Marcu 4,21-34

Ps. 127 (126)

Fiți atenți ce ascultați pentru că sămânța răsare și crește în mod automat

Trebuie să fim atenți la felul în care ascultăm Cuvântul: identitatea noastră de fii depinde de capacitatea noastră de a asculta. Cuvântul este ca sămânța care generează după specia sa: Cuvântul lui Dumnezeu ne generează fii ai lui Dumnezeu. Din această cauză fundamentul vieții noastre este „ascultarea Cuvântului”. Împărăția lui Dumnezeu este rodul Cuvântului: e însuși Isus, care are însușirile seminței.

Ps. 127 (126)

Psalmistul ne invită să ne încredem în Domnul, subliniind că orice activitate pe care omul o face, dacă nu este una care are la rădăcina ei încrederea în Domnul, este deșartă, goală. Atât construirea casei, cât și a orașului, sunt destinate insuccesului, dacă lipsește încrederea în Domnul, o încredere care ni se prezintă cu ajutorul imaginii somnului. Psalmistul nu ne invită să dormim, ci să ne abandonăm cu încredere în Domnul. Ne cheamă să descoperim dimensiunea darului: „Darul Domnului sunt fiii”. Sunt imagini prin care ni se spune că în evenimentul creării femeii, „Adam dormea”. La fel, în Gen. 15, Avram doarme când Domnul încheie un legământ cu el. Somnul este imaginea în care omul nu înfăptuiește nicio activitate, ci doar este chemat să primească. Pe de altă parte, imaginea somnului sugerează abandonarea încrezătoare a omului în mâinile Domnului; faptul de a putea experimenta darul și harul. Privit în acest fel, somnul este activitatea cea mai mare pe care omul o poate înfăptui: a se încrede în Domnul

Am citit un psalm de încredere. Dacă suntem atenți, toate păcatele noastre, ispitele noastre, întotdeauna au la bază o lipsă de încredere. Până la urmă, singurul lucru în care suntem ispitiți este: „Cred cu adevărat că Domnul lucrează?”.

Însuși Isus – în timpul vieții Sale – a fost pus la grea încercare în sfera încrederii: în cele trei ispitiri și de-a lungul întregii Evanghelii. Am ajuns la capitolul al patrulea. Pe Isus deja au decis să-L ucidă, evlavioșii considerându-L un blestemător, ai Săi fiind de părere că și-a pierdut mințile, teologii cred că-i îndrăcit, puternicii sunt de părere că trebuie omorât… Așadar, predicarea Sa nu a avut mare succes. De aceea se întreabă: „Ce am greșit?”.

Am prezentat pilda seminței și interpretarea ei, în care se subliniază că Cuvântul este o sămânță care întâmpină dificultățile obișnuite ale semănatului. Sămânța moare și aduce rod. Așadar, este inutil să ne pierdem timpul privind dificultățile…

Dacă tu nu semeni, mănânci acel sac de grâu, dar nu ai ce mânca apoi tot anul… Sacul cu semințe – pe care le arunci și aparent le pierzi, care luni de zile stau sub pământ, până când trece iarna fără ca tu să vezi că produc ceva – este cel ce-ți dă viața (hrana). Așadar, să nu căutăm efectul (rezultatul) imediat, ci doar să căutăm să semănăm adevărul. Iar adevărul semănat aduce rod: chiar o sută în loc de unu.

Am aplicat această pildă felului în care noi ascultăm, verificând felul ascultării noastre: ce face Cuvântul în noi… Întâlnește și se luptă cu dificultățile noastre. Tocmai în dificultățile noastre intră Cuvântul și ne dă credința, speranța și iubirea, după cum am notat în cateheza anterioară…

Să vedem acum despre ce ne vorbesc celelalte pilde…

Ne vorbesc despre încrederea în Domnul cu ajutorul unor imagini: încrederea în creștere și în felul în care aceasta se întâmplă…

Se citește Mc. 4, 21-34.

21 Şi le-a spus: „Oare se aduce o candelă ca să fie pusă sub obroc sau sub pat? Nu ca să fie pusă pe candelabru? 22 Căci nu este nimic ascuns fără care să nu fie descoperit şi nimic nu este secret care să nu vină la lumină. 23 Dacă cineva are urechi pentru a asculta, să asculte”. 24 Apoi le-a spus: „Fiţi atenţi la ceea ce auziţi: cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura şi vi se va da în plus. 25 Căci celui care are i se va mai da, iar celui care nu are i se va lua şi ceea ce are”. 26 Şi spunea: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ 27 şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum. 28 Pământul produce de la sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic. 29 Iar când rodul s-a copt, trimite îndată secera pentru că a venit timpul secerişului”. 30 Apoi le-a spus: „Cu ce să asemănăm împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm? 31 Este ca un grăunte de muştar care, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, 32 dar, după ce a fost semănat, creşte şi devine mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari aşa încât păsările cerului se pot adăposti la umbra lui”. 33 Şi cu multe parabole ca acestea le vestea cuvântul după cum erau în stare să înţeleagă. 34 Nu le vorbea fără parabole, dar explica totul discipolilor săi aparte.

Acum și noi vom explica aceste pilde „în privat”. Și le explicăm privind viața lui Isus… În aceste pilde se vorbește despre „stilul” lui Isus. Iar stilul este ceva fundamental, este substanța… Vă amintiți când Nabucodonosor visează că avea o mare statuie de aur, simbol al idolului, al imperiului său. Prima însușire a idolului este cea de a fi mare; apoi de a fi fascinant, frumos, strălucitor; dar și de a fi teribil, căci ori ești de partea lui, ori ești distrus.

Aici vedem însușirile lui Isus care-i mic – cea mai mică dintre semințe – care nu apare, se pare că se așază sub obroc și nu produce nimic… Nu este teribil, vorbește despre inactivitate…

Practic, Isus relatează aceste trei pilde pe care le-am citit, pentru a-i ajuta pe ucenici să înțeleagă faptul că El n-a greșit din cauza că El caută să se ascundă, pentru că exact ceea ce-i ascuns, va veni la lumină. Tocmai din cruce – care va fi maximul loc al ascunderii – oamenii vor cunoaște cine este Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu este cineva care iese în evidență, El nu-și face propagandă electorală, nu vrea să fie votat, nu vrea să înșele lumea, nu vrea să stăpânească, și deci El nu iese în evidență (nu apare)… Așadar, prima însușire a Împărăției lui Dumnezeu constă în faptul că nu apare, nu iese în evidență… A doua însușire constă în faptul că „nu-i nimic de făcut”, pentru că dacă este adevărată, crește singură. Adevărul crește, dacă există… E zadarnic să tragi iarba în sus, ca să crească mai repede… astfel o distrugi.

Iar a treia însușire este „micimea”. Acea micime a celei mai mici dintre semințe, care devine un pom mare care îi primește pe toți… Pentru că micimea este locul în care putem să-i primim pe toți…

Acestea sunt cele trei însușiri ale lui Isus, ale Împărăției lui Dumnezeu și sunt exact însușirile opuse celor ale idolului.

vv. 21-23

21 Şi le-a spus: „Oare se aduce o candelă ca să fie pusă sub obroc sau sub pat? Nu ca să fie pusă pe candelabru? 22 Căci nu este nimic ascuns fără care să nu fie descoperit şi nimic nu este secret care să nu vină la lumină. 23 Dacă cineva are urechi pentru a asculta, să asculte”.

Domnul începe să le vorbească acelora care-L ascultă și-i invită să facă lumină, să vadă bine.

Isus nu schimbă strategia după ce a experimentat criza ministerului Său în Galileea. Când se pare că lucrurile nu dau rod, de fapt este ca atunci când candela, care-i Cuvântul lui Dumnezeu, este pusă pe candelabru pentru a da lumină, nu pentru a fi ascunsă…

Așadar, prin aceste pilde Isus ne dă o lecție (o învățătură) despre încredere, permițându-ne să ne deschidem ochii pentru a vedea corect. Deci să nu-L invităm pe Isus să se comporte în mod diferit (după cum credem noi).

Aceste pilde luminează ceea ce se întâmplă, pentru că se pare că oamenii din jurul lui Isus nu reușesc să citească, să stabilească în mod corect ceea ce se întâmplă…

Obiecțiunea este următoarea: „Scuză-mă, dacă aprinzi candela, o pui sub pat? Adică o ascunzi?”. Această întrebare înseamnă: „Hai! Arată-Te! Tu ești lumina lumii! Nu? Ieși în evidență! Fii important!”. Sămânța este identitatea, și murind aduce rod, după felul (specia) ei, însă trebuie să fie importantă. Dacă nu-i importantă, cine o cunoaște? Tocmai rudeniile lui Isus I-au spus: „Arată-Te lumii”. Ei doreau să câștige de pe urma Lui: „Cu acesta, care face multe minuni, putem organiza un spectacol”… „Arată-Te!”… O mare parte a pastorației prezintă spectacole, „pentru a arăta”…

Este interesant ce spune Isus la sfârșitul acestor versete: El ne invită să „ascultăm”. Isus nu ne propune ceva spectaculos, care ar putea uimi ochii, care ne-ar capta atenția, care ne-ar subjuga… Ci ne invită să ascultăm (să înțelegem) un Cuvânt destinat să intre în noi. În acest fel vine Împărăția lui Dumnezeu: de la persoană la persoană, prin ascultare

Mai înainte a vorbit despre sămânța care generează după specia sa, iar Cuvântul lui Dumnezeu ne generează fii ai lui Dumnezeu, apoi despre lumină, deoarece ea este simbolul inteligenței, al iubirii, al Cuvântului – care este lumină -, al comunicării… Lumina reprezintă calitatea vieții. Calitatea vieții nu constă în a se arăta (în a ieși în evidență), ci exact în opusul acestei atitudini. Cu alte cuvinte, cine iubește nu ocupă tot spațiul, ci se ascunde și îl primește pe celălalt. Din această cauză este lumină! Este inteligent.

Este inteligent omul care ascultă, nu cel care vorbește mereu și pretinde că le știe pe toate…

Noi am ascultat îndemnul lui Isus: „Dacă cineva are urechi de ascultat, să asculte!”. Este ca și cum ne-ar spune: „Încearcă să faci ceea ce aparține naturii tale”. Urechile le ai pentru ca să asculți. Deci ascultă! Ascultă tot ceea ce ți-am spus până acum în Evanghelie și ascultă și ceea ce-ți spun acum! Acesta-i îndemnul lui Isus, deși pare banal îndemnul ca o ureche să asculte…

„De ce am urechea?” Atunci ASCULTĂ! Încearcă să corespunzi identității tale profunde.

Identitatea profundă este determinantă. Căci ce se arată? Omul arată ceea ce este în interior, ceea ce-i ascuns. Căci dacă am fi doar fațadă? În spate ce ar fi? Nimic! De aceea, Isus, în maxima Sa ascunzătoare – crucea – va fi recunoscut ca fiind Dumnezeu: Domnul este cel mai ascuns, cel mai umil. Și din această cauză este adevărata lumină. Și ni se arată Dumnezeu exact pe cruce, locul ascunzătorii Sale.

Așadar, Isus ne spune: „Nu am nevoie să Mă arăt, să ies în evidență”. De fapt numai oamenii care doresc să înșele, să domine și să comande au nevoie să se arate, să iasă în evidență…

Ca și cum ar căuta o confirmare în afara lor, neatenți la ceea ce se întâmplă în interior, le este suficient să fie aprobați și încurajați din exterior. Dar astfel se creează multe forme de complicitate în acest proces de a se aproba reciproc

Despre Isus și despre strategia Sa care L-a purtat pe cruce, încă se mai vorbește și după două mii de ani. Iar El a înfăptuit un lucru determinant, care există în istoria umană – nu doar în istoria religiei, ci și în cea a culturii, a umanității, a omului, a artei – cel al ascunderii. Niciun ziar al epocii n-a vorbit despre El… Înțelegeți că ceea ce contează este realitatea care se află înăuntru în mod profund: la urmă aceasta se arată. Dacă în interior nu-i nimic, iese la lumină golul, moartea, se multiplică moartea… Și exact acest lucru îl facem.

vv. 24-25

24 Apoi le-a spus: „Fiţi atenţi la ceea ce auziţi: cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura şi vi se va da în plus. 25 Căci celui care are i se va mai da, iar celui care nu are i se va lua şi ceea ce are”.

În aceste versete Isus pune împreună „Lumina” și „Cuvântul”: „Fiți atenți ce ascultați!”, ca și cum acest Cuvânt ar fi lumina noastră. Psalmul 119 subliniază că Cuvântul este o candelă. Din nou avem tema ascultării: în care cuvânt mă încred? Pe care-l urmez? Și nu ce cuvânt aș vrea să urmez, ci pe care? Cărui cuvânt mă încredințez? Ce cuvânt decid să întrupez în viața mea? Există un Cuvânt pe care trebuie să-L ascult cât mai mult posibil. Căci în măsura în care ascult tot mai mult acest Cuvânt, primesc daruri abundente. Is. 55 notează: „Ascultați și veți trăi”. Ascultarea acestui Cuvânt hrănește viața noastră.

Și este minunat că, cu măsura cu care ascultăm ni se va măsura: adică, în măsura în care ascultăm Cuvântul, noi primim… Cu cât ascultăm mai mult, cu atât mai mult primim! Ce? Identitatea noastră, care este să fim ca Dumnezeu. Fapt pentru care, dacă recitim același Cuvânt în ziua următoare, ne dăm seama că-i mult mai amplu (bogat), ți-a lărgit capacitatea de a înțelege, de a iubi. Și mereu îți lărgește această capacitate tot mai mult, la infinit: „Celui care are, i se va da”… Dacă nu ai ascultat și nu ai încredere, dacă te închizi, nu primești nimic.

Ascultarea este ca o găleată: dacă plouă, iar tu o așezi cu gura în jos, nu primește nimic. Dar dacă o întorci (o pui cu gura în sus), primește totul. Aceasta este ascultarea noastră „să fim întorși cu atenția în sus”, și primești lucrurile spre care ești întors: dacă îți întorci ascultarea la Cuvântul lui Dumnezeu, primești fără măsură, pentru că ceea ce asculți îți lărgește (mărește) capacitatea de a asculta. Asculți un cuvânt de iubire? Ascultându-l, îți sporește capacitatea de a iubi deci, de a primi și de a da iubire. Și acest proces crește fără să aibă sfârșit…

Ascultând Cuvântul omul experimentează că-i este dăruită identitatea sa. Căci primindu-L pe Domnul, Îl cunoaștem mai bine, dar cunoaștem mai bine cine suntem chemați să fim noi. Ascultând, sunt redăruit mie însumi: cunosc cine sunt eu pentru Domnul.

vv. 26-29

26 Şi spunea: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ 27 şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum. 28 Pământul produce de la sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic. 29 Iar când rodul s-a copt, trimite îndată secera pentru că a venit timpul secerişului”.

Cu această pildă Domnul prezintă Împărăția lui Dumnezeu: „Așa e Împărăția lui Dumnezeu”. S-a subliniat mai sus că Isus nu-și schimbă programul, nu urmează moda, pentru că-L interesează adevărul Său și al nostru. Deci, pentru că spune că „Așa e Împărăția lui Dumnezeu” și apoi povestește această pildă, Isus ne învață că există o legătură apropiată între experiența noastră și Împărăția lui Dumnezeu. Nu există o deplină identitate… Ca și cum ar spune: „Și-n experiența seminței semănate există ceva care vorbește despre Împărăție”.

Așadar, ce-i această Împărăție? Cum arată? Ne spune că este precum un om care a semănat, apoi adaugă „și fie că doarme, fie că este treaz, noapte și zi, sămânța încolțește și crește”…

După ce s-a semănat, sămânța încolțește și crește fie că țăranul doarme, fie că e treaz. Acest adevăr ilustrează corect ceea ce se întâmplă. Povestind această pildă, Isus își ajută ascultătorii – dar, și pe noi – să înțeleagă cum este Împărăția.

Cu multă probabilitate Isus a spus această pildă într-o situație de acest fel: după prima zi în care a făcut multe minuni, se retrage în deșert. Iar Petru merge după El – Îl prigonește – și-I spune: „Toți Te caută! Acum trebuie să acționezi!”… Sau, după ce a înmulțit pâinea, doreau să-L facă rege: „Acum e momentul! Înmulțește pâinea de câteva ori, și, astfel vom avea în mână tot poporul”… E momentul să acționezi… Iar Isus a răspuns: „Nu! E momentul să nu fac nimic!”…

Dacă tu, după ce ai semănat, mergi să lucrezi în pământul în care ai semănat, distrugi ceea ce ai semănat. Dacă sămânța este adevărată, crește singură. Apoi spune mai întâi „noaptea, dacă dormi”, căci dacă ești treaz, poate că o distrugi… Pământul își face singur treaba… Dacă cuvântul este adevărat, te va primi: e veșnic acest Cuvânt. Așadar Isus arată o încredere absolută în faptul că Adevărul intră în om și lucrează. Iar omul nu trebuie să se grăbească, căci iarba trasă nu crește, ci o smulgi… Tot la fel este a grăbi persoanele ca să înțeleagă lucrurile, sau a grăbi pruncii să se maturizeze… Dacă un anume lucru este adevărat, crește de la sine. În limba greacă cuvântul este „automat” – folosit numai în acest loc – și înseamnă că tehnologia este deja programată pentru a se descurca singură… Știe ea ce trebuie să facă. Tu nu știi ce trebuie să facă sămânța, dar sămânța știe. Încearcă tu să știi ceea ce trebuie să facă sămânța, dar, nu reușești. Sămânța face singură ceea ce trebuie să facă.

Avem această încredere mare în sămânță, dar cineva ar putea spune că-i timpul inactivității omului, dar nu înseamnă că în acel timp Domnul nu vorbește. El lucrează și vorbește mereu, poate că într-un mod ascuns. Când Isus spune: „Dacă unul are urechi de auzit, să audă”, probabil că ascultând aceste cuvinte, omul e ajutat să înțeleagă felul în care înaintează (crește) această împărăție, dar în interiorul său. În ce-mi pun încrederea? Isus spune că această sămânță răsare. Atunci și-n experiența semănătorului, a părinților sau a educatorilor, există momente în care nu ne este cerut să verificăm, să controlăm… Ni se cere să ne încredem, să facem acele lucruri – ilustrate în acest loc de sămânță – care au sens, care sunt însemnate cu încrederea că vor aduce rod

Noi nu suntem obișnuiți să semănăm, dar adevărul este că trebuie să așteptăm toată iarna și toată vara până va crește ceea ce am semănat…

Și tu știi că va crește și nu trebuie să faci nimic ca să crească… Iar tot ceea ce faci pentru a determina creșterea mai rapidă, înseamnă să distrugi recolta… Deci faptul de a sta mereu treaz și de a vrea să o forțezi să crească cu violență este semn al neîncrederii în adevăr… Dacă este adevărată, ea crește… Timpul le îndreaptă pe toate…

Sămânța are nevoie de timp să încolțească, și-i timpul împotrivirilor noastre… Și are nevoie și de timp ca să crească…

Nu înseamnă că puterea oamenilor poate grăbi Împărăția sau că împotrivirile lor ar putea opri venirea Împărăției… Această sămânță aduce rod: deci Isus ne invită să ne încredem. Când semănăm sau lucrăm: să nu pretindem imediat totul, ci să știm aștepta, având această încredere… Acest fapt generează un mod de viață personal și comunitar foarte diferit, dacă-i las timp seminței să aducă rod, chiar fără să stau lângă ea… Acest fapt înseamnă că nu modurile de eficiență umană sau mondenă grăbesc venirea Împărăției… Ci o altă logică

E tipic stilului îndoctrinării, cu scopul de a avea efecte imediate: repetă mereu aceleași cuvinte, dă mereu aceleași porunci de urmat, mereu spune că trebuie să fim atenți… Sau există metoda urmată de Isus care nu-ți poruncește nimic, ci îți pune înainte Cuvântul, iar apoi își spune: „Cugetă la acest Cuvânt, vei vedea că va crește!”. Dar ceea ce crește răsare din tine și e adevărat… Însă, dacă unul îți transmite o idee, te vei plictisi de nenumăratele idei pe care le ai în interior… Scuturi din cap și ideea pleacă de la tine… În schimb, dacă îți răsare și-ți crește din interior, aceea este ideea ta. Trebuie să respectăm persoanele; ele nu trebuie îndoctrinate; căci ar rezulta numai niște „capete cu pâlnie”, în care introduci vreo minciună, iar ele „cred, ți se supun și combat dușmanii”. Toate cruciadele lumii nu au înțeles nimic…

Pornind de la pilda seminței, înțelegem că însuși Dumnezeu-Cuvântul crește încet-încet în noi, pătrunde în toate împotrivirile noastre, umplându-le de încredere…

Cine nu are încredere, îndoctrinează și deci, distruge persoanele, le ia capacitatea de a înțelege, le ia gustul Cuvântului, libertatea și identitatea, care cresc în interiorul lor.

Să ne amintim că nu toți discipolii au avut experiența învierii în același fel și în același moment… Există un mod de a ajunge la întâlnirea cu această Împărăție, care are timpuri diferite pentru fiecare om… Nu trebuie să exercităm nicio violență asupra persoanelor, căci Domnul nu vrea să impună nimănui un adevăr anume: ci Domnul dorește ca persoana să ajungă să descopere propriul Adevăr.

Pentru unii va exista un timp, pentru alții, un alt timp: Domnul știe când. Pilda ne invită pe toți să avem încredere în sămânța Cuvântului semănată în noi și în fiecare om. Pe de o parte, există semănarea, dar pe de alta, există așteptarea și nu trebuie să ne grăbim

Sunt multe somnuri relatate în Biblie: cel din care se trezește Adam (în sfârșit ca om) și se naște Eva, se naște cuplul, se naște iubirea; somnul lui Avram, visele lui Iosif… Somnul lui Ilie care zice: „Acum gata, s-a sfârșit!”, însă tocmai în acel loc începe istoria… Altfel spus, Dumnezeu poate lucra când noi spunem „Acum gata, eu nu mai pot face nimic!”. Dar numai acum ai înțeles? Munca, lucrarea noastră constă în a distruge sămânța…

Prin cuvintele „fie că doarme, fie că e treaz” Isus răspunde obiecțiilor pe care I le-ar putea aduce ai Săi, discipolii și toți ceilalți, căci în sinteză avem deja somnul definitiv al lui Isus. Atunci noi vom putea spune: „Cum va veni Împărăția lui Dumnezeu dacă Isus moare? Văzând toate insuccesele, cum va veni?”. Această pildă deja ne ajută să intrăm în această logică: tocmai așa vine Împărăția lui Dumnezeu. Ceea ce pentru noi pare o înfrângere, a fi pus sub pământ, în realitate este modul cu care Isus vine, cu care împărățește

Cuvintele „a dormi” și „noapte” fac referire la moarte, la noapte, la mormânt, la sub pământ… Tocmai sub pământ sămânța va rupe (va strivi) pământul și se va naște învierea pentru întregul univers, din această sămânță care moare… Și pentru a muri, și El a avut nevoie de treizeci și trei de ani…

Logica opusă – a idolului – constă în a ucide dușmanul, în loc de a-l iubi până la a muri pentru el, dându-se pe Sine. Însă acesta-i modul în care Isus trăiește. În această pildă Isus își citește propria viață și-i ajută pe alții care-L ascultă să citească viața Sa și a lor

Subliniem frumusețea acestei pilde: „Așa este Împărăția lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânța în pământ, și doarme și se scoală, noaptea și ziua, și sămânța răsare și crește, cum nici nu știe el. Pământul rodește de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerișul.” Este bucuria semănatului, dar sămânța a crescut singură… omul doar a semănat, iar acum culege, dar în mijloc n-a făcut nimic… Prin tot ceea ce ar face în intervalul dintre semănat și cules, nu ar realiza nimic altceva decât ar distruge roadele…

Avem darul roadelor și etapele dezvoltării acestui dar: e o răbdare, sunt tipuri care nu sunt ale noastre și pe care numai Domnul le cunoaște

Apoi rodul se dă. Cuvântul a se da în limba greacă este folosit în cazul lui Isus care se dă, în cazul lui Iuda care-l dă, în cazul Tatălui care îl dă… E cuvântul fundamental din NT. Apoi „Acesta e trupul Meu dat pentru voi”. Isus este Cel care se dă.

Iar chemarea noastră este să primim acest dar

Ne cheamă să strângem și să mâncăm acest dar. Această pildă – prezentă doar în Evanghelia după Marcu – ne invită la o încredere absolută.

„Un țăran stătea lângă un pământ pe care-l semănase, dar de pe care n-a recoltat nimic. Lângă acel teren pruncii se jucau și, din când în când, mingea cădea pe acel teren. Țăranul le spunea să nu-i distrugă grâul. Iar ei îi răspundeau că nu este nici un fir de grâu. Apoi peste acel pământ treceau drumeții ca să ajungă la țintă… Împărăția lui Dumnezeu este locul în care noi ne jucăm cu mingea ca pruncii, sau locul peste care trecem, pretinzând că trebuie să ajungem la țintă. Iar țăranul ne spune să nu trecem peste acel pământ că i-l distrugem…”. Toți spun că în acel pământ nu-i nimic…

El răspunde: „Nu! Acolo e semănată viața mea”. Și totuși, nu era nimic… Sau vine preotul – omul etic, religios – și trece peste acel pământ, ca să ajungă la obiectivul său. „Nu! Acest pământ e important, e pământul vieții noastre, nu-l folosi ca mijloc pentru a-ți atinge obiectivele tale!”. Sau, vine un preot și vrea să construiască pe acel teren opere parohiale de binefacere, ideile din capul său… Dar țăranul răspunde: „Nu! Viața ta este Împărăția lui Dumnezeu. Terenul suntem noi, suntem pământ, Adam”. Iar terenul a fost creat pentru a produce acest rod, și-l aduce… Așadar, să nu facem din viața noastră (din teren) un joc prostuț, nici un mijloc pentru a ne atinge obiectivele etice sau religioase. Viața ta trebuie să asculte Cuvântul lui Dumnezeu și vei vedea că e divină… Este viață! Iar cel care s-a înșelat nu-i țăranul, ci ceilalți…

vv. 30-32

30 Apoi le-a spus: „Cu ce să asemănăm împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm? 31 Este ca un grăunte de muştar care, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, 32 dar, după ce a fost semănat, creşte şi devine mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari aşa încât păsările cerului se pot adăposti la umbra lui”.

O altă pildă care-i introdusă de întrebarea lui Isus: „cu ce vom asemăna Împărăția lui Dumnezeu?”. Ca și cum Isus ar vrea să nască întrebarea în noi, mai înainte de a răspunde. Noi cum ne-am gândit că este Împărăția lui Dumnezeu? Apoi Isus aseamănă Împărăția cu o sămânță de muștar.

Ați văzut vreodată o sămânță de muștar? Nu se poate vedea! O poți vedea numai cu ajutorul lupei.

Atenția lui Isus se oprește la această sămânță „cea mai mică dintre semințele pământului”, la ceea ce nu se vede, la ceea ce nu atrage atenția… Și nu trebuie să spunem: „Dar se spune că devine cel mai mare!”. Sămânța e mică, iar Împărăția – plinătatea vieții – e cuprinsă în această sămânță… Iar logica este că tocmai astfel vine (și așa este) Împărăția lui Dumnezeu. Exact astfel ni se arată Domnul în Evanghelie… Deci, ce se află în spatele micimii? Nu-i atât o tactică: acum e mică, dar apoi va deveni mare… Nu! Ci în acest fapt stă adevărul seminței.

Feluritele moduri de venire ale Împărăției, faptul că trebuie să ne încredințăm Împărăției și că Împărăția este mică, sunt imagini care exprimă adevărul Împărăției, deși nouă ne este greu să o privim astfel, pentru că de obicei ne-o închipuim altfel… Discuția discipolilor nu era despre cine este mai mic – și nu s-ar fi certat – ci despre cine era mai mare! Isus însă, spunând că Împărăția este mică, indică un criteriu constant: Israel a fost ales (cf. Deut. 7) pentru că a fost cel mai mic dintre popoare. De aceea experimentează că tocmai iubirea Domnului îl alege.

Ce pom se va naște din această sămânță? Crucea, care este maxima micime a lui Dumnezeu. El s-a făcut blestem, păcat și chiar moarte! Și-i marele pom în care-și află refugiul toate păsările: imaginea indică toate popoarele lumii, pe cruce sunt răscumpărate și își află cuibul în care să locuiască, în această iubire absolută a lui Dumnezeu pentru toți. Tocmai în micimea lui Isus.

Micimea este însușirea iubirii: cine iubește se face mic, nu-l invadează pe celălalt; pentru a-l primi pe celălalt, îi lasă tot spațiul. Și-i însușirea lui Dumnezeu: se restrânge. Voi l-ați văzut vreodată? Nu! El nu ocupă nici un spațiu, aici e loc pentru toți. Iar iubirea este această micime. Așadar, aceste patru însușiri sunt însușirile și stilul lui Isus: prima este dificultatea semănatului, a doua este ascunderea (El nu se arată, nu se dă în spectacol), a treia privește aparenta inactivitate, deci a încrederii, iar a patra este micimea… Celălalt este stilul pe care satana I l-a propus în deșert: „Spune ca aceste pietre să devină pâine. Privește toate împărățiile lumii. Dacă vrei, eu Ți le dau, dacă te închini înaintea mea, dacă Tu cauți puterea… Aruncă-Te jos de pe aripa templului și toți vor vedea că nu ți se întâmplă nimic și toți vor ști atunci că ești Fiul lui Dumnezeu”. Și-i ceea ce facem noi… Nu reușim prea bine, dar cel puțin aterizăm cu ajutorul elicopterului, apoi pâinea… banii…

Când profetul i-a spus lui Iese să-i aducă fii pentru a unge un rege, el îi prezintă pe primii șapte, dar Domnul nu-i alege, iar profetul întreabă: „Aceștia sunt toți?” „Nu! Mai am pe cel mai mic, care paște oile”… Și-i chemat David, și e uns rege. Așa vine Domnul: El alege pe cel la care noi nici nu privim și nici nu-l luăm în considerare. Cel care nu-i luat în seamă de tatăl său, pe acela îl alege Domnul. Este o răsturnare totală a situației. Suntem chemați să ne convertim, să ne convertim la adevăratul chip al lui Dumnezeu, la adevărul lui Dumnezeu. Împărăția este așa, Dumnezeu este așa! Așadar, pilda nu este atentă la viitor, la faptul că apoi sămânța va crește și va deveni un pom mare, ci subliniază faptul că pomul care devine mare este această sămânță mică și nu alta… Iar când devine mare, face ramuri atât de mari încât toți pot să se adăpostească. Nu-i o mărime îndreptată spre stăpânirea cuiva, ci spre primire, este semn al iubirii. Când avem iubire, atunci putem fi mari și puternici. Dar dacă totul e mișcat de iubire, există loc pentru toți

Însă Împărăția mereu e mică. Este precum mielul care-i blând, ne dă hrana, iar când moare ne dă carnea, haina. Este util și blând…

Noi suntem ca mieii în mijlocul lupilor, spune Isus. Un milion de miei nu mănâncă un lup, ci rămân tot miei. Deci nu înseamnă că apoi vom deveni mari, puternici…

Da, pomul e mare, dar e pomul crucii, este măreția lui Dumnezeu, e măreția iubirii, care e maxima micime. Deci strălucirea Sa, mărirea Sa este ascunderea absolută, crucea. Tocmai în somnul morții El răsare și rupe pământul și dă viața. Dacă înțelegem acest adevăr, înțelegem misterul vieții, înțelegem misterul lui Isus: dacă noi căutăm Împărăția lui Dumnezeu prin succes, evitând dificultățile, căutând puterea, mărirea, onoarea, nu facem nimic altceva decât să multiplicăm răul din lume, chiar în numele lui Cristos.

În spatele posibilelor dificultăți, care amintesc ispitele pe care le-a avut Isus, stă dificultatea discipolilor, a celor care-L întâlnesc pe Isus, de a primi această Împărăție care este semănată… Încrederea în a oferi Cuvântul acestor pilde este aceeași încredere pe care o are semănătorul când seamănă (aruncă sămânța) pe fiecare fel de pământ, pentru că prin această sămânță să continue viața

Isus n-a fost acceptat de contemporanii Săi pentru că era așa… Dacă ar fi venit triumfător, L-ar fi acceptat. Romanii ar fi semnat un tratat de pace cu El și L-ar fi numit împărat căci avea puterea celor 12 legiuni de îngeri… Însă nu doar romanii, ci și Pilat s-a lepădat de El, pentru că s-a prezentat așa… Și Iuda L-a trădat, pentru că era așa cum era, iar ceilalți L-au abandonat. Și noi? Facem tot la fel ca apostolii…

Însă El tocmai cu stilul Său a biruit răul…

Când S-a născut, semnul pe care l-a dat păstorilor prin vestirea îngerilor a fost un prunc mic: „Astăzi s-a născut pentru voi Mântuitorul. Cristosul”. Acestea sunt atributele Dumnezeului-Împărat. Care este semnul? „Un prunc, mic, înfășat, culcat într-o iesle a animalelor”. Iată ce semn!

Mai mult decât să fim uimiți înaintea pomului mare, suntem chemați să fim uimiți înaintea seminței celei mai mici, a seminței care are în sine întreaga bogăție, întreaga viață. Riscul este să vrem să-i impunem Domnului căile noastre. Ca și cum am spune: „Aceste cuvinte sunt frumoase, dar viața urmează alte criterii. Căci dacă vom urma îndemnurile Domnului, unde vom ajunge? Cine ne va mântui?”. Și astfel căutăm acele criterii, chiar cu intenții bune, care însă se opun logicii Domnului. În schimb, prin pilde Isus întărește ceea ce se întâmplă. Ispita noastră e să urmăm alte căi

Trebuie să avem discernământ spiritual! Discernământul spiritual constă în a ști să interpretăm viața lui Isus trăită în trup. Cine nu cunoaște trupul, umanitatea Sa, care s-a născut în acest fel, a trăit și a murit astfel, nu înțelege nimic despre spiritul lui Dumnezeu. Încă are în minte idolul și caută să realizeze imaginile sale false despre Dumnezeu, care sunt începutul tuturor relelor.

vv. 33-34

33 Şi cu multe parabole ca acestea le vestea cuvântul după cum erau în stare să înţeleagă. 34 Nu le vorbea fără parabole, dar explica totul discipolilor săi aparte.

„Cu multe pilde”: pilda îți sugerează și nu-ți impune nimic, ci te invită la un drum. „Le spunea lor Cuvântul”, le povestea Evanghelia. „După cum puteau să-L asculte”. Domnul ne respectă, nu impune nimic nimănui. Nu trebuie să grăbim timpul convertirii persoanelor în mod violent… Trebuie să avem o mare încredere în sămânță și în persoane: așa a vorbit și a lucrat Isus. Apoi ni se spune că „În privat explica discipolilor Săi totul”… Reapare imaginea lui „a fi afară” și „a fi înăuntru”; de a fi aproape de Isus și a asculta Cuvântul Său, de a ști să-L ascultăm și să-L primim și de a nu dori să-I impunem noi cuvântul nostru lui Isus, adică să nu-I impunem ca El să vină afară, unde suntem noi; să nu-L reducem la schemele noastre pe care le considerăm adevărate sau mai avantajoase.

Acum noi explicăm „în privat” pildele. Dar adevărata pildă este viața noastră, stilul vieții noastre, care trebuie să se măsoare cu viața Sa. În acest fel începem să înțelegem și noi câte ceva despre noi înșine.

Să ne examinăm cu privire la ce căutăm în viață prin tot ceea ce facem: succesul, puterea, faima, măreția? Sau căutăm autenticitatea, adevărul, relația, primirea, darul? Sunt două stiluri opuse de viață: unul răspândește moarte, iar celălalt emană viață.

Întrebări:

Care sunt însușirile seminței, subliniate în pildă?

De ce – pentru a înțelege pildele – trebuie să-i cerem explicații lui Isus? Și unde pot eu să aflu explicațiile Sale?

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop