Marcu 3,7-12

O barcă mică pentru ca El să nu fie strivit de mulțime

Crizele reprezintă un moment de creștere. După hotărârea de a-L ucide pe Isus, se naște Biserica: este o mică barcă, un loc în care Domnul nu-I îmbulzit, ci-I primit.

Ps. 87 (86)

Psalmistul afirmă că toți spun despre Ierusalim: „în tine sunt izvoarele mele”, adică toți vor să fie născuți la Ierusalim.

Ierusalimul este centrul unității lumii. Dacă mergeți la Ierusalim, aflați evrei din nouăzeci de națiuni, apoi aflați musulmanii, care-s verișorii evreilor, apoi aflați creștinii, de toate confesiunile creștine. Nu doar creștinii nu se înțeleg între ei, dar nici religiile nu au un bun raport una cu cealaltă.

Așadar, partea acestui psalm este adevărată: toți s-au născut la Ierusalim și toți se ceartă… Deci este important să cerem pacea pentru Ierusalim, pentru ca în el toți să se recunoască fiii unei singure maici, și acesta-i planul definitiv al Domnului… Cu alte cuvinte, Domnul vrea reconcilierea între toți oamenii.

Când va fi pace în Ierusalim – Ierusalim însemnând tocmai orașul păcii – atunci va fi pace în toată lumea.

Să începem de la pacea între creștini, de la pacea în Biserică, în familii, care-i principiul oricărei păci.

Odată cu cateheza anterioară am terminat de explicat o secțiune din Evanghelia după Marcu, care ne-a prezentat cine este și ce face Isus. El vestește că timpul s-a sfârșit, pentru că acesta-i momentul decisiv al Împărăției lui Dumnezeu în viața noastră, iar apoi ne arată ce-i Împărăția lui Dumnezeu: este tocmai Domnul care vine în întâmpinarea leprei noastre, care ne vindecă de paraliziile noastre, care ne ajută să umblăm, care mănâncă cu noi, celebrează nunta cu noi, care ne ajută să trăim (ne oferă hrana) sâmbăta, să trăim prin El (să ne hrănim cu El) și ne vindecă mâna, ca să putem primi darul Lui.

Iar toate acestea Îl vor costa viața.

La urmă se pare că toate se termină, pentru că decid să-L omoare (am văzut în cateheza anterioară); în schimb, de aici se naște ceva măreț: la fel cum din bobul de grâu care moare, răsare spicul, la fel din hotărârea de a-L ucide pe Domnul – care S-a făcut fratele tuturor, pentru că-I Fiul Tatălui – se naște comunitatea.

Așadar se naște (ia ființă) Biserica, iar capitolul al treilea ne va descrie Biserica, în timp ce capitolul al patrulea ne va prezenta Cuvântul care întemeiază Biserica, capitolul al cincilea va trata tema botezului, iar al șaselea, euharistia.

Se citește Mc. 3, 7-12

7 Isus s-a retras împreună cu discipolii săi lângă mare şi îl urma o mulţime numeroasă din Galileea. Chiar şi din Iudeea, 8 din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo de Iordan şi din jurul Tirului şi Sidonului, o mare mulţime, care auzise câte a făcut, a venit la el. 9 Apoi, din cauza mulţimii, ca să nu-l strivească, el le-a spus discipolilor să-i pregătească o barcă. 10 Deoarece vindecase pe mulţi, toţi cei care aveau vreo boală se îmbulzeau ca să-l atingă. 11 Iar duhurile necurate, când îl vedeau, cădeau în faţa lui şi strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” 12 Dar el le poruncea cu hotărâre să nu-l facă cunoscut.

Acest text nu ne prezintă o povestire specifică, la fel ca pericopele anterioare, citite până acum, deoarece este un „text redacțional”, adică îmbină, unește diferitele elemente și folosește pentru a face trecerea de la secțiunea pe care am încheiat-o – și care era o polemică împotriva legii – la secțiunea următoare.

Aceste texte redacționale au importanța coloanelor redacționale din ziare, căci precum coloanele redacționale dau tonul întregului conținut, tot la fel și evanghelistul – atunci când trebuie să compună un text redacțional – nu trebuie să povestească un eveniment specific, ci povestește multe evenimente. Iar aspectul important este motivul pentru care povestește multe evenimente și pentru care le așază în acel loc.

Altfel spus, aceste episoade sunt precum cheia interpretativă a redactorului, care ne ajută să înțelegem ce și cum gândea el. Și-i interesant să știm care era credința evanghelistului. Iar el o exprimă intenționat, pentru a ne sugera felul în care să citim textul. Așadar, acest text redacțional este punctul în care evanghelistul ne prezintă – cu cărțile pe față – teologia și credința sa; ni se descoperă pe sine.

De fapt, această pericopă vrea să însemne multe lucruri, iar semnificația textului redacțional o înțelegem în special din textul care-l precede și din cel care-l urmează.

Versetele noastre sunt anticipate de hotărârea de a-L ucide pe Isus, adică se cere moartea Sa. Iar imediat după, urmează chemarea și constituirea (grupului) celor doisprezece, întemeierea Bisericii. Prin urmare, versetele noastre reprezintă trecerea de la Isus la Biserică, de la El la noi. Și cum a fost El, suntem și noi. De aici extragem însușirile fundamentale ale Bisericii, cu ajutorul unor episoade care sunt relatate în aceste versetele.

Versetele șapte și opt ne prezintă începutul Bisericii: toată mulțimea care vine la Isus; la versetul al nouălea ni se spune ce este Biserica: o mică barcă în care Isus intră ca să nu fie îmbulzit; la versetul al zecelea se subliniază cine stă în interiorul Bisericii: toată această mulțime care vrea să-L atingă pentru a fi vindecată. Așadar, Biserica este alcătuită din lumea rănită, cu limitele ei, care vrea să atingă, să intre în comuniune…

De cealaltă parte sunt dracii care le știu pe toate și ar vrea să vestească cine-I Isus, dar Isus le interzice să vorbească, pentru că problema nu-i a le ști pe toate, ci  a-L atinge.

Să vedem în ordine diferitele elemente din text…

v. 7

7 Isus s-a retras împreună cu discipolii săi lângă mare şi îl urma o mulţime numeroasă din Galileea. Chiar şi din Iudeea,

„Isus cu discipolii Săi…”. De multe ori am auzit această expresie în Evanghelie, care are o mare însemnătate.

Cine-I Isus? Este Cel care „stă cu” discipolii Săi: deci stă în companie. Cu cine stă în companie? Cu cei care învață de la El să trăiască precum fiii și frații. Aceasta deja este Biserica.

Ce este Biserica? Este comunitatea celor care stau cu Isus, Isus este Dumnezeu cu noi. A fi în compania lui Isus este sensul vieții fiecărui om. El este Dumnezeu, iar a fi cu El înseamnă a fi atins însemnătatea vieții.

Este prima însușire a Bisericii. Biserica se naște din Isus care „se retrage”. Cuvântul „a se retrage”, în limba greacă „anahoret”, desemnează retragerea definitivă. De acum înainte Isus nu va mai apărea în public – va apărea doar în trecere – și întreaga Sa viață se va ascunde… Până la jumătatea Evangheliei, Isus se retrage, ajungând până la Cezarea lui Filip, un loc departe de Ierusalim, și aici se manifestă discipolilor Săi, apoi începe drumul spre Ierusalim, loc în care se arată șase zile, iar în ziua a șasea Îl ucid. Prin urmare, întreaga Sa viață este o „retragere”

De ce Isus adoptă această strategie de a se retrage împreună cu discipolii Săi?

Au decis să-L omoare. Deci e o măsură de prudență, căci nu-i bine să stai acolo, dacă vor să te omoare… În spatele comportamentului lui Isus avem ceva interesant: cu alte cuvinte, faptul că El se retrage nu înseamnă că totul s-a sfârșit, că totul a falimentat, la fel cum nici faptul că vor să-L omoare, nu-i un faliment. Altfel spus, atunci când un om face binele, experimentează dificultăți, dar nu-i falimentul său; tocmai când face binele omul are dificultăți, căci atunci când face răul, nu are multe dificultăți… La fel și Isus… El a vrut să ofere libertatea oamenilor și, tocmai din acest motiv doresc să-L ucidă. Însă uciderea Sa, faptul că trebuie să se retragă pentru a nu fi ucis, nu-i un faliment. De fapt, Biserica se naște din această retragere, căci toți aleargă la El.

„Marea” întotdeauna ne amintește de trecerea Mării Roșii – marea prin excelență – adică de marea prin care se trece spre libertate.

Dacă vă amintiți, și Moise a încercat să elibereze poporul prin uciderea egipteanului care îl bătea pe un frate de al său evreu… Însă tentativa lui Moise a fost un faliment, nu aceasta era calea de urmat. Prin urmare, a trebuit să treacă mult timp și, doar apoi Moise a eliberat poporul, urmând Cuvântul Domnului și având credință în acest Cuvânt.

Și Isus vrea să ne amintească faptul că El, deși a fost amenințat cu moartea, n-a organizat atentate pentru a scăpa de moarte, ci a plecat de acolo, iar la El a venit toată această mulțime.

În realitate este o victorie. În timp ce se retrage, toți vin la El. Deci aparentul Său faliment, este un mare succes. Și, în timp ce era acolo, Isus a făcut doar câte ceva… însă acum, toți aleargă la El.

Acest lucru ne învață că eficiența (puterea) binelui este ciudată… Binele învinge exact când se pare că pierde; biruie și când se pare că-i învins. Mai mult, binele trece prin forme de înfrângere, căci se lovește de rău, dar nu se folosește de armele răului. Iar acest fenomen se verifică și-n interiorul nostru. Altfel spus, binele, de multe ori, ni se pare că pierde. În mine, răutatea imediat biruie… iar binele pierde… Și totuși, binele, chiar dacă pare că-i învins din multe puncte de vedere, în realitate este ceva măreț, căci niciodată nu pierde! Este extrem de eficient, chiar și atunci când pierde, toți aleargă la El, deci Isus a biruit!

Este un mare mister pe care trebuie să-l înțelegem în viață…

Prezența binelui se pare că face să iasă la lumină reacția răutăcioasă, care-i lupta pentru a obține ceea ce vrea, dar pe care nu-l poate atinge și, deci se cade în negativ: după cum vedem în cazul îndrăciților care, atunci când sosește Isus, aleargă la El, cad la picioarele Lui, strigând să nu-i atingă

v. 8

8 din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo de Iordan şi din jurul Tirului şi Sidonului, o mare mulţime, care auzise câte a făcut, a venit la el.

Această mare mulțime – care din cele patru puncte cardinale aleargă la El, care se retrage – reprezintă Biserica.

Biserica este alcătuită din această mulțime venită din direcția celor patru puncte cardinale – care indică toate popoarele – o masă de oameni alcătuită din străini și păgâni, care aleargă la El… La El, care se retrage.

Isus deja s-a îndepărtat de mentalitatea acestei lumi, căci are o mentalitate diferită, cea a libertății și a iubirii.

Toți aleargă la El, deci Biserica este alcătuită din acel tip de oameni care-L urmează pe Isus, care iese…

Avem un nou exod. De ce-L urmează? Pentru că au auzit câte a făcut. Și noi am auzit, și suntem invitați să alergăm la El…

În realitate, aceste două versete ne oferă imaginea Bisericii: Isus care stă cu discipolii, și străbate un alt drum față de cel urmat de lume… Se retrage (se îndepărtează) de criteriile mondene și toți aleargă la El și-L urmează, ascultându-L, pentru că acest mod de a se comporta îi interesează și pe ei…

Așadar, falimentul Său, faptul că trebuie să se retragă, este o victorie, căci toți merg la El…. Aceasta-i prima însușire…

E minunat să observăm cât este de rodnică înfrângerea Sa. Cu alte cuvinte, vedem ce se întâmplă exact în timp ce trebuie să se retragă? În viața voastră veți experimenta de multe ori cât sunt de rodnice înfrângerile – dacă sunt juste, căci dacă nu sunt juste, vor fi rodnice într-un alt fel, în măsura în care le privim corect, iar apoi le facem rodnice – căci niciodată nu există un cuvânt rău care se învingă… Mai mult, după cum notați, Biserica se naște din rău, adică din înfrângerea lui Isus. Tot la fel, lucrurile cele mai profunde din noi, ies la lumină din realitățile pe care le numim înfrângerile noastre, limitele și dificultățile noastre… Însă nu-i nimic ce trebuie să aruncăm din noi, din viața noastră!

v. 9

9 Apoi, din cauza mulţimii, ca să nu-l strivească, el le-a spus discipolilor să-i pregătească o barcă.

De acum înainte, barca va deveni simbolul Bisericii. Barca e o mică bucată de lemn, suspendată (plutind) între abis și cer, plutind peste abis, adică nu-i înghițită de abis, de moarte, ajutându-ne să împlinim traversarea…

Biserica, în fond și la urma urmei, este această comunitate în exod, în drum, suspendată între cer și abis, căci încă nu suntem nici sus și nici jos, fiind mereu în pericol de a cădea în abis, însă stă plutind pe apă… Oarecum este din „lemn”, la fel ca și crucea lui Isus. În barcă se stă împreună, nimeni nu iese afară din ea la plimbare, decât din când în când numai unul înviat… Barca e semnul comunității și are o însușire: este mică, având toate trăsăturile micimii…

Chiar dacă-n Biserică suntem câteva miliarde, Biserica întotdeauna e mică; pentru că mereu este reprezentată de persoana care-ți este aproape și care-i fratele tău; niciodată nu-i mare, chiar dacă-i universală… Universalul este trăit în concret, în familie, în relația cu aproapele…

În barcă discipolii Săi vor avea două moment, în care ne vor arăta incapacitatea lor de a înțelege prezența Domnului… Ba mai mult, în această barcă atât de mică, li se va părea că El nu-i acolo. Noi avem dificultăți să concepem micimea acestei comunități, a acestei Biserici, pentru că am vrea să fie recunoscută și să aibă o putere de a influența lumea prin mijloace umane… De fiecare dată când procedăm astfel înaintea dificultăților și a furtunilor, a spiritelor contrare, nu dorim să acceptăm micimea și retragerea, însă Isus se retrage, pleacă, pentru că nu acesta e stilul Său.

Această barcă nu-i o navă, ci e o barcă având mereu însușirile micimii, ale fragilității, a lipsei de putere, însușiri similare cu ale lui Isus din care se naște… Iar când Biserica – din întâmplare – capătă trăsăturile măreției și ale unei nave, se va scufunda tot mai mult, până când va deveni mică… Pentru că ceea ce o ține pe apă este însușirea micimii, pentru că Dumnezeu este mic, pentru că Dumnezeu este Iubire, iar iubirea este mică, nu-i o putere care strivește… Iar Biserica are aceleași însușiri. Perioadele cele mai bune ale Bisericii, au fost mereu în momentele în care ea era mică, nu atunci când era puternică.

Îmi amintesc vorbele unui episcop din Laos alungat din dieceza sa… El povestea ce au făcut comunitățile când n-au mai avut episcopi și preoți, ci doar credincioși care se adunau să se roage. Numărul membrilor acestor comunități n-a scăzut, ci dimpotrivă, a crescut. La fel a povestit un alt episcop despre Biserica din Vietnam.

Iar în această Biserică trebuie să fie o însușire: Isus o dorește pentru ca mulțimile să nu-L strivească. Această temă se va repeta în Evanghelie.

La fel ca fiecare om, Isus poate fi atins sau strivit.

Când suntem constrânși la contactul cu alții, ne atingem, căci stăm aproape unii de alții, iar modurile de a sta aproape sunt două: ori strivim, adică ni-l însușim pe celălalt, îl posedăm; sau ne atingem, adică înfăptuim comuniunea, schimbul de energie, de iubire, suntem un dar reciproc… Și sunt două moduri opuse de a se raporta la aproapele… Biserica este locul în care El este atins, nu strivit, căci la cap. 5 o femeia va spune: „Dacă-L ating”, iar El întreabă: „Cine M-a atins?”. Apostolii Îi răspund că „Toți Îl ating”, iar Isus zice „Toți mă strivesc, dar numai una M-a atins”… Deci sunt diferite cele două moduri de a atinge…

De multe ori avem imboldul de a atinge deoarece, întâlnind un om plin de putere și de energie, vrem să luăm ceva din puterea sa. În schimb, contactul care însănătoșește și care-i o comuniune, se întâmplă pornind de la fragilitate, nu de la dorința de a-și însuși o putere, ci de la a-și manifesta propria limită… Isus atinge bolnavii; iar când această femeie Îl atinge cu credință, ca să fie vindecată, intră  într-o mare comuniune cu Domnul.

La capitolul al cincilea vom vedea că „atingerea” este exact sensul, însemnătatea credinței. Credința înseamnă a-L atinge pe Isus sau, mai bine zis, a fi atinși de El.

Noi înțelegem ce înseamnă să atingem și să fim atinși.

Unele lucruri nu ne ating, și nu le atingem. Un lucru există atunci când ne atinge, când îl auzim și când e adevărat pentru noi. Numai atunci îl avem în interior.

Un om poate să-mi spună foarte multe lucruri, dar care nu mă ating. Un altul poate să existe și să mă strivească, dar să nu mă atingă, să nu mă atragă.

Dar există ceva ce mă atinge: este atingerea interioară, care-i forma fundamentală de cunoaștere și de iubire. Opusul este strivirea. Iar persoanele ori le atingem, ori le strivim; iar ele ori ne ating, ori ne strivesc. Vom reveni asupra acestei teme, însă Biserica este o mică barcă, un loc în care nu suntem striviți, ci atinși.

v. 10

10 Deoarece vindecase pe mulţi, toţi cei care aveau vreo boală se îmbulzeau ca să-l atingă.

Isus „îngrijise, vindecase”. Biserica este alcătuită din cei pe care El deja i-a îngrijit și vindecat.

Cuvântul grec „terapeo”, a îngriji înseamnă a respecta, a venera, indicând persoanele pe care Isus le-a respectat și venerat. Adevărata terapie constă în respectarea persoanei. Un om care se simte respectat, venerat, iubit este vindecat de răul său radical – care-i disprețul de sine și deci inclusiv disprețuirea altora – și aici avem principiul oricărei vindecări. Este vorba de acea stimă care-l abilitează pe celălalt să fie el însuși, fiul lui Dumnezeu. Noi întotdeauna săvârșim răul din lipsa stimei față de noi și față de alții.

Toți au notat că sunt stimați de Isus. Ne-a stimat atât de mult, încât și-a dat viața pentru noi când L-am răstignit… E greu să ne stimăm și să-i stimăm și pe alții, dar este o calitate divină: Dumnezeu îl stimează enorm de mult pe om. În Cartea Genezei, la capitolul întâi, la crearea lumii, despre fiecare lucru se spune că „Dumnezeu a văzut că-i bun”. Iar când vorbește despre om, spune: „a văzut că era foarte bun”. Îi poartă această stimă, deși știa ceea ce omul avea să-I facă: Îl va răstigni… Totuși „e foarte bun”. Dumnezeu vede în profunzime!

Noi facem ca stima noastră să constea în multe lucruri stupide, de aceea ne disprețuim pe noi înșine și pe alții, nerespectând adevărul nostru sublim: suntem fii ai lui Dumnezeu.

Misterul omului este mare, e divin. Un om care înțelege acest adevăr despre sine și despre alții – cine-l înțelege despre sine, îl înțelege și despre alții – are cu adevărat multă stimă. Spune sf. Ignațiu ” – dacă juri – niciodată nu trebuie să jurăm – dar dacă juri, niciodată să nu juri pe om, căci riști să greșești, căci nu ai suficientă stimă”.

Deci „îi vindecase pe mulți”. Iar ceilalți? „I-au căzut la picioare”. Este interesant căci noi Îl atingem, intrăm în comuniune cu El – „câți aveau răni” – tocmai în limita noastră, în rănile noastre, nu prin bunătatea sau evlavia noastră. …

Vorbeam de stimă. Mă gândesc la faptul că tot mai mulți – pe bună dreptate – merg la psiholog, căci așa e la modă. Dar ar trebuie să descopere ce ar putea face un om ca să se stimeze, căci dacă nu află nimic bun în el, suntem la punctul de plecare. Iar în textul nostru vedem că reaflarea stimei de sine, a demnității, pornește tocmai de la slăbiciunea, de la fragilitatea omului, de la limita sa. Nu constă în a căuta cine știe ce luminare, ci trebuie văzut că ne este oferită însăși viața lui Dumnezeu. Iar mulțimile recunosc acest adevăr, și aleargă pentru a rămâne în comuniune cu El.

E interesant că-L atingeau toți câți aveau răni… Rănile noastre sunt în general un loc (aspect) pe care-l ascundem, de care ne apărăm, în care ne închidem, ne certăm cu alții… De obicei, dacă mă deranjează ceva la o persoană, se întâmplă pentru că și eu am acel defect și, deci mă deranjează enorm de mult… Dacă acest rău, în loc să fie locul separării, devine locul comuniunii, lucrurile se schimbă. Și așa este, pentru că tocmai în limita mea am nevoie de celălalt, în limită intru în contact cu celălalt, în limita mea celălalt mă poate accepta și viceversa.

Așadar, limitele, păcatele și defectele noastre nu sunt acele lucruri care există din nefericire pe lume, fapt pentru care sperăm ca Dumnezeu să închidă un ochi, iar noi să mergem înainte tot așa! Nu! Ele există, mulțumim Domnului! La fel cum în sfera mișcării forța de frecare este importantă… Dacă nu ar exista forța de frecare, nu ne-am mișca. Tot la fel, aceste lucruri care nu merg, sunt foarte utile, căci ne ajută să înaintăm și să ne deschidem mintea asupra realității, ne creează contactul cu alții, ne permit să trăim mila, acceptarea, ne permit să ne redimensionăm (reevaluăm), ne ajută să înțelegem că valoare noastră adevărată nu constă în a avea un lucru sau altul… Căci valoarea e mai profundă: ea constă în faptul că suntem fii și frați.

Eu nu sunt „mai bun” pentru că fac „mai multe lucruri”. Bunătatea mea constă în faptul că-s fiul lui Dumnezeu și fratele altora. Limitele mele îmi arată mai bine acest adevăr, pentru că în limitele mele celălalt mă acceptă, și viceversa.

Numai Dumnezeu este fără limite, și El s-a făcut cel mai mic dintre toți, pentru a fi acceptat. Iar noi, în limitele noastre trebuie să învățăm să ne acceptăm: divinul înseamnă acceptare, fapt pentru care limita îmi permite acceptarea și ne ajută să stăm împreună… De aceea Îl ating…

v. 11

11 Iar duhurile necurate, când îl vedeau, cădeau în faţa lui şi strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

Există bolnavi care cad pe El și-L ating. În schimb, spiritele necurate cad înaintea Lui și nu-L ating, dar Îl cunosc și spun: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu”. De multe ori și noi reacționăm așa… căci nu-L atingem, dar Îl cunoaștem, știm cine este, dar nu-L atingem. Dar problema nu-i să știm cine este El, ci să-L atingem!

Există o cunoaștere care nu creează comuniune, care nu face binele, ci doar răul: este cunoașterea despărțitoare, rod al gândirii „știu cine ești, iar eu mă apăr de tine”. Așadar, de multe ori avem un mod demonic de a-L cunoaște pe Dumnezeu, adică vrem să știm cine este pentru a ne apăra de El. Dar problema nu-i a ști cine-I El, ci să știm cine suntem noi și, în loc să ne apărăm, să-L atingem.

Singurii care știu cine-I Isus în Evanghelie sunt dracii, dar ei nu-L ating…

Răspunzând, Isus ne propune un punct de vedere nou…

v. 12

12 Dar el le poruncea cu hotărâre să nu-l facă cunoscut.

Isus nu vrea ca dracii să-I facă propagandă.

Ei Îl cunosc, știu că Isus e Dumnezeu, că este mare,. deci vestesc măreția Sa. Dar Isus nu vrea să-I fie recunoscută măreția, divinitatea Sa. Ciudat! Dar nu a venit exact în acest scop? Da, e adevărat că El a venit ca să ni se facă cunoscut, dar ca Dumnezeu, iar pe Dumnezeu Îl cunoaștem numai din înaltul crucii, loc în care El însuși va fi rănit și va fi slab, la fel ca noi toți. În acest loc Isus ni se descoperă ca Dumnezeu: ca un Dumnezeu aproape de noi. Și aici recunoaștem cine-i El. Așadar, orice cunoaștere despre Dumnezeu care vrea să evite „slăbiciunea” lui Dumnezeu este diabolică, pentru că-L refuză pe adevăratul Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e slab, pentru că-i Iubire, iar iubirea se face slabă.

Așadar, nu doar noi Îl atingem în slăbiciunea noastră, ci și El ne atinge cu slăbiciunea Sa, pe cruce. Numai văzându-L pe cruce putem spune că-i Dumnezeu… Pentru prima dată va fi recunoscut ca Dumnezeu, de un om, pe cruce. Dracii Îl recunosc întotdeauna de mai înainte. Și-L recunosc intenționat ca fiind Dumnezeu mai înainte de cruce, ca să ne reveleze gloria Sa, astfel încât să nu fie răstignit, ci să ia în mână puterea așa cum L-au ispitit, astfel încât să devină un dumnezeu diabolic. Însă El este Dumnezeul care stă aproape de rănile noastre, aproape de noi în toate felurile, iar crucea este apropierea Lui de toți blestemații pământului; mai rău decât un răstignit nu-i nimeni… Și pe cruce se revelează Dumnezeu.

Acest text redacțional este bogat în teme teologice: cea dintâi este tema Bisericii. Comunitatea creștină, comunitatea credincioșilor se naște din slăbiciunea lui Cristos: au decis să-L ucidă. Însă retragerea Sa devine un exod pentru toți: toți merg la El. Aceasta-i prima însușire a Bisericii, a comunității.

A doua caracteristică este că-i o mică barcă, având mereu însușiri slabe, un loc în care Isus este atins și nu strivit. Din această comunitate care-L atinge fac parte toți cei care au fost îngrijiți, vindecați și respectați de Domnul, precum și toți cei care doresc să aibă aceste daruri de la El. În schimb, de cealaltă parte sunt dracii care-L cunosc, dar nu doresc să accepte limita slăbiciunii, nici a lor și nici a altora…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian