Marcu 3,1-6

Se citește Ps. 81 (80)

Afirmația „sâmbăta e pentru om” înseamnă că Dumnezeu e totul pentru om. El ne oferă „pâinea” Sa, viața Sa, pe Sine însuși. Isus este „grâul” pe care Îl mâncăm. Dumnezeu, Mirele, ni se oferă ca să ne hrănim cu El, cu iubirea Sa. Mai mult nu ne poate da. El doar ne deschide/vindecă mâna pentru a-L primi și apoi pentru a-L dărui.

Ce înseamnă că „sâmbăta e făcută pentru om, și nu omul pentru sâmbătă?” Ce „pâine” mâncăm noi, creștinii? Ce înseamnă pentru mine mâna uscată (închisă) și inima împietrită? De ce-L costă pe Isus viața ca să ne deschidă mâna și inima?

Isus ne dă Spiritul Său, Spiritul iubirii, și prin El eliberează viața noastră de lepră și de moarte, ne împacă, ne ajută să umblăm, să mergem spre casă, iar în casă noi, păcătoșii, Îl primim pe El, mâncăm cu El – a mânca înseamnă a trăi – chiar mâncăm în ziua Sâmbetei, adică ne hrănim cu Dumnezeu. El ne dăruiește viața Sa, deci Spiritul Său. Cu acest text se încheie prima parte a Evangheliei după Marcu.

Problema fiecărui dar constă în faptul că el poate fi oferit numai dacă sunt împlinite două condiții:

Prima condiție este ca omul care-l primește să-l cunoască, pentru că dacă un om mi-a oferit 10.000 euro, iar eu nu aș ști că mi i-a dat, iar banii se află într-un cont, eu aș putea să mor de foame, iar cei 10.000 de euro pentru mine nu ar exista. Așadar, trebuie să cunoaștem că există acest dar…

A doua condiție este să avem capacitatea să-l primim și să-l folosim. Cu alte cuvinte, dacă un om îmi face un dar, dar eu nu am mâinile apte pentru a-l lua și folosi, darul cade pe pământ…

Poate părea ciudat, dar lucrul cel mai dificil pentru om – și e lucrul fundamental – este acela de a ști accepta darul. Noi avem mâna și inima închise, nu știm primi. Noi vrem să trăim ca oamenii legii, adică „trăiesc prin ceea ce eu câștig și fac”. Într-un fel, acest lucru e bun. Dar există ceva pe care eu nu-l câștig și nu-l fac, iar dacă-l câștig, nu există: este iubirea celuilalt care – dacă e câștigată – nu mai este iubire.

Nu trebuie plătită iubirea părinților sau iubirea soțului și cu atât mai mult nu trebuie plătită iubirea lui Dumnezeu. Dacă ar trebui să o plătesc, cu ce aș plăti-o? Dându-mi viața? Prin urmare, problema este cum să primim gratuit darul…

Dorința ne ajută să primim darul! De obicei, omul dorește numai acele lucruri pe care le poate face, dar pe acelea e inutil să le dorească… „Aș dori să cânt la pian”, dacă vreau cu adevărat, ar fi mai bine să încep să învăț. Dacă doresc, trebuie să practic (să fac).

Adevărata dorință privește acele lucruri pe care eu nu știu să le fac și pe care celălalt mi le dă; doresc ca un altul să-mi vrea binele: acest fapt nu-l pot face eu, poate să-l facă numai celălalt. Eu pot numai să-l primesc. Acest lucru e valabil în fiecare relație. Omul trăiește (se hrănește) prin relații, iar relațiile poate numai să le primească, să le dorească… Eu pot să am inima deschisă pentru a primi, nu inima închisă…

A avea mâna deschisă sau închisă în posedare, a avea inima deschisă sau închisă este o problemă de viață sau de moarte. Acesta e sensul general al textului…

Isus, după ce a săvârșit toate minunile în care ne vestește ceea ce vrea să ne dăruiască, în textul nostru face marea minune: ne deschide mâna ca să primim darul. Căci dacă El vrea să ne ofere darul, dar mâna noastră nu știe să-l primească, e inutil să ni-l dea.

Această minune e decisivă și-L va costa viața, căci „fariseii și irodianii” decid să-L ucidă.

Se citește Mc. 3, 1-6

1 A intrat din nou în sinagogă. Acolo era un om care avea mâna paralizată. 2 Şi îl urmăreau dacă îl va vindeca în zi de sâmbătă ca să-l poată acuza. 3 El i-a spus omului cu mâna înţepenită: „Ridică-te în mijloc!” 4 Apoi le-a spus: „Este permis sâmbăta să faci bine sau să faci rău, să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” Dar ei tăceau. 5 Atunci, privindu-i cu mânie de jur împrejur, întristat din cauza împietririi inimii lor, i-a spus omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o şi mâna lui s-a vindecat. 6 Fariseii au ieşit îndată şi au ţinut sfat cu irodienii împotriva lui ca să-l dea la moarte.

Toate elementele povestirii sunt simple, dar pline de însemnătate: sinagoga și ambianța, omul, mâna, ochii care observă, timpul – e în zi de sâmbătă – apoi Cuvântul spus de Isus, tăcerea, inima împietrită… iar în centru stă omul cu mâna uscată.

„Mâna” e importantă pentru că este elementul care-l face pe om similar cu Dumnezeu. Căci Dumnezeu a creat lumea, iar omul – cu ajutorul mâinii – continuă lucrarea creației. Mâna substituie mușcătura animalului care „ia și mănâncă”. Și acesta e singurul lucru pe care animalul știe să-l facă; eventual are ghiare pentru a prinde prada… Omul, în schimb, cu mâna nu doar ia și mănâncă, deoarece rolul mâinii este și acela de a se deschide și de a primi…

Tot ceea ce există, noi primim: lucrurile, persoanele, viața, chiar noi înșine suntem un dar… Așadar, primul lucru este să primim.

Al doilea aspect este dat de faptul că mâna muncește, elaborează, construiește, modifică, însuflețește, tot ceea ce vedem este rodul mâinii omului, chiar și Oradea e rodul mâinii omului… Iar apoi, mâna poate dărui.

„A primi, a elabora, a dărui” sunt și însușirile Treimii. Fiul primește totul; El face ceea ce face Tatăl și, deci, știe să dea totul, la fel ca Tatăl. Acesta ar fi rolul mâinii care ne face divini.

Ce ar însemna dacă ar exista o lume în care noi, în loc să furăm, am primi darurile, în loc să distrugem creația, am construi-o, am elabora-o, am conduce-o la împlinire; ce ar însemna dacă mâna noastră în loc să posede (să adune pentru sine) s-ar deschide darului, împărtășirii? Aceasta este viața! Este o chestiune de viață și de moarte. Și aceasta e tema centrală a textului nostru…

Isus a venit să vindece, să deschidă mâna noastră ca să primească darul, iar apoi să se hrănească cu acest dar (să trăiască prin acest dar).

v. 1

1 A intrat din nou în sinagogă. Acolo era un om care avea mâna paralizată.

Deja l-am întâlnit pe Isus în sinagoga în care un diavol stătea liniștit – de fapt răul stă liniștit până când nu intervine binele – iar acum tot în sinagogă stă acest om cu mâna uscată, închisă…

Mâna care-i incapabilă să se deschidă este o mână moartă. Păcatul lui Adam a fost acela de a lua și a ține ceea ce era dăruit, adică de a fura. Această mână moartă reprezintă omenirea deja uscată, căci întregul ei instinct constă în a poseda. Și „a poseda” înseamnă a distruge. Iar apoi nu mai dorește nimic altceva, nu mai poate primi niciun dar, nicio viață…

Pentru noi e suficient să vedem o viperă pentru ca să ne simțim rău. În Africa însă, acele vipere ca ale noastre sunt văzute așa cum noi privim țânțarii. Iar dacă sunt mușcați de cele considerate mortale, de obicei ei nu mor, ci li se usucă mâna. Le rămâne mâna uscată… Această imagine nu-i întâmplătoare, căci mâna omului este uscată de când a fost mușcată de șarpe. Cu alte cuvinte, veninul, suspiciunea că Dumnezeu nu ne iubește, deci nu putem primi darurile Sale, ci trebuie să le furăm, acesta este începutul mâinii noastre uscate.

Mâna are și un alt rol: este un instrument al cunoașterii; mâna poate manevra un obiect, să simtă din ce fel de material este făcut, să-i înțeleagă forma. Însă o mână uscată este incapabilă să îndeplinească acest rol… Mâna uscată poate doar să ia, dar nu mai are sensibilitatea cunoașterii, deci simbolizează un raport care s-a întrerupt, un raport greșit, falsificat…

Ce chip are un om care nu atinge, nu intră în comuniune, nu cunoaște, nu primește, nu elaborează și nu dă… E un om mort! Așadar, simbologia acestei mâini este evidentă…

În sinagogă – loc în care omul se hrănește cu legea, trăiește după lege – orice religiozitate a legii este această mână moartă. Trăiesc prin ceea ce fac și nu în baza darului, deci nu știu să dau, nu primesc viața; din mine nu curge viața, nu mă bucur de viață, ci trăiesc în baza sudorii și a ostenelii…

„Viața e a mea, eu o gestionez!”. Nu! Mulțumită Domnului, viața nu e a mea, ci este un dar și este gestionată în cea mai mare parte a timpului împreună…

v. 2

2 Şi îl urmăreau dacă îl va vindeca în zi de sâmbătă ca să-l poată acuza.

Apoi ne va explica faptul că aceia care-l priveau erau fariseii, dușmanii Lui.

Există mai multe feluri de a privi: Isus îl vede pe paralitic, dar și fariseii îl văd. Există un a privi (pândi) pentru a acuza sau un a privi care permite realității privite să intre în inimă, determinându-l pe cel care privește să intervină pozitiv. Există o privire care ucide și o alta care dă viața.

„Pentru a-L acuza”. Așadar, erau siguri că urma să-l vindece… Dar în zi de sâmbătă nu se pot face nici măcar minuni, de aceea, să nu le facem sâmbăta! Nu le cereți nici măcar în celelalte zile!… Dar am vrea să se întâmple în noi toți minunea deschiderii mâinii și cea a deschiderii inimii.

v. 3

3 El i-a spus omului cu mâna înţepenită: „Ridică-te în mijloc!”

Omul are mâna uscată, dar fariseii au ochii și inima seci… Dacă acest om are mâna care nu comunică și nu atinge, ceilalți au ochi din care iese numai moartea, acuzația. De fapt, la urmă vor decide să-L ucidă.

Isus îi spune acestui om „trezește-te”, cuvânt care înseamnă „învie”. E același cuvânt folosit în cazul învierii, retrezirea. Căci ceea ce i se va întâmpla acestui om va fi tocmai învierea. Vindecarea mâinii este învierea, este trecerea de la moarte la viață…

„Și stai în mijloc”… Isus vrea să evidențieze această scenă – ar fi putut să-l vindece în tăcere – deci, în spatele minunii avem o provocare. De ce? Căci problema nu este cea a mâinii uscate, ci această mână seacă este doar aspectul vizibil al inimii uscate, al ochilor uscați ai celuilalt… Și atunci Isus îl așază în mijloc pentru ca fiecare om să se vadă pe sine în el. „Și el are mâna uscată, și totuși, Eu i-o deschid. Și voi aveți inima dură, dar, dacă vreți, puteți să o deschideți”.

Avem această privire rea, această pândire pentru a acuza, care este rezistența, opoziția celor care trăiesc după lege față de posibilitatea realizării (împlinirii) a ceea ce-i imposibil legii, adică sabatul, darul total sau plinătatea vieții. Ca fiind ceva care se sustrage… Așadar, tocmai în sabat – care era amintirea eliberării, a darului pământului făgăduinței, a darului descendenței – tocmai în interiorul acestui dar, care trebuia să fie celebrarea vieții, avem această privire care însă este de moarte.

Încă un lucru despre acest „pune-te în mijloc”: de obicei, atunci când un om are un defect sau o suferință, pe bună dreptate încearcă să le ascundă. Înaintea lui Dumnezeu, noi – dacă suntem conștienți de defectele noastre – pe bună dreptate ne așezăm puțin mai buni decât suntem, prezentându-I calitățile noastre pentru a avea acces la Dumnezeu.

Răul (defectul, suferința), mai mult sau mai puțin, căutăm să-l ascundem atât nouă, cât și altora. Și astfel ne face și mai mult rău. Isus spune să nu facem astfel, ci „să-l punem în mijloc”. Așadar, slăbiciunile noastre sunt locul fundamental al comuniunii cu Dumnezeu și între noi, nu puterea noastră. Căci forța noastră e locul în care-i ucidem pe alții. Slăbiciunea noastră este locul în care-i primim, dacă nu pentru altceva, pentru simplul fapt că nu reușim să-i ucidem.

Slăbiciunea are o putere mai mare decât orice forță, are puterea lui Dumnezeu! Și când un om iubește, este extrem de slab: aceasta este puterea sa. Căci nu mai stăpânește și nu mai nedreptățește pe nimeni. Așadar, Isus evidențiază această slăbiciune, o pune în mijloc…

În centrul sinagogii nu se află legea, respectarea ei, faptul de a fi buni, ci se află slăbiciunea noastră: toți suntem păcătoși, dar păcătoși iertați, mulțumită Domnului!… Ceea ce ne ajută să stăm împreună este faptul că toți suntem egali, toți suntem fiii lui Dumnezeu iubiți și iertați și putem fi foarte toleranți cu alții tocmai pentru că Dumnezeu e tolerant cu noi.

Răul este ceva care la început ne divide. Însă, odată făcut, răul devine locul care ne unește, dacă este trăit corect… Spre exemplu, răul ne face să murim, însă, dacă este interpretat corect, răul e locul învierii, locul unei vieți noi, mai profunde.

A-l pune în mijloc pe acest om corespunde și unui gest care se făcea în sinagogă; acela era locul în care se citea din sulul care conținea Cuvântul, Cuvântul fiind pus în mijlocul adunării… Așadar Cuvântul lui Dumnezeu lucrează aici, coincide cu acest gest, cu această poziție; acolo unde se află slăbiciunea noastră, Cuvântul lui Dumnezeu lucrează, sosește…

v. 4

4 Apoi le-a spus: „Este permis sâmbăta să faci bine sau să faci rău, să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” Dar ei tăceau.

Aceste cuvinte ale lui Isus conțin multe mistere: să încercăm să le înțelegem.

Cea dintâi întrebare este: „E licit să mântuiești sau să ucizi o viață în zi de sâmbătă?”.

Primul punct ar fi că mâna nu este o problemă de viață sau de moarte. Însă, nu! Mână este o chestiune de viață sau de moarte: căci mâna care se deschide este viața, iar mâna care rămâne închisă este moartea. Așadar, problema e foarte serioasă.

Al doilea punct ar fi: Isus nu putea să aștepta ziua de luni pentru a face minunea? Nu! Pentru că tocmai când se deschide mâna este sâmbăta, e sărbătoare. De aceea săvârșește vindecarea în ziua sâmbetei. Când deschidem mâna, sosește ziua Domnului! Trăim precum Dumnezeu! Deci, când se întâmplă această minune, e sâmbăta. E sâmbăta definitivă, adică avem omul care devine egal cu Tatăl, care știe să iubească, știe să primească cu iubire, știe să muncească și să colaboreze.

Așadar, nu în ciudă, nu pentru a fi nepoliticos Isus săvârșește minunea în ziua sabatului. E simbolic faptul că minunea se întâmplă sâmbăta: mereu e sărbătoare atunci când un om are mâna și inima deschise. Altfel, niciodată nu e sărbătoare.

Apoi Isus întreabă: „E permis să se facă binele sau răul?” Problema fundamentală a legii este „binele și răul”. Este clar că niciodată nu-i licit să se facă răul. Așadar, întrebarea e retorică. În ce constă a face binele și a face răul? A face binele și răul nu privește lucrurile, ci acțiunea omului, căci acest pix nu este nici bine și nici rău: dacă-l folosesc pentru a scrie un lucru bun, este un bine, dacă-l folosesc pentru a scrie o insultă, e un rău…

Așadar, obiectul în sine nu e bun sau rău, ci bun sau rău este modul în care îl folosesc. Deci lucrarea omului este bună sau rea, nu lucrurile. Toate lucrurile sunt bune, însă acțiunea noastră e bună sau rea. Iar lucrarea noastră depinde de inima noastră. Dacă inima este închisă, așa cum și mâna e închisă, atunci fiecare lucrarea (acțiune) de-a noastră este rea. Chiar și binele devine un rău în sensul că eu fac binele pentru a-l domina (stăpâni) pe altul sau pentru a mă simți cineva (important), pentru a mă impune… Este modul cel mai subtil de a abuza de propria putere pentru a obține avantaje (pentru a fi necinstit)…

Așadar, vizavi de problema binelui și a răului, înseamnă să mă întreb: inima mea este deschisă sau închisă? Inima deschisă este cea care iubește, se bucură, știe să primească și să dea, știe să facă binele; însă inima închisă este rea și face răul… Acest lucru îl spune Isus la cap. 7: din inimă ies toate lucrurile rele, dar și cele bune… Așadar, problema este să vedem cum este inima noastră. Tocmai la nivelul inimii noastre aflăm binele și răul, și nu la nivelul lucrurilor.

Apoi, în lucruri, vedem rezultatul, dar acela e rezultatul! Cu alte cuvinte, dacă aici se află o casă, ea e aici pentru că vreun om o avea în minte, iar apoi a dorit să facă o casă, căci dacă nu ar fi avut-o în minte și-n inimă, nu ar fi existat.

Așadar, faptul că există o acțiune și ce fel de acțiune este – pentru viață sau pentru moarte – depinde de inimă. Va fi o acțiune bună dacă este în favoarea vieții, pentru a salva viața; va fi rea, dacă produce, conduce la moarte…

Tot ceea ce ne cauzează închidere în sine, sclavie și moarte e un rău. Iar ceea ce ne conduce la libertate, la viață și la iubire este un bine. Acesta este criteriul pe care deja-l recunosc în inima mea.

E adevărat că pot greși, dar atunci voi verifica prin acțiune. Dar deja simt acest lucru mai înainte… Dacă acționez din ură și mânie, din răzbunare, din răutate sau din solidaritate, milă, duioșie, deja știu în adâncul inimii mele…

Criteriile fundamentale cele mai simple sunt bucuria și pacea sau, de cealaltă parte, întristarea și neliniștea. Binele este cel care se naște din bucurie și din pace, chiar și-n momentele de dificultate. Răul întotdeauna se naște din întristare și din neliniște (tulburare), chiar dacă – din întâmplare – fac lucruri bune. Poate că le fac cu spirit sadic sau masochist…

Principiul binelui și al răului e această mână închisă, această inimă închisă. Și apoi se reflectă la nivelul ochilor, pentru a judeca și a acuza; iar apoi în tăcere, în lipsa dialogului… E important să știm acest adevăr.

De obicei, Isus vorbește puțin, dar în acest loc El vorbește de trei ori, iar ei tac.

E interesant: mâna și inima închise, ochiul folosit pentru a judeca și a acuza, iar în loc să răspundă, ei tac; tăcerea, adică lipsa dialogului… Iar în final, decid să-L ucidă. Avem o dezvoltare progresivă a răului…

Cum funcționează acest mecanism? Ce provoacă această împotrivire? Există un „a face” care pretinde să ne dea tot binele pe care-l dorim, un a face despre care noi credem că ar putea satisface dorințele noastre profunde. Însă acest „a face” destul de repede se arată ca fiind o dezamăgire, o iluzie. Totuși noi continuăm mereu pe acest drum și considerăm imposibilă oricare altă soluție… Pe de o parte avem dorința și pretenția că vom reuși, pe de altă parte avem dificultatea, imposibilitatea de a atinge ținta; închiderea din teama că dacă într-un fel ceea ce dorim ar putea deveni realizabil…

Deci este adevărat că suntem oarecum justificați (scuzați)… Isus ne provoacă să ieșim din această închidere în noi cu ajutorul Cuvântului…

Să vedem reacția lui Isus.

v. 5

5 Atunci, privindu-i cu mânie de jur împrejur, întristat din cauza împietririi inimii lor, i-a spus omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o şi mâna lui s-a vindecat.

Isus „privește în jur”, în limba greacă avem cuvântul periscopio. Adică privește la 360 de grade.

Sunt interesante sentimentele lui Isus… Am subliniat că Isus simte compasiune pentru lepros și se miră de credința lui; iar în textul nostru avem alte două sentimente: mânia și întristarea… Apoi vom vedea și altele precum frica, neliniștea, bucuria…

După părerea noastră „mânia” și „întristarea” par a fi sentimente opuse: e mâniat sau trist? Însă, ar fi bine dacă le-am avea împreună. Mă explic: mânia față de rău, iar întristarea pentru cine este în rău… Dar o adevărată mânie față de rău…

Noi însă cedăm în timpul întristării și nu reacționăm împotriva răului sau ne supărăm pe cel care a făcut răul, distrugându-l și pe cel care l-a săvârșit, sărăcuțul, el, care-i cea dintâi victimă. În textul nostru însă avem mânie împotriva răului și întristare pentru cei care l-au făcut, pentru că au inima împietrită.

Dacă tu iubești o persoană, cu adevărat răul ei te deranjează, te enervează. Dar nu te mânii pe acea persoană, ci față de ea simți milă, întristare, iar răul îl simți tu… Nu este doar o simplă îngăduință, nu doar că-mi pare rău, ci mă mânii, dar nu împotriva persoanei, ci a răului. Există o mânie împotriva răului, care e justă, căci altfel am rămâne mereu în vizuina noastră, liniștiți, dar avem o întristare care nu se mânie pe cel care-i în rău, ci îi pare rău pentru el… Se mânie pentru că-i pare rău de persoană.

Există multe feluri de a reacționa, iar unii reacționează diferit… Depinde de temperamentul fiecăruia. Isus are cele două temperamente opuse: atât duritatea împotriva răului, cât și duioșia și suferința pentru cel care-l face…

Duritatea pe care noi o exercităm față de cine face răul – față de Isus, care simte întristare – se datorează unui sentiment de neputință, se datorează tulburării pe care noi o simțim.

Și în acest caz situația este precum cea a mâinii uscate: cum putem depăși această neputință? Deschizând-o, spre ce? Spre iertare! Dacă știm că există ceva care poate însănătoși acest rău – și acest lucru este mila – atunci ne mâniem pe rău, dar suntem triști pentru omul care-l face, dar știind că răul nu-i ceva absolut, căci tot răul va fi distrus, nimicit.

Isus se întristează pentru „învârtoșarea, împietrirea” inimii lor. Împietrirea inimii o vom întâlni de mai multe ori în Evanghelie. În limba greacă, acest cuvânt înseamnă „inimă de piatră”. Ce este o inimă de piatră? E o inimă care nu știe să iubească, să trăiască. Avem o întreagă literatură profetică despre inima de piatră: vă voi lua inima de piatră și vă voi da o inimă de carne.

Omul care are inima de piatră nu trăiește, e un om plat, cu cardiograma plată… Omul trăiește pentru că simte, pentru că iubește. Împietrirea inimii depinde de teama care blochează omul. Niciodată nu ne blochează răutatea, ci teama ne înțepenește, ne face un cadavru… O astfel de inimă deja e moartă.

Isus a venit să vindece această inimă, să-i redea dorințele, așa cum a venit să redeschidă mâna acestui om.

Și-i spune omului: „Întinde-ți mâna”. Pare că Isus dă porunci absurde: îi spune șchiopului să umble… „Bine! Cum?”. Celui cu mâna uscată-i zice: „Întinde-o”. „Cum să pot?”. Mortului îi spune: „Învie!”… Isus dă porunci imposibil de realizat.

Exact! Omul are nevoie tocmai de acest imposibil!

Ceea ce nouă ni se pare imposibil, în realitate nu-i imposibil, căci adaugă: „Iar mâna sa a fost refăcută”. Iar „refăcută” înseamnă că a fost refăcută așa cum era mai înainte, în limba greacă înseamnă „s-a reîntors să fie așa cum era la început”.

Pentru că noi suntem creați să fim fiii lui Dumnezeu! Numai frica ne-a blocat… Dacă te trezești, te miști, ești sprinten. Noi suntem împietriți din teamă. Dar e suficient să ne trezim din frică și să ne mișcăm. Frica ne închide…

Prin urmare, toate minunile lui Isus sunt făcute pentru a ne elibera de teamă, pentru a ne reda dorințele care ne fac oameni, adică: picioare care umblă, ochi care văd, urechi care aud, gură care vorbește, mâini care ating, viață care trăiește, inimă care iubește… Isus a venit pentru ca, prin minune, să ne arate că este posibil – dacă vrem – să avem această inimă. A venit să elibereze dorințele omului, pe care deja omul le-a stins în fricile sale…

Ne este frică în timpul nostru deoarece cultura noastră e în strânsă legătură cu faptul că am făcut (muncit, realizat) mult și, deci, am posedat totul… Deci ne este teamă că pierdem și nu avem dorința după ceva aparent imposibil care suntem siguri că se va realiza… Și această dorință este opusul fricii.

v. 6

6 Fariseii au ieşit îndată şi au ţinut sfat cu irodienii împotriva lui ca să-l dea la moarte.

Această minune e făcută sâmbăta. Ei stau să privească pentru a-L acuza, căci sâmbăta nu-i permis să vindece sau să îngrijească… Aceasta e ultima din cele 5 dispute împotriva legii. Acum Isus înlocuiește Legea cu Evanghelia. Vestea bună nu este ceea ce fac eu ca om, ci este ceea ce Dumnezeu îmi dăruiește: viața și mântuirea! Vestea bună nu este datoria mea, ci iubirea lui Dumnezeu față de mine mă mântuiește!

În finalul acestei ultime dispute, rezultatul este că fariseii, care reprezintă tutorii legii (ei fiind experții legii), și irodianii – care sunt cei care dețin puterea – se aliază. Legea și puterea se aliază pentru a ucide libertatea Evangheliei.

Așadar, în acest text deja se conturează (se descrie) destinul lui Isus: va fiu ucis de lege și de putere, care sunt cele două forme fundamentale ale omului de a înfrica: legea cu care controlează, iar puterea îi dă controlul efectiv… Sunt cele două cauze ale împietririi inimii: omul are inima împietrită pentru că este închis în interiorul legii și al puterii (al posesiei). E închis, adică nu știe să iubească, să dăruiască, să trăiască.

Iar Isus va purta (va duce) pe cruce blestemul legii și al puterii și tocmai astfel ne va elibera de lege și de putere. Pentru că Dumnezeul nostru este Unul care a fost ucis de lege și de putere, fapt pentru care nu mai există nicio lege și nicio putere care să aibă vreo importanță.

Deoarece în cel mai bun caz legea sau puterea Îl ucide pe Dumnezeu, însă este falimentară, căci El învie. Iar cine stăpânește deja sunt libertatea și iubirea. Deci Isus tocmai murind pe cruce va deschide inima și mâna noastră. Căci ne arată că în ciuda faptului ca noi Îl răstignim, El spune: bine, Eu oricum te iubesc… Și se revelează ca Dumnezeu al libertății și al iubirii.

Cu textul nostru se încheie prima secțiune a Evangheliei care conține aceste cinci dispute despre lege în care se prefigurează Evanghelia. Evanghelia care e fondată pe această libertate absolută până la a ști să-și dea viața, făcându-i pe alții să trăiască. La urma urmei, Isus e primul fiu care are mâna deschisă, El primește totul, transformă totul, dă totul la fel ca Tatăl, iar nouă ne dăruiește aceeași capacitate.

Cum putem să ne vindecăm progresiv de boala mâinii închise, de acest ochi și de această inimă?

„Ei tăceau…”.

Începând să ascultăm și să răspundem vizavi de ceea ce ascultăm. Ascultând acest text, inima mi-a spus ceva… Să începem să răspundem acelor puține lucruri pe care le-am auzit‚ este un dialog care încet, încet mă înviorează… Este adevărat că aș putea să tac (să nu răspund): această atitudine înseamnă a ucide, a nu asculta.

Avem urechea… De fapt, începutul vindecării întotdeauna este dat de ureche. După Evanghelie, omul se vindecă prin ureche. De ce? Pentru că veninul omului este cuvântul. Cuvântul mincinos pe care l-a ascultat i-a închis urechea, deci i-a închis gura ca să nu răspundă, i-a închis inima, căci îl face să vadă realitatea în mod greșit, și-l face să acționeze greșit cu mâna… Urechea, încet, încet, ne schimbă.

De fapt, va urma mai încolo minunea vindecării urechii. Apoi vindecarea ochiului, căci odată vindecată urechea, ea vindecă și ochiul. Cu alte cuvinte, atunci când înțelegi diferit (mai bine), trăiești diferit, ești luminat.

Așadar, principiul este acesta: încep să ascult/să înțeleg ceea ce am auzit și să dialoghez cu ceea ce am auzit. Acesta este începutul vindecării inimii împietrite. Împietrirea înseamnă moarte.

„Deschide mâna!” Este o viață pe care eu am închis-o. Deci, deschide-o!

„Și ascultă!” Acest om ascultă și-și deschide mâna.

Elementele pericopei sunt simple – ochi, mână, urechi, gură – și oferă un mesaj profund fiecărui om… Și nouă, și după două mii de ani, ascultând povestirea, acest text are ceva să ne spună… Pune-te în mijloc cu uscăturile tale, cu ariditățile tale, deschide-le, atât de puțin cât poți, ascultă și reacționează față de cele auzite. Începe să-ți eliberezi dorințele tale privind această scenă, căci această scenă ne face să ne privim în oglindă (ne oglindește) și ne provoacă, ne cere un răspuns…

Tema mâinii întinse e o temă biblică importantă: Dumnezeu e Cel care lucrează cu mâna întinsă. Așadar, acest om cu mâna sa întinsă devine divin. Puterea lui Dumnezeu e prezentă în mâna sa, tocmai în mâna sa moartă, nu în cealaltă. Cealaltă e o mână oarecare, dar aceasta e „mâna întinsă”. Cealaltă e mâna care va tinde să se închidă. Tocmai aceasta, care-i bolnavă, devine divină. Așadar, nu-i ceva secundar să ne recunoaștem răul, să-l punem în mijloc, și acolo să primim darul, Cuvântul.

Ne face bine și să ne recunoaștem propriile împietriri (durități, încăpățânări) ale inimii. Și în relații experimentăm duritatea inimii. Dar trebuie să știu că e o greșeală de-a mea. E adevărat că eu pot să mă apăr spunând: celălalt greșește… Însă e bine să-mi recunosc greșeala, căci recunoașterea greșelii este începutul dialogului, adică o pun în mijloc și o întind (o încredințez) spre mila Domnului.

Acest om putea sta liniștit pe loc și să întindă cealaltă mână… O mână e suficient! Apoi, obișnuit fiind să lucreze cu o mână, de mic… Însă adevărata problemă e alta. În prima minune cu leprosul se spune: dacă Tu vrei, poți să mă vindeci. Cum „dacă vrei?” Eu vreau! Problema e dacă vrei tu, căci dacă nu vrei, eu nu te pot vindeca. Dacă nu vreau să primesc darul, El nu mi-l poate face, chiar dacă El mi-l oferă… Deci problema e dacă vreau eu, și nu dacă vrea El.

Adevărata minune este să vreau să fiu vindecat și să vreau să primesc. Atunci este sâmbătă. El îmi deschide mâna, îmi deschide inima, mă face capabil să primesc, adică să trăiesc…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian