Marcu 3,13-19

Dumnezeu nu suprimă nici un păcătos, pentru că toți păcătoșii sunt fiii Săi. Dar dacă Dumnezeu ar suprima păcătoșii – adică personificarea răului – deci minciunile, răul și dușmanii din interiorul nostru, care ne fac să fim dușmanii altora și ai noștri, ar fi ideal. Iar cel care a scris acest psalm, știa acest lucru, deoarece textul biblic, care conține porunca uciderii tuturor ghebuseilor, a fost scris (redactat) după 800 de ani de la moartea lor. Așadar textul biblic ne îndeamnă să ucidem ghebuseii din interiorul nostru. Deci, Biblia niciodată nu îndeamnă la războiul sfânt, împotriva dușmanilor, ci e îndemnul la războiul sfânt împotriva dușmăniilor ascunse în inima omului. Ca atare, dacă privim versetele din această optică, le putem înțelege corect și le putem recita și noi.

Noi credem că privirea Domnului ne judecă, însă este o privire milostivă și binefăcătoare față de noi.

În primele două capitole am avut o primă prezentare a lui Isus: cine este El? Vom descoperi că este Dumnezeu. Isus este Cel care se așază la rând cu păcătoșii, e solidar cu toți; este Cel care ne spune: „Dacă vrei să vii cu Mine să pescuim oameni”. A pescui oamenii înseamnă a-i scoate afară din moarte, pentru că, în apă, omul moare. Așadar, Isus ne propune modul în care să salvăm viața omului.

Te interesează propunerea Sa?

De ce să nu mă intereseze? Pentru că tot omul caută să-și salveze viața. Chiar dacă nu știe care e viața adevărată, o caută…

Primul lucru pe care Isus îl face, constă în faptul că ne eliberează de acel rău care ne ține sclavi în interior: prin Cuvânt ne scapă de obsesiile noastre, de egoismele noastre, care ne închid în noi. Apoi ne eliberează de rău și ne ajută să fim liberi să slujim, la fel ca soacra lui Petru. Apoi am avut istoria leprosului – a vieții moarte – un mort din punct de vedere civil, exclus din viața publică, dar care devine centrul și capătă o viață nouă.

Altfel spus, dacă noi avem cuvântul adevărului, biruim răul nostru interior, ne eliberăm de egoism și începem să slujim, atunci trecem de la moarte la viață, la viața nouă.

În acțiunea următoare, Isus ne eliberează de păcatele care ne paralizează, astfel încât să putem merge acasă și să stabilim relații noi, în care „mâncăm și bem”; este ospățul nupțial, adică o viață plină, trăită în iubire. Mai mult, este viața „sâmbetei”, adică viața lui Dumnezeu.

Ce vrea să ne dea Dumnezeu? Pe Sine însuși. El vrea ca noi să fim ca El, ca să fim fii, dar și frații altora. Apoi Isus ne vindecă, ne deschide mâna să putem primi darul și să trăim ca El, pentru că mâna indică posibilitățile omului. În acel loc ei decid să-L ucidă, pentru că Isus lucrează împotriva tuturor legilor. După părerea lor faptul că Dumnezeu este un om; că în loc să condamne, iartă; că în loc să se separe de răi, se așază la rând cu păcătoșii, este ceva greșit… Deci Îl numesc un hulitor și un îndrăcit. Iar ai Săi merg să-L ia acasă… E interesantă opinia pe care toți o au încă de la început despre Isus. Tutorii religiei și ai puterii politice vor să-L ucidă.

Aceasta e prima prezentate a lui Isus. Încă de la început au decis să-L ucidă.

Isus se retrage (am văzut cât este de importantă această retragere) și adoptă o nouă strategie, adică începe să formeze persoane care să știe trăi în mod nou. Sunt persoanele libere în barcă, o ambarcațiune care nu se scufundă, ci știe să împlinească traversarea vieții…

În cateheza anterioară am prezentat un semn (un indiciu) care va fi completat acum. Iar semnul este acesta: Isus a adresat o primă chemare discipolilor de a-L urma, căci așa ei pot vedea ceea ce El face. Și văzând ce face, discipolul poate spune: „Mă interesează”…

În textul nostru Isus răspunde: „Dacă te interesează, să începem să stăm împreună”. Așadar, în a doua chemare, Isus ne invită să stăm împreună cu El.

Iar pentru omul eliberat de rău, pentru cel care iartă, pentru cel care vrea să trăiască „sâmbăta” – plinătatea vieții – pentru cel care vrea să trăiască iubirea, există un mod (un stil) nou de a sta împreună, care începe aici.

Așadar, criza de care am amintit, adică faptul că vor să-L ucidă, devine o ocazie pentru a începe un nou drum. Și acest drum va avea dificultățile sale, dar acum le lăsăm de o parte.

Tema acestui nou drum este „a sta cu cineva, a conviețui”, deci un mod nou de a trăi împreună.

Așadar, Evanghelia este un lucru interesant, în sensul că nu ne spune ce trebuie să facem și, în special, ce nu trebuie să facem; nu e un cod de comportament, ci Evanghelia este o veste bună.

Aceste texte din Marcu sunt precum vitraliile, dacă le privești pe fugă, nu-ți spun prea multe, dar dacă le privești cu atenție te uimesc, pentru că vezi pictată în ele întreaga istorie…

Se citește Mc. 3, 13-19

13 Apoi s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. 14 A constituit doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice 15 şi să aibă puterea să alunge diavolii. 16 Aşadar, i-a constituit pe cei doisprezece: Simon, căruia i-a pus numele de Petru; 17 Iacob, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele lui Iacob, cărora le-a pus numele de Boanerges, care înseamnă fiii tunetului. 18 Andrei, Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacob, fiul lui Alfeu, Tadeu, Simon Canaaneul 19 şi Iuda Iscariot, care l-a şi trădat.

Notăm repetarea deasă a conjuncției „și”: și Petru și Andrei și Ioan… Avem conjuncția „și”, nu virgula între numele celor pe care Isus îi rânduiește să fie discipolii Săi… Care este diferența? Virgula ne arată că este vorba despre ceva diferit, iar conjuncția „și” ne arată că ei sunt puși împreună. Apoi, acest „și” repetat, ne indică faptul că erau muți: „L-a chemat pe Petru”, pe acel om cu capul dur, pentru că petru înseamnă piatră; „apoi și pe Andrei”. Erau frați. Se vor înțelege frații între ei? Apoi, i-a chemat pe fiii tunetului; apoi și pe Matei, cel la care mergem să plătim tributul; apoi și acel păcătos… Avem surpriza acestui „și” care se repetă și care ne arată că Isus îi pune împreună. Fac o echipă de douăsprezece persoane pe care nici un alt om nu le-ar pune împreună. Însă din această echipă niciun om nu e exclus.

Să ținem cont că discipolii sunt doisprezece: îi reprezintă pe cei doisprezece patriarhi, pe cele douăsprezece triburi, adică întregul popor. Așadar, niciun om nu-i exclus.

Acești doisprezece, care reprezintă poporul, au fost rânduiți „pentru a fi cu El, dar și uniți între ei, tocmai pentru că sunt cu El”.

În cateheza anterioară am văzut că e nevoie de o barcă pentru a nu fi striviți: în barcă se stă împreună; în barcă se înfăptuiește traversarea și se ajunge pe celălalt țărm. Viața noastră este un drum și suntem constrânși să stăm împreună în aceeași barcă. Deja lumea e o singură barcă, putând să se scufunde de 6000 de ori, dacă am vrea. Dar sper să nu vrem…

Așadar, ni se prezintă modul de a sta împreună.

Despre a sta împreună… Aristotel spunea că „omul este un animal politic”. Noi am spune că e un animal civil, adică este creat pentru a trăi în raport cu alții.

Spre deosebire de unele animale, care pot trăi și singure, omul, încă de mic, trebuie să trăiască, atât ceea ce este cât și ceea ce primește, într-o prismă culturală. Omul este totalitatea relațiilor pe care le are.

Oamenii au mai multe feluri de a sta împreună.

Primul mod de a sta împreună este ca și cel folosit de lupi: cel mai tare stăpânește, conduce, iar ceilalți sunt „mulțimea”. Dacă unul vrea să iasă, este prins. Iar cine conduce este banditul cel mai puternic, care l-a biruit pe conducătorul de dinaintea lui, iar când puterile îi vor slăbi, la rândul său, va fi eliminat.

Mai mult sau mai puțin, acesta este și modul actual de a gestiona lumea: este o dominare bazată pe violență și pe ucidere. Învinge cel care-i poate ucide pe ceilalți.

Există un mod care pare mai bun, deși este mai rău. Ne referim la ideologie: este o lume în care fiecare-și vinde capul unei ideologii. Și astfel se nasc cele mai mari rele.

În primul mod, cel puțin unul trebuie să fie mai bun decât celălalt. Învinge cel mai rău, dar îi este permis să câștige pentru că singur, nu poate dăuna prea mult. În schimb, prin ideologie, toți îmbrățișează aceeași idee. În acest caz stăpânește șmecherul. Și se creează o imbecilitate generală, existând sisteme ideologice clare…

Un alt mod de a sta împreună este cel al „rasei”, al tribului. În acest caz stăpânește cel mai bădăran, mojic și cel mai puternic.

Există un mod de a sta împreună din interes, pentru a avea vreun folos economic. În acest caz stăpânește cel mai bogat.

Caracteristica tuturor acestor moduri este că au o solidaritate „împotrivă”: se unesc (stau împreună) pentru a combate pe cineva. Sau, la fel ca în primul caz, se unesc sub comanda celui mai puternic, care îi împiedică să se răzvrătească.

Însă există o solidaritate „pentru”, adică în favoarea altora: în acest caz, oamenii stau împreună din iubire, nu pentru a ucide.

Între soț și soție de multe ori există modurile negative de a sta împreună. Însă specificul raportului dintre soți este dat de solidaritatea „cu”, „pentru” celălalt, care nu exclude pe nimeni. Ei stau împreună nu pentru a se separa, ci pentru a sta în comuniune; nu pentru a domina, ci pentru a trăi în libertate. Omul liber nu e cel șmecher, cel care se folosește de alții, ci acela care-i slujește pe alții… Soții trăiesc în iubire, nu în violență…

Acesta este modul nou de a sta împreună, pe care acum îl vom explica. Vom nota cât este de diferit acest mod nou, față de celelalte moduri de a sta împreună.

Este important să știm sta împreună, căci viața noastră se împlinește dacă știm sta împreună.

Și este hotărâtor noul mod de a sta împreună, pentru că noi suntem așa după cum stăm împreună. Pentru că de unul singur, omul nu există.

Când Dumnezeu a creat lumea se spune că El: „A văzut că era bună”, iar când  l-a văzut pe om a spus că e „foarte bun”. Dar imediat se răzgândește, pentru că privindu-l, a constatat că e singur. Iar acest fapt nu e un bine. Altfel spus, există un rău care stă la rădăcina oricărui rău, mai înainte de orice rău, care se numește păcat. Este roba de singurătate: este răul radical. Căci omul este relație, este iubire. Dacă nu iubește pe nimeni, omul este mort. Iar dacă nu e nimeni lângă el, nu poate iubi pe nimeni. Iată atunci Domnul a creat femeia, născută din bărbat, pentru că unul se naște din iubirea celuilalt.

Și bărbatul se naște ca bărbat, numai atunci când iubește femeia. În mod normal femeia îl generează pe om; dar și omul trebuie să genereze, adică să iubească și atunci și el există.

Așadar, faptul de a sta împreună învinge acel rău adică rădăcina tuturor relelor: singurătatea.

v. 13

13 Apoi s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el.

Este interesant că Isus „S-a suit pe munte”.

Înainte S-a retras spre mare, iar acum urcă pe munte. Marea și muntele sunt locuri simbolice. Textul vrea să sublinieze că Isus merge peste tot. Nu se izolează, nu caută singurătatea.

„Marea”, locul prin care au trecut de la sclavie la libertate, indică exodul. Adică trebuie să ieșim din sclavie. Apoi „muntele” este locul în care au primit Cuvântul, înțelepciunea care-i unește; revelația care a unit poporul. Muntele este locul de sus, aproape de Dumnezeu…

Apoi drumul lui Isus este plin de obstacole: au decis să-L ucidă. Iar marea este și simbol al morții. Omul în mare moare, nu trăiește.

Muntele este locul vederii lui Dumnezeu. La sfârșitul Evangheliei se va vorbi despre un munte foarte înalt, la mică distanță, în afara Porții de Nord a Ierusalimului, spațiu în care aveau loc uciderile (executările capitale), munte numit Calvar, care înseamnă căpățână, un cap mic, care oferea un spectacol pentru cei care intrau sau ieșeau din oraș.

Este simbolul locului în care Isus își va da viața… În acel loc ne va chema pe toți să ne spună: „Acesta este noul mod de a trăi”.

În acest verset Isus ne cheamă să stăm aproape de el. Este a doua chemare. În prima chemare Isus i-a chemat să fie „pescari de oameni”. Omul sub apă moare… Dacă un om vrea să înțeleagă ce e dorința, să-și țină capul câteva momente sub apă, căci va înțelege ce înseamnă a dori să respire… Va înțelege ce este Spiritul, pentru că e respirația, suflarea, este viața.

„Îi cheamă pe cei pe care-i voia El”. Iar pe ceilalți?

„A vrea” înseamnă a iubi. Isus îi iubește pe cei pe care-i cheamă. Și câți cheamă? Doisprezece, adică pe toți.

Nu-i cheamă pe toți la modul general, ci pe cei pe care-i vrea: El îi vrea pe toți, dar îl cheamă pe fiecare în parte. O mamă își iubește toți fiii, căci ea nu iubește la modul general filiațiunea…

Așadar, Isus îi cheamă pentru că-i iubește…

Rădăcina cuvântului „a chema” este aceeași cu a cuvântului „frumos”, pentru că e frumos să fim chemați… Dacă ești chemat, exiști, dacă nu ești chemat, nu exiști. Fiecare om există așa cum este chemat. Este minunat că Isus „cheamă pentru că iubește”,

„Iar ei vin la El”.

Se subliniază inițiativa lui Isus și răspunsul lor.

vv. 14-15

14 A constituit doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice 15 şi să aibă puterea să alunge diavolii.

Nu trebuie să judecăm astfel: „Chemarea s-a întâmplat atunci, în acea împrejurare, și a fost adresată acelor persoane”. Nu trebuie s-o privim ca pe un eveniment istoric, pe care-l izolăm în trecut. Chemarea se întâmplă și acum: Isus nu încetează niciodată să cheme, pentru că niciodată nu încetează să iubească și să stea împreună cu ai Săi. Isus nu e un singuratic, nu e un izolat.

A chema înseamnă a-l face să existe. La fel și lucrurile, când sunt chemate, există: „Să fie lumină. Și imediat a fost”.

Ni se spune motivul pentru care-i cheamă.

„Îi cheamă pentru a rândui doisprezece”. Doisprezece indică un popor. Îi cheamă pentru ca din persoane singure să-i unească în popor. Cu alte cuvinte, suntem chemați să intrăm în comuniune cu alții.

Doisprezece înseamnă tot poporul: cele douăsprezece triburi, cei doisprezece patriarhi, douăsprezece luni ale anului, înseamnă pe vecie. Așadar, îi cheamă pe toți și pentru eternitate.

„Și-i numește apostoli”. Apostol înseamnă trimis.

Și-i importantă categoria celor trimiși, pentru că fiecare dintre noi este trimis celorlalți. Dacă sunt fiu, sunt fratele altuia: sunt trimis la altul. Nimeni nu trăiește pentru sine: iubirea te expediază în afara ta, te trimite la altul…

„De ce i-a rânduit?”. Biblia traduce astfel: „pentru a sta cu El”… În limba greacă avem „Pentru a fi cu El”. Între „a fi” și „a sta” există o diferență. Spre exemplu: „Eu stau la Oradea, dar nu sunt orădean”. Faptul de a fi este diferit de cel de a sta, pentru că „a fi” te atinge în interior, este natura ta. Iar a sta indică locul unde ți se întâmplă să te afli momentan…

Ființa, identitatea noastră este „a fi cu”. Ființa omului – care e relație – constă în a fi cu celălalt.

Vocația noastră este următoarea. Textul spune că i-a rânduit, i-a făcut, adică este același cuvânt folosit în cazul creației sau al creației noi: suntem făcuți pentru a sta în companie, pentru a sta împreună. În acest fel este biruit răul radical – singurătatea – pe care apoi căutăm să o depășim în toate acele feluri animalice de a sta împreună, pe care le-am enumerat la început…

Pentru că a sta cu El, care s-a pus la rând cu toți păcătoșii, s-a făcut ultimul din rând, care ne eliberează de rău, care ne iartă păcatele, care e Mirele, care ne dă viața… a sta împreună cu El, despre care Tată a spus: „Acesta este Fiul Meu, ascultați-L! Și veți fi ca El” este cu totul altceva…

În ce fel stăm cu o persoană? Creștinismul nu e o ideologie, ci înseamnă „a sta cu El, cu Fiul. Iar împreună cu Fiul, sunt eu însumi, adică sunt fiu și frate al tuturor”. Deoarece dacă stau cu El, devin ca El.

Prietenia înseamnă: ori aflu un prieten la fel ca mine, ori devenim egali… Iubirea nu are motiv ascuns. Și se stă împreună datorită iubirii, nu a ideilor.

În ce fel stăm împreună? Mai întâi de toate „cu urechea”. Primul mod de a sta împreună este „a asculta”. Dacă tu îl asculți pe celălalt, el intră în tine. Îl concepi, îți faci un concept despre el, iar conceptul este el. Dacă nu, îți creezi preconcepții. Așadar, actul fundamental al faptului de a sta împreună este ascultarea. A ști să asculți cu urechea…

Apoi se stă împreună „cu ochiul”, adică cu inima. Pentru că, dacă asculți, tu cunoști, iubești, primești (găzduiești).

De fapt, Isus va vindeca urechile, ochii, dar și picioarele. Așadar, stăm împreună pentru că parcurgem același drum… Dacă celălalt merge mai departe, tu ce faci? Rămâi pe loc? A sta împreună devine un fapt ce privește picioarele, pentru că în mod concret se fac aceleași alegeri, același drum, același stil de viață.

A sta împreună implică și pipăitul: a atinge. În capitolele succesive vom vedea că atingerea este sinonimul comuniunii; înseamnă și același mod de a face și de a trăi. Prin urmare, când definim credința, ea nu e ceva suspendat în aer, adică „Există Dumnezeu, care e o ființă superioară…”. Pe oameni mereu îi deranjează cei care stau deasupra lor… Nu! Dumnezeu este companie și iubire. Iar împreună se stă tocmai ascultând. De fapt, ascultăm Cuvântul Său și înțelegem cine este El și cine suntem noi…

E interesant acest mod nou de a sta împreună, care înseamnă a sta cu El și a sta împreună cu toți ceilalți, pentru că stăm cu El, care este fratele tuturor, care iartă, care nu fuge de cel lepros, ci îl atinge, identificându-se cu acesta.

Isus nu spune: „Tu ești păcătos, vai de tine!”. Nu! Ci Isus iartă… Isus iartă și pe cel care blestemă. Isus este cel care merge să mănânce cu Levi, păcătosul, care invită la masă toți tovarășii săi. Alții întreabă: „Cum de stă cu ei?”. Isus răspunde: „Stau cu ei pentru că Eu sunt medic, iar medicul stă cu bolnavii”, aceasta este meseria, vocația medicului. Apoi va spune că nu-i doar medic, ci și Mire, o identitate a Sa și mai importantă… De aceea stăm împreună la ospăț și trăim în bucurie, cu vinul nou… Mai mult, „Eu sunt Domnul sâmbetei”, adică Dumnezeu. Pentru că „Sâmbăta e făcută pentru om…”. Altfel spus, Dumnezeu este făcut pentru om și nu omul pentru Dumnezeu…

Noi știm că toate religiile îl sacrifică pe om lui Dumnezeu. Isus ne spune că Dumnezeu este Cel care face totul pentru om, dacă El este iubire… Dacă Dumnezeu nu e iubire, ar fi mai bine să nu existe, căci ar lua viața tuturor.

Și tocmai în acest loc decid să-L ucidă…

Așadar, a sta împreună cu Isus este un mare lucru… Stai cu el, te apropii de El cu identitatea ta profundă, care este dorința de companie, de iubire, de a afla solidaritatea și armonia în limita ta… Tocmai în limita mea eu am nevoie să fiu acceptat… Și e nevoia mea…

Aceasta e mica barcă în care este loc pentru toți, dar are însușirile micimii, umilinței, și e un loc în care nu suntem striviți, ci ne atingem, adică intrăm în comuniune.

A trăi e o chestiune de relație; iar eul există în măsura în care există un tu. În text s-a spus că Isus „îi cheamă pentru a fi cu El”. În noi există o nevoie, dar în El există o nevoie infinită, care se reflectă în nevoia noastră, care niciodată nu se satură de a fi cu alții… Din frică, de multe ori ne izolăm

Iezuiții se numesc „Compania lui Isus”, căci aceasta este substanța: „A fi în compania Lui, care e concret și este așa cum e descris în Evanghelie”, și nu a sta împreună din cauza unei ideologii… Așadar, numele iezuiților desemnează o Persoană concretă, nu o ideologie… Și Persoana mă interesează!!!

În Exod 3, 14 Dumnezeu ni se prezintă „Eu sunt”, mai apoi, în profeți spune: „Eu sunt cu” – Emanuel – Dumnezeu cu noi… Apoi El este Mirele, iar Israel este mireasa… Iar în Evanghelia după Matei spune: „Eu sunt cu voi”. Când? Numai duminica? Nu! „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”. Aceasta este dorința și viața Domnului. Iar apoi devine viața noastră, adică faptul de a fi cu alții, adică învierea.

„A fi cu” este ceva reciproc, dacă nu, este ceva insuportabil… Un om care te calcă pe nervi și nu-l suporți… Ce ghinion… „A fi cu” întotdeauna este reciproc, dacă nu, îl elimini pe celălalt…

Înțelegem importanța catehezei de data trecută, pentru că a ieși din mulțime – din mulțimea care-L „prinde” și-L îmbulzește, pentru că vrea să obțină minuni… Noi trebuie să ajungem să nu îmbulzim, ci să atingem, să intrăm în comuniune și atunci ne vindecăm de rele.

În schimb, dacă ne înghesuim reciproc, ne distrugem, ne eliminăm.

Apoi textul continuă: dacă stai cu El, „ești trimis…”. Pare o contradicție: trebuie să stau cu El sau să fiu trimis? Dar nu este. Pentru că în măsura în care stau cu El – Fiul – devin eu însumi, deci devin frate și merg spre toți.

Sunt momente complementare – „a sta cu” și a fi trimiși – la fel ca pulsarea inimii, sistola și diastola.

Dacă ești cu El și iubești, ieși mânat afară spre toți, adică înflorești. Sunt două aspecte tipice ale lui „a sta cu”, pentru că doar se pare că stai în intimitate, singurătate și iubire, dar, de fapt, a fi cu El te deschide să-i iubești pe toți, te trimite dincolo de tine spre frați.

Ce te trimite să vestești? Să povestești experiența ta, adică să spui că e frumos să trăiești așa… Pentru că binele și bucuria trebuie transmise altora. Altfel nu e bucurie, ci e teama că ți-o fură… În schimb, dacă tu comunici bucuria, ea se multiplică.

„Și să aibă puterea de a alunga dracii”, adică acest „a sta împreună” este victoria asupra diavolului, a separatorului, a singurătății, a răului pe care-l avem în interior.

Prin acest mod nou de a sta împreună și de a ne raporta față de alții biruim răul.

„A sta cu El” ne trimite spre toți, nu ne închide în noi sau strict în raportul nostru cu El.

Să vedem care este echipa celor doisprezece… Aceștia sunt primii doisprezece cardinali, din care a nominalizat primul papă.

vv. 16-19

16 Aşadar, i-a constituit pe cei doisprezece: Simon, căruia i-a pus numele de Petru; 17 Iacob, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele lui Iacob, cărora le-a pus numele de Boanerges, care înseamnă fiii tunetului. 18 Andrei, Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacob, fiul lui Alfeu, Tadeu, Simon Canaaneul 19 şi Iuda Iscariot, care l-a şi trădat.

Cei doisprezece reprezintă tot poporul. Deci și pe noi, care ne-am născut după ei, suntem chemați împreună cu ei.

Dumnezeu știe număra până la unu: pe fiecare îl cheamă pe nume

Care sunt însușirile comune celor doisprezece?

Oare vreunul dintre ei a studiat dreptul canonic, sau a făcut exegeză biblică…? Nu! Oare erau fiii marilor preoți? Nu!

Simon Petru, era pescar, la fel ca Iacob și Ioan.

Petru numit khefa. Khefa înseamnă atât „piatră”, atributul lui Dumnezeu care este stabil; dar înseamnă și că Petru are capul dur ca piatra. De fapt nu nimerește nici un răspuns în dialogul său cu Isus.

Unii exegeți au considerat că Evanghelia după Marcu este scrisă împotriva lui Petru, pentru că mereu îl vorbește de rău. În schimb, este tocmai Petru care vorbește despre el și ne spune: „Vedeți că eu n-am nimerit nici un răspuns… Și totuși am fost chemat”.

Această Evanghelie fost alcătuită de Marcu, care a scris ceea ce i-a spus Petru. Așadar, este autobiografia lui Petru: când scrie rău despre Petru, de fapt tocmai Petru le spune „Vedeți voi? Eu eram așa și încă sunt așa. Dar dacă Isus m-a suportat, și voi puteți avea încredere în Isus”…

Așadar, cei doisprezece nu sunt oameni aleși, deosebiți, adică importanți…

Notăm că Isus a chemat doi frați și apoi alți doi frați… Dar nu e ușor ca frații să stea împreună. De fapt făceau alianțe: Iacob și Ioan o implică pe mama lor pentru a-l detrona pe Petru… vor să stea unul la dreapta și celălalt la stânga…

După pescari îl cheamă și pe Matei, cel la care mergeau să plătească taxele. Matei era urât de oameni pentru că el colabora cu romanii. Vameșii erau cei care trăiau cu ceea ce puneau de o parte, deci cu cât erau mai necinstiți, cu atât mai mult câștigau. Apoi, acele taxe foloseau pentru a susține Imperiul Roman. Deci vameșii colaborau cu trupele care ocupau poporul ales… Erau urâți, insuportabili.

Poate că Isus putea să-i aleagă mai bine…

Apoi l-a chemat pe Simon zelotul. Zelot înseamnă războinic: erau cei care-i ucideau pe romani și pe prietenii acestora.

Și pe Iuda Iscarioteanul; Iscarioteanul înseamnă ori „ucigașul plătit”, cel care poartă cu el un cuțit pentru a tăia în piață dușmanii poporului sau vicarul. Era un ucigaș al dușmanilor poporului, deci un om bun… Apoi era un om responsabil pentru că i-au încredințat punga cu bani, iar aceasta se încredințează celui mai inteligent și cinstit…

Ce au în comun cei doisprezece?

Niciunul dintre ei nu este bun, niciunul nu a studiat teologia. Au în comun faptul că sunt oameni, oameni obișnuiți. Primul este cel care se leapădă de Isus. Ultimul este cel care-L vinde. Și toți ceilalți fug. În comun au faptul că nu au stat cu El. Dar Isus a stat cu ei, a rămas fidel, credincios. Nu pentru că Isus a greșit și vrea să le transmită că El se ține de cuvânt… Nu! Căci i-a spus lui Petru: „Tu te vei lepăda de Mine, dar eu nu Mă lepăd de tine”. „Tu mă vei trăda, dar El nu te trădez, ci-Mi dau viața pentru tine”…

Cei doisprezece au în comun faptul că trăiesc în „mizeria comună”, nu au vreo calitate specială… Deci cum pot sta împreună?

Mai întâi de toate e frumos că toți sunt diferiți unul de altul. Dar dacă privim variatele grupuri creștine, se pare că toți sunt la fel… Nu! Cei doisprezece sunt diferiți. Mesajul este că trebuie să-l acceptăm pe celălalt așa cum este.

Nu doar că sunt diferiți, ci toți sunt ca niște derbedei față de Isus, cel puțin, pentru faptul că-L abandonează…

De fapt, sunt umani.

Marcu ne spune că Isus i-a creat, i-a educat în timpul în care a stat împreună cu ei. Iar în acel moment nu s-a văzut rezultatul…

Dacă Marcu ne spune că i-a ales imediat, Luca ne spune că Isus s-a gândit mai înainte și s-a rugat o întreagă noapte. Așadar, Isus nu folosește criterii umane pentru a-i alege, căci după părerea noastră putea alege alții mult mai buni. La fel ca un antrenor care-și alege o echipă… Isus n-a folosit criterii pregătite de dinainte, ci a ales persoane, persoane la fel ca noi.

Cei doisprezece sunt oameni oarecare, plini de defecte din punct de vedere religios, deci Isus n-a ales oameni perfecți… Nu l-a ales pe Botezătorul, care era foarte bun… Și acest fapt e frumos. Căci dacă Biserica ar fi alcătuită numai din oameni buni, eu aș ieși imediat din Biserică pentru că nu aș fi vrednic să stau în Biserică, iar apoi ar fi foarte plictisitor… În schimb fiecare om trebuie să fie ceea ce este…

Vă spun acestea nu pentru a justifica răul lor (sau păcatele noastre) sau pentru a spune că dacă s-ar fi comportat diferit, ar fi fost mai bine… Nu! Căci Iuda l-a trădat, Petru s-a lepădat de Isus. Și totuși este chemat… Iar ceilalți toți au fugit, și totuși sunt chemați la fel ca noi.

Deci e frumos să fie așa, pentru că fiecare are o istorie, iar a sta împreună este alcătuit din multe istorii, din multe dificultăți. Iar sau împreună pentru că există unul care-i cheamă și-i ține uniți… Dar îi ține uniți în libertate, nu constrângându-i sau șantajându-i: „Dacă nu te comporți așa, nu mai stai cu mine!”…

În ciuda limitelor celor doisprezece, Isus i-a chemat…

Iuda este atât de important, încât atunci când moare, trebuie nominalizat un altul, pentru că locul lui nu poate rămâne gol… Iuda e important la fel ca toți ceilalți.

E minunată această deschidere, căci doisprezece înseamnă toți, și toate persoanele așa cum sunt… și sunt unite în Cristos… Și acesta va fi noul mod de a sta împreună… E modul folosit de Isus care s-a făcut solidar cu toți. Nu s-a împotrivit niciunui om, ci doar răului din noi, pe care l-a biruit în Sine în timpul ispitelor și ne-a transmis această capacitate de a sta cu El și între noi într-un mod nou.

De ce Biserica este o instituție care după 2000 de ani continuă să existe? Pentru că e mediocră și pentru că de fiecare dată când citește Biblia – toți ne bazăm pe Cuvântul lui Dumnezeu – nu înseamnă că interpretările pe care le face o justifică. Altfel spus, dacă eu citesc Evanghelia, nu înseamnă că-mi spune: „Bine! Continuă așa, ci îmi spune că trebuie să mă schimb”. Și papei îi spune că trebuie să se schimbe… Așadar, Evanghelia e un text care nu justifică răul meu, ci mă ajută să-mi fac autocritica… Altfel spus, dacă textele citite te critică, este bine; dacă te justifică, înseamnă că faci rele abominabile, mai rele decât cele pe care le-ai face de obicei… De aceea, este adevărat că noi facem multe greșeli la fel ca toți, dar Evanghelia nu justifică nicio greșeală, ci ne ajută să vedem că am greșit, îndemnându-ne să ne schimbăm… Evanghelia ia omul așa cum este, dar îi spune: „Vezi că există un mod nou de a sta împreună”… Îl vom aprofunda în catehezele următoare, dar l-am intuit din primele două capitole că-i diferit de modul religios care divide în baza normelor, a legilor…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian