Marcu 4,35-41

Ps. 4

Psalmul este o rugăciune de seară. Seara este timpul când apune soarele, când se încheie ziua și vine noaptea. De obicei omul, după o anume vârstă nu doarme bine și are nevoie de medicamente. În schimb omul din psalm se culcă în pace și imediat adoarme… stă în loc sigur și se odihnește. De ce?

Care-i însemnătatea faptului de a te culca în pace, de a adormi și de a te odihni în loc sigur (în siguranță)? Somnul are nevoie de multă încredere… Dacă omul are unele lucruri grave nerezolvate nu doarme… Somnul este și imagine a morții, iar în acest sens omul nu reușește să doarmă, căci mereu are lucruri de rezolvat. Cu alte cuvinte, omul nu acceptă nici să doarmă și nici să vegheze – iar dacă nu doarme, nu poate rămâne mult timp treaz -; deci nu acceptă nici să moară, dar nici să trăiască, pentru că dacă nu acceptă să moară – pentru că omul este muritor – nu poate trăi…

Acest psalm implică acea încredere care ajută omul să accepte viața în orice împrejurare. Acest fapt îl vom prezenta în această cateheză, pornind de la textul din Marcu, care încheie secțiunea pildelor. Vom vedea felul în care Isus doarme în barcă…

Se citește Mc. 4, 35-41

35 În aceeaşi zi, după ce s-a înserat, le-a spus: „Să trecem pe ţărmul celălalt!” 36 Şi, părăsind mulţimea, l-au luat aşa cum era în barcă. Erau şi alte bărci cu el. 37 Şi a venit o mare furtună, iar valurile izbeau în barcă încât aproape se umpluse. 38 El dormea în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit şi i-au spus: „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?” 39 Trezindu-se, a certat vântul şi a spus mării: „Potoleşte-te! Taci!” Şi vântul a încetat şi s-a făcut linişte mare. 40 Atunci le-a spus: „De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” 41 Dar ei au fost cuprinşi de teamă mare şi spuneau unii către alţii: „Cine este oare acesta, că şi vântul şi marea îl ascultă?”

Care-i contextul scenei? Ne aflăm în aceeași zi în care Isus a rostit pildele, a vestit Cuvântul. Iar Cuvântul fundamental al pildelor este misterul vieții care izvorăște din moarte, al succesului care se naște din dificultăți, al rezultatului care provine din încredere, al măreției care se naște din micime, și al revelației care provine din ascundere… De fapt, Isus a revelat discipolilor criteriul credinței în Împărăția lui Dumnezeu: Împărăția vine prin dificultăți, prin lupte, ascundere, prin eforturi, chiar prin moarte…

Cuvântul ne conduce la credință, iar după credință urmează botezul (iar „a se boteza” înseamnă a se scufunda)…

În această zi Isus le dă o probă, pentru a vedea dacă au înțeles Cuvântul: se scufundă în barcă… Isus a explicat toată ziua pildele, iar discipolii se pare că au înțeles corect, pentru că „de o parte” le-a explicat totul… Iar acum le dă examenul practic despre pildele deja explicate. Ei le-au înțeles. Dar acum, cum le vor trăi, când se vor afla în mijlocul furtunii, pe mare?

Una este să înțelegi lucrurile și alta este atunci când te lovești de realitatea povestită de Isus, pe care deja ai înțeles-o… Ei au priceput pildele relatate de Isus, dar acum se lovesc de dificultățile pe care Isus le-a spus. Cum vor reacționa? Exact în modul opus față de reacția lui Isus: Isus doarme liniștit, iar ei sunt neliniștiți, fiindu-le frică. Isus are credință, este plin de încredere, se abandonează acestei realități (furtunii, pătimirii), fiind sigur că se va trezi; discipolii sunt cuprinși de frică… Așadar, avem două moduri diferite de a aborda și de a trăi aceeași realitate. Isus o tratează cu încredere, cu seninătate și doarme… Discipolii o tratează cu neliniște și cu teamă… Și totuși, este aceeași situație și pentru Isus și pentru discipoli: sunt în aceeași barcă și au aceleași dificultăți…

În fond, este examenul vieții noastre: toți avem aceleași dificultăți și le vom afla descrise în acest text… Vom vedea ce face credința și ce face lipsa credinței…

v. 35

35 În aceeaşi zi, după ce s-a înserat, le-a spus: „Să trecem pe ţărmul celălalt!”

„În ziua aceea”, este ziua în care a spus pildele și este ziua vieții noastre. De fapt, viața noastră este „o zi”. Iar când vine seara, toți trecem „de cealaltă parte”. Și omul este conștient că trebuie să treacă de cealaltă parte. Și toate fricile sale privesc această trecere (de cealaltă parte). Cu alte cuvinte, ce sens are viața – traversarea noastră – dacă vine seara, dacă trecem de cealaltă parte? Pentru toți sosește „seara”: seara este locul dificultății, al întunericului, al odihnei, un loc în care omul nu lucrează, deci este locul morții; e locul în care omul merge de cealaltă parte. Iar el e singura viețuitoare conștientă că trebuie să meargă de cealaltă parte.

Cuvântul „uman” derivă din humandus – a pune sub pământ – adică omul știe că trebuie să meargă de cealaltă parte…dar și animalul trece de cealaltă parte. Toți merg în mormânt. Iar omul știe acest adevăr. Și de aici izvorăsc toate fricile și neliniștile omului, precum și toate încercările sale de a se salva, care sunt juste, dar inutile, pentru că de moarte omul nu scapă…

Dar atunci care este problema? Problema este felul în care tu trăiești drumul care te conduce de cealaltă parte… Iar pe celălalt țărm omul nu se simte rău… Vom vedea în capitolul următor… căci este țărmul în care se biruie răul și moartea.

Această scenă este una de botez, căci avem elementele botezului: Cuvântul, credința, marea – apa – și scufundarea.

Pentru toți se sfârșește ziua, și toți trecem de cealaltă parte…

v. 36

36 Şi, părăsind mulţimea, l-au luat aşa cum era în barcă. Erau şi alte bărci cu el.

Povestirea e sugestivă. Avem tema: seara, mergem de cealaltă parte… Iar apoi Isus care e luat în barcă, și apoi alte bărci erau cu El. Mai mult, toate bărcile sunt chemate să meargă de cealaltă parte.

Și-l iau pe Isus „așa cum era”. Cum era Isus? Oare puteau să-L ia așa cum nu era? E ciudată această precizare: „L-au luat cu ei în corabie pe Isus așa cum era”. De ce subliniază „așa cum era”? Puteau să-L ia diferit? Și cum era Isus? Am văzut cum e din pildele pe care le-a povestit în acea zi: Isus e unul care are dificultăți, la fel ca noi toți… care are insucces, care dă faliment, care este nesemnificativ, mic, care trece prin noapte, la fel ca noi toți… Cum este El? Este la fel ca noi!

Însă Isus este cu noi, în barca noastră… Cu noi este El. Și El cum este? E ca noi!

Ce înseamnă că El este cu noi și că este ca noi? Înseamnă că și El are toate dificultățile pe care le avem noi, ceea ce înseamnă că dificultățile pe care noi le avem, le putem trăi într-un fel sau în altul… Căci dacă El ar fi diferit de noi, atunci noi am spune că Isus este de pe o altă planetă, adică este ușor pentru El să trăiască în mod diferit de cum trăim noi experiența dificultăților… Iar dacă Isus nu ar fi cu noi, imediat am obiecta că El n-a experimentat dificultățile noastre…

În schimb, faptul că El e în barca noastră și are dificultățile noastre și-i „așa cum este”, adică e ca noi, înseamnă că și noi putem trăi (aborda și depăși) dificultățile, la fel ca El.

Ei așa cum erau, îl iau pe El așa cum era, dar El era cu ei… E adevărat că avem două comportamente diferite, însă trecerea de la unul la altul, convertirea de la unul la altul se întâmplă pentru că discipolii erau cu El. Erau ei (discipolii) așa cum erau, dar erau cu El

Într-un alt verset avem descrierea traversării…

v. 37

37 Şi a venit o mare furtună, iar valurile izbeau în barcă încât aproape se umpluse.

Să ne închipuim scena: este seară. Întunericul nu-i simpatic, în special dacă suntem în largul mării, și dacă se iscă și o furtună… Așadar, seara, noaptea, furtuna, iar ei sunt în barcă… Barca e o bucată de lemn care te ține suspendat în gol, între cer și abis… Barca este simbolul existenței umane: care e în întuneric, care se află între două abisuri, unul dedesubt și altul deasupra… Cel de deasupra vine peste tine: tunetul; cel de dedesubt te înghite… Și ești în întuneric…

Cel de dedesubt nu doar te înghite, ci undele pătrund în barcă și aproape că o umplu, vor să te acopere… Răul e prezentat ca un monstru care vrea să-și muște prada, să o ia. Apa e simbolul morții care te prinde, în noapte, și te ia cu sine… E descrierea situației umane…

Abisul cel de deasupra ne este ostil: cine L-a văzut vreodată pe Dumnezeu?

Undele te amenință din adânc, iar omul stă să cadă în abis…

Cu vorbe simple ni se prezintă condiția umană… Se pare că nimeni nu ne mai poate ajuta, se pare că Dumnezeu nu-i, pentru că e întuneric. Unde e viața, unde e mântuirea?… Și toți traversăm acest loc, toți trecem prin această noapte, toți avem aceste dificultăți și nici un om nu le trăiește cu seninătate. Nici un om nu poate trăi liniștit aceste lucruri. Și toți le avem… E clar?

În acest loc se pare că realitatea de dedesubt și de deasupra este foarte amenințătoare pentru om

Ne este prezentată în mod simplu amenințarea tipică fiecăruia: singura „boală muritoare” e viața: trebuie să moară. Iar omul știe că viața sa e muritoare încă de la început… Nu există nicio speranță atât de eficientă încât să biruie această situație… Iar când cineva îți spune: „Eu te voi salva de moarte” înseamnă că vrea să te înșele. Vrea numai banii tăi… Fiecare om e muritor și nimeni nu-l scapă de moarte.

Dacă mă învie din morți și-mi lungește viața, eu trebuie să mor din nou… Deci nu-i o mare minune…

E problema radicală a omului, la care el nu are răspuns… Răspunsul este dat de neliniștea și teama discipolilor pe de o parte, și de atitudinea lui Cristos, pe de altă parte.

Care sunt cele două atitudini înaintea aceleiași realități: amenințarea bărcii?

v. 38

38 El dormea în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit şi i-au spus: „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?”

Isus nu se află liniștit pe țărm, nici nu-i într-o altă barcă mai rezistentă, ce nu se poate scufunda, ci e acolo, cu ei, în aceeași barcă… Și era „dindărătul corabiei”, în partea care se scufundă cea dintâi. Și ce face Isus? Doarme liniștit, ca și cum ar fi în pat. Altfel spus, Isus, în mijlocul acestui pericol, doarme liniștit: „Mi-am smerit și mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înțărcat de mama lui, ca răsplată a sufletului meu” (Ps. 130,2).

În această situație în care e amenințat de moarte, Isus trăiește cu încredere totală, abandonându-se întru totul în grija Tatălui.

Problema omului este să aibă înaintea morții ori încrederea ori frica. Dacă-i este teamă, trăiește în frică întreaga sa viață, făcându-și rău mereu; dar dacă omul se încrede în Domnul, trăiește liniștit și doarme liniștit, pentru că nu-i este frică de momentul morții. În acel moment tu dormi. A dormi înseamnă a muri. E clar că vom muri, însă un lucru e a muri liniștit, știind că somnul meu, moartea mea este un somn, iar din somn omul se trezește (învie); știind că moartea mea reprezintă comuniunea cu Dumnezeu care e viața, și înseamnă a mă retrezi la o viață nouă. Și atunci eu dorm liniștit. Moartea mea înseamnă a întâlni îmbrățișarea lui Dumnezeu, iar atunci accept și limita mea, dacă limita mea înseamnă comuniunea cu Dumnezeu. Atunci limita mea nu-mi inspiră frică sau o neliniște de moarte de care să mă feresc cu orice preț… ci e întâlnirea cu Viața.

Și atunci eu îmi trăiesc liniștit întreaga viață și, la urmă știu că voi dormi liniștit.

Cu alte cuvinte, moartea există pentru că suntem muritori, însă moartea nu ne mai stăpânește prin frica de moarte; înțelegem că Dumnezeu nu ne mai stăpânește prin frica de moarte, căci absolutul este Dumnezeul vieții, este Tatăl vieții, Căruia omul i se abandonează cu încredere. Și atunci omul trăiește liniștit și vede moartea ca fiind acea trecere spre comuniunea cu Tatăl.

E interesant că Isus e în aceeași barcă și e primul care se scufundă, e primul care adoarme. A dormi înseamnă a muri. Nu înseamnă că Isus evită moartea, ci El acceptă să doarmă, apoi se va trezi. Dacă a dormi înseamnă a muri, a se trezi înseamnă a învia. De fapt Isus moare și învie.

Faptul că El doarme, adică moare împreună cu noi în barcă, reprezintă mântuirea noastră. Înseamnă că putem accepta faptul de a dormi, adică seara, dificultățile și scufundarea în mod diferit, după modelul lui Isus. Nici în aceste împrejurări negative nu suntem singuri, ci suntem cu El. Deci „a muri” nu mai este o separare de viață, ci este un „a dormi”, un a fi cu El.

Multe erezii de-a lungul istoriei nu au înțeles (nu au depășit) acest verset: ori au spus că Isus s-a prefăcut că a murit, sau că nu a murit în totalitate, pentru că ereticii au fost incapabili să accepte că Isus stă liniștit (doarme) în mijlocul furtunii. El nu-i liniștit pentru că se află într-o altă parte… Toate aceste încercări eretice n-au înțeles felul în care Dumnezeu ne poate salva din moarte, prin moartea lui Isus

În această situație ucenicii-L trezesc și-I spun: „Învățătorule, nu-Ți este grijă că pierim?”. Cum pot spune: „Nu te îngrijești că noi pierim?”, pentru că Isus e acolo cu ei, pentru a-i salva… Mai mult, Isus e primul care piere… Și în ce fel se îngrijește de noi? Se îngrijește tocmai stând cu noi chiar și în acea situație…

Dacă El nu ar avea grijă de noi tocmai stând acolo, văzând că oricum noi ajungem în acel loc, înseamnă că noi nu am mai putea fi îngrijiți… Însă adevărul este că și acolo noi suntem cu El și El e cu noi, dormind, adică trăind aceeași situație pe care și noi o trăim, dar în mod diferit… Și astfel Isus ne dă nouă posibilitatea să trăim cu încredere viața și moartea noastră, deci putem trăi liniștiți… Dacă nu, am trăi întreaga noastră viață guvernați de frica de moarte, în neliniște…

Isus de abia a povestit pildele. Iar textul nostru este un fel de probă pe care o dă ucenicilor, pentru a vedea dacă ei au înțeles pildele… Altfel spus, numai înaintea dificultăților ies la iveală temerile omului. Până când cineva îmi explică lecția cu tema „că nu trebuie să ne fie frică de dificultăți”… Am citit o povestire a lui De Mello care notează că frica bate la ușa mea, iar eu am mers să-i deschid, dar nu era nimeni. Dacă mă opresc la citirea acestei povești, o cred… Dar întrebarea este: „Când aș fi în mijlocul dificultăților, cum aș reacționa?”. Dacă cineva ar bate la ușă cu putere, la două noaptea, sau, dacă ai fi singur în pădure, cum ai reacționa?… Ai muri de frică… Deși ești singur, deși nimeni n-a bătut, tu mori de frică… Și mori într-adevăr, deși nu-i nimeni în jur…

Așadar, una este să simți că ai înțeles povestirea și alta este să trăiești situația povestită pe pielea ta…

La fel și noi, am înțeles multe lucruri și am înțeles și pildele, însă înaintea dificultăților, fricile noastre ies la lumină. Și-i imposibil să nu iasă, pentru că toți le avem. Însă tocmai pe măsură ce ies la iveală temerile noastre, ele puțin câte puțin, trebuie să se preschimbe în credință…

„Nu-ți pasă că pierim”? E clar că lui Isus îi pasă și că se îngrijește să nu pierim, căci a venit pe pământ, în special pentru a se îngriji de noi.

Dar cum are grijă de noi? Isus nu ne îngrijește salvându-ne de moarte cu bagheta magică, scăpându-ne de realitate. El nu face așa, căci realitatea e cea care este! Isus are grijă de noi tocmai trăind aceeași realitate (moartea), dar având încrederea Fiului, cu iubire, trăind acea realitate ca fiind comuniune cu Tatăl și cu frații. Acesta e modul în care Isus ne îngrijește. Și e o grijă mult mai serioasă. Grija lui Isus nu-i ca cea a idolului care-i din lemn și stă mereu deasupra apei… Nu! Isus se scufundă și ajunge până în profundul experiențelor umane.

A se scufunda înseamnă a se boteza.

Dacă Domnul nu ar ajunge până în profunzimea fricilor și a experiențelor noastre negative, ce am face noi, văzând că oricum ajungem în acele experiențe negative? Am fi singuri. Nu am avea nicio soluție.

În schimb, faptul că El e acolo cu noi, aceasta e mântuirea.

v. 39

39 Trezindu-se, a certat vântul şi a spus mării: „Potoleşte-te! Taci!” Şi vântul a încetat şi s-a făcut linişte mare.

„Isus doarme și se trezește”, sunt cuvintele care indică moartea și învierea Sa.

Iar când Isus va muri, va fi o mare furtună pentru discipoli. Când El se va trezi, adică va învia, se va întâmpla un lucru nou: „Faptul că Isus va certa vântul”.

Cuvântul „a certa” e folosit în Evanghelia după Marcu împotriva dracilor, în cazul exorcismelor.

„Vântul” desemnează Spiritul, realitatea prin care omul trăiește… Este certat vântul, adică viața este eliberată de latura ei demonică… Viața e Dumnezeu!

Noi aveam o imagine rea despre vânt, despre cer, despre Dumnezeu, crezând că Dumnezeu e judecătorul și limita noastră; El e viața, iar noi suntem muritori… Nu! Când Isus moare și învie, este purificată imaginea noastră satanică despre Dumnezeu: Dumnezeu nu-i Judecător, ci El este Cel care-și dă viața pentru noi; care e cu noi, care moare cu noi și ne dă viața, și învie.

Tocmai moartea și învierea lui Isus purifică și limpezește imaginea noastră falsă despre Dumnezeu, dându-ne o imagine nouă despre El.

„Tace marea”. Marea e simbolul morții. Dacă Dumnezeu e diferit de cum ni-L închipuiam noi, dacă El nu mai este antagonistul vieții umane, ci este Cel care-Și dă viața pentru mine, atunci nu mai îmi este frică nici de mare, nici de moarte. Căci și El a murit, a intrat în moarte pentru a-mi da viața.

„Taci! Închide gura!”. În realitate în noi, mereu vorbește spaima. Prima voce care se aude înaintea unei situații dificile este cea a fricii: înaintea dificultăților prima întrebare care ne vine în minte este „ce va fi?”.

După ce Domnul a dormit și s-a trezit, după ce a murit și a înviat, nu mai există teama! Pentru că știu că moartea mea e comuniunea cu El, e plinătate de viață și atunci încep să trăiesc liniștit viața mea, fără să-mi mai fie frică de moarte, pentru că frica de moarte mă închide în mine însumi, devin trist, egoist, incapabil să comunic, incapabil să trăiesc…

„Și vântul s-a potolit și s-a făcut liniște mare”. Mai întâi se potolește vântul, adică se modifică imaginea noastră despre cer, despre Dumnezeu, deci, și despre abis…

Când omul își schimbă imaginea despre Dumnezeu, își schimbă și imaginea sa despre viață și despre moarte… Pentru că Dumnezeu – care e Viața – e Cel care mă iubește infinit, și Cel care moare cu mine și moare pentru mine și nu-mi mai este frică de moarte, deoarece moartea devine locul în care El îmi dă viața.

Se schimbă imaginea mea despre vânt (cer) și despre mare… Așadar, nu mai sunt suspendat între cele două prăpăstii (de jos și de sus), căci deasupra stă Dumnezeu care mă iubește, iar dedesubt stă Dumnezeu-Isus care mă primește și mă iubește. Și de aceea pot dormi. Nu sunt abandonat în nimic, în abis… Ci sunt în El.

v. 40

40 Atunci le-a spus: „De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?”

Isus mereu are puterea să adreseze întrebări pe care noi le-am cataloga stupide… „Pentru ce sunteți așa de fricoși?”…

„Ce întrebare ne pui? Nu vezi? Tu vrei să nu ne temem în această situație în barcă, în mare? E natural să ne fie frică”…

Isus vrea să mărturisim că avem această spaimă naturală: nouă ne este teamă înaintea acestor lucruri… Iar Isus ne spune că nu mai avem motiv să ne fie frică înaintea lor… Sau, mai bine zis, există un motiv: vă e frică pentru că nu aveți credință!

Credința este opusul fricii.

Așadar, noi putem trăi aceeași realitate ori cu frică (înaintea limitei, a negativităților, a furtunilor)… De obicei întreaga noastră viață este trăită în prevederea tuturor fricilor noastre, pe care mai repede sau mai târziu le realizăm… (Când avem frici și când sunt tot mai multe, e mai bine să le realizăm anticipat. Cel puțin putem să le facem… Apoi, după ce le-am pus în practică, putem sta liniștiți…)… Așadar, noi mereu facem răul din teamă. Însă nu-i necesar să facem răul… Și, dacă tu ai credință – dacă tu ai încredere în bine, în Domnul – răul nu mai este!

Luca întreabă: „Unde e credința voastră?”. Credința mea trebuie să se arate (să-și arate puterea) tocmai în aceste frici. Înaintea temerilor mici e suficientă doar puțină credință; dar, înaintea fricilor mari e nevoie de o mai mare credință…

Credința e această încredere că „El a dormit și s-a trezit”.

Dacă Isus nu ar fi dormit și nu s-ar fi trezit – dacă nu ar fi murit și înviat – eu nu aș putea avea credință în El.

Și-i important că El a dormit, mai întâi, adică e important că a înfruntat, a trecut prin această situație, pentru că altfel aș putea spune: „Nu mă pot încrede în unul care n-a experimentat situația, care vorbește din exterior…”. Nu! Isus stă în interiorul situației mele dificile… El e cu mine în mijlocul mării… Dar chiar dacă „unul” e cu mine în mare, dacă nu știe să înoate, nu-mi inspiră încredere, căci m-ar prinde și m-ar strânge de gât și m-ar îneca și pe mine…

Isus însă este „Cineva” care e adevărat că a dormit, dar s-a trezit, adică a ieșit din mare!

Altfel spus, faptul că El a murit și a înviat, acesta e motivul credinței, al încrederii mele în El. A stat înăuntru cu mine până la capăt (până în moarte), și a ieșit… Pentru cine Îl primește în barca sa… Atunci credința mea e fondată: pentru că în această situație se află El, care a învins și pentru mine… Și eu sunt cu El și El e cu mine…

E Important că Isus a venit cu noi până în acest loc, altfel temerile noastre ar rămâne în noi

Să vedem felul în care noi, de obicei, trăim în baza fricilor noastre, adică murim datorită temerilor noastre… Căci le realizăm… Și să vedem că tocmai acestea sunt locul credinței.

Am citit pildele. În pilda semănătorului am notat că se seamănă în pământul pietros, în care Cuvântul nu încolțește; în pământul cu spini, loc în care Cuvântul e sufocat… Și vedem că în noi Cuvântul, credința și încrederea care totuși există în noi, imediat sunt contrazise de dificultățile vieții, imediat sunt sufocate. Bine… Acum, în această viață este așa, dar în realitate, Isus e aici cu noi. Sămânța e semănată și produce rod. Iar rodul va fi credința noastră. Cu alte cuvinte, să abordăm la fel ca Isus viața și moartea, în partea de dinapoi a bărcii, dormind liniștiți…

E util să conștientizăm în timpul zilei momentele în care trăim în baza fricilor noastre… Ne dăm seama că instinctiv, de multe ori într-o zi ne atacă teroarea, teama, neliniștea și deseori, nu știm din ce cauză… Și apoi începem să urmăm acele frici… Dacă ne atacă frica la trei noaptea, rămânem treji până dimineața…

Trebuie să încercăm să vedem ce stă în spatele fricilor… În spatele lor stă dificultatea noastră de a accepta limita noastră, de a accepta dificultățile, de a accepta această viață, precum și moartea, pentru că ne este frică… Noi trebuie să încercăm să trăim în aceste momente credința și încrederea, abandonarea în mâinile Tatălui… În aceste locuri se află Domnul, ca sămânța de grâu, care e sub pământ și moare, dar astfel aduce rod… În aceste locuri e prezent Domnul, deci să nu ne fie frică! În aceste locuri trebuie să trăiesc credința și nu în altele. Credința mea nu e cea pe care eu o am când sunt în Biserică…

Ar fi bine să facem precum discipolii, căci ei cel puțin s-au dus să-L trezească… De multe ori noi nici nu mergem să-L trezim și credem că suntem atât de izolați în această frică încât nici nu ieșim din teamă… Uneori, mai mult decât frica înaintea unui pericol bine definit, este vorba de a ne simți ca și cum am fi suspendați în gol, și ne întrebăm: „Ce caut, ce fac aici?”… Și dacă mergem să-L trezim, înseamnă că deja depășim acest sentiment, că ne-am pierdut, că ne-am izolat, că am fi suspendați în gol… E important să ne simțim în interiorul Împărăției lui Dumnezeu, al iubirii lui Dumnezeu pentru noi.

Uneori sentimentul de gol este definit astfel: „Vezi că pământul e deja semănat, dar se pare că nu va da nici un rod”, deci ni se pare că nu va fi nimic bun

v. 41

41 Dar ei au fost cuprinşi de teamă mare şi spuneau unii către alţii: „Cine este oare acesta, că şi vântul şi marea îl ascultă?”

Mai înainte, doar le era frică de mare și de vânt (de cer)… Iar acum „s-au înfricoșat cu frică mare”… Dar aceasta nu-i frică, ci-i cu totul altceva.

Există o teamă care alungă orice frică: este teama de Dumnezeu.

A-L teme pe Dumnezeu înseamnă a ține cont că Dumnezeu e Dumnezeu și nu-i marea, moartea sau răul, ci El e Dumnezeul atotputernic, care este binele… Așadar, dacă tu ai teamă de Dumnezeu, înseamnă că ții seama de puterea lui Dumnezeu și că nu-ți mai este frică de nimic, te ajută să-ți învingi frica.

Și ziceau: „Cine este Acesta?”. E o întrebare fundamentală din Evanghelia după Marcu… „Cine este Acesta?” Și evanghelistul niciodată nu ne spune cine este, până la urmă… Ci ne spune numai ceea ce El face.

Și ce face? „Poruncește vântului și mării, iar vântul și marea Îl ascultă”… Viața și moartea, toate Îl ascultă. Și-L ascultă chiar și furtunile. Dar tu Îl asculți?

Cel care e ascultat de vânt și de mare – de toate elementele – cum de tu nu-L asculți? De ce asculți fricile tale, care-s furtunile tale? De ce nu-L asculți pe El, care are puterea să liniștească marea, cerul și abisurile?

Textul e o probă baptismală, a botezului, a scufundării, punându-te la încercare dacă te încrezi… Acceptă întreaga realitate, cu toate abisurile ei, cu întunericul ei și să nu-ți fie frică! Pentru că El – care doarme și se trezește – e cu tine. El care face să tacă cerul, vântul și marea… Deci să nu-ți fie frică de nicio noapte, de nicio traversare, de nici un abis, de nicio furtună, de nici un vânt… Situația e gravă: furtuna, vântul, noaptea, marea, valurile… Sunt condimentele negative ale vieții umane… În aceste situații El e cu noi, El care doarme și se trezește, care face mare liniște și-I ascultat de toate aceste elemente.

Cine are urechi de ascultat, să asculte! Adică să încerc și Eu să-L ascult! Atunci se face mare liniște în mine… E liniștea credinței, care mă ajută să trăiesc în liniște realitatea, căci realitatea marilor furtuni sunt temerile mele. Fricile sunt furtunile cele mai teribile, iar toate celelalte sunt mult mai simple. Realitatea niciodată nu-i atât de înfricoșătoare ca fricile din mine… Realitatea are mereu o limită, un sfârșit, însă multe frici sunt infinite… Și totuși, Isus are puterea să liniștească și fricile noastre infinite… El însuși le-a simțit stând acolo în barcă, în aceeași situație, stând cu noi. El însuși va simți frică, neliniște și teroare… Dar le trăiește cu noi și se trezește…

E un text misterios, în care discipolii au fost examinați pentru a vedea dacă au înțeles bine pildele. Le-au ascultat toată ziua, dar când se află în dificultate, arată că nici ei nu le înțeleg. Însă tocmai acesta este sensul pildelor: „că există aceste dificultăți pe care eu nu le înțeleg”. Pentru că dacă le-aș înțelege, nici măcar nu ar fi dificultăți. Dar odată ce le văd, le înțeleg și spun: „În aceste dificultăți sunt chemat să trăiesc credința”. Credința trebuie să se arate în aceste furtuni, zi după zi.

E o temă pascală care ne introduce în credința Paștilor: Domnul care doarme și se trezește; și ne introduce în fundamentul credinței creștine: care-i capacitatea noastră de a aborda viața, știind că suntem destinați învierii.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop