Marcu 2,23-28

Se citește Ps. 67 (66)

Rolul lui Dumnezeu constă în faptul că El ne dă totul: ne dă hrana și toată creația ca să putem trăi, ne dă viața, ne dă pe noi înșine, ni se dă pe Sine…

Pericolul constant al omului este acela de a-și însuși (strânge) lucruri fără să înțeleagă că lucrurile sunt semne de iubire, deci un loc al comuniunii cu Domnul, și astfel lucrurile devin idoli. Binecuvântarea ne ferește de idolatrie. Adică El îmi dă tot binele, și eu Îl bine-cuvântez, fapt pentru care nu mă atașez de lucruri, căci ele sunt doar semnul iubirii Sale, iar prin ele Îl laud și sunt bucuros de El. De aceea, toate lucrurile (și persoanele) devin un mijloc de relaționare cu Dumnezeu.

Ori lucrurile sunt loc al binecuvântării, ori sunt loc al lui „e al meu” și mi-l însușesc. Și lucrurile pe care le iau în stăpânire devin un început de moarte, de separare, de luptă. Lucrurile pentru care eu binecuvântez și de care mă bucur devin un început de viață.

Se citește Mc. 2, 23-28

23 Într-o zi de sâmbătă, el trecea printre lanuri de grâu. Pe drum, discipolii săi au început să rupă spice. 24 Atunci fariseii i-au spus: „Uite-i! De ce fac ce nu este permis în zi de sâmbătă?” 25 Iar el le-a spus: „Nu aţi citit niciodată ce a făcut David când ducea lipsă şi i-a fost foame lui şi celor care erau cu el, 26 cum a intrat în casa lui Dumnezeu pe vremea marelui preot Abiatar şi a mâncat pâinile ofrandei pe care nu aveau voie să le mănânce decât preoţii şi a dat şi celor care erau cu el?” 27 Şi le-a spus: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă; 28 pentru că Fiul Omului este stăpân şi al sâmbetei”.

Capitolul al II-lea începe cu „Fiul omului care iartă păcatele”… Iar lumea se întreabă: „Cine e Acesta?”, care iartă. Tot cap. al II-lea este o revelație a lui Isus ca fiind Fiul omului.

Primul lucru pe care-l face e să ierte, iar a ierta este puterea lui Dumnezeu. Așadar, Isus a venit să aducă pe pământ puterea iertării; acea putere care-l ajută pe om să umble: în loc să-l judece, să-l imobilizeze în răul său, îl deblochează (îl face pe paralitic să umble, la începutul capitolului)… Apoi îl cheamă pe Levi păcătosul; nu doar iartă, ci păcătosul este chemat la intimitatea cu Dumnezeu. Nu-i exclus, nu-i doar iertat, ci e chemat. Însă nu-i chemat „doar așa” – sunt chemați toți, deci e chemat și el – ci Isus se oprește în casa sa și mănâncă împreună cu el, adică Isus pătrunde în intimitatea lui. Păcătosul e chemat la familiaritatea cu Domnul, nu doar să mănânce cu El într-un fel oarecare (obișnuit): Isus explică faptul că este vorba despre ospățul nupțial, este haina nouă, e vinul nou.

Fiul omului este Cel care aduce iertarea lui Dumnezeu, se dă păcătoșilor, mănâncă cu ei, începe sărbătoarea nunții, a lumii noi, iar acum, în acest text, avem împlinirea: acest Fiu al omului este Domnul sâmbetei.

Sâmbăta este ziua lui Dumnezeu. Isus, care este Domnul zilei lui Dumnezeu, este aici să sărbătorească cu noi.

Textul ne prezintă penultima dispută a lui Isus cu fariseii, iar tema abordată este „ziua sâmbetei”.

Tema sâmbetei – a sărbătorii – există în toate religiile… Omul este creat pentru a sărbători, pentru a avea plinătatea vieții. Isus spune exact opusul: omul nu este creat pentru sărbătoare, ci, de acum înainte, sărbătoarea este făcută pentru om: sâmbăta este pentru om!

Omul dorește mereu sărbătoarea, dar niciodată nu sărbătorește deplin…

Isus spune opusul: „sâmbăta, care indică sărbătoarea, împlinirea, se află acum, aici, pentru om, la dispoziția omului”.

Sâmbăta e simbolul lui Dumnezeu. Nu înseamnă că Dumnezeu va veni cine știe când în viața noastră, ci Dumnezeu este deja acum și aici, cu noi… Și „noi putem mânca”.

Acest text ne povestește – prin imagini simple – felul în care acum putem face ceea ce nu este licit (permis), adică „să mâncăm sâmbăta”. Sâmbăta este Dumnezeu. A mânca înseamnă a trăi. Așadar, putem acum să ne hrănim cu Dumnezeu. Acesta este sensul profund al textului. Să cerem harul să-l înțelegem.

v. 23

23 Într-o zi de sâmbătă, el trecea printre lanuri de grâu. Pe drum, discipolii săi au început să rupă spice.

Scena e simplă: avem terenuri semănate cu grâu, care a răsărit și deja este copt. Așadar, ne aflăm în perioada Paștelui în Israel: este anotimpul în care se coace grâul. Suntem în ziua sărbătorii. Avem terenul semănat care rodește; discipolii călătoresc; El este cu ei, iar ei mănâncă adunând spice.

Simbolurile din această scenă sunt foarte importante. Cel dintâi este „sâmbăta”.

Sâmbăta este ziua sărbătorii, iar marea dorință a omului este să sărbătorească, adică să se unească cu Dumnezeu, plinătatea vieții.

În Israel, sâmbăta era și încă este reglementată de legi foarte precise: e o zi în care nu se poate munci, nu se poate face nimic. De ce?… Pentru că sâmbăta este ziua odihnei lui Dumnezeu, o zi în care ne bucurăm și atât: s-a încheiat truda, s-a terminat munca și doar ne bucurăm de rodul muncii, ne bucurăm de prezența lui Dumnezeu. Omul a fost creat să ajungă la ziua a șaptea, adică la Dumnezeu, și acesta este sensul odihnei! Nu mai e nimic de făcut, căci deja totul a fost creat. Pe Dumnezeu nu trebuie să-l faci, deja există și El ți se dăruiește; pe celălalt nu trebuie să-l faci, ci îți este dăruit; realitatea și natura tu nu trebuie să le faci, căci deja există de dinaintea ta… Așadar, sâmbăta este acel timp în care tu înțelegi valoarea profundă a realității ca fiind un dar, ca fiind viață, iubire, sărbătoare și bucurie.

Regulamentul foarte sever care reglementează sabatul ebraic, respectat și-n zilele noastre de către evreii devotați, este de așa natură încât ne tulbură, ne dezorientează. Nu doar că ei nu puteau găti, deci hrana trebuia pregătită cu o zi înainte, dar nu puteau nici să aprindă lămpile… Iar în zilele noastre – cu lumina electrică – unele familii foarte devotate cheamă prunci ne-evrei ca să apese pe întrerupător.

Ce înseamnă toate acestea? Că noi mereu suntem obișnuiți cu rezultatele unei acțiuni împlinite prin abilitățile noastre. Tot ceea ce noi facem este lucrarea mâinilor noastre, e lucrarea muncii noastre. Prin suspendarea întregii activități se dorea să se exprime absoluta gratuitate.

Noi suntem obișnuiți să ne odihnim sau să ne distrăm muncind: călătorim ore în șir cu mașina, și apoi ajungem la mare sau la schiat. Cu alte cuvinte, și bucuriile noastre implică trudă… Iar aceste reguli, în fond, doreau să elimine orice gest (efort), iar despre rezultat să se poată spune „aceasta este sărbătoarea”. Deci, o sărbătoare care să nu fie rezultatul lui un ,,a face”, ci o pură acceptare a unui dar. Așadar, aceste reguli atât de stricte și acest „a nu face nimic” doreau să exprime faptul că era vorba despre ceva care se primea, se primea în totalitate.

Ce înseamnă aceasta, deci? Întreaga creație a fost făcută în cinci zile, în ziua a șasea a fost creat omul. Ce trebuie să facă omul? De ce nu face nimic în ziua a șaptea? În ziua a șaptea doar se bucură de darul care i-a fost făcut: darul creației și darul de sine însuși; se bucură de Dumnezeu care i l-a dat, intră în dimensiunea divină, în bucurie, în plinătate, fără să facă nimic.

Așadar, faptul de a nu face nimic are o însemnătate profundă: înseamnă că omul este creat pentru a se bucura, nu pentru a face… Dacă nu ar fi așa, înseamnă că omul ar fi condamnat la muncile veșnice, care sunt iadul.

Noi suntem destinați bucuriei! E adevărat că munca are rolul ei, dar ea nu este totul. A înlătura odihna duminicală înseamnă că omul nu mai știe să se odihnească, nu mai știe să se bucure și să trăiască… Înseamnă că omul este numai ceea ce produce. Însă eu nu sunt ceea ce produc, căci pot și să nu fac nimic. Mai mult, omul este creat, la urma urmei, pentru ca să se odihnească și să se bucure, nu ca să producă. Relațiile nu le produce omul, ci doar le primește; pe celălalt nu-l produce, îl primește; întreaga viață nu o produce, o primește.

Așadar, dimensiunile cele mai profunde ale omului sunt apărate de sâmbătă, care reprezintă sensul vieții. De ce trăim și de ce muncim? Pentru a ne veseli și a ne bucura de sărbătoare, pentru a trăi în relație, pentru a ne odihni, pentru a avea plinătatea vieții.

Minunea se întâmplă „în ziua sâmbetei”, iar „Isus trecea printre semănături”.

E interesant, căci avem aproape o suprapunere a imaginii lui Isus, care merge printre semănături, peste imaginea discipolilor care mănâncă spice…

De-abia a vorbit Isus despre ospățul nupțial; Isus a vorbit despre pâine, despre casă, despre a lua și a da. Vă amintesc ceva cuvintele: „casa, pâinea, a lua și a da”? Indică Euharistia. Așadar, există aproape o suprapunere între aceste terenuri semănate și Isus care trece: El este această pâine! De fapt, imediat după, de la cap. 4, Isus vorbește despre sămânță. Apoi, de la cap. 6 până la cap. 8, va vorbi despre pâinea care este El. Cu alte cuvinte, Dumnezeu e pâine și e viață.

Și discipolii ce fac? Încep „să umble” strângând spicele. Călătoria e tema cap. al II-lea, „mergi la casa ta”. Aceștia pot călători, pot merge pentru că mănâncă grâul.

În sine, episodul e banal. Fariseii observă și întreabă: „De ce discipolii Tăi fac aceasta?”. Isus putea să le răspundă: „Pentru că nu sunt educați, nu respectă corect legile”. În schimb, Isus se folosește de această ocazie pentru a intra în profunditate.

Ce înseamnă „a mânca spicele în ziua sâmbetei”? De ce omul nu trebuie să facă nimic sâmbăta?… Pentru că sâmbăta este Dumnezeu! Și atunci noi putem face un lucru sâmbăta: să mâncăm grâul, să mâncăm pâinea în ziua sâmbetei.

Această pâine e însuși Dumnezeu; e Fiul omului, Domnul sâmbetei. Cu alte cuvinte, eu acum pot să trăiesc, să mă hrănesc cu Dumnezeu. De ce? Pentru că El m-a iertat, pentru că El a venit în casa mea, pentru că El m-a îngrijit, pentru că El celebrează nunta cu mine. Deci, acum eu pot să mă hrănesc cu El (să trăiesc prin El), după cum El trăiește cu mine. Așadar, este abolită separarea între om și Dumnezeu.

Acesta este sensul sabatului abolit.

E mângâietor faptul că în acest punct al Evangheliei discipolii încep să facă aceste lucruri, căci de-abia au fost chemați, făceau primii pași în urma lui Isus și, chiar dacă noi vom cunoaște mai departe în Evanghelie toate imaginile lor false despre Mesia, toate căderile și dificultățile lor, în acest loc demonstrează că au o oarecare dragoste pentru Isus. Ce înseamnă asta? Înseamnă că fiecare dintre noi, înaintea lui Isus, poate începe acest drum și simte că ceva esențial îi poate fi dăruit.

v. 24

24 Atunci fariseii i-au spus: „Uite-i! De ce fac ce nu este permis în zi de sâmbătă?”

Ce fac discipolii în ziua sâmbetei? Mănâncă. Dar nu este licit, pentru că, după evrei, sâmbăta nu se poate face nicio muncă, însă discipolii muncesc să adune spicele și să mănânce… Isus va privi acest gest într-un sens mai profund.

Ce înseamnă a mânca sâmbăta? Dacă sâmbăta e Dumnezeu, a mânca sâmbăta înseamnă a-L mânca pe Dumnezeu, a se hrăni cu Dumnezeu, adică a trăi prin El… Isus se folosește de acest gest pentru a ne spune că deja omul poate să se hrănească cu Dumnezeu (să trăiască prin El).

Sâmbăta, care e marea dorință a omului, nu mai este ziua îndepărtată, Dumnezeu nu mai este departe, acum poți să trăiești prin El, Îl poți mânca, El este în spice, e în pâine. Pâinea ta e Dumnezeu; viața ta e Dumnezeu.

Pentru evrei, nu e licit să se facă nicio muncă sâmbăta, căci a profana sâmbăta înseamnă a-L profana pe Dumnezeu, adică înseamnă că omul nu recunoaște că viața este darul lui Dumnezeu. Deci este interzis să se lucreze.

Discipolii pot să nu muncească, dar pot să mănânce. Aceasta este cu totul altceva… însemnă că pot să trăiască.

Isus răspunde cu ajutorul unui exemplu din VT, pe care acum îl prezentăm…

vv. 25-26

25 Iar el le-a spus: „Nu aţi citit niciodată ce a făcut David când ducea lipsă şi i-a fost foame lui şi celor care erau cu el, 26 cum a intrat în casa lui Dumnezeu pe vremea marelui preot Abiatar şi a mâncat pâinile ofrandei pe care nu aveau voie să le mănânce decât preoţii şi a dat şi celor care erau cu el?”

Este interesant că Isus recunoaște: „Nu este licit”. Isus răspunde că există ceva care nu este licit, dar pe care totuși David l-a făcut… Așadar, există ceva care nu este permis și totuși îl facem, și e just să-l facem, dar nu-i licit…

Înțelegem importanța răspunsului lui Isus? Ceva ilicit – ceva împotriva legii – care este foarte just… Ce este împotriva legii? Legea îl separă pe om de Dumnezeu: nu este licit omului să ajungă la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Sfânt, e Diferit.

Însă, odată cu Isus, nu numai că este bine ca omul să ajungă la Dumnezeu (să fie cu El), ci se face acest lucru… A strica sâmbăta este cea mai mare încălcare pe care un om o poate face… Creștinismul e marea încălcare, deoarece Dumnezeu nu mai este separat de om.

La începutul capitolului, atunci când Isus iartă, ei spun: „Acesta blestemă, nu este licit (permis) să se ierte păcatele. Păcătosul trebuie condamnat. Dacă nu, ce dreptate este dacă Dumnezeu iartă?”

Dumnezeu este primul care încalcă, adică este Cel care face pasul dincolo de Sine, înspre om (ieșind în întâmpinarea omului). Noi trăim prin și ne hrănim cu această încălcare, facem ceea ce nu este licit: ne hrănim cu Dumnezeu.

De ce a venit Dumnezeu în lume? De ce s-a făcut om, ne-a atins, a intrat în condiția noastră? Pentru ca noi să intrăm în condiția Sa! Așadar, creștinismul este în mod radical o încălcare a sabatului! Este trecerea de la lege – care Îl separă pe Dumnezeu de om – la libertatea în raportul dintre om și Dumnezeu, fapt pentru care mâncăm, adică trăim cu El; trăim viața Sa; este darul Spiritului Sfânt prefigurat de grâul care este pâinea, e viața; „sâmbăta” care-i Dumnezeu. Așadar, într-un mod foarte voalat (ascuns), în aceste versete se află sensul profund al revelației creștine.

Isus face apel la un episod din VT, citându-l pe David. Cine e David? David e marele rege, prototip al lui Mesia, deci, indirect, Isus ne spune: dacă a făcut David așa – prototipul Mesiei – cu atât mai mult Eu – care sunt Mesia – fac tot așa.

Ce a făcut David? „Ați citit ce a făcut David?”. Isus citează VT pentru a ne spune că noi trebuie să citim VT și să-l înțelegem!

În VT există o istorie care vorbește despre Dumnezeu. Deci, pericolul este să citim VT ca pe o lege: este licit, nu e licit? Însă VT nu-i doar o lege, ci este și o istorie. Iar o istorie, la fel ca orice istorie, are un început și are o împlinire. Așadar, VT trebuie citit în mod simbolic, lucru valabil și pentru noi, astăzi.

Cu alte cuvinte, îl putem considera pe David ca fiind o figură moartă și fosilizată: e așa și a făcut așa; sau putem să-l privim ca fiind un simbol al lui Mesia, o figură a ceva care mereu se va face. Când un om are o nevoie, sau îi este foame, și este împreună cu alții, ce face? Face ceea ce fac toți, mănâncă. Adică face ceea ce nu este licit după lege, mănâncă „pâinile punerii înainte”. Așadar, și David a încălcat legea. Încălcarea lui David este figura (simbolul) încălcării pe care o va săvârși Mesia. Ce va face Mesia? Îl va conduce pe Dumnezeu în umanitate și umanitatea în Dumnezeu.

Aceasta este nevoia și foamea profundă a lui David, prototipul Mesiei; și este nevoia și foamea tuturor tovarășilor săi, pentru că aceasta este foamea omului: foamea după sâmbătă, după Dumnezeu. Însă omul nu poate ajunge niciodată la Dumnezeu cu ajutorul niciunei legi… Numai unindu-se cu Fiul omului, cu Isus, care este Domnul sâmbetei și care ne atinge așa cum îl atinge pe lepros, și ne ajută să umblăm, și ne iartă după cum l-a iertat pe paralitic, și mănâncă cu noi după cum a mâncat cu Levi, numai atunci noi ne hrănim cu sâmbăta. Dacă nu, noi niciodată nu ne vom hrăni cu sâmbăta, adică vom trăi mereu așteptând ca El să vină…

Dificultatea de a intra în plinătatea vieții noi, adusă nouă de Isus, se datorează faptului că – fără să știm – ne oprim la VT și continuăm să păstrăm (să privim) semnele, când, de fapt, deja s-a întâmplat ceea ce semnele au prefigurat… Deci absolutizăm așteptarea, și nu recunoaștem împlinirea. De aceea, Isus, la începutul Evangheliei, spune: „Timpul s-a împlinit, convertiți-vă!”. Căci a primi (a accepta) împlinirea înseamnă pentru noi tocmai să depășim acest obstacol. Să nu ne împietrim în respectarea a ceva (VT) care vestea o realitate (NT) care acum există. Deci trebuie să știm face acest pas, să primim și să intrăm deplin în această viață nouă.

Să notăm cuvintele din această povestire despre David: se vorbește despre Dumnezeu, despre pâinea punerii înainte, despre a mânca, despre a da și celor care sunt eu el… Toate aceste cuvinte vor fi reluate la Ultima Cină, când se va vorbi despre Euharistie, loc în care Isus ni se dă nouă chiar pe Sine, viața sa, Spiritul Său.

Așadar, în spatele libertății pe care o au discipolii de a mânca sâmbăta spicele – și care poate părea ceva banal – se află capacitatea, în situația concretă a vieții de zi cu zi, de a trăi deja dimensiunea lui Dumnezeu, adică de a trăi sâmbăta.

Ceea ce poate părea o simplă încălcare – a mânca câteva spice sâmbăta – are, de fapt, o însemnătate profundă. Este marea libertate pe care Dumnezeu ne-o aduce nouă. Cu alte cuvinte, deja trăim în libertatea fiilor, în fiecare zi. Și aceasta e interpretarea pe care Isus o dă acestor versete. „Așa cum David cu tovarășii săi au mâncat pâinea rezervată preoților – pâinea lui Dumnezeu care stătea înaintea Chivotului – la fel, în zilele noastre, acești tovarăși ai Mei mănâncă liniștiți. Ce? Ceea ce am văzut în cateheza anterioară, ospățul nupțial făgăduit de Isaia, unirea umanității cu Dumnezeu: trăiesc plinătatea vieții chiar și-n gesturile minime…”.

În acest loc este depășită interpretarea fundamentalistă a legii. Extremiștii, în orice religie, cu justificarea de a-l duce cu adevărat pe om la Dumnezeu, de fapt îl separă… O regulă făcută pentru a-l pune pe om în comuniune cu Dumnezeu, de fapt – prin absolutizare – devine o piedică; sunt efectele unei nonlibertăți, ale oprimării și ale nefericirii, cauzate de absolutizări

v. 27

27 Şi le-a spus: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă;

Primul sens al versetului este că sâmbăta reprezintă legea, iar legea e pentru om, și nu omul e pentru lege…

Așadar, avem un principiu de criticare radicală a fiecărei legi, chiar religioase: orice lege este valabilă în măsura în care-l ajută pe om să trăiască. Legea e dată în favoarea vieții, și nu a morții. Legea nu este lăsată pentru a pedepsi pe nimeni, ci e lăsată pentru a ajuta viața. Versetul restrânge puterea legii (o adaptează condițiilor noi). Deci, orice lege este pentru om (în slujba omului), și nu omul este pentru lege.

Acest verset este principiul criticii radicale a tuturor legilor: „o anume lege e utilă cu adevărat omului, sau nu?”. Principiul validității legilor nu este: „e licit sau nu e licit!”. Așadar, valoarea legii nu este legea, ci constă în: „ajută sau nu libertatea omului; îl ajută pe om să crească în adevărul său?”.

Deci, e principiul libertății (independenței) față de lege și e un lucru mare, căci, de obicei, omul vede binele și răul în respectarea sau nerespectarea legii. Însă nu e adevărat! Binele și răul stau în om: dacă crește în libertatea sa de a iubi sau nu… Legea trebuie să folosească acestui fapt, căci dacă nu-i folosește omului să crească în libertatea iubirii, este greșită.

Așadar, acest principiu declară libertatea omului față de lege, nu libertinismul lui „fac ceea ce vreau, ceea ce-mi place și ce cred”, ci să-i dăm legii adevărata sa dimensiune: „legea există în funcție de om, și nu omul este sclavul legii”. Deci toate formele legalismului – chiar religios – sunt contrare acestui principiu: creștinismul e religia libertății fiilor.

Există legile. Dar, de ce? Pentru ca să-l slujească pe om!

Legea de a conduce pe dreapta, e utilă. Dacă mergi pe stânga, mergi pe contrasens, faci accident. Deci e util să o respecți…

În spate avem și un sens mai profund, pentru că libertatea (independența) față de lege, în fond, o are cine știe să iubească… Până când nu știm să iubim, suntem sclavii legii, pe bună dreptate; căci legea îmi spune că dacă fac așa, eu greșesc. Deci îmi denunță greșeala. Și acesta e un lucru bun…

Și-n sfera educației legea are un rol pozitiv, ne ajută să ne întâlnim cu realitatea. Și legea gravitațională e bine să o cunoaștem, căci nu ne putem arunca de la etajul 10, pentru că ne rănim… Legea ne arată principiul realității, deci e folositoare în sfera educației.

Legea, ca principiu al realității, îmi pune limite. Însă, în afara acestei legi, spre exemplu: cum să trăiesc pozitiv limitele mele în iubire și dezvoltare, aici nu există nicio lege. E în acțiune intuiția iubirii în libertate, și acesta este omul adult…

Acesta este primul sens al sabatului, asupra căruia vom reveni…

Apoi avem un al doilea sens: sâmbăta îl reprezintă și pe Dumnezeu… Să încercăm să traducem: „Dumnezeu e făcut pentru om, și nu omul pentru Dumnezeu”.

În toate religiile omul este cel care se sacrifică pentru Dumnezeu, omul este cel care respectă legea, e zelos… În schimb, în creștinism, Dumnezeu este Cel care-l slujește pe om, vine în întâmpinarea omului, se sacrifică pentru om, Își dă viața pentru om. Dumnezeu este în favoarea omului… Dumnezeu îl slujește pe om, și nu omul îl slujește pe Dumnezeu: El, Cel dintâi, ne-a slujit și ne-a iubit.

Așadar, sâmbăta reprezintă libertatea noastră înaintea lui Dumnezeu.

În mod paradoxal, să înțelegem bine, este mai bun un om care blestemă și care e păcătos, decât unul care este devotat (respectă legea) din frică față de Dumnezeu. Căci acela care respectă legea din teamă față de Dumnezeu spune: „Dumnezeu e rău și mă pedepsește”. Celălalt, care încalcă legea în mod implicit, spune: „Dumnezeu m-a creat pentru libertate, deci mă va înțelege”. E pilda fiului risipitor: n-am inventat-o eu, ci a spus-o Isus! Dintre cei doi frați, e mai aproape de adevăr acela care greșește – dar nu pentru că greșeala e justă – ci pentru că a înțeles adevărul, deci a înțeles că e fiu; însă celălalt e sclav și supus legii, și nu pricepe că e fiu. Nu pentru că ar fi ceva rău să facem binele: e just să facem binele, dar e greșită atitudinea morală, adică frica de Dumnezeu.

Aceasta e diferența radicală dintre creștinism și diferitele religii. În diferitele religii, Dumnezeu e prezentat ca fiind punctul final (ținta) al unei mari asceze din partea omului… Dacă un om respectă bine legile și e bun, e un om al lui Dumnezeu, e demn de Dumnezeu.

În schimb, creștinismul prezintă un Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului, așa cum e omul, și nu omul care merge la Dumnezeu; îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind cel care-l slujește pe om, și nu pe om ca fiind cel care-l slujește pe Dumnezeu.

Nu există nicio jertfă în creștinism. Toate religiile îi aduc sacrificii lui Dumnezeu. În creștinism, singura jertfă este Liturghia, care este sacrificiul lui Dumnezeu pentru om. El este Cel care se dă pe Sine nouă.

Paradoxal, nu omul este cel care trebuie să-L iubească pe Dumnezeu, ci Dumnezeu trebuie să iubească omul. Atunci când se folosește cuvântul „trebuie”, în NT, mereu se înțelege datoria pe care Dumnezeu o are de a-l căuta pe om pentru a-Și da viața pentru el, dacă e necesar. Căci datoria de a iubi e cea a părinților.

Așadar, cu afirmația „sâmbăta e făcută pentru om, și nu omul pentru sâmbătă” Isus răstoarnă întreaga formă a religiozității care e tipică tuturor religiilor și în locul legii pune libertatea omului care a crezut în iubirea lui Dumnezeu.

Atunci poți călători și culege grâul, poți mânca sâmbăta, poți să te hrănești cu Dumnezeu și poți să umbli ca fiu al lui Dumnezeu. Dacă nu, mereu vei fi sclavul lui „e licit, nu e licit”; mereu ești făcut pentru sâmbătă și pentru bucurie, dar bucuria niciodată nu e pentru tine… Din veac ai fost creat pentru Dumnezeu, dar Dumnezeu nu e pentru tine, adică tu mereu te excluzi… Nu! Dumnezeu e pentru tine, și nu tu ești pentru El! Așadar, e importantă această afirmație atât de simplă… Apoi ni se spune motivul…

v. 28

28 pentru că Fiul Omului este stăpân şi al sâmbetei”.

Sâmbăta e ziua lui Dumnezeu, e ziua Domnului, iar Isus, în acest loc, se proclamă „Domn al sâmbetei”. Deci, cine e Isus? Cine e acest om, acest Fiu al omului? E Domnul sâmbetei!

Deoarece „Domnul sâmbetei” s-a făcut „om”, a atins leprosul, l-a iertat pe păcătos, a mâncat cu păcătoșii, stă cu noi, deoarece acest Fiu al omului – care e Domn al sâmbetei – stă cu noi, înseamnă că sâmbăta este pentru noi, că Dumnezeu e pentru noi, deci nu ne mai putem îndoi de acest adevăr.

În acest om care este Domnul sabatului – care-I Dumnezeu – noi vedem felul în care Dumnezeu ne vine în întâmpinare… Vine la noi așa cum a venit în întâmpinarea leprosului, la fel ca pe paralitic ne ajută să umblăm, ne cheamă așa cum l-a chemat pe Levi, mănâncă cu noi și celebrează nunta la fel cum a mâncat și a celebrat-o cu ceilalți păcătoși.

Deoarece este cu noi acest Fiu al omului, atunci înțelegem că Dumnezeu este pentru noi, sâmbăta e pentru noi, iar noi deja putem trăi plinătatea vieții divine; noi, păcătoșii, astăzi. Fapt pentru care deja trăim mereu în ziua sâmbetei, în sărbătoare.

Există o zicală antică – atribuită lui Isus – care spune „fiecare zi trebuie să devină o sâmbătă”, adică să sărbătorim în fiecare zi de acum înainte, căci El mereu este prezent. Iar în textul paralel din Luca, un manuscris vechi continuă această povestire: „Isus, călătorind, a văzut un om care muncea în zi de sâmbătă și i-a spus: Dacă știi ceea ce faci, ferice de tine, dacă nu știi, ești un simplu blestemat și încălcător al legii”. Textul este foarte clar: „Dacă știi ceea ce faci, ferice de tine” – însemnând că ești liber – dacă nu, ești doar un blestemat încălcător care muncește și în zi de sărbătoare…

Textul nostru ne prezintă imagini simple, dar evocative (care ne aduc în conștiință amintiri și evenimente din trecut), spre exemplu: sâmbăta care indică sărbătoarea, bucuria; terenurile semănate cu bucuria rodului pământului; umblatul prin semănături; mâncarea spicelor, avându-i în spate pe fariseii care spun: „Nu este licit”. Și Isus care răspunde: „Clar că nu e licit, dar și David a făcut ceea ce nu e licit” și face ceea ce nu e licit pentru că există ceva diferit care face deosebirea între ceea ce este licit și ceea ce este ilicit.

Acest ceva diferit este faptul că sabatul – Dumnezeu – și fiecare lege de acum înainte sunt făcute pentru om, pentru că Fiul omului este cu noi și însuși Dumnezeu e cu noi. Prin urmare, problema nu este „licit sau ilicit”, ci întrebarea este trăiești (te hrănești) sau nu prin această iubire? Trăiești sau nu prin această libertate?

Aceasta este noua lege: te hrănești cu sâmbăta, adică te hrănești cu sărbătoarea, cu bucuria Domnului? Sau încă mai ești acolo să vezi dacă e licit sau nu? Adică mai ești încă sclav al legii? Sau deja trăiești noua economie a libertății, a unui om care știe să iubească pentru că e iubit, deci mănâncă sâmbăta?

Textul nostru e o invitație să intrăm în mod deplin în sabat – în bucuria lui Dumnezeu – pentru că deja acest „om” este însuși Domnul sabatului, e cel care stă cu noi, care ne iartă, ne atinge și ne cheamă…

Isus a venit să ne dea o imagine nouă despre Dumnezeu. O imagine foarte umană care – dacă vreți – răspunde și dorinței celei mai profunde a omului de a se hrăni cu Dumnezeu… Dar care contrazice întreaga formă a religiozității care se bazează pe deosebirea dintre om și Dumnezeu, pe lege, pe norme, și nu pe comuniunea de viață între om și Dumnezeu.

Textul nostru însă vorbește despre comuniunea vieții: a mânca sâmbăta indică exact acest lucru, comuniunea de viață cu Dumnezeu… Viața este aici și acum, fapt pentru care nu mai suntem persoane care așteaptă un viitor în care Dumnezeu ne va da ceva dacă suntem buni, ci suntem persoane care în prezent trăim în bucuria lui Dumnezeu care ni se dăruiește, care ne iartă când greșim, și în bucuria de a putea trăi libertatea iubirii față de El și față de alții. Aceasta este însemnătatea pâinii, adică a unei vieți care poate fi trăită (a unei vieți plăcute)…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian