Marcu 3,20-35

Cine este maica Mea? Cine sunt frații Mei?

Dușmanii lui Isus gândeau rău despre El, pentru a nu se converti. Dar și noi – care ne credem prietenii Săi – trebuie să ne convertim, pentru că de multe ori credem că sunt „o nebunie” lucrurile pe care El le zice. Aparțin familiei Sale numai cei care, ascultându-L, fac ceea ce spune El. Casa este simbolul Bisericii: ce trebuie să înfăptuiască – inclusiv rudeniile Sale – pentru a intra? De ce, dacă facem voia lui Dumnezeu, devenim maica și frații lui Isus?

Ps. 95 (94)

Psalmistul ne invită „să nu ne împietrim inima”, adică să fim dispuși să ascultăm glasul Domnului. Și numai dacă vrem să ascultăm vocea Lui intrăm în odihna Sa, adică experimentăm făgăduința Sa.

În această cateheză Isus ne spune cine sunt cei care intră în familia Sa. Intră și devine familia Sa, cel care ascultă Cuvântul Său. A aparține familiei lui Isus înseamnă a deveni fiul lui Dumnezeu.

Se citește Mc. 3, 20-35

20 A venit în casă şi mulţimea s-a adunat din nou, încât nu mai puteau nici să mănânce pâine. 21 Când au auzit ai săi, au venit să pună mâna pe el, căci spuneau că şi-a ieşit din fire. 22 Iar cărturarii care coborâseră din Ierusalim spuneau: „Este posedat de Beelzebul!” şi: „Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli”. 23 Dar el, chemându-i, le-a vorbit în parabole: „Cum poate Satana să-l alunge pe Satana? 24 Dacă o împărăţie este dezbinată în sine, împărăţia aceea nu poate dăinui, 25 iar dacă o casă este dezbinată în sine, casa aceea nu va putea dăinui. 26 Deci, dacă Satana se ridică împotriva lui însuşi şi este dezbinat, nu poate să se menţină, ci s-a terminat cu el. 27 Nimeni nu poate să intre în casa unui om puternic şi să-i jefuiască avuţia dacă, mai întâi, nu-l leagă pe cel puternic; atunci îi va jefui casa. 28 Adevăr vă spun că toate le vor fi iertate fiilor oamenilor: păcatele şi blasfemiile, oricâte ar fi zis, 29 dar, dacă cineva ar zice blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va avea iertare niciodată, ci va fi vinovat de un păcat veşnic”. 30 Pentru că spuneau: „Este posedat de un duh necurat!” 31 Au venit mama şi fraţii lui şi, stând afară, au trimis la el ca să-l cheme. 32 Mulţimea era aşezată în jurul lui şi i-au spus: „Iată, mama ta şi fraţii tăi te caută afară”. 33 Iar el le-a răspuns: „Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?” 34 Şi, rotindu-şi privirea peste cei aşezaţi în jurul lui, a spus: „Iată mama mea şi fraţii mei! 35 Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă”.

Versetele ne relatează felul în care putem aparține familiei lui Isus.

Tot cap. al III-lea ne prezintă o criză, „criza galileană”.

După ce Isus a înfăptuit multe lucruri bune, multe minuni, după ce a vestit Împărăția lui Dumnezeu și prin minuni a arătat că o realizează – ultima Sa minune constând în a vindeca mâna, ca să poată primi darul lui Dumnezeu – toți încep să fie împotriva Lui.

Fariseii – persoanele religioase – decid să-L ucidă;

Irodienii – cei care dețin puterea – se înțeleg cu fariseii să-L ucidă;

Cărturarii – cei care înțeleg Biblia, teologii – spun că e îndrăcit.

Ai Săi – cei care-L iubesc – spun că-i ingenuu…

Așadar, lui Isus nu-i merge prea bine! Este într-o stare de criză.

Și e important să știm acest lucru, pentru că noi suntem obișnuiți să-L vedem pe Isus care înaintează din glorie în glorie; în schimb adevărul este că toți sunt împotriva Lui.

Dacă numai fariseii, irodienii și cărturarii ar fi împotriva Lui, am putea replica faptul că noi știm cine sunt și nu ne-am îngrijora prea tare. Dar ne uimește că nici ai Săi nu-L înțeleg…

Iar, în această criză, încet-încet, se naște Biserica. Isus cere și intră într-o mică barcă, pentru a nu fi îmbulzit… Această barcă mică reprezintă comunitatea, sunt cei doisprezece, pe care El i-a chemat, ca să fie împreună cu El.

Versetele noastre ne prezintă două variante ale „felului în care putem fi cu El”. Mai întâi de toate ne relatează „felul în care nu suntem cu Isus”. Spre exemplu, ai Săi nu sunt cu El. Pentru a fi cu El nu-i suficient să le știm pe toate – la fel ca fariseii și cărturarii – și nici doar să-L iubim – la fel ca ai Săi care-L iubesc și-L înțeleg -, ci trebuie să-L ascultăm.

De ce este important acest text? Versetele ne arată felul în care în casă – deja se naște „casa” (locul în care se trăiește împreună), comunitatea care-i casa lui Dumnezeu și a noastră (care suntem frați) – există criterii de apartenență, diferite de cele obișnuite (normale)

Poate fi „în afara casei” chiar și unul care „stă” în casă. Pe de altă parte, oricine, indiferent cât de departe ar fi, în realitate, poate aparține casei. Pentru că există o înrudire diferită, care nu mai este întemeiată pe sânge, pe bunul simț, nici pe teologie (pe ideile pe care noi le avem), ci pe cu totul altceva, care va fi descoperit acum…

v. 20

20 A venit în casă şi mulţimea s-a adunat din nou, încât nu mai puteau nici să mănânce pâine.

„Se adună în casă”. De acum înainte casa devine un loc teologic.

Casa este un loc precis: acasă, cei din familie stau împreună, împart pâinea (hrana), adică își împărtășesc viața, iubirea suferințele, eforturile. Așadar, casa este locul împărtășirii, locul în care omul trăiește.

Iar această casă este plină de lume. În Evanghelie „mulțimea” întotdeauna are o conotație negativă și neutră. Cu alte cuvinte, poporul constituie o categorie, iar mulțimea, o alta.

„Mulțimea” – alcătuită din indivizi – reprezintă locul indeciziei – al lipsei rațiunii – al aspectului animalic… Dar dacă începe să judece, devine „popor” alcătuit din „persoane”.

În acest loc avem o mulțime, iar discipolii nu pot mânca pâinea.

Ce înseamnă a mânca? Înseamnă a trăi. Iar despre pâine se va vorbi începând cu capitolul al VI-lea. Pâinea este Euharistia; pâinea înseamnă a face voia Tatălui; cu pâinea trăim… Dar în mijlocul acestei mulțimi nu se poate mânca pâinea, adică nu putem face voia Tatălui, pentru că în mulțime suntem doborâți și târâți în altă parte…

Ni se prezintă felul în care nu mâncăm pâine, deși stăm în casă… Așadar, noi putem sta în casă, putem aparține Bisericii, și totuși să nu mâncăm pâinea. Putem să nu fim ai Săi, deși suntem rudeniile Sale.

v. 21

21 Când au auzit ai săi, au venit să pună mâna pe el, căci spuneau că şi-a ieşit din fire.

Cine sunt acești „ai Săi”. Îi aflăm la v. 31: sunt „maica Sa și frații Săi”. În limba ebraică „frații” îi desemnează pe verișori. Textul amintește de „Maica Sa”, pentru că Iosif era deja mort, caz în care autoritatea de drept a părinților asupra copiilor era însușită de unchi și de verișorul mai mare. Așadar, s-au sfătuit în familie pe acest caz: „Este un om bun de treizeci de ani, necăsătorit, dar lucrează bine. Apoi a început să vestească Împărăția lui Dumnezeu și a avut succes”. Și cred că familiarii erau bucuroși pentru succesul lui Isus. Dar când își dau seama că succesul Lui îi atrage împotrivirea fariseilor, a irodienilor și a cărturarilor, iau atitudine și încearcă să-L liniștească. Ba, mai mult merg „să-L prindă [să-L ia în stăpânire], căci ziceau: Și-a ieșit din fire.”

Ei merg la Isus nu pentru că sunt răi, ci pentru că-L iubesc. Ei judecau astfel: „Isus are treizeci de ani și ar putea face multe lucruri frumoase. Nu-i prostuț și are toate calitățile pentru a avea succes, dar de ce face aceste lucruri? Ar putea avea mult succes, dar de ce își creează aceste probleme? Să-L ajutăm să-Și folosească mai bine calitățile, astfel încât succesul Lui să fie și al nostru”… Așadar, ei Îl iubesc și vor  să-L stăpânească…

Cine sunt acești „ai Săi”? Sunt maica Sa și rudeniile Sale cele mai apropiate, care-L iubesc. Așadar, nu-i suficient să fim „maica lui Isus sau rudeniile Sale cele mai apropiate”, pentru a face parte din Biserică, ci trebuie să ascultăm Cuvântul Său. Altfel spus, apartenența la Biserică nu-i o apartenență de sânge.

Nici Maria n-a înțeles Cuvântul primit, dar ce a făcut? L-a păstrat în inimă până când L-a înțeles. Iar ea devine maică nu pentru că L-a născut pe Isus, ci pentru că L-a ascultat. Spun sfinții Părinți că maternitatea Mariei nu se datorează pântecelui, ci urechii, numind-o într-o veche cântare: „Toată ureche”.

Așadar, Maica este cea care ascultă și concepe în ureche. Pentru că „urechea” indică mintea și inima. În aceste locuri Îl concepi, Îl asculți, și deci, Îl primești. Nu doar în pântecele tău, ci în inima și-n mintea ta, așa cum El a devenit.

Și, primindu-L pe Isus tocmai prin ascultarea Lui, noi devenim maica Sa.

În schimb, în acest moment, Maria împreună cu toți frații Lui au considerat că tocmai „Isus trebuie să asculte de ei. Că El trebuie să aibă puțin bun simț”. Dar se pare că pe Isus nu-l interesează prea tare „bunul simț” din mintea lor.

Tocmai „bunul simț” ne ajută să fim cu Isus, dar numai până la un anume punct… Și fiecare dintre noi avem acest „bun simț” înaintea lui Isus.

Apoi, în ce fel este primit și privit credinciosul – dar și Biserica – de societatea noastră? Spre exemplu, unele sondaje stimează Biserica pentru implicarea ei socială, pentru că-i ajută pe cei săraci… Însă alte sondaje au cu totul o altă părere, atunci când Biserica vorbește despre viața veșnică, despre pătimirea, moarea și învierea lui Isus. Așadar, suntem de acord cu lucrurile care ne interesează, dar nu cu celelalte, care reprezintă voia Domnului

Și este interesant acest aspect, pentru că ei Îl iubesc, dar nu-L înțeleg.

În cateheza anterioară am văzut că Isus i-a rânduit (i-a creat) pe cei doisprezece „ca să fie cu El”. Dar ce doresc acești doisprezece, adică maica și frații lui? Ei nu vor să fie cu El, ci El să fie cu ei. Fapt, total diferit…

Iar strădania noastră constantă nu-i să fim cu El, ci El să fie cu noi… Dar e periculos… Nu Dumnezeu trebuie să fie cu noi, ci noi cu El! Dacă Dumnezeu ar fi cu noi (dacă ar judeca la fel ca noi), ar fi vai de noi!… Ci noi trebuie să fim cu El, să-L urmăm.

Încercarea constantă a vieții noastre constă în a-L reduce pe Dumnezeu la bunul nostru simț… Dar ce-i bunul simț? Este interesul meu, adică egoismul meu, însă Dumnezeu nu urmează egoismul meu. El are alte principii: cel al iubirii, al darului, al milei și al iertării.

În ceea ce facem noi suntem obișnuiți să urmărim ce câștigăm și să nu pierdem. În acest caz, „ai Săi” vor să câștige liniștea; alții vor să aibă o poziție mai bună… Dar dacă Isus se comportă astfel, ce câștigăm?

Când Isus va vesti pătimirea Sa, Petru replică: „Niciodată să nu ți Se întâmple așa ceva!”. Chiar și discipolii, de multe ori, cred că Isus și-a pierdut mințile… Pentru că El îi învăța o altă cale: cea a înțelepciunii.

Însă noi credem că înțelepciunea Sa este o nebunie, pentru că adevărata înțelepciune ar fi interesul, adică egoismul de a stăpâni lucruri și persoane… Dar Dumnezeu nu judecă astfel și, tocmai de aceea ne mântuiește.

Și e interesant că „ai Săi” reacționează astfel, pentru că tocmai ai Săi vor trebui să fie primii care să se convertească: Maria, Petru, Iacob, Ioan… și care vor conduce Biserica din Ierusalim…

v. 22

22 Iar cărturarii care coborâseră din Ierusalim spuneau: „Este posedat de Beelzebul!” şi: „Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli”.

Ai Săi Îl iubesc, deci afirmă: „E bun, dar ingenuu”. Dar cei care-L urăsc, spun: „Este șmecher și rău”. Este șmecher pentru că știe să-Și folosească puterile, chiar și cele diabolice, pentru a stăpâni peste toți și pentru a birui diavolul cel mai tare, așa cum se întâmplă în această lume. Când unul este puternic, învinge…

Fiecare citește faptele cu ochii săi…

Cine-L iubește pe Isus, Îi interpretează corect comportamentul, dar adaugă: „Trebuie să-L internăm, să-L ajutăm să depășească această criză”…

Cine-i rău, Îl combate și spune: „E limpede că și El e rău”. Noi mereu Îl vedem pe Domnul, pornind de la felul în care suntem noi…

vv. 23-27

23 Dar el, chemându-i, le-a vorbit în parabole: „Cum poate Satana să-l alunge pe Satana? 24 Dacă o împărăţie este dezbinată în sine, împărăţia aceea nu poate dăinui, 25 iar dacă o casă este dezbinată în sine, casa aceea nu va putea dăinui. 26 Deci, dacă Satana se ridică împotriva lui însuşi şi este dezbinat, nu poate să se menţină, ci s-a terminat cu el. 27 Nimeni nu poate să intre în casa unui om puternic şi să-i jefuiască avuţia dacă, mai întâi, nu-l leagă pe cel puternic; atunci îi va jefui casa.

Isus le răspunde cărturarilor care-L acuză că lucrează cu Belzebut printr-o întreabare: „Cum poate satana să alunge pe satana?”. Dar să presupunem că Eu alung diavolul cu puterea diavolului. Acest fapt înseamnă că diavolul e dezbinat în sine. Deci împărăția satanei este divizată. Iar o împărăție dezbinată este distrusă, nu mai poate dăinui.

Altfel spus, dezbinarea este începutul morții. Dacă diavolul luptă împotriva lui însuși, se distruge singur. Așadar, Isus profită de acuzația pe care i-au adus-o, pentru a spune: „Înțelegeți că s-a sfârșit împărăția satanei? Și înseamnă exact ceea ce vestesc Eu: vine Împărăția lui Dumnezeu. Așadar, chiar voi, cu interpretările voastre rele, Îmi dați dreptate”.

De fapt, Isus le răspunde în mod rabinic și le zice: „Presupuneți că e adevărat că lucrez cu puterea lui Belzebut, dar acest fapt înseamnă că Belzebut se luptă cu sine, deci este terminat. Deci, vedeți că e adevărat ceea ce Eu vă spun? Vedeți că e adevărat că a sosit Împărăția lui Dumnezeu, pentru că împărăția diavolului s-a sfârșit?”.

Acesta e primul răspuns dat de Isus. Apoi va mai da unul. Iar în final spune: „Dar nimeni nu poate, intrând în casa celui tare, să-i răpească lucrurile, de nu va lega întâi pe cel tare, și atunci va jefui casa lui.”. De fapt, Isus este cel mai tare care intră în casa celui tare, adică a diavolului, care-i stăpânește pe toți și, astfel ne eliberează de robia satanei. Așadar, Isus a venit să lege, să subjuge răul și, astfel să-l elibereze pe om.

vv. 28-30

28 Adevăr vă spun că toate le vor fi iertate fiilor oamenilor: păcatele şi blasfemiile, oricâte ar fi zis, 29 dar, dacă cineva ar zice blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va avea iertare niciodată, ci va fi vinovat de un păcat veşnic”. 30 Pentru că spuneau: „Este posedat de un duh necurat!”

Prima afirmație este interesantă: toate păcatele și toate hulele (blestemele) oamenilor se vor ierta. Toate! Nu există vreun rău sau vreun păcat care să nu poată fi iertat.

Isus a venit să ierte păcatele. Dumnezeu este iubire și iertare, deci nu poate să nu ierte. Așadar, toate ne sunt iertate. Numai păcatul împotriva Spiritului Sfânt nu-i iertat. Ce înseamnă?

Dumnezeu iartă toate pentru că-i iubire; Spiritul lui Dumnezeu este iubire. Dar există un păcat care nu-i iertat: cel împotriva Spiritului Sfânt, adică păcatul împotriva iubirii. Adică acest păcat constă în a nu accepta iubirea lui Dumnezeu, care iartă.

Toate ne sunt iertate, în afară de un lucru, adică neacceptarea să fim iertați. Acest păcat Isus nu-l poate ierta, pentru că eu nu vreau să fiu iertat.

Și cine nu vrea să fie iertat? Cine consideră că le-a făcut bine pe toate! Altfel spus, păcatul împotriva Spiritului Sfânt, este păcatul tipic celor care se cred în regulă: „Eu nu am făcut nimic rău”.

Într-o icoană – din 1360 – cu răstignirea sunt reprezentați cei care-L răstignesc pe Isus, cel care-L împunge cu sulița-n coastă, dar și cei care-I adună sângele. Toți cei care L-au ucis înțeleg că au nevoie de iertare, pentru că I-au făcut rău. Deci, primesc iertarea, deci moștenirea. Dar în apropierea acestora stă o femeie care se întoarce de cealaltă parte, spre tablele legii și spune: „Nu. Eu sunt curată. Eu nu L-am ucis. Eu urmez legea!”. Și e singura care nu primește iertarea, pentru că nu are nevoie.

Să explicăm mai bine în ce constă păcatul împotriva Spiritului Sfânt. Noi putem face multe păcate, dar până când pricepem că am greșit, putem cere și primi iertarea. Însă există un păcat foarte grav, cel mai grav dintre toate, pe care-l numim „bună credință”: când cred că sunt de bună credință (adică judec și acționez corect, drept). Cel mai mare dar al lui Dumnezeu este să ne descoperim că suntem de rea credință (când pricepem că suntem necinstiți). Știm că greșim, și atunci avem nevoie de iertare. Vom încerca să ne schimbăm în măsura în care ne este posibil, ca să răspundem acestei iertări. Dar când ne împietrim, pentru că suntem convinși că suntem drepți, pentru că avem dreptate, rămânem fără iertare.

Dacă Dumnezeu ar spune: „Am dreptate”. Ce ar fi cu noi și cu această lume văzând nenumăratele situații în care greșim? Și cel puțin odată în viață toți am greșit!

Așadar, cel puțin odată în viață ne-ar ucide pe toți, pentru că ar avea dreptate! Însă Dumnezeu nu vrea să aibă dreptate, ci îi este milă, ne iartă, cunoaște fragilitatea și slăbiciunea noastră.

Iar noi, dacă am începe să trăim prin iertare și har, am vedea că toate fragilitățile și slăbiciunile noastre, nu sunt locul în care trebuie să ne apărăm, ci sunt locul în care primim iertarea, comuniunea, curajul, puterea de la Dumnezeu și de la alții… Prin urmare, și eu le spun altora: dacă Dumnezeu mă tratează așa, și eu voi începe să fac așa cu alții, după puterile mele… E limpede că am multe lipsuri și greșeli…

Păcatul împotriva Spiritului Sfânt, care nu primește iertarea, constă în a nu vrea să fim iertați pentru că suntem siguri că nu avem nevoie, pentru că eu sunt drept, cinstit, curat. Și acesta-i adevăratul păcat.

Putem ajunge să ne simțim curați pornind de la o experiență autentică. Noi putem și să ne dăm seama de răul pe care-l săvârșim, și să credem că nu există iertare, nu există vreo soluție… Care-i soluția pentru a nu trăi cu teama (neliniștea) greutății răului făcut? Este cea de a spune: în fond nu contează atât de mult! E un alt mod pentru a ajunge la aceeași concluzie: adică a refuza posibilitatea iertării. Este un fel de „a te îndreptăți”, un fel de a te pune în ordine, chiar nesimțindu-te în ordine, dar totuși te pui în ordine în vreun fel… Dar și acest fapt este periculos pentru că refuză iertarea. Noi trebuie să descoperim un Dumnezeu care nu se târguiește, ci dăruiește gratuitate, ba mai mult: nu-i un dar, ci-i un super dar, adică iertarea. Așadar, nu trebuie să ne fie frică să ne dăm seama de răul pe care-l facem, și nici să nu căutăm să scăpăm de rău prin diferite justificări, ci să știm că toate păcatele și blestemele vor fi iertate. Deci există o cale de ieșire din toate relele. Și nu-i nici negarea păcatelor și nici justificarea lor cu orice preț

E interesant că tocmai cărturarii fac acest păcat. În noi mereu există un cărturar. Iar cărturarul este omul care știe cum stau lucrurile, cel care deține adevărul; este cel care deține adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Altfel spus, tocmai pretenția (prezumția) noastră că avem adevărul în buzunar, ne împiedică să-L primim pe Dumnezeu și adevărul Său, un adevăr foarte diferit de adevărul și de certitudinea noastră, căci este mereu mult mai mare. Chiar și lucrurile care ni se întâmplă sunt mult mai mari decât orice certitudine de a noastră.

Așadar, ce facem dacă realitatea este diferită? O agresăm, ca să fie după convingerile noastre? Niciodată nu trebuie să confundăm certitudinile noastre, experiența noastră cu adevărul. Ci întotdeauna trebuie să fim dispuși să ne schimbăm opiniile și certitudinile, căci există mult mai multe și mai diferite de ale noastre. Opiniile noastre reflectă experiența noastră, dar care trebuie să se măsoare cu a altora, cu multă umilință, și să se maturizeze.

Nu din întâmplare tocmai cărturarii intervin, pentru că ei deja au o imagine precisă despre Dumnezeu – despre lucrurile care trebuie sau nu să fie făcute – și, pornind de la imaginea lor spun: Isus nu corespunde parametrilor… Dintr-un simplu motiv: pentru faptul că Isus iartă. Cuvântul „blestem” apare exact când Isus iartă. În schimb legea, dacă este justă, nu iartă, ci condamnă, acuză.

Isus ne vestește convertirea de la lege la Evanghelie; de la dreptate la iertare, care reprezintă nevoia pe care noi o avem de a fi iertați. Și numai dacă recunoaștem că avem nevoie de iertare intrăm în noua economie, în casă și ne ajută să mâncăm „pâinea”, adică să trăim.

La începutul versetelor s-a vorbit despre „ai Săi”, în mijloc avem această scenă, iar la final din nou se vorbește despre „ai Săi”. Autorul dorește să sublinieze că și „ai Săi” au în interior judecata cărturarilor. Și sunt cele două moduri prin care noi ne împotrivim chemării lui Dumnezeu: primul este cel al iubirii afective, care vrea să-l sechestreze pe celălalt, pentru că „eu știu ce-i bine, iar tu trebuie să faci cum spun eu”; iar al doilea mod constă în a zice „dacă tu nu faci cum îți spun, greșești”.

Aspectul amenințării – la fel ca în toate amenințările din Biblie – este un strigăt al Tatălui care nu vrea ca fiii să-și facă rău. Așadar, amenințarea cu neiertarea, este o invitație călduroasă și stăruitoare, tocmai pentru ca să nu se întâmple astfel, pentru că Dumnezeu nu vrea să fim împietriți înaintea iertării.

v. 31

31 Au venit mama şi fraţii lui şi, stând afară, au trimis la el ca să-l cheme.

Se reia scena cu „ai Săi” și se specifică cine sunt: „maica și frații Lui, care stau afară”. Ei nu sunt înăuntru, nu sunt în casă, ci afară, deși sunt „ai Săi”.

Și trimit să-L cheme.

Isus a chemat, însă ei trimit să-L cheme pe El.

Isus ne cheamă să fim cu El, iar noi suntem afară și trimitem să-L cheme pe El: „Vino Tu cu noi! Vrem să Te sechestrăm, să Te închidem în casă, ca să înveți lecția, apoi Te vei comporta mai bine”…

Noi în mod constant încercăm să-L sechestrăm pe Isus, fie la nivel personal, fie la nivel comunitar, ca Biserică.

Vrem să-L „îmblânzim”, să-L educăm. Stăm în afara chemării Sale, dar Îl chemăm pe El la noi: vino Tu unde suntem noi! Sunt experiențe pe care toți le avem… Ei trimit să-L cheme…

v. 32

32 Mulţimea era aşezată în jurul lui şi i-au spus: „Iată, mama ta şi fraţii tăi te caută afară”.

De șase ori se repetă „Maica Ta și frații Tăi”. Așadar, tema textului este „să fim maica Sa și frații Lui”; să fim rudeniile Sale apropiate. Însă maica Sa și frații Săi nici măcar nu-i vorbesc în mod direct și deschis, ci Îl caută, rămânând afară…

vv. 33-35

33 Iar el le-a răspuns: „Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?” 34 Şi, rotindu-şi privirea peste cei aşezaţi în jurul lui, a spus: „Iată mama mea şi fraţii mei! 35 Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă”.

Iată răspunsul lui Isus: El subliniază că rudeniile Sale apropiate sunt persoanele care stau șezând lângă El. „A sta șezând” este atitudinea discipolului care ascultă: stă șezând pentru a asculta. Iar Isus întreabă „Cine este maica și cine sunt frații Mei?” Sunt cei care fac voia Tatălui!

Ce înseamnă a face voia Tatălui? Înseamnă a-L asculta pe Isus! A face precum cei din jurul Său, care Îl ascultă. În schimb, „ai Săi și cărturarii” nu vor să-L asculte, ci doresc ca Isus să asculte opiniile lor, interesele lor.

Așadar, acest text demască încercarea noastră de a răsturna credința. În loc să ascultăm și să urmăm chemarea Sa, vrem ca El să asculte chemarea noastră. Pretindem să-L chemăm noi afară: în loc să ne lăsăm pe mâna Lui, vrem să-L avem pe El în mâinile noastre, să-L ducem unde vrem noi. Și, în loc să-L ascultăm noi, vrem ca El să ne asculte pe noi; în loc să facem voia Sa, vrem ca El să facă voia noastră. Și-i ispita noastră constantă.

Așadar, pentru a deveni maică – iar maică înseamnă de obicei Dumnezeu – adică pentru a genera prezența Lui în lume, la fel ca Maria, trebuie să-L ascultăm pe El. De ce? Pentru că dacă noi Îl ascultăm, îl generăm (concepem) în noi pe Fiul, noi devenim fii, adică frații Săi. Tocmai prin ascultare.

Acest text are o legătură cu cel anterior în care s-a subliniat: „Isus i-a rânduit pe cei doisprezece, ca să fie cu El”. „A fi cu El” înseamnă a fi cu El exact în acest fel: ascultându-L, iubindu-L și făcând voia Sa. Apoi, acest text deschide cap. al IV-lea, în care se va vorbi despre „Cuvânt”.

Ce înseamnă a asculta Cuvântul? Tot capitolul al patrulea va prezenta tema ascultării Cuvântului.

În capitolul al treilea se definește Biserica: ea este această mică barcă, această comunitate mică, pe care Isus a alcătuit-o – ca să nu fie îmbulzit – și a chemat-o să fie cu El. Această mică barcă în care mereu avem ispita opusă: cea de a-L chema noi, ca să fie El cu noi, ca să-L sechestrăm…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian