreună înseamnă a trăi împreună. Noi am pierdut însemnătatea hranei și a faptului de a lua împreună masa. Și e grav. Se mănâncă împreună în familie! Dar a mânca împreună înseamnă a trăi împreună. De fapt, se mănâncă împreună tocmai în familie… Iar când lipsește familia, nu se mai mănâncă împreună… Pentru că a mânca înseamnă a susține viața, iar viața se împărtășește la masă. Cu alte cuvinte, omul nu-i ca animalul (spre exemplu, câinele) care mănâncă în cușca sa, amenințându-l pe cel care-i stă aproape… Ci omul frânge pâinea și o împarte cu cel de lângă el. Altfel spus, mâncarea devine comuniune cu aproapele, având o mare valoare simbolică.

Iar în culturile primitive, în care toate problemele se reduc la supraviețuire, mâncarea împreună înseamnă a trăi împreună.

Așadar, aceeași hrană pe care o iei ca să o mănânci, dacă o devorezi de unul singur, în cușca ta, reprezintă doar ceva care te închide în tine și te separă de aproapele. Însă a mânca împreună înseamnă comuniune, dar reciproc, frângerea pâinii.

Iar Isus mănâncă cu Levi, dar și împreună cu mulți vameși și păcătoși. Nu știm numele lor, dar toți aceștia șed la masă cu Isus și cu discipolii.

„A sta la masă”, în semnificația însușită de Biserică, desemnează și ospățul euharistic, adică faptul de a alcătui împreună o familie, adică toți păcătoșii sunt din familia lui Isus.

Apoi „și aceștia Îl urmau”. Dacă mai înainte textul notează că Matei „L-a urmat”, acum subliniază că și aceștia „Îl urmează”.

Și ei au început să-L urmeze, deși încă erau păcătoși și practicau munca lor de vameși, dar totuși Îl urmau și mâncau cu El.

Intuiți problema din spatele acestui fapt? Căci ea ne îngrijorează pe toți: „Da. Și eu Îl urmez, mai mult sau mai puțin, dar încă sunt prins în multe lucruri greșite, încă mă simt foarte nepotrivit, simt că sunt departe și foarte diferit de felul în care aș vrea să fiu”.

Ați notat că mai înainte de împărtășanie spunem: „Doamne, nu sunt vrednic?”. Dar de ce mergeți să vă împărtășiți dacă nu sunteți vrednici?

Veniți să vă împărtășiți tocmai pentru că sunteți nevrednici!

Dacă eu aș merita împărtășania, nu ar mai fi vorba de împărtășanie, ci de ceva ce am plătit, cumpărat…

Însă, pentru că nu sunt vrednic, pentru că nu am cumpărat-o, eu mă pot apropia, deoarece Împărtășania este un dar, e un semn de iubire, și mergând arăt că prin împărtășanie eu primesc iubirea gratuită. Așadar, în măsura în care sunt păcătos, eu primesc darul și nu în măsura în care-l merit.

Mai înainte de Liturghie se spune: „pentru a celebra cu demnitate Euharistia, să recunoaștem că suntem păcătoși”. Singura demnitate constă în faptul că suntem păcătoși. Iar cine nu se recunoaște păcătos, nu poate celebra Euharistia. Ci se prezintă la Liturghie cu cartea sa de credit, să ia ceea ce Dumnezeu îi datorează, judecând astfel: „Eu sunt bun, iar Tu trebuie să mă plătești”. Însă, nu! Căci la Împărtășanie merg să primesc darul gratuit al iubirii Sale.

Suntem chemați să corectăm modul nostru de a privi participarea la Liturghie și, în mod special, pretenția noastră de a trăi în mod desăvârșit ceea ce celebrăm, pentru că noi, privind la cei care fac fapte rele, obiectăm: „De ce merg aceia la Liturghie, dacă apoi nu-și schimbă comportamentul în viața de zi cu zi?”. În schimb, încet, încet trebuie să mergem după Domnul, să-I urmăm faptele, nu doar să-L ascultăm. Dar să nu reacționăm precum cărturarii și fariseii, care au deformat adevărul, adică nu au recunoscut ceea ce Dumnezeu este pentru ei, pentru că la Liturghie e prezent Isus. Pentru că El vine în mijlocul păcătoșilor… Biserica niciodată n-a vrut să fie o sectă de perfecți, în ciuda faptului că a fost mereu ispitită în acest sens, ci a vrut să continue să fie o Biserică de păcătoși.

Scena e minunată, pentru că mulți stăteau cu Isus și cu discipolii Săi. Mulți Îl urmau, și-L urmau și cei care nici măcar nu au fost chemați; Îl urmau fără să fi fost chemați.

În timp ce alții au fost chemați și cu greu L-au urmat. De exemplu, tânărul bogat și desăvârșit care n-a făcut nimic rău niciodată, nici măcar nu L-a urmat… Dar aceștia Îl urmează chiar fără să fie chemați; căci au intuit că-i în favoarea și-n beneficiul lor.

Dar faptul că Isus stă cu păcătoșii, e o problemă mare pentru farisei și pentru cărturari…

v. 16

16 Cărturarii fariseilor, văzând că mănâncă împreună cu păcătoşii şi vameşii, au spus discipolilor lui: „Mănâncă împreună cu vameşii şi păcătoşii?”

De trei ori se subliniază că Isus „Stă la masă și mănâncă cu ei”…

Cine sunt cărturarii? Sunt învățătorii Legii, cei care știu tot ceea ce trebuie făcut; iar fariseii sunt cei care pe toate le fac bine. Așadar, „cărturarii și fariseii” sunt cei care „știu și fac”, adică sunt cei perfecți.

Văzând comportamentul lui Isus, cărturarii și fariseii „bombănesc” cu discipolii. De ce?

Dacă Isus ar fi fost un păcătos și ar fi stat cu păcătoșii, nu ar fi fost o problemă. Căci ar sta cu cei ca El… Dar sminteala constă în faptul că Isus face minuni, că El e Domnul – vom înțelege mai apoi – deci cum de stă cu păcătoșii? Pentru ei este un fapt cutremurător. Dacă eu sunt drept și-mi dau seama că Dumnezeu se apropie de păcătoși și stă cu ei, mă întreb: „De ce am ales să fiu drept, dacă El stă cu păcătoșii?” Căci înseamnă că eu am greșit… Altfel spus, dreptul se simte lezat, în criză.

Așadar, nu-i interesează atât faptul că Isus e cu păcătoșii, căci din partea lor, Isus poate să meargă unde dorește… ci-i deranjează faptul că purtarea lui Isus îi dezorientează pe ei… Căci înseamnă că Isus cu păcătoșii șade la masă liniștit, vorbește, împărtășește viața cu ei; iar acest fapt nu-i just, căci ar trebui să stea cu noi, cei drepți! De fapt, uneori Isus intră și la farisei să mănânce, dar în casă la ei nu stă „întins”, ci șade: acesta era prânzul în grabă, dar care nu se făcea între prieteni… Iar în casa fariseilor, mereu înghite mâncarea „cu noduri”… În textul nostru, cărturarii și fariseii încercă să-L facă să înghită cu noduri și la ospățul la care se simte bine și liniștit, împreună cu păcătoșii…

Iar obiecția lor este adresată „discipolilor”. Cu multă probabilitate este obiecția discipolilor față de cei care frecventau Biserica: ei observă că-i multă lume în Biserică și care-L urmează pe Domnul, dar care încă nu s-a debarasat de numeroasele lucruri rele de care deja ar fi trebuit să se îndepărteze… Ce să facem în acest caz? Îi punem în temniță, îi pedepsim, îi obligăm doar la pâine și apă până când devin mai buni?… Și apoi? În schimb, Isus stă la masă cu ei.

Dar, cărturarii și fariseii nu stau la masă, ci sunt acolo pentru a critica. În spatele comportamentului lui Isus avem un mare mister – vom vedea – misterul lui Dumnezeu care e iubire gratuită. Iubirea gratuită se manifestă unde nu-i meritată. Dacă e meritată, nu-i iubire și nu-i gratuită.

Altfel spus, păcătoșii Îl înțeleg, dar drepții nu-L înțeleg. De aceea Isus n-a venit să cheme drepții, ci păcătoșii. Drepții nu se pot mântui. Mântuirea este iubire, iar iubirea este gratuită, iar ei n-o vor gratuită. Doresc să o plătească, să o cumpere.

Așadar, obiecția lor e serioasă, căci pune în criză religia, evlavia dreptului.

v. 17

17 Când a auzit, Isus le-a spus: „Nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci bolnavii. Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”.

Întrebarea este adresată discipolilor. Tot la fel, în Biserică, noi ne adresăm întrebări între noi… Cum să răspundem? Putem răspunde apelând la ceea ce a făcut și a spus Isus. Isus răspunde! Așa au procedat atunci, când în Biserică s-a prezentat o problemă: ei au cercetat ce a făcut Isus, ce a răspuns El… Și la fel trebuie să facem noi: ce răspuns trebuie să dăm? Răspunsul pe care l-a dat Isus!

Iar Isus spune: „sănătoșii nu au nevoie de medic”.

În Vechiul Testament „medicul” este unul dintre atributele lui Dumnezeu, El este cel care îngrijește rănile profunde ale omului, Cel care-l reface nou, îi redă viața. Nu-i pentru sănătoși, ci pentru bolnavi.

Așadar, Isus, care este medic, a venit nu pentru drepți, ci pentru păcătoși. El ne prezintă o altă imagine (față) a lui Dumnezeu: Dumnezeu este medic, iar medicul este pentru bolnavi. Și, la fel, Isus este pentru păcătoși, care-s bolnavi cu spiritul. Pentru că Dumnezeu este Dumnezeu și-i iubește pe toți, căci toți sunt fiii Săi. Iar dacă unul are mai mare nevoie, îl iubește mai mult.

Așadar, Dumnezeu nu stă cu păcătoșii pentru că vrea să creeze probleme fariseilor, ci stă cu ei dintr-un alt motiv: Dumnezeu e Dumnezeu, iar iubirea se măsoară în funcție de nevoie. Deci păcătosul e iubit mai mult de Dumnezeu. Isus a venit pentru păcătoși!!!

„El n-a venit să-i cheme pe drepți”. A chema înseamnă a chema la mântuire. Nici un drept nu-i mântuit. Căci dreptul e omul care vrea să se mântuiască el, cu propriile sale puteri. În schimb, mântuirea este iubirea gratuită pe care Dumnezeu o are pentru noi. Dreptul este Pavel când era perfect în respectarea legii și dorea să fie împăcat (în regulă) înaintea lui Dumnezeu, dar în baza dreptății sale… Ar fi precum un om care ar pretinde că-i în ordine, pentru că spune: părinții mei m-au ținut până la douăzeci de ani; au cheltuit mult, deci trebuie să pun bani de o parte ca să-i restitui… Apoi m-au tratat de aceste boli care se pot cuantifica în această cifră, deci mă străduiesc să onorez și această cheltuială; dar apoi mi-au dat viața, dar în acest caz ce pot face? Mă împușc ca să le-o restitui lor? Așa se comportă dreptul cu Dumnezeu… Vrea să se socotească și să-și achite datoriile… Și „chiar se împușcă”, adică-și sacrifică (jertfește) viața, fără să înțeleagă că viața este cu totul altceva, viața înseamnă să spun mulțumesc pentru că mă iubești și atunci și eu voi încerca să te iubesc pe tine și pe frați.

Viața nu-i a căuta să ne plătim datoriile față de Dumnezeu și să fim în ordine. Nu-i viața bazată pe lege, ci-i viața trăită în iubire, a omului care se simte iubit și care, odată ce se simte iubit, se simte răscumpărat, înviat, și poate răspunde acestei iubiri.

Așadar, Isus ne propune religia libertății fiilor, care-i pentru toți, în afară de drepți. Pentru că adevăratul păcat e cel al drepților, care vor să-i plătească Domnului datoriile.

Însă cei care știu că nu pot plăti, acceptă iertarea.

La sfârșit, la fel ca la început, avem o mișcare: Isus ieșea, intra, călătorea, iar mulțimea venea la El, apoi Îl urma. Acest lucru ne arată că omul este creat pentru Dumnezeu. Când nu L-a aflat sau când deja se crede mântuit, înseamnă că nu locuiește în Dumnezeu, ci în altă parte. Dar atunci trebuie să-și schimbe direcția drumului, să o ia în altă parte.

Notăm că mulțimea a mers la Isus și L-a urmat. Ceilalți rămân pe loc, blocați, ca și cum deja au ajuns la țintă, așteptând doar o recunoștință, încă nu știu că sunt în altă parte, fără Dumnezeu. La fel ca fiul din Lc. 15 care se oprește în fața casei și nu vrea să intre la ospăț, pentru că fratele său, care a plecat, apoi s-a reîntors… Această mișcare ne amintește de Exod, de drumul pe care poporul, eliberat din sclavie, l-a întreprins spre libertatea de a trăi dar și de a o cuceri în fiecare moment.

Ne poate ajuta povestea unui iezuit indian, care spunea că la sfârșitul lumii, în timpul judecății, Dumnezeu, într-un moment de slăbiciune, îi spune lui Petru: „Deschide ușa să intre toți”. Iar Petru deschide ușa și intră toți. Când toți au intrau, aud că bate cineva la ușă. Cine este? Este diavolul care se plânge și spune: „pe mine mă lăsați singur ?”. „Ai dreptate, nu pot să te las singur, intră și tu”. „Nu, eu nu vreau să intru să stau cu tine, dar trimite-mi pe cei care mi se cuvin”. Atunci Isus îi spune lui Petru: „Adună-i pe toți. Începe să citești poruncile și, cine le-a încălcat să iasă”.

Petru începe să citească, iar o parte ies… Când a ajuns la porunca a șasea, dispar toți, în afară de unul singur. Era mic, gras și chel. Era un eremit. Mulțumit, privește în jur și vede că era doar el. Dumnezeu îl privește și notează că-i singur doar cu apostolii… Și se întreabă: „Nu se va plictisi să stea singur?”.

Atunci îi spune lui Petru: „Mergi în Iad și lasă-i să intre toți”.

Dar când eremitul aude, se supără și-I spune: „Trebuia să-mi spui așa de la bun început”.

Această povestire explică bine atitudinea drepților…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian