Marcu 5,21-43

Ps. 29 (30)

E un psalm de mulțumire din partea unui om salvat dintr-un pericol de moarte. În această cateheză ne vom referi la textul în care Isus vindecă o femeie și învie o copilă. Cele două povestiri sunt oarecum împletite, ne vor ajuta să înțelegem în profunzime însemnătatea credinței, adică în ce constă credința… și ce avantaje ne aduce.

Se citește Mc. 5, 21-43

21 După ce Isus a trecut din nou cu barca pe ţărmul celălalt, o mare mulţime s-a adunat la el, iar el stătea lângă mare. 22 Atunci a venit unul dintre conducătorii sinagogii, cu numele de Iair, şi, văzându-l, a căzut la picioarele lui 23 şi l-a rugat stăruitor, spunând: „Fetiţa mea e pe moarte. Vino şi pune-ţi mâinile peste ea ca să fie vindecată şi să trăiască”. 24 A plecat cu el. O mare mulţime îl urma şi îl îmbulzea. 25 Iar o femeie, care avea hemoragie de doisprezece ani 26 şi care suferise multe de la mulţi medici şi îşi cheltuise toată averea, dar nu-i folosise la nimic, dimpotrivă, ajunsese mult mai rău, 27 auzind despre Isus şi venind din spate prin mulţime, i-a atins haina; 28 căci îşi zicea: „De voi atinge chiar şi numai hainele lui, mă voi vindeca”. 29 Îndată, hemoragia ei s-a oprit şi a simţit în trup că a fost vindecată de boală. 30 Isus şi-a dat seama îndată că o putere ieşise din el şi, întorcându-se către mulţime, a spus: „Cine mi-a atins hainele?” 31 Dar discipolii i-au zis: „Vezi că mulţimea te îmbulzeşte şi tu spui «Cine m-a atins»?” 32 Privea de jur împrejur s-o vadă pe cea care făcuse aceasta. 33 Femeia, cuprinsă de frică şi tremurând, ştiind ce i se întâmplase, a venit şi s-a aruncat în faţa lui şi i-a spus tot adevărul. 34 Atunci el i-a spus: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de suferinţa ta!” 35 Pe când mai vorbea încă, au venit de la conducătorul sinagogii, spunând: „Fiica ta a murit, de ce îl mai deranjezi pe învăţătorul?” 36 Dar Isus, neţinând seama de cuvântul spus, i-a zis conducătorului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” 37 Şi nu a permis nimănui să-l urmeze în afară de Petru, Iacob şi Ioan, fratele lui Iacob. 38 Când au venit la casa conducătorului sinagogii, a văzut frământare şi pe cei care plângeau şi boceau mult. 39 Intrând, le-a spus: „De ce vă agitaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme”. 40 Dar ei îl luau în râs. Însă el i-a dat pe toţi afară, a luat cu sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei care erau cu el şi a intrat acolo unde era copila. 41 Atunci, prinzând copila de mână, i-a spus: „Talitha qum!”, ceea ce tradus înseamnă: „Fetiţă, îţi spun scoală-te!” 42 Fetiţa s-a ridicat îndată şi a început să umble. Ea avea doisprezece ani. Iar ei erau uimiţi peste măsură. 43 El le-a poruncit cu hotărâre ca nimeni să nu afle aceasta şi le-a spus să i se dea să mănânce.

Mai întâi prezentăm contextul.

În cap. al IV-lea Isus vorbea pe mare: Cuvântul e începutul credinței. În cap. al V-lea ni se spune ce sunt credința și botezul.

La sfârșitul cap al IV-lea am văzut că apostolii nu au credință, fiindu-le teamă de faptul că se vor scufunda. De ce? Pentru că sunt stăpâniți de frică, de neliniște și de rău. Iar în ultima cateheză am văzut ce face Isus: eliberează omul de frica de moarte, din mormânt. Și aceasta e prima acțiune pe care o săvârșește Cuvântul lui Dumnezeu în noi: ne eliberează de spiritul răului, ca să putem avea credință.

Iar textul nostru abordează tema credinței. Legătura dintre cele două povestiri constă în faptul că unei persoane îi spune: „Credința ta te-a mântuit”, iar celeilalte: „Continuă să crezi”. Sunt povestiri care se intersectează, se împletesc: încep cu tatăl fetiței care vine la Isus să-L roage, dar în timp ce Isus merge la copila care-i pe moarte, are loc al doilea episod, vindecarea femeii.

Aceste două povestiri sunt unite de tema credinței și cea a atingerii.

Prima relatare ne atrage atenția asupra drumului credinței – femeia ne arată cum putem crede, ce să facem ca să credem – iar a doua povestire ne arată puterea credinței: credința ne ajută să trecem de la moarte la viață.

Vom expune pe larg toate aceste teme…

vv. 21-23

21 După ce Isus a trecut din nou cu barca pe ţărmul celălalt, o mare mulţime s-a adunat la el, iar el stătea lângă mare. 22 Atunci a venit unul dintre conducătorii sinagogii, cu numele de Iair, şi, văzându-l, a căzut la picioarele lui 23 şi l-a rugat stăruitor, spunând: „Fetiţa mea e pe moarte. Vino şi pune-ţi mâinile peste ea ca să fie vindecată şi să trăiască”.

Isus de abia a eliberat îndrăcitul și vine din cealaltă parte a mării, și-i iese înainte căpetenia sinagogii, care-L adoră și-L roagă pentru fiica sa. Și spune: „Fiica mea e pe moarte”. Vom vedea că ea are 12 ani.

Fiica e viitorul.

Aceste două femei reprezintă omul în general. Femeia reprezintă poporul, e cea care dă viața și deci reprezintă tot poporul.

Faptul că această căpetenie a sinagogii constată că viitorul său – fiica sa – e pe moarte, este un lucru interesant.

Faptul că „un tată” moare e ceva obișnuit, dar faptul că viitorul e deja compromis, ne vorbește despre conștiința pe care o are fiecare om: adică nu doar eu sunt pe moarte, ci e deja pe moarte și cine vine după mine… Deci, această fiică reprezintă condiția fiecărui om care e mereu pe moarte, cu excepția cazului în care „Tu să vii”.

Să ținem cont că vorbește căpetenia sinagogii, care îl aștepta pe Mesia, reprezentând Israelul care-L aștepta pe Domnul… „Cu excepția cazului în care Tu să vii”. Căci dacă Tu vii, nu mai este pe moarte. „Ca Tu să vii, să-ți pui mâna peste ea, ca ea să fie sănătoasă și vie”.

Aceasta este însemnătatea venirii Domnului: dacă Domnul vine, ne atinge cu mâna Sa și, astfel, avem viața și mântuirea.

În acest fel sunt introduse temele pe care le vom vedea în acest text… Este vorba de tema vieții, a unei vieți care să meargă dincolo de sfârșit, spre înviere, care se realizează prin atingere. A-L atinge pe Domnul. Tema centrală va fi a-L atinge pe Domnul, care-i sensul credinței. Și din această cauză imediat e introdusă tema femeii care-L atinge.

v. 24

24 A plecat cu el. O mare mulţime îl urma şi îl îmbulzea.

Isus merge cu el, adică așteaptă doar să fie rugat pentru a merge…

„Mulți îl urmează”. Ce face această lume care-L urmează? Îl apasă, Îl îmbulzește… Tema apăsării introduce tema atingerii.

Există multe feluri de a intra în contact cu persoanele și cu Dumnezeu: există un mod care-L apasă (care ucide) și există un mod care atinge (care te atinge și care-ți dă viață și comuniune).

Acest text dorește să ne explice care-i modul în care noi nu-L apăsăm pe Domnul, ci-L atingem și suntem atinși de El și avem viața.

vv. 25-28

25 Iar o femeie, care avea hemoragie de doisprezece ani 26 şi care suferise multe de la mulţi medici şi îşi cheltuise toată averea, dar nu-i folosise la nimic, dimpotrivă, ajunsese mult mai rău, 27 auzind despre Isus şi venind din spate prin mulţime, i-a atins haina; 28 căci îşi zicea: „De voi atinge chiar şi numai hainele lui, mă voi vindeca”.

Prin această femeie ni se descrie drumul credinței.

Primul fapt este că aceasta pierde sânge. Sângele e viața.

Pierde sânge de 12 ani. Numărul 12 e unul simbolic, reprezentând cele douăsprezece luni ale anului, cei doisprezece ani și toată perioada de timp, toate lunile, adică înseamnă din veac. Așadar, din veac, de când s-a născut, ea pierde viața. La fel ca fiecare om care, de când se naște, începe să-și piardă viața.

Iar viața omului e în totalitate necurată, pentru că-i infectată de frica de moarte. Și tot ceea ce face omul este să caute să se vindece de această frică. Și atunci apelează la diferiți medici. Toate remediile care le folosim au scopul să ne ajute să ne vindecăm de moartea noastră.

Singura boală muritoare e viața, și această boală nu are leac, este incurabilă.

Alergarea la mulți medici indică dorința noastră de viață, însă nu face nimic altceva decât să ne procure și mai multă moarte. De fapt, textul notează că ea a pătimit mult din cauza multor medici. Nu doar a pătimit mult, ci și-a cheltuit toate averile. Și n-a avut niciun folos, ci starea ei s-a înrăutățit.

Luca – fiind medic – a îndulcit acest aspect: el spune că nu-i adevărat că starea ei s-a înrăutățit, pentru că el vrea să sublinieze că e just să mergem la medici când e nevoie.

În acest loc Marcu vrea să sublinieze un aspect fundamental: faptul că toate remediile pe care noi le căutăm pentru a ieși, a ne salva de moartea noastră, nu au niciun rezultat. Altfel spus, situația e disperată.

Această femeie are însușiri interesante… Mai întâi de toate ea își pierde viața, la fel ca fiecare om. Dar, în al doilea rând, ea nu se predă. Așadar, principiul credinței este limita, chiar și limita extremă, moartea; răul e locul credinței; vreau să spun că locul credinței este starea noastră normală. Nu înseamnă că pentru a avea credință trebuie să fim într-o stare mai bună: când mă voi simți bine, când voi fi bun, după ce îmi voi rezolva problemele, voi fi credincios… Nu! Ci situația reală – cu problemele mele, cu nevoile mele, cu răul meu, cu moartea mea – este locul credinței.

Dar situația mea reală devine locul credinței atunci când înțeleg că nu aceasta este starea mea adevărată, adică eu nu mă predau înaintea acestui rău.

Un om care se predă înaintea răului, a bolii, a păcatului, nu are nicio credință, ci spune: „Gata! E așa! Totul s-a sfârșit”.

Așadar, constatarea răului, precum și răzvrătirea față de starea de rău sunt fundamentale pentru credință.

Iar această femeie le încearcă pe toate, la fel ca oricine și e just să încerce toate variantele… dar starea ei se înrăutățește.

Însă, la un moment dat, „a auzit despre Isus”. Credința o primim „din auzite”, ne spune sf. Pavel. Ea a auzit că există această persoană, care face aceste lucruri; a auzit povestirea faptelor pe care le-a făcut Isus; a auzit despre puterea Sa, despre mila Sa, despre faptul că El este aproape de omul care-i în nevoie. Și atunci ea a căpătat o convingere interioară: „A venit în mulțime și, pe la spate, s-a atins de haina Lui. Căci își zicea: De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca!” (vv. 27-28).

Dorește să atingă Izvorul vieții, pe Domnul. Niciunul dintre noi nu se vindecă de moarte, dacă nu-L atinge pe Domnul, care este Viața. Altfel spus, am putea rezolva toate problemele din lume: ale hranei, ale justiției, dacă am vrea. Dar nu reușim… Am reuși numai dacă am urma logica creștină… Însă, dacă noi nu-L atingem pe Domnul, nu avem viața.

Iar omul este dorință de viață.

Sunt juste întreaga știință, întreaga tehnică și tot ceea ce facem, însă acestea nu rezolvă problema noastră. Iar dacă investim toate averile noastre în știință, în tehnică, noi le pierdem pe toate, pentru că viața oricum o pierdem și devenim mereu tot mai disperați.

Problema fundamentală a fiecărui om este a-L atinge pe Domnul.

„A atinge” înseamnă că limita mea, în loc să fie sfârșitul, este locul comuniunii cu El. Atingerea este forma fundamentală a cunoașterii. Și pruncul atinge. Atingerea este schimb reciproc și comuniune.

Ceea ce dă însemnătate vieții noastre și ne mântuiește de răul radical pe care toți îl avem – care-i moartea, cu tot ceea ce implică – este acest a-L atinge pe Domnul.

Tot textul e bazat pe atingere, deci să vedem în ce constă.

vv. 29-30

29 Îndată, hemoragia ei s-a oprit şi a simţit în trup că a fost vindecată de boală. 30 Isus şi-a dat seama îndată că o putere ieşise din el şi, întorcându-se către mulţime, a spus: „Cine mi-a atins hainele?”

Atingerea o vindecă.

Aceasta nu-i magie. Dacă atingi focul, te arzi; dacă atingi apa, te uzi; dacă atingi Viața, ai viață.

Mereu ne întrebăm: cum am putea să-L auzim sau să-L atingem pe Domnul?

Problema credinței este să-L atingem pe Domnul: să-L atingem cu credință.

Și fiecare om primește daruri de la Dumnezeu după credința sa. Un om care are credință – intră în comuniune cu Domnul cu acea credință – primește de la Domnul după acea credință. Această femeie dorea vindecarea… Iar începutul mântuirii și al credinței constă în a recunoaște că avem nevoie de ajutor.

Și imediat primește vindecarea. Dar nu-i suficient. Căci în acest moment ea putea să plece de acolo, spunând că e mulțumită pentru că-i vindecată. Vindecată de acea boală. Dar nu ar fi fost vindecată de ceea ce însemna acea boală, adică ea ar fi continuat să-și piardă viața. Ar fi fost moartă oricum. Însă, în textul nostru se vorbește despre ceva mai profund… De aceea Isus întreabă: „Cine s-a atins de Mine, de haina Mea?” Ar fi putut să știe.

De ce întreabă Isus?

Vom înțelege imediat din text… diferitele răspunsuri.

vv. 31-32

31 Dar discipolii i-au zis: „Vezi că mulţimea te îmbulzeşte şi tu spui «Cine m-a atins»?” 32 Privea de jur împrejur s-o vadă pe cea care făcuse aceasta.

Ca întotdeauna, discipolii cred că le știu pe toate… și replică: „Toată mulțimea Te îmbulzește și Tu zici: Cine s-a atins de Mine?

Isus răspunde: „Toți Mă îmbulzesc, însă există o persoană care M-a atins”. Aceasta e diferența.

Care este diferența între a atinge și a îmbulzi (a strivi)? Care-i diferența între a stabili comuniune, încredere, dorință, pozitivitate și, în schimb, acea „atingere”, care-i a lua cu forța, a strivi, a oprima, a ucide?

Există o atingere profundă, care ne schimbă viața, pentru că viața este aceeași pentru toți: ne naștem, trăim și murim. Ceea ce ne schimbă existența este faptul de a avea o experiență interioară, bazată pe a atinge și a fi atinși.

Până când un om nu-i atins în interior, mereu rămâne singur. Însă singurătatea este moarte. Iar viața omului este comuniune.

În acest loc Isus ne spune că problema nu-i atingerea fizică, adică strivirea, îmbulzirea, ci atingerea interioară.

Dacă urcăm într-un autobuz aglomerat, toți ne ating, adică ne îmbulzesc. Dacă nu ne-ar atinge în acest fel, ar fi mai bine…

Dacă un om ne iubește și ne mângâie, ne oferă o altă formă de atingere… Mai mult, dacă un alt om ne spune un cuvânt bun, acest cuvânt ne atinge și mai tare, căci ne atinge inima. E adevărata atingere.

Există o atingere interioară pe care toți o avem. Iar credința este experiența acestei atingeri interioare.

Omul se comportă în viață în funcție de ceea ce-l atinge în interior. Dacă un lucru mă atinge, mă schimbă… Dacă Dumnezeu mă atinge în interior, se întâmplă ceva important.

După ce ea I-a atins haina, Isus vrea să ajungă la o altă atingere, la cea interioară, a credinței. Și Isus privește în jur, căutând întâlnirea cu ea.

Altfel spus, Isus vrea să ajungă El la întâlnirea cu femeia.

Minunea nu-i limitată la a-I fura lui Isus vindecarea: ea era vindecată și-i era suficient. Putea să plece… Nu!

Minunea este cu totul alta: faptul că Isus caută dialogul cu ea. Adevărata atingere va fi acest dialog!

vv. 33-34

33 Femeia, cuprinsă de frică şi tremurând, ştiind ce i se întâmplase, a venit şi s-a aruncat în faţa lui şi i-a spus tot adevărul. 34 Atunci el i-a spus: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de suferinţa ta!”

Această femeie stătea înapoia lui Isus, dorea să-I fure ceva. Iar Isus o caută pentru a o avea înaintea Lui și pentru a dialoga cu ea.

Iar când femeia intuiește acest fapt, vine și cade înaintea Lui… Deci, din spatele Lui, trece înaintea Lui „și-I mărturisește tot adevărul”. Evanghelia nu ne spune ce I-a zis. Dar ea I-a spus „tot adevărul”, Îi povestește istoria vieții ei, cine este ea.

Iar Isus o ascultă.

Istoria ei, viața ei pătrund în inima lui Isus, care o ascultă. În acest moment ea află că întreaga ei istorie și întreaga ei existență au o însemnătate în Dumnezeu. În acest moment Isus îi spune: „Fiică, credința ta te-a mântuit”.

Care este credința ta? Este faptul că tu vorbești cu Mine; e faptul că te simți primită de Mine! Tu doreai să-Mi furi ceva. Însă problema nu-i să-Mi furi ceva, ci faptul ca tu să vorbești cu Mine!

Atingerea este dialog, față în față cu Domnul!

Așadar, credința noastră pornește de la o nevoie… De la o nevoie care nu poate fi însănătoșită, deși căutăm în toate felurile să o vindecăm. Și-i just să facem toate tentativele… Căutăm toate remediile, dar nu dau rod. Iar în final spunem: „Dacă Îl ating, sunt mântuit”. Caut să-L ating… Îl ating.

Însă istoria nu se sfârșește aici! Pentru că există ceva mai profund decât faptul de a fi vindecați de boala fizică… și-i faptul de a vindeca izvorul oricărei boli, lucru care se realizează prin a intra în dialog cu El și a-I spune tot adevărul, pentru că știu că tot adevărul meu poate fi primit de El! Iar El mi se adresează, spunându-mi: „Mergi în pace! Credința ta te-a mântuit”… Cu alte cuvinte, ceea ce se întâmplă acum în tine înseamnă credință. Iar credința înseamnă a-L primi pe Domnul și a primi mântuirea. Și ești vindecat de răul tău.

Așadar, în această femeie ni se prezintă dinamismul credinței, cu diferitele etape, iar ținta este dialogul cu Domnul.

În textul următor ni se descrie puterea acestei credințe.

M-a impresionat mereu simbologia din spatele acestei minuni, pentru că a fost aleasă o femeie, având o anume boală… Altfel spus, nu-i o femeie care are dureri de cap… sau alte boli… Ci e o femeie care pierde sânge, deci e vizat centrul vieții oricărei femei, e atins locul în care femeia poate fi dătătoare de viață, un loc care influențează toată viața unei femei… dar și a omenirii, pentru că acest organ e locul vieții… E interesant… Așadar, ni se pare că se creează o „atingere intimă” datorită acestei nevoi profunde a femeii, de a fi femeie… Pentru că ea, având scurgeri de sânge, nu-i femeie… până când nu merge să-I fure lui Isus această atingere. De fapt, v. 29 spune: „A cunoscut în trupul ei că a fost vindecată de boală”… E vorba de întregul raport pe care femeile îl au cu propriul trup… E ca și cum Isus, pentru a vindeca această femeie, a trebuit să-i atingă limita ei maximă de femeie, care nu-i femeie, și care are această nevoie de vindecare. Atunci ea merge să caute atingerea de Isus…

Dacă știm că din punct de vedere religios o femeie care pierde sânge, în Israel, în legislația veche, era considerată necurată și făcea necurat pe oricine atingea, ca și cum ar fi fost o ciumă… Atunci înțelegem și mai bine. Pentru că sângele este simbolul vieții, iar a pierde sânge e simbolul morții. Deci, această femeie este exact opusul a ceea ce ar fi trebuit să fie. Așadar, ea era în totalitate exclusă din adunările religioase și civile. Ea reprezenta situația maximei marginalizări, atât ca femeie, cât și în restul raporturilor.

Același lucru va fi spus cu ajutorul unei alte imagini în următorul text, pornind de la tema nupțială.

v. 35

35 Pe când mai vorbea încă, au venit de la conducătorul sinagogii, spunând: „Fiica ta a murit, de ce îl mai deranjezi pe învăţătorul?”

Această fiică, vom afla ulterior, are doisprezece ani, iar femeia suferea de doisprezece ani.

În Israel doisprezece ani era vârsta logodirii, iar la treisprezece ani fetele se căsătoreau… dar această fiică a murit înainte de a se căsători. Adică ea nu are mire și niciodată nu va avea … În spate stă un alt simbol: faptul că un om, până când nu are mire sau mireasă, e mort, adică niciun om nu există până când nu este în relație cu celălalt… Pentru că porunca e cea a iubirii, deci fără relație omul e mort.

După cum femeia reprezintă întreaga omenire, care din veac pierde sângele (viața) dacă nu-L întâlnește pe Domnul, la fel, această copilă, la vârsta logodnei, reprezintă întreaga omenire care moare dacă nu vine Mirele, Domnul, dacă nu vine Cel pe care trebuie să-L iubești cu toată inima și care te iubește cu toată inima.

Și această fiică e moartă.

Și-i spun lui Iair: „Nu-L mai deranja pe Învățător”. Până când e în viață, mai există speranță, dar înaintea morții ce mai rămâne? Nimic! Deci, predă-te!

În schimb, credința e cea care are putere să intre și în moarte. Deci, atingerea este ceva care învinge moartea. Și-i ceea ce ni se explică în acest text…

v. 36

36 Dar Isus, neţinând seama de cuvântul spus, i-a zis conducătorului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!”

Ce trebuie să avem înaintea morții? Trebuie să continuăm să nu ne temem și să continuăm să avem credință!

Singura putere care învinge moartea este credința, încrederea în Domnul, care ne conduce să-L atingem, după cum vom vedea.

În noi mereu conviețuiesc frica și credința… Dacă Isus îi spune să nu se teamă, înseamnă că îi era frică. Dacă îi spune că continue să aibă credință, înseamnă că avea puțină credință… În noi mereu există împreună și frica, și credința. Stă în puterea noastră să știm căreia să-i dăm mai mult spațiu, căreia să-i permitem să se impună… Isus spune să nu permitem temerilor noastre să ne domine, dar să ne sporim credința…

Continuă să nu te temi, pentru că frica mereu stă lângă tine și te amenință. Apoi, „continuă să crezi, chiar și înaintea morții”…

vv. 37-38

37 Şi nu a permis nimănui să-l urmeze în afară de Petru, Iacob şi Ioan, fratele lui Iacob. 38 Când au venit la casa conducătorului sinagogii, a văzut frământare şi pe cei care plângeau şi boceau mult.

Isus intră-n casă cu cei trei apostoli care vor vedea schimbarea la față.

Persoanele care intră sunt șapte: Petru, Iacob și Ioan, Isus, tatăl și mama și fiica…

Înaintea morții, ce se află în acea casă, la fel ca în casa fiecărui om? Există tulburare, plâns și tânguire, urlete… Deci, omul, în față morții, nu poate face prea multe, ci exprimă prin plâns neputința sa, exprimă prin tulburare și strigăte (exprimă) în mod mai energic neputința sa, ca într-un fel să se descarce… Tot ceea ce putem face înaintea răului este să ne descărcăm de neputința noastră…

vv. 39-40

39 Intrând, le-a spus: „De ce vă agitaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme”. 40 Dar ei îl luau în râs. Însă el i-a dat pe toţi afară, a luat cu sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei care erau cu el şi a intrat acolo unde era copila.

Isus îi întreabă: „De ce vă tulburați și de ce plângeți?” E clar de ce! O întrebare prostuță… căci ce ar putea face omul înaintea unei astfel de situații…

Însă, Isus adaugă: „Fiica nu-i moartă, ci doarme”.

Ce diferență există între somn și moarte? Moartea, pentru noi, reprezintă cuvântul definitiv, indicând că s-a terminat viața. Somnul însă indică re-trezirea.

Pentru credincios, moartea – pentru toți oamenii este așa, dar numai credinciosul știe acest adevăr – nu-i sfârșitul, ci-i somnul, este odihna în vederea re-trezirii. Cu alte cuvinte, moartea este purificată de latura ei demonică.

Dacă noi continuăm să avem frică de moarte de-a lungul întregii vieți, văzând că apoi toți murim, înseamnă că vom trăi rău întreaga viață, în primul rând… În al doilea rând, considerăm că Dumnezeu e un sadic care se distrează ca să ne facă să murim…

Până când omul nu s-a împăcat cu moartea, până când nu știe că moartea sa, limita sa absolută, este „atingere”, este comuniune cu Domnul vieții, la fel ca în cazul femeii care pierdea sângele, îi este imposibil să trăiască… E adevărat că în întreaga lui viață va căuta să se minuneze câte puțin, iar apoi, când va fi în fața morții, se va tângui, va plânge și va urla…

Isus afirmă: „Nu-i moartă, ci doarme”.

Iar ei râdeau de El. Cu alte cuvinte, omul nu crede în înviere. De ce? Pentru că învierea este darul pe care Dumnezeu vrea să ni-l facă și ni-l oferă în mod precis, atingându-ne, adică intrând în comuniune cu noi. Pentru că El este viața noastră.

v. 41

41 Atunci, prinzând copila de mână, i-a spus: „Talitha qum!”, ceea ce tradus înseamnă: „Fetiţă, îţi spun scoală-te!”

Isus ia copila de mână. Am spus că ea are doisprezece ani, având vârsta miresei. „O ia de mână”, adică a sosit Mirele. Și o trezește.

După cum Adam s-a trezit din somn când a aflat-o pe Eva, căci mai înainte dormea, adică era mort, tot astfel acum, Eva, femeia, întreaga omenire, doarme, este moartă, până când nu vine Mirele care s-o ia de mână.

Și-i spune: „O, fiică, îți spun: trezește-te!” Acest text ne amintește de conținutul Cântării Cântărilor. În limba greacă cuvântul folosit aici pentru „fiică” este același cu cel folosit și-n Cântarea Cântărilor și desemnează mireasa care doarme și care poate fi trezită numai de mire, de iubirea mirelui: „Sub mărul acesta am trezit iubirea ta” (8,5), adică sub pomul crucii.

Așadar, Isus a venit să re-trezească, să dea viață dincolo de moarte întregii umanități, simbolizată de această femeie.

În ce constă viața? În faptul că o ia de mână, adică se căsătorește cu ea.

Altfel spus, viața omului înseamnă să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima. Dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima, dacă Dumnezeu nu-i viața mea, e clar că eu mor, pentru că numai Dumnezeu e viața.

Iar Isus și-a dat viața pentru noi și în acel loc ne ia de mână, tocmai intrând în moarte cu noi. Pentru ca tocmai astfel să descoperim cine e Domnul și cine suntem noi: persoane făcute să existe una pentru cealaltă.

Spuneam că prima femeie a fost vindecată, iar Isus caută dialogul cu ea: acest dialog este credința. Apoi ni se explică faptul că acest dialog este ceva sublim: este dialogul dintre mire și mireasă, adică iubirea dintre om și Dumnezeu. Și aceasta e viața omului! Altfel spus, dacă eu Îl iubesc pe Dumnezeu, deja acum sunt viu și sunt dincolo de moarte. Și aceasta deja este viața veșnică. Și-l iubesc pe aproapele și mă iubesc și pe mine… Dacă nu ai această atingere, nu te iubești pe tine, pentru că nu te simți iubit. Mori. Îți lipsește cealaltă parte…

vv. 42-43

42 Fetiţa s-a ridicat îndată şi a început să umble. Ea avea doisprezece ani. Iar ei erau uimiţi peste măsură. 43 El le-a poruncit cu hotărâre ca nimeni să nu afle aceasta şi le-a spus să i se dea să mănânce.

Concluzionează spunând că a înviat și că umbla. E important că străbătea un drum, pentru că întreaga Evanghelie este un drum…

Acum începe un drum nou…

De fapt, în spatele figurii femeii și a copilei este simbolizat botezul. Altfel spus, botezul este „a fi atinși și a-L atinge pe Domnul” și-i trecerea de la moarte la viață prin acest a fi luați de mână prin iubire…

Și apoi călătorești. De ce? Pentru că ai doisprezece ani, adică ai vârsta căsătoriei. Călătorești într-o viață nouă, fiind în cuplu cu Dumnezeu. Și tocmai această relație cu Dumnezeu este credința ta.

Iar la urmă Isus zice: „Nu spuneți nimănui”. E un mare secret… Isus spune mereu așa după ce înfăptuiește vreo minune… Ce înseamnă? Înseamnă că această minune o cunoaște numai omul care o experimentează…

Iar în final, Isus îi îndeamnă să-i dea copilei să mănânce… Pentru că din acest loc va începe o nouă parte a Evangheliei, care va fi secțiunea dedicată pâinilor. Cu alte cuvinte, odată ce tu trăiești, trebuie să mănânci, adică să trăiești și să-ți hrănești această viață nouă…

În următoarele capitole vom vedea care-i hrana, care-i viața nouă pe care trebuie să o alimentăm, această viață în iubire…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila