Marcu 2,18-22

Mirele este cu ei

Creștinul nu postește ca Botezătorul, care-l aștepta pe Mesia, sau ca fariseii, alipiți de lege. Creștinul trăiește în plinătatea bucuriei, pentru că Mesia, Mirele, este deja prezent și e în comuniune cu el.

Postul creștinului va fi să-L urmeze până la cruce, pentru a trăi cu vinul nou și a se îmbrăca cu haina nouă, a iubirii.

De ce Isus, la fel ca IAHWE, se numește „Mire”? Ce raport există între mire și mireasă?

De ce trebuie să trăim noutatea iubirii, fără să punem petice noi pe haine vechi, sau vin nou în butoaie vechi?

Ps. 45 (44)

Psalmistul vorbește despre nunta unei persoane care se căsătorește cu un rege. Și se face o mare sărbătoare. L-am ales pentru că ne apropiem de Crăciun, care-i sărbătoarea căsătoriei dintre Dumnezeu și om, Dumnezeu devenind un singur trup cu omul. Iar în versetele evanghelice pe care le vom explica se vorbește despre nuntă.

Mai înainte de a explica versetele din Evanghelie, vom spune câte ceva despre discernământ…

Am văzut că acțiunile noastre sunt determinate (impulsionate) de intențiile noastre interioare, de sentimentele noastre, de tot ceea ce ne atinge în interior. Acțiunea e rezultatul a ceea ce simțim. Dar, de obicei, acționăm fără măcar să știm ce ne mișcă, pentru că suntem mișcați…

Ce ne împinge să acționăm?

Primul lucru important este să ajungem să înțelegem ce se află în inima noastră. Dar pentru ca să pricepem ce-i înăuntrul inimii, trebuie să știm intra în inimă… Noi, în mod obișnuit suntem în afara noastră, suntem prezenți în nenumăratele lucruri pe care le facem, nu suntem în interiorul nostru.

Cum putem intra în inimă, să intrăm în noi, cum putem cunoaște ceea ce avem înăuntru, pentru a nu trăi inconștienți?

Spre exemplu: în acest moment tu ești liniștit. Dacă un altul te înțeapă cu un ac, imediat devii conștient? Cu privire la ce? La înțepătura acului… Nu știai nici măcar că ai un trup, dar acea înțepătură te avertizează că ai ceva. Tot la fel și lucrurile care, din punct de vedere spiritual, nu funcționează cum trebuie, sunt ca înțepăturile acului. Și, pornind de la ele, devin conștient de ceea ce se află în interior. Deci, pornind tocmai de la ceea ce nu merge bine, imediat cunoaștem ceea ce nu-i în regulă.

Dacă în această cameră ar începe să picure, imediat am spune că ceva nu merge, fără să avem nevoie să privim acoperișul.

Așadar, acele lucruri din viața noastră care par contradicții, sunt precum forța de frecare: aceasta împiedică mișcarea, dar fără ea nu există mișcare. Tot la fel, defectele noastre sunt locuri (aspecte) care ne permit să întreprindem drumul spiritual. Iar primul lucru pe care ni-l permit, constă în a ne ajuta să conștientizăm ce avem în interior.

Vă ofer un cadou: vă sugerez primul exercițiu fundamental ce trebuie făcut în viața spirituală, care ne ajută să cunoaștem ce avem în interior, iar numele său este: „examinarea particulară a conștiinței”.

Mai întâi vă spun le ce folosește, apoi vă indic cum se face.

Toți avem destule defecte. Un om își dă seama că-i irascibil, altul că-i lipsește răbdarea, că nu-i tolerant, că-i răzvrătit, că nu-i ascultă pe alții, că mereu îi contrazice, că bombănește, că-i vorbește de rău, că-i răutăcios… Experimentăm că avem aceste defecte, la fel cum un ciorchine are multe boabe, și spunem: „Așa sunt făcut eu. Nu-i nimic de făcut. Nu mă pot schimba…”.

Însă nu-i adevărat: eu nu sunt făcut așa! Mai întâi de toate eu sunt fiul lui Dumnezeu. Dar pe lângă faptul că sunt fiul lui Dumnezeu, în mine locuiesc multe alte lucruri… Michelangelo spunea că statuia deja-i prezentă în bucata de marmură, trebuie numai să fie eliberată, adică din bucata de marmură trebuie doar să eliminăm tot ceea ce-i în plus… Tot la fel, din noi trebuie să eliminăm tot ceea ce-i în plus: răutatea mea reprezintă tot ceea ce-i în plus în mine; toate manifestările răutății mele sunt „în plus”. Eliminându-le, iese la lumină ceea ce sunt cu adevărat, adică un om liber și fiu al lui Dumnezeu.

Așadar, acest exercițiu ne ajută să eliminăm „ceea ce-i în plus”, adică răul, păcatul. Și cu cât eliminăm mai multe păcate, cu atât este mai bine. Apoi, vom nota că, străduindu-ne să eliminăm păcatul – deoarece răul îl simțim – vom începe să conștientizăm ceea ce avem în interior.

În ce fel putem elimina răul, păcatul din noi?

Toți avem defecte pe care încercăm să le eliminăm: unul este irascibil. „Am reușit să mă controlez de 99 de ori, dar apoi s-a apropiat de mine un om insuportabil, pe care m-am hotărât să-l distrug”, deci acesta din urmă, plătește pentru toți ceilalți.

De obicei, noi căutăm să eliminăm răul din noi prin reprimare (înfrânare). Și-i just, căci ne face bine să ne reprimăm puțin, căci dacă vrei să-l omori pe un altul, nu-i just. Cel puțin așteaptă și gândește-te bine. Așadar, e justă o anume reprimare. Însă metoda reprimării nu înlătură păcatul nostru. Dacă reprimarea nu elimină răul, ce spunem? „Nu-i nimic de făcut. Nu-l pot reprima”. Și astfel ne prefacem că nu-l avem. Acest fapt se numește negare: „E adevărat că m-am enervat de 50 de ori, dar aș fi putut să mă enervez de mult mai multe ori, căci aveam eu dreptate”, deci faptul că m-am enervat numai de 50 de ori îl fac să pare un bine… În acest fel noi continuăm să facem răul, justificându-l. Dar astfel, răul din noi crește.

În concluzie, nici reprimarea (înfrânarea), nici negarea nu elimină răul din noi.

Dar atunci cum îl putem elimina?

Exercițiul examinării particulare ne ajută să eliminăm păcatele noastre dar nu prin reprimare și nici prin negare, ci prin conștientizare, prin faptul că devenim conștienți de răul prezent în noi.

Cum facem?

Trebuie să ochim, să fim atenți la un singur defect de al nostru, la unul din numeroasele pe care le avem. Poate fi vorba despre irascibilitate, răutate, bombănire, încăpățânare, scrupulozitate, faptul de a-l contrazice mereu pe celălalt, de a-l vorbi de rău… Deci să fim atenți doar la un singur defect… Iar dimineața, după ce ne-am trezit, să ne luăm acest angajament: „Voi fi atent și voi încerca să mă controlez cu privire la acest păcat”. Apoi, spre amiază, voi verifica cum a mers. Și voi nota cum m-am descurcat. Iar seara, voi examina cum mi-a mers cealaltă jumătate a zilei.

Așadar, încercați să vă concentrați atenția pe un singur păcat.

Ce se întâmplă? Dacă tu începi să fii atent față de acest aspect (păcat) și să spui că-i un rău, ți se întâmplă că învingi răul, în măsura în care recunoști că-i un rău și te disociezi, te separi de el.

Așadar, răul îl biruiești prin conștientizare și disociere. Începi să cunoști că-i un rău, deci spui: „Îmi pare rău că l-am săvârșit”. După 35 de zile în care spui că-ți pare rău că l-ai făcut, să fii sigur că va începe să scadă. Căci principiul vieții spirituale este următorul: realitatea de care devii conștient și o aprobi, crește; dar realitatea de care devii conștient, dar nu o vrei, scade.

Eu nu dețin libertatea (controlul) asupra sentimentelor mele, căci sentimentele mele sunt ceea ce sunt, dar am libertatea să le cunosc și să le aprob, sau să nu le cunosc, să le ignor, sau să le cunosc și să le dezaprob, adică să mă dezic de ele. Și, ceea ce eu aprob, crește; ceea ce dezaprob, în mod progresiv dispare.

Aceasta-i metoda pentru a elimina răul.

Mari sunt avantajele acestei metode. De ce? Pentru că începând să fiu atent față de un singur aspect (punct), mi se întâmplă precum unei santinele (străjer) care păzește tabăra pe timpul nopții, pentru că așa i s-a spus: „Dușmanul vine din partea aceea, deci fii atent!”. Dușmanul poate că nu vine, dar străjerul începe să fie atent față de toate celelalte rumori ale nopții și, astfel, începe să perceapă ce stă în interiorul nopții. Cu alte cuvinte, prin intermediul defectului (păcatului) față de care ești atent, începi să percepi că în interiorul tău există multe alte voci, multe alte lucruri.

Acestea le vom explica într-un alt loc, dar pe moment să începem să intrăm înăuntrul conștiinței.

Și dacă nu obții nici un rezultat, ce ți se întâmplă?

Notăm că de obicei rezultatul se vede… Dar dacă nu obții nici un rezultat, totuși începi să devii conștient de aspectele pe care le ai în interior, fapt care-i extrem de important. Începi să ieși din inconștiență (din letargie, din insensibilitate).

Apoi descoperi că-n inima ta există multe alte lucruri la care nu te așteptai, adică o răutate, un alt păcat, care te face să te simți la fel ca toți oamenii. Recunoști în tine defectele pe care le au toți din jurul tău. Deci începi să te simți solidar cu ei. Începi să judeci mai puțin, căci defectele pe care le vezi la alții, acum pricepi că și tu le ai… Deci, devii mai tolerant, mai milostiv, nu mai judeci: și aceasta-i sfințenia creștină, căci ea nu constă în a nu avea defecte! Sfințenia creștină înseamnă să fii conștient de defectele tale.

Apoi începi să înțelegi un al treilea aspect: se spune că Isus a murit pentru păcătoși. De obicei îi catalogăm păcătoși pe alții. Dar când îmi văd defectele, încep să înțeleg că Isus a murit pentru mine.

Așadar, practicând examinarea particulară, chiar dacă nu aș obține rezultate, din această luptă interioară, de fapt încep să am mari rezultate (beneficii)

– încep să conștientizez ce-i în interiorul meu;,

– încep să devin solidar cu toți și,

– încep să fiu solidar cu mila lui Dumnezeu.

Vă îndemn să practicați examinarea particulară. Iar acest exercițiu trebuie făcut întreaga viață. Se pare că-i un lucru mic, dar e important, pentru că ne indică angajamentul pe care noi ni-l însușim pentru a face să iasă la lumină adevărul nostru, dincolo de limitele și de defectele noastre.

Iar când un om se străduiește să scoată la lumină adevărul său, acesta-i începutul schimbării sale. O persoană care ar fi chiar perfectă, dar care rămâne liniștită acolo unde este, nu înaintează din punct de vedere spiritual, ci va regresa tot mai mult. Ea se va închide în orgoliu, în autosuficiență. Un alt om care ar avea mari defecte, dar este conștient că le are și nu le vrea, acesta va înainta în viața spirituală.

Practic, acest exercițiu este exercitarea liberului arbitru. Eu nu sunt liber (nu decid) să am sau să nu am sentimentele pe care le am (le simt): eu am sentimentele pe care le am. Dar sunt liber să spun: „Da, le vreau” sau „Nu, nu le vreau”. Celor cărora le spun „da” și față de care consimt, acelea cresc în mine și devin identitatea mea. Cele de care mă disociez, tind să dispară.

La fel ca-n grădină, pe lângă legume cresc și toate buruienile: dacă încep să smulg buruienile și să ud legumele, legumele cresc; dacă, în schimb, smulg legumele, și să las buruienile, acestea din urmă cresc…

Aceasta-i prima muncă spirituală, iar sf. Ignațiu crede că acest exercițiu trebuie propus celui mai păcătos, dar și celui mai sfânt dintre oameni. Pentru că indică acea voință pe care fiecare om o are de a progresa, adică de a trăi. El însuși l-a practicat până-n ziua morții sale. Și un sfânt are potențial de creștere în sfințenie.

Așadar, vă îndemn să practicați acest exercițiu, fiind atenți doar la un defect, cel care vi se pare mai apăsător în viața voastră, începeți să fiți atenți la el, iar apoi, înaintea Domnului întrebați-vă la amiază și seara, cum a fost? Și, fără să vă descurajați, mulțumiți-I Domnului, cereți-I iertare și spuneți: „Mâine voi relua acest exercițiu”.

Acesta-i drumul pentru a deveni tot mai liberi și tot mai mult noi înșine (adică ceea ce suntem, chipul lui Dumnezeu).

Se citește Mc. 2, 18-22

18 Discipolii lui Ioan şi fariseii posteau. Au venit şi i-au spus: „De ce discipolii lui Ioan şi discipolii fariseilor postesc, iar discipolii tăi nu postesc?” 19 Isus le-a spus: „Pot oare nuntaşii să postească atât timp cât mirele este cu ei? Cât timp au mirele cu ei, nu pot să postească. 20 Vor veni însă zile în care mirele va fi luat de la ei şi atunci, în ziua aceea, vor posti. 21 Nimeni nu coase un petic dintr-o stofă nouă la o haină veche; altfel, peticul nou trage din haina veche şi ruptura devine mai mare. 22 Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul va sparge burdufurile şi se vor pierde şi vinul şi burdufurile. Însă vinul nou se pune în burdufuri noi”.

În cateheza anterioară am văzut că Isus mănâncă și trăiește cu păcătoșii.

A mânca înseamnă a trăi… Dar acum ni se explică faptul că acest ospăț nu-i unul oarecare, ci-i un ospăț de nuntă. Și, cu ajutorul unor imagini simple, Isus ne descrie viața nouă pe care o trăiește păcătosul.

Metaforele pe care le folosește sunt dintre cele mai simple: nunta, adică iubirea (căsătoria), hrana (faptul de a mânca), haina și vinul.

Aceste lucruri simple exprimă plinătatea de viață trăită de păcătoșii care au decis să-L urmeze pe Isus.

v. 18

18 Discipolii lui Ioan şi fariseii posteau. Au venit şi i-au spus: „De ce discipolii lui Ioan şi discipolii fariseilor postesc, iar discipolii tăi nu postesc?”

Botezătorul îl aștepta pe Mesia, Cel care ar fi mântuit lumea.

Pentru el ospățul este la timpul viitor, deci în prezent Ioan postește, căci Mesia va veni. Multe persoane evlavioase spun: apoi va veni viața veșnică. Nu știm ce este, dar există… Adică viitorul este important!

În schimb fariseii spun: trecutul este important, adică legea, norma, ceea ce a fost, trebuie să fim fideli tradiției… Așadar, pentru ei prezentul este neînsemnat, deci postesc.

Ioan și fariseii reprezintă cele două forme de religiozitate în totalitate îndreptate spre trecut sau spre viitor. În schimb, ucenicii lui Isus „mănâncă”, adică trăiesc acum, în prezent. De ce?

Aceasta-i noutatea creștinismului. Dumnezeu nu-i cineva care „a fost” sau „va fi”. Dumnezeu este prezent! Timpul cel mai bun nu-i cel care a fost sau cel care va fi… Ci-i acesta din prezent! Pentru că acesta-i sigurul timp care există, iar Dumnezeu e prezent acum!

Dacă vă amintiți, primele cuvinte ale lui Isus în Evanghelia după Marcu sunt: „Timpul s-a sfârșit, s-a împlinit”. Adică în acest timp noi trăim totul! Viața nu-i cea pe care o vei trăi „după”… După vei trăi, dacă trăiești acum, în prezent. Viața înseamnă să trăiești mereu acum, în prezent.

În spatele acestui adevăr avem ceva măreț, pentru că noi suntem obișnuiți să trăim într-un mod care ne poartă să fim mereu proiectați (atenți) față de ce va urma, caracterizat de neliniștea a ceea ce va urma… Sau să fim atenți la trecut. Amintirea: cum a fost în trecut, cum va fi în viitor? Și, între timp, pierdem realitatea din prezent. Iar viața e numai în prezent. Pentru că viitorul (acel „după”) încă nu există, iar ce a fost mai înainte, nu mai există, iar dacă nu trăiești acum, în prezent, nu trăiești. Cu alte cuvinte, trăiești numai în iluziile despre viitor, sau cu dezamăgirile trecutului. Adică tu postești, deci nu trăiești, ci-ți jertfești viața amintirilor sau viselor.

Tinerii se gândesc mai mult la viitor, iar vârstnicii spun că vremurile mai bune au fost cele din trecut, când lucrurile erau mai simple și mai clare. Și astfel aceste categorii de oameni nu trăiesc prezentul, deci nu-s ele însele. Așadar, este nevoie de o schimbare, căci nu pot trăi postind, afară din timpul prezent.

Dacă vă analizați îngrijorările, fricile, angoasele, acestea mereu privesc ceva care era și nu mai este; sau ceva care va fi cine știe când și cum va fi…

Despre prezent, de obicei, nu avem nici teamă și nici angoasă. Prezentul trebuie să-l trăim. Dar, de obicei nu-l trăim. Adică, postim.

Am putea explica postul, căci acesta este o parte însemnată a tuturor culturilor: dacă a mânca înseamnă a trăi, a posti înseamnă a muri.

Omul știe că nu are el viața. Deci, prin post simbolizează moartea, adică acceptă că viața sa pe pământ nu-i infinită. Așadar, postul practicat are o mare însemnătate simbolică, adică accepți că ești muritor.

Viața o primești ca dar. Deci postul subliniază că hrana pe care o primești e un dar, deci nu trebuie s-o stăpânești, ci o primești de la Dumnezeu în dar. Și, pentru că primești viața în dar, cunoști că ea se termină, că ești creatură. Deci are o însemnătate profundă.

Postul are o însemnătate profundă și-n societatea noastră, care consumă tot, care mănâncă tot. Postul e semn al unei libertăți (detașări) față de această societate. Deci, adevăratul post este altceva: este o viață sobră.

Aici se opune postul, faptului de a mânca. De ce?

Noi trăim astăzi, la timpul prezent, acea venire a Domnului: o plinătate de viață care deja a depășit postul. Cu alte cuvinte, noi, prin post, recunoaștem că suntem limitați și muritori. Acum, prin prezența Domnului, limita noastră și moartea noastră sunt plinătate de viață. Prin urmare, deja acum ne ospătăm mereu. Altfel spus, noi trăim această viață precum un ospăț veșnic.

Nu trebuie să ne agităm să prindem clipa care trece, pentru că după, nu ar mai fi nimic… Nu! Ci această clipă care trece, pe care acum o trăiesc, este plină de prezența lui Dumnezeu, și o pot trăi ca moment definitiv, ca valoare absolută, ca iubire. Acesta-i timpul prezent!

Deci nu-i un moment distrus, ci-i ca și cum aș fi pus de o parte o comoară. Fiecare clipă e o comoară, este divinitatea ta, adică-i capacitatea ta de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele. Și poți trăi acum această iubire. Și niciodată nu-i un timp pierdut. Și-l poți trăi numai acum, nu-l vei trăi mâine, căci mâine vei trăi ziua de mâine. Prezentul îl trăiești acum. Așadar, să cunoaștem valoare prezentului!

În versetul următor Isus răspunde la întrebarea ce I-a fost adresată

v. 19

19 Isus le-a spus: „Pot oare nuntaşii să postească atât timp cât mirele este cu ei? Cât timp au mirele cu ei, nu pot să postească.

Isus ne spune motivul pentru care nu se postește: pentru că a sosit nunta, nunta omului cu Dumnezeu. Isus se prezintă ca Mire, și-i cea mai frumoasă imagine a lui Dumnezeu, Mirele.

Ce înseamnă Mire? Indică raportul, iubirea, intimitatea, dialogul, faptul de a fi unul pentru altul, bucuria… Altfel spus, Dumnezeu reprezintă pentru om această plinătate de viață.

Raportul bărbat-femeie deplin reușit, este o oglindire a realității lui Dumnezeu care se dăruiește omului. Și aceasta-i demnitatea omului. Omul este mireasa lui Dumnezeu, este cealaltă parte a Domnului! De aceea, nu doar mâncăm, ci ospățul nostru este un ospăț nupțial, adică trăim în plinătate. Căci fiecare moment din viața noastră este într-adevăr un loc de unire și de comuniune cu Domnul și cu frații. E o viață plină.

Poate că nici nu ne gândim, însă lucrul cel mai minunat constă în faptul că Dumnezeu ne-a poruncit să-L iubim.

De ce? Pentru că Dumnezeu este iubire infinită pentru om; Dumnezeu este pasiune pentru om. Iubindu-L pe Dumnezeu, omul devine Dumnezeu. La fel cum Dumnezeu a devenit om, pentru că-l iubește.

Noi suntem obișnuiți să-L vedem pe Dumnezeu judecător, creator, Domn, suveran… Mai întâi de toate Dumnezeu este Mire.

E adevărat că-L vedem pe Dumnezeu ca tată și mamă… Însă față de tata și mama noi avem o dependență. În schimb, în raport cu Mirele, avem egalitate, avem un răspuns liber de iubire dat iubirii Lui; noi răspunde cu o iubire egală… Așadar, ultimul nivel al iubirii cu Dumnezeu, este această iubire egală… Suntem chemați să devenim ca El, cealaltă parte a Sa. Și e lucrul cel mai uimitor care i se poate întâmpla omului. Și noi înțelegem că omul este așa: din faptul că omul este nefericit și neliniștit, agitat, îngrijorat. Căci nici un lucru nu-l mulțumește, nu-l satisface pe deplin. Pentru că omul este creat pentru infinit. Dacă nu, ar fi trebuit să fie mulțumit.

Ar fi bine să citiți Cântarea Cântărilor, un imn adus iubirii dintre un bărbat și o femeie, care-i semn al iubirii incredibile dintre om și Dumnezeu.

Noi nu ținem seama de faptul că mereu vedem religia ca fiind o obligație, un angajament, sau cine știe ce… În schimb, religia creștină este bucuria comuniunii cu Dumnezeu, adică a trăi în această iubire. El este cu noi, Mirele este cu noi, deci, să mâncăm și să sărbătorim. În creștinism, ziua de sărbătoare nu-i ultima zi a săptămânii, ca-n ebraism și-n celelalte religii. Căci duminica este prima zi a săptămânii. Luni este sărbătoarea a doua, în limba latină se spune „feria secunda”, feria însemnând sărbătoare, și-i urmată de sărbătoarea a treia, a patra… Adică fiecare zi este o sărbătoare. Și se merge tot așa până la sărbătoarea definitivă.

Crăciunul sărbătorește tocmai această întâlnire dintre Dumnezeu și omenire. Noi putem sărbători pentru că s-a împlinit nunta dintre Dumnezeu și om!

Câți dintre noi știm că ceea ce căutăm (infinitul), deja e prezent acum? Câți știu că acum, în timpul prezent, pot trăi în bucurie?

Din păcate, mereu ne gândim la cum va fi după… „După” depinde de acum, pentru că exact ceea ce semeni, vei culege. Apoi, pentru că roadele culese sunt mereu mai multe decât semințele semănate, sărbătoarea din final va fi mult mai mare decât cea de acum. Dar deja acum avem această întâlnire, acest raport de iubire Dumnezeu-om.

Dar și atunci când un om înțelege acest adevăr, are dificultăți să-l creadă, îi este greu să creadă că Dumnezeu îl iubește infinit, mult mai mult decât cel mai bun prieten al său, cu o asemenea iubire încât își dă viața pentru mine, cu o iubire care-i în totalitate pentru mine… Acesta-i sensul profund al Revelației: omul este unic, este cealaltă parte a lui Dumnezeu! Aceasta-i demnitatea omului.

Porunca, norma care-i sinteza tuturor poruncilor, este „să-L iubești pe Domnul din toată inima și din tot sufletul”. Ce înseamnă? De ce să-L iubesc? Pentru că mă iubește!

Și-mi poruncește să-L iubesc. Ne înduioșează Dumnezeu care ne cere: te rog să Mă iubești…

Și-i singura poruncă pe care ne-o dă. Și aceasta-i toată Biblia. Căci toată Biblia e sintetizată în revelarea iubirii Sale. Este incredibilă iubirea lui Dumnezeu pentru om. Iar sf. Ecaterina spunea că Dumnezeu este îndrăgostit de creatura Sa, și acesta-i sensul întregii vieți.

v. 20

20 Vor veni însă zile în care mirele va fi luat de la ei şi atunci, în ziua aceea, vor posti.

Este o aluzie la postul din Vinerea sfântă, când Mirele este luat. A fost răstignit, iar apoi S-a înălțat la cer. Și astfel, avem amintirea că se postește în Vinerea sfântă. Dar înseamnă și altceva. Pentru că Mirele deja este cu noi, dar încă nu-i în totalitate cu noi. Există momente în care nu-L aflăm, nu-L vedem, nu-L auzim. Exact acestea-s momentele postului. Deci sunt momentele căutării (Sale). La fel ca-n Cântarea Cântărilor ,unde avem mireasa care-l caută pe mire. Viața noastră înseamnă să ne bucurăm de prezența Mirelui, dar și să căutăm prezența Sa, la un nivel mai profund, atunci când ni se sustrage.

Iar Dumnezeu îi rezervă omului jocuri ciudate de iubire, cum se obișnuiește mereu, care nici măcar nu-s atât de frumoase (plăcute)… Că unul se ascunde, ca să-l „oblige” pe celălalt să-l caute… acest joc îl face și Dumnezeu cu noi, dar numai ca să ne ajute să creștem în iubire și-n căutarea Lui. Acestea-s momentele de post pe care omul le suportă… Dacă Dumnezeu se ascunde puțin, înseamnă că-i bine așa; înseamnă că vrea să-L cauți mai în profunzime. În acest fel mă educă să iubesc cu o iubire mai profundă. Deci trebuie să accept și aceste clipe de post, care sunt de moment, și care fac parte din jocul vieții…

v. 21

21 Nimeni nu coase un petic dintr-o stofă nouă la o haină veche; altfel, peticul nou trage din haina veche şi ruptura devine mai mare.

Tema nunții Mirelui, face referire la tema hainei noi, a hainei noi care se vede concret, și are o viață concretă, un raport clar cu alții.

Așadar, în prezent nu doar mâncăm, iar ospățul nu-i doar unul nupțial, pentru că Mirele este cu noi, ci acum toate sunt noi.

Haina este semnul vieții, cerurile sunt mantaua lui Dumnezeu, deci întreaga lume este nouă, pentru că-i invadată de iubire. Deci, trebuie să avem curajul să trăim o viață nouă. Însă noi mereu căutăm să combinăm vechiul cu noul.

„Vechiul” este egoismul nostru, sau avantajele noastre… Căutăm să punem la haina veche petice noi, dar astfel o rupem…

Deci să știm că există o noutate frumoasă, și să ne decidem în favoarea acestei vieți noi. Căci dacă coși un petic nou pe o haină veche, se rupe…

Este vorba de un mod nou de a trăi, dar nu-i dat de o viață care se mută într-un alt loc sau timp, ci aceleași lucruri de zi cu zi sunt privite și interpretate într-un mod nou. Mâncarea și postul devin altceva, pentru că noi am descoperit că suntem alții

v. 22

22 Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul va sparge burdufurile şi se vor pierde şi vinul şi burdufurile. Însă vinul nou se pune în burdufuri noi”.

Dacă haina face aluzie la trup, la viața concretă, vinul face referire la spirit, la îmbătare (ebrietate).

Există o viață nouă pentru că există un spirit nou, acest spirit de iubire. Iar acest spirit nou trebuie pus în burdufuri noi. Și explică… Nu poți trăi spiritul iubirii în structurile anterioare ale egoismului tău, trebuie să decizi să-l pui în burdufuri noi. Acest spirit nou pe care-l ai, treptat, are nevoie să aibă un recipient, are nevoie ca viața să se transforme pentru a-l conține, și astfel, și viața ta devine nouă.

Deci trebuie să știi decide. Dacă nu decizi, ce ți se întâmplă?

Spargi burdufurile… Și pare un bine, pentru că vinul trebuie consumat… Dar dacă se sparg burdufurile noastre vechi, Dumnezeu mereu ne dă vin, iar până la urmă vom învăța să spunem: acest vin nou, această iubire, trebuie să o trăiesc într-o viață nouă care știe să o păstreze, să se bucure de ea, într-o plinătate de viață nouă.

Așadar, în aceste versete ni se explică însemnătatea Crăciunului. Crăciunul este Dumnezeu care s-a căsătorit cu omul, a intrat în carnea noastră, e prezent în fiecare trup, fapt pentru care noi mâncăm, adică trăim plinătatea prezenței Lui.

Iar prezența Sa este iubire, este nuntă, e iubire pentru mine. Și această iubire devine o viață nouă, haina nouă, un spirit nou, care nu stă în structurile vechi. Deci are nevoie de structuri noi care sunt create treptat de către Spiritul Sfânt.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian