Marcu 5,1-20

Ps. 16

Este un psalm pascal, căci vorbește despre înviere, de marele dar pe care Dumnezeu ni-l oferă…

Astăzi vom vorbi despre un aspect al Paștilor. Paștile nu înseamnă numai că Domnul a murit o singură dată și apoi a înviat, ci și întâlnirea noastră cu Domnul înviat.

În cateheza anterioară am contemplat discipolii în barcă, ei care se scufundă împreună cu El și le este frică. E acea teamă de a ne scufunda, pe care toți o avem și care ne distruge viața, dar e o frică pe care El o vindecă pentru că stă cu noi: doarme (adică moare) și se trezește (adică învie).

În această cateheză avem un exorcism, un om care stă în morminte, locuiește în moarte, devastat de puterea răului, dar prin întâlnirea cu Domnul el devine un om nou…

Data viitoare vom prezenta o altă experiență de înviere, pascală…

Rezumând, putem spune: prima noastră experiență constă în faptul că deși ne scufundăm (și toți ne scufundăm, murim), suntem cu El. Și aceasta este încrederea absolută, pentru că oriunde suntem, în orice abis, la orice distanță de El, suntem cu El, cel care a dormit și s-a trezit, adică a murit și a înviat.

Iar în această cateheză vom vedea că El, odată înviat, vine în întâmpinarea noastră pentru a ne scoate din mormintele noastre… Toți suntem chemați să retrăim acest text, ca să ieșim din mormintele noastre…

Pilda e foarte cunoscută…

Se citește Mc. 5, 1-20

1 Au venit pe ţărmul celălalt al mării, în ţinutul gherasenilor. 2 După ce a coborât din barcă, l-a întâmpinat îndată, din morminte, un om cu duh necurat care îşi avea locuinţa în morminte şi nimeni nu-l putea lega nici măcar cu lanţuri. 4 Pentru că fusese legat de multe ori cu lanţuri şi cătuşe, dar cătuşele au fost sfărâmate şi lanţurile rupte de el şi nimeni nu-l putea îmblânzi. 5 În fiecare noapte şi zi, prin morminte şi-n munţi, striga şi se lovea cu pietre. Văzându-l pe Isus de departe, a alergat, s-a prosternat înaintea lui 7 şi a strigat cu glas puternic: „Ce ai cu mine, Isuse, Fiul Dumnezeului Preaînalt? Te conjur pe Dumnezeu, nu mă chinui!” 8 Pentru că îi spusese: „Duh necurat, ieşi din om!” 9 Şi l-a întrebat: „Care îţi este numele?” El i-a spus: „Numele meu este «Legiune», căci suntem mulţi”. 10 Apoi îl rugau insistent să nu-i alunge din ţinut. 11 Era acolo o turmă mare de porci care păşteau 12 şi l-au rugat: „Trimite-ne la porci ca să intrăm în ei”. 13 Şi le-a permis. După ce au ieşit, duhurile necurate au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe coasta abruptă în mare, în număr de aproape două mii, şi s-au înecat în mare. 14 Paznicii au alergat şi au dat de ştire în cetate şi în sate. Ei au venit să vadă ce s-a întâmplat. 15 Apoi au venit la Isus şi l-au văzut pe cel posedat de diavol şezând îmbrăcat şi întreg la minte, el care avusese legiunea, şi i-a cuprins frica. 16 Cei care au văzut le-au povestit cum s-a întâmplat cu cel posedat de diavol şi despre porci. 17 Atunci au început să-l roage să plece din ţinuturile lor. 18 Când se urca în barcă, cel care fusese posedat l-a rugat să-l lase să rămână cu el. 19 Dar nu i-a permis, ci i-a spus: „Mergi acasă la ai tăi şi povesteşte-le ceea ce a făcut Domnul pentru tine şi cum s-a îndurat de tine”. 20 El a plecat şi a început să vestească în Decapole ceea ce a făcut Isus pentru el. Şi toţi se minunau.

Următorul pasaj biblic ne va vorbi despre o copilă care învie. În textul nostru ni se arată că, mai înainte de a învia, trebuie să alungăm moartea. Personajul nostru e locuit de spiritul morții. Textul ne descrie omul în situația sa tragică, omul agitat și tulburat, cuprins de un rău care nu poate fi dominat, omul care locuiește în mormânt, își face rău sieși și altora și nimeni nu-l poate stăpâni… Omul pe care toate îl deranjează: și binele, și Domnul… Și aceasta e prima condiție a omului. De cealaltă parte, vedem același om care e vindecat, șezând, îmbrăcat, sănătos mintal și dorește să stea cu Isus… Iar Isus îl trimite să vestească…

Trecerea de la un om la celălalt este experiența învierii, iar la mijloc avem întâlnirea lui cu Cristos. E acea întâlnire care-l ajută pe om să iasă din mormânt, din moarte, ca să devină un om nou…

Textul ne descrie un exorcism… În Evanghelia după Marcu avem trei exorcisme. Primul e simplu și are loc în sinagogă. Când Isus apare, imediat un om se tulbură și strigă, iar Isus îi poruncește dracului să tacă și să iasă din el… Al doilea exorcism e laborios, iar al treilea va fi și mai laborios… Cu alte cuvinte, lupta împotriva răului e tot mai grea… Pentru că răul când este descoperit și stă să piardă, se pare că e mai tare…

Să ținem cont de acest lucru: când răul pare că-i mai tare, pare așa pentru că stă să piardă… Iar când răul pare slab, pare astfel pentru că deja a biruit… Adică te lasă liniștit, așa cum l-a lăsat pe îndrăcit în sinagogă, care, mai înainte de a sosi Isus, stătea liniștit. Tocmai prezența binelui și întâlnirea cu binele dă vivacitate răului… Mai înainte, răul domnea fără ca cineva să i se opună…

În primele cinci versete avem descrierea acestui om. Vom încerca să vedem ce înseamnă pentru noi…

vv. 1-5

1 Au venit pe ţărmul celălalt al mării, în ţinutul gherasenilor. 2 După ce a coborât din barcă, l-a întâmpinat îndată, din morminte, un om cu duh necurat care îşi avea locuinţa în morminte şi nimeni nu-l putea lega nici măcar cu lanţuri. 4 Pentru că fusese legat de multe ori cu lanţuri şi cătuşe, dar cătuşele au fost sfărâmate şi lanţurile rupte de el şi nimeni nu-l putea îmblânzi. 5 În fiecare noapte şi zi, prin morminte şi-n munţi, striga şi se lovea cu pietre.

În timp ce Isus coboară din barcă, îi iese înainte acest om. E interesant că omul e cel care merge la Isus. Iese înaintea Lui din morminte, specificându-se faptul că acest om avea domiciliul în morminte.

Unde locuiești?

În morminte.

Acest om e imaginea fiecărui om care locuiește în propriile sale memorii.

Unde locuiește omul?

În amintirile sale.

Care e amintirea (memoria) fundamentală a omului?

Cuvintele memorie (amintire) și moarte au aceeași rădăcină. Altfel spus: memoria fundamentală a omului e faptul că moare și sfârșește în mormânt. Și tot ceea ce omul face, face pentru a evita să ajungă în mormânt… Omul e stăpânit de frica de moarte. Și acest fapt ne face egoiști și închiși în noi, înfricați, fără încredere…

De fapt, acest om are „un spirit necurat”.

„Spirit” înseamnă viață; „necurat” înseamnă „de moarte”. Așadar, viața acestui om e o viață plină de moarte, o viață dominată de moarte.

„Necurat” e tot ceea ce nu ne permite să avem comuniune cu Dumnezeu, care e Viața.

Iar răul acestui om e atât de puternic încât nimeni nu-l poate lega nici chiar cu lanțurile, e un rău neîmblânzit… Au încercat să-l lege, dar „el rupea lanțurile, și obezile le sfărâma, și nimeni nu putea să-l potolească”.

Nu numai că nu se poate potoli acest rău, ci acest rău se exprimă în mod continuu: „Neîncetat, noaptea și ziua, era prin morminte și prin munți, strigând și tăindu-se cu pietre”, adică e automutilant. Iar Matei adaugă că niciun om nu putea trece prin acel loc, căci toți erau terorizați… Acest rău îți face rău atât ție, cât și altora.

De fapt, textul ne descrie condiția (starea) omului care locuiește în frica morții: e acea teamă ce nu poate fi stăpânită, care ne ține închiși în mormânt, care ne determină să ne facem rău de-a lungul întregii vieți, să ne rănim și să facem rău altora. Stăm acolo și nu există lanțuri care să ne lege… Este starea umană locuită de frica de moarte.

Aceste frici și această agitație, în mod lent nu sunt învinse de tot ceea ce ni se pare că ar trebui să învingă moartea. Mai mult, conservarea vieții devine și mai neliniștitoare pentru că e legată de instrumente care nu o pot păstra… Iar acest fapt ne sporește neliniștea, zbuciumul și durerea înaintea morții.

Priviți cuvintele care descriu starea acestui om: locuința lui este mormântul, a lega, lanțuri, obezi, nimeni nu putea să-l potolească, noapte și zi, strigă și se lovește cu pietre… Ni se descrie acest rău. Și e interesant că acest rău „iese” în întâmpinarea lui Isus. Îi iese înainte precum fluturele noaptea intră în flacăra care-l arde. Altfel spus, faptul că merge înaintea lui Isus este înfrângerea sa. Și nu poate să nu iasă înaintea lui Isus.

vv. 6-7

Văzându-l pe Isus de departe, a alergat, s-a prosternat înaintea lui 7 şi a strigat cu glas puternic: „Ce ai cu mine, Isuse, Fiul Dumnezeului Preaînalt? Te conjur pe Dumnezeu, nu mă chinui!”

Această întâlnire e interesantă: Îl vede, merge la El și-L adoră… Și diavolul Îl adoră pe Domnul. Nu poate să nu-L adore: Îl cunoaște bine, mult mai bine decât noi…

Și strigă: „Ce este între mine și Tine?”

Gândiți-vă la întrebarea sa: „Ce este între mine și Tine, Isuse?” Îndrăcitul locuiește în morminte, în frică. Însă Domnul locuiește în lumină, în viață, în iubire. Ce au în comun Domnul și acest om? Nimic!

Ce legătură este între zi și noapte, între întuneric și lumină, între viață și moarte, între a fi liber și a fi legat în lanțuri? Niciuna! Și totuși, vom vedea că există o legătură… Acesta spune: „Te jur”, adică îl roagă pe Domnul… Vom vedea că diavolul se roagă încontinuu… „Să nu mă chinuiești”, simte binele ca fiind un chin.

Ați simțit în viața voastră – când ați luat decizii juste – faptul că v-a fost greu să le urmați și vi s-a părut că vă chinuiți?

Prima regulă a vieții spirituale este că dacă tu faci răul, totul ți se pare simplu, dar apoi, răul făcut îl plătești scump… Iar dacă te decizi în favoare binelui, suferi, ți se pare că binele îți face rău… Binele te costă, îl simți ca pe un chin… Binele ți se pare că-i străin de tine. Ce legătură am eu cu binele? Binele va fi pentru un altul, care-i bun… dar nu-i pentru mine. Binele e pentru pioși și practicanți, nu pentru mine… Vreau să spun: binele deranjează, și eu sunt convins că nu-i pentru mine… Nimic nu ne deranjează atât de mult ca binele, în mod normal. Pentru că răul ne face toleranți: dacă alții fac răul, și eu sunt îndreptățit să-l fac…

În schimb, binele îmi oferă acea posibilitate bună – care este și pentru mine – dar pe care o consider că nu-i pentru mine…

Avem un om chinuit, care-și face singur rău, și nimeni nu-l poate stăpâni. Iar când apare Isus, „care e lumină în întuneric și viață în moarte”, e văzut ca o amenințare… Și-I cere să nu-l chinuiască… Deci, avem un om chinuit care-și închipuie că ceea ce-l poate vindeca este îndepărtarea de Domnul. De aici apare dorința lui de a fugi de prezența Domnului.

Ceea ce ne împiedică vindecarea este frica noastră de a fi vindecați, teama de a ieși din rău. Avem impresia că dacă abandonăm răul, ne pierdem identitatea. Pentru a rămâne în rău, ne scuzăm: „Eu sunt făcut așa”. Nu! Nu ești făcut așa!

E ciudat că răul caută să se identifice cu noi. Iar lucrarea lui Isus va fi mereu aceea de a ne deosebi pe noi de rău. Isus îi va spune răului să tacă. Iar apoi, omul va vorbi. În schimb, răul caută să vorbească în numele nostru și să se identifice cu clientul stăpânit de rău. Răul caută să ne convingă că-i fatal. Exorcismul ne arată că răul nu mai este fatal; răul nu-i adevărul nostru. Adevărul nostru e Domnul: e întâlnirea noastră cu El. Răul e cel care vrea să ne deranjeze, să ne chinuiască. Iar în noi răul vorbește abundent, răzvrătindu-se împotriva binelui.

Descrierea e precisă: după ce ne-a spus ce face acest om stăpânit de rău, acum se subliniază ce face răul înaintea Domnului: „Ce este între mine și Tine?” Binele e văzut ca fiind ceva străin pentru omul stăpânit de rău. Mai mult, îi spune lui Isus: „Te rog, nu mă chinui”. Binele nu-i doar ceva străin, ci îl deranjează.

E interesant că răul cunoaște în mod clar binele: „Tu ești Fiul celui Preaînalt”. Acest om e primul care recunoaște că Isus e Fiul celui Preaînalt.

În textul nostru avem o anume imagine despre Dumnezeu, dar și realitatea lui Dumnezeu care se revelează în Isus… Avem și sentimentul de a-L simți pe Dumnezeu ca pe o amenințare, ca pe Cineva care vine să înrăutățească starea noastră.

v. 8

8 Pentru că îi spusese: „Duh necurat, ieşi din om!”

Ce face Isus? Spune: „Ieși!”

De ce-i spune să iasă? Pentru că „a intrat” în om… Acest fapt înseamnă că „spiritul necurat” nu face parte din identitatea omului, ci a intrat după, și stă în el pentru a-l deranja… Cu alte cuvinte, răul care e în noi, nu este identic cu noi (noi nu suntem răul din noi!). Ci răul a intrat în noi prin frici, prin diferite împrejurări. Nu trebuie să ne identificăm cu acest rău din noi. Răul trebuie să iasă din noi, căci Isus îi poruncește să iasă.

Omul nu-i liber, căci se naște sclav și trebuie să fie eliberat. Omul se naște deja ocupat: de fricile sale, de temerile pe care le-a moștenit, de fricile care îi apar din cauza împrejurărilor vieții, dar care sunt cauzate de păcatele proprii, de relele din societate… Omul se naște ocupat. Domnul vine să ne scoată din mormânt și să poruncească răului din noi: „Ieși!” Isus poruncește să iasă din om spiritul morții, viața moartă.

v. 9

9 Şi l-a întrebat: „Care îţi este numele?” El i-a spus: „Numele meu este «Legiune», căci suntem mulţi”.

Care e numele tău?, „Legiune”.

Legiunea cuprindea 6000 soldați bine organizați, fiind o putere foarte mare, bine organizată și multiplă.

Nu omul vorbește, ci răul vorbește în el. Iar acest rău e alcătuit din multe persoane, reprezentând diferitele voci pe care le are în interiorul său: „Suntem mulți”. Suntem mulți, dar suntem slabi…

Acesta e primul loc în Evanghelie în care puterea răului e descrisă în modul cel mai puternic. Isus însă aproape că glumește cu răul… îl batjocorește, pornind de la rugăciunea răului… Să vedem în ce fel…

v. 10

10 Apoi îl rugau insistent să nu-i alunge din ţinut.

Acum dracii se roagă. Apoi se vor ruga din nou. În final se vor ruga și păzitorii porcilor. Acest text se pare că ne indică felul în care arată majoritatea rugăciunilor noastre: ne rugăm Domnului să facă ceea ce vrem noi. Iar El ne împlinește rugăciunile. Dar împlinindu-le, El obține ceea ce vrea El.

E ciudat că răul se roagă…

Câte dintre rugăciunile noastre nu sunt de acest fel?

vv. 11-13a

11 Era acolo o turmă mare de porci care păşteau 12 şi l-au rugat: „Trimite-ne la porci ca să intrăm în ei”. 13a Şi le-a permis.

La sfârșit, rugăciunea lor e împlinită.

Ni se pare că Domnul niciodată nu ne ascultă… El ascultă rugăciunile dracilor: „Și El le-a dat voie”.

Porcii sunt simbolul păgânilor, al necredincioșilor; pentru Israel sunt animale necurate, e locul natural a ceea ce-i necurat.

Diavolii au cerut: „Trimite-ne pe noi în porci”, iar Isus le-a împlinit dorința.

Rugăciunea le este ascultată. Iar rezultatul este că, fiind împlinită rugăciunea lor, se realizează ceea ce Domnul dorea.

v. 13b

13b După ce au ieşit, duhurile necurate au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe coasta abruptă în mare, în număr de aproape două mii, şi s-au înecat în mare.

Pe noi ne întristează soarta acestor porci…

Noi reușim să supraviețuim răului, îl ținem și îl mângâiem pe timpul întregii vieți. În schimb, porcii nu reușesc să tolereze răul și se aruncă în mare.

Scena e simbolică. Răul e simbolul morții, este marea care dorea să-i „înghită” pe discipoli.

Unde sfârșesc dracii? Înecați în mare. Ei doreau să-i înece pe discipoli în frica de moarte; în schimb, sfârșesc ei prin a fi uciși. Altfel spus, răul e biruit și batjocorit tocmai de realitatea pe care răul o dorește. Isus nu face nimic special față de ei, ci ei îl roagă, iar Isus le împlinește rugăciunea; astfel, dracii sunt eliminați.

Această scenă o vom afla în Apocalipsă, când, la final, cel care simbolizează răul va sfârși în foc, și tot răul va fi nimicit… datorită prezenței Mielului, simbolul lui Isus răstignit, mort și înviat.

Mă gândeam la răul care se scufundă și se îneacă în sine. Altfel spus, răul pare isteț, dar se înșală singur. Cugetăm la câte suferințe cauzează răul din lume… răul pare foarte puternic, pare că diavolul stăpânește lumea… În F.Ap. 4, 27-28 ucenicii, fiind în temniță și reflectând la ceea ce I s-a întâmplat lui Isus și la ceea ce li se întâmplă lor, spun: E adevărat că: „Asupra Sfântului Tău Fiu Isus s-au adunat laolaltă și Irod, și Pontius Pilat cu păgânii și cu popoarele lui Israel…”. Pentru a face ce? Ce au făcut toate aceste puteri rele? „Ca să facă toate câte mâna Ta și sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie”.

Altfel spus, tot răul, până la urmă, nu face nimic altceva decât să facă binele.

Săracul diavol… Răul maxim pe care l-a făcut a fost cel de a-L ucide pe Dumnezeu. Mai mult rău – decât cel de a-L pune pe cruce pe Isus – nu putea obține. Însă acest rău este binele maxim, căci pe cruce Dumnezeu și-a dat viața pentru noi.

Tot răul – prin toate suferințele pe care le cauzează oamenilor prin boală și moarte – devine locul compasiunii, al milei, al încrederii, al răbdării, al încredințării în mâinile Tatălui, al purificării… Așadar, răul mereu se înșală singur…

Noi mereu suntem uimiți nu atât de rău și de suferințe, cât de acela care produce răul…

Suferințele pe care răul le produce sunt atât de puternice pentru om, încât au o mare putere de purificare și de sfințire, ca și crucea lui Cristos.

Așadar, până la urmă răul face bine, chiar fără să vrea. Iar răul se sfârșește!

Evanghelistul, în acest text, vrea să sublinieze cât de puternic e răul… „rupe lanțurile, strigă, nimeni nu-l poate potoli, se numește Legiune”… Dar apoi, Isus îi poruncește să iasă… Răul cade în genunchi să-L roage pe Isus, iar Domnul îi permite să facă ceea ce vrea… Și astfel, în final, răul e distrus.

Marcu ne arată puterea suverană a Domnului și neputința răului care se agită mult și strigă, cauzează multă suferință, dar nu reușește să distrugă omul.

La urmă, tot răul din lume nu va face nimic altceva decât ne va ajuta să înțelegem în profunzime binele.

Pentru noi acest adevăr e ciudat.

Apoi nu din această cauză trebuie să înfăptuim răul, căci, cu cât mai puțin rău facem, cu atât e mai bine… Ci mesajul pozitiv este să nu ne speriem de răul pe care

l-am experimentat sau îl experimentăm, căci răul face mult zgomot, se agită mult, dar nu ne poate dăuna. Iar în final se distruge singur.

vv. 14-15

14 Paznicii au alergat şi au dat de ştire în cetate şi în sate. Ei au venit să vadă ce s-a întâmplat. 15 Apoi au venit la Isus şi l-au văzut pe cel posedat de diavol şezând îmbrăcat şi întreg la minte, el care avusese legiunea, şi i-a cuprins frica.

Vom vedea cine sunt paznicii porcilor… Ei „fug” și „vestesc”.

Și ei sunt, în felul lor, „vestitori” ai acestui fapt.

Și toți vin să vadă…

Ce văd?

Îl văd pe Isus și pe cel care era îndrăcit, dar care acum stă șezând. Mai întâi era agitat, se lovea, striga, locuia în morminte, nu putea fi stăpânit. Dar acum stă șezând, e liniștit, e îmbrăcat; înainte era gol. Acum are mintea sănătoasă, mai înainte era nebun.

Acum vedem că omul e restituit identității sale. În sfârșit e domn, stă șezând, îmbrăcat și sănătos mintal… Și-i omul care avusese Legiunea.

Isus a restituit omului adevărata sa identitate. Așadar, acesta e omul nou care l-a întâlnit pe Domnul, care a fost eliberat de spiritul răului.

Această minune e un lucru nemaiauzit, încât stârnește în acești oameni o reacție similară cu cea a îndrăcitului… Această viață nouă, care deja e eliberată de rău și de moarte, e atât de ciudată, atât de anormală, încât îi uimește și le stârnește frica

vv. 16-17

16 Cei care au văzut le-au povestit cum s-a întâmplat cu cel posedat de diavol şi despre porci. 17 Atunci au început să-l roage să plece din ţinuturile lor.

Evenimentul cu porcii i-a iritat enorm de mult. Și atunci încep să-L roage… Rugăciunea lor e precum cea a îndrăcitului.

Ei văd că fostul îndrăcit s-a vindecat și că-i sănătos mintal, că e un om liber, dar se întreabă: „Unde sfârșesc porcii noștri?” Ei sunt îngrijorați pentru porci, nu pentru oameni. Tocmai acest fapt înseamnă că noi suntem îndrăciți în mod tacit și surd, adică pe noi nu ne interesează binele omului și ca acesta să se simtă bine… Și acel om sunt eu, și ești tu… Ci pe noi ne interesează profitul și avantajul nostru… Acest fapt este satanic. Tocmai aceste avantaje – profituri – ne leagă, ne determină să locuim în moarte, ne țin prizoneri, în frică, legați în lanțuri…

Și atunci și noi ne rugăm… Dar de această dată suntem mai șmecheri. Îl rugăm să mergă din ținuturile noastre. Isuse, ești tare bun? Ce legătură ai cu noi? Du-te din ținutul nostru, iar noi Te respectăm, dacă Tu stai în afara ținutului nostru…

E interesant… Acolo unde avem îndrăcitul, unde e clar și vizibil că-i posedat, răul este atât de mare, încât însuși îndrăcitul fuge la Isus și se aruncă la picioarele Lui… Și e vindecat… În schimb, acolo unde răul e mai surd – spre exemplu, în noi – am înțeles cum merg lucrurile, adică-L rugăm să stea afară din ținutul nostru, căci noi nu ne simțim chiar atât de rău… Doar când vom înțelege că și noi suntem la fel ca acel îndrăcit, abia atunci ne vom schimba comportarea… Însă acum avem următoarea atitudine: „Da, da. Bine! Stai în afara mea”… Este încercarea de a ne apăra de rău…

Din acest text notăm că până la urmă este avantajat cel care într-adevăr se simte rău… Căci el înțelege și fuge la Isus, pentru că are nevoie… În schimb, avem o formă mai surdă a răului din noi, care-i satanică, deși e mascată foarte bine… Și care se adresează Domnului cu o rugăciune, cu un aparent respect…

Iar Isus respectă libertarea noastră, însă cine știe dacă nu… la fel ca rugăciunea dracilor pe care El o ascultă… ascultând și rugăciunea noastră, noi vom reuși să înțelegem ceva despre Dumnezeu, în profunzime: că El ne respectă, că ne iubește, că nu ne tratează cu violență, că atunci reușim să ne respectăm și noi între noi, să nu ne tratăm cu violență, să avem față de Domnul respectul pe care-L are El față de noi…

v. 18

18 Când se urca în barcă, cel care fusese posedat l-a rugat să-l lase să rămână cu el.

Fostul îndrăcit Îl roagă să fie cu El.

În Mc. 3,14 am văzut că apostolii au fost chemați ca „să fie cu El”… Deci, acest om îi cere să fie apostol. „A fi cu El” reprezintă sensul vieții. I-a chemat să fie cu El și „pentru a-i trimite”. Acest fost îndrăcit deja e cu El, pentru că-i eliberat de rău, și atunci „e trimis”. Nu mai e nevoit să stea în acel loc…

De fapt…

v. 19

19 Dar nu i-a permis, ci i-a spus: „Mergi acasă la ai tăi şi povesteşte-le ceea ce a făcut Domnul pentru tine şi cum s-a îndurat de tine”.

Se pare că Isus nu-i ascultă rugăciunea… Isus a împlinit rugăciunea dracilor, a păzitorilor porcilor și a consătenilor, dar se pare că nu ascultă rugăciunea îndrăcitului vindecat.

În realitate, Isus nu-l lasă să stea cu El. Ispita cea mare este cea de a te închide în ceea ce ai obținut. Dacă tu ești cu Isus și ești liber, poți și trebuie să mergi în întâmpinarea altora, pentru că omul liber e cel care se adresează altora, e cel care trăiește în raport cu alții. Deci, fostul îndrăcit e trimis. El devine primul apostol. Primul apostol e acest îndrăcit care vrea să fie cu El, deci e trimis.

Unde e trimis? Acasă la el, la ai săi, să le vestească toate câte Domnul le-a făcut pentru el.

Ce vestesc în viață? Ceea ce Domnul a făcut pentru mine. Astfel încât celălalt, ascultându-mă, să spună: „Acest fapt mă interesează și pe mine”.

Și care-i sinteza a tot ceea ce a făcut pentru el? Compasiunea, mila pe care o are pentru mine, adică iubirea gratuită pe care El o are pentru mine. Isus a venit acolo intenționat pentru mine, mi-a ieșit în întâmpinare, m-a eliberat, m-a mântuit.

Acest om a avut deja experiența deplină a lui Cristos: a experimentat iubirea și compasiunea Sa, ceea ce Domnul a făcut pentu El, deci, poate să vestească toate aceste lucruri.

v. 20

20 El a plecat şi a început să vestească în Decapole ceea ce a făcut Isus pentru el. Şi toţi se minunau.

Ce vestește acest fost îndrăcit?

Toate câte noi le-am auzit în acest text. „Eu eram așa” și se descria… Și am devenit așa cum mă vedeți. Așadar, această povestire ajunge la noi prin vestirea unui fost îndrăcit. Această relatare devine pentru noi povestirea experienței iubirii pe care el a experimentat-o, a libertății care i-a fost dăruită. Și ne este oferită nouă aceeași întâlnire și aceeași libertate.

Să ținem cont de cele două stări ale omului: de dinainte și de după întâlnirea lui cu Isus. Ce i se întâmplă lui în întâlnirea cu Isus? Și ce urmează pentru el?

Să vedem identificările noastre cu diferitele rugăciuni pe care le aflăm în text.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila