Marcu 6,1-6a

Isus se minunează de necredința lor: singurul lucru care-L uimește pe Domnul este credința sau necredința noastră. Este decizia liberă a omului care poate să-L accepte sau să-L refuze pe Domnul și iubirea Lui. Când este primit, Domnul este cuprins de bucurie și trăiește, iar când este respins, El este pătruns de durere și moare, lăsând deschisă tuturor inima Sa.

De ce „ai Săi”, care-L cunosc foarte bine, nu-L acceptă? Dacă ar fi fost fiul regelui, L-ar fi refuzat? Noi – care suntem „ai Săi” – Îl acceptăm pe Isus așa cum este: sărac, umil și slujitorul tuturor?

Ps. 117 (118)

Psalmistul rămâne uimit înaintea lucrării Domnului. Și care-i lucrarea Domnului? El a făcut din piatra aruncată de constructori piatra din capul unghiului. Altfel spus, ceea ce noi refuzăm, aruncăm, pentru că ni se pare absolut inutil și neproductiv, devine centrul casei, ceea ce susține (ține în picioare) întregul edificiu.

Am ales acest psalm deoarece astăzi ne vom opri asupra temei „scandalul lui Isus”. Isus este scandal; scandalul este piatra de care ne împiedicăm.

Tocmai în ceea ce ne împiedicăm și ceea ce s-ar părea că ne face să cădem în realitate este ceea ce ne ajută să stăm în picioare.

Versetele asupra cărora ne vom opri sunt importante. În cele două minuni din cateheza anterioară – minunea vindecării femeii cu scurgere de sânge și minunea învierii fiicei lui Iair – am văzut trecerea de la moarte la viață și L-am auzit pe Isus care – referindu-Se la copilă – le spune celor prezenți: „Dați-i de mâncare”. Problema este a mânca, adică a trăi.

Odată ce ne-am născut, cum să trăim? Centrul, izvorul vieții, este credința: este credința în Cel care și-a dat viața pentru noi, credința în Isus.

Cu această cateheză se încheie secțiunea care privește drumul Cuvântului ascultat care devine credință. Credința în Isus se întâlnește cu necredința noastră. Să vedem din ce cauză suntem necredincioși, din ce cauză trebuie să credem și cum putem trece de la necredință la credință…

Se citește Mc. 6, 1-6a

1 Apoi a ieşit de acolo şi a venit în locul lui natal, iar discipolii îl urmau. 2 Fiind sâmbătă, a început să înveţe în sinagogă şi mulţi dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând: „De unde are el toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste fapte minunate care se fac prin mâinile lui? 3 Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda şi Simon? Şi surorile lui nu sunt oare aici, la noi?” Şi erau scandalizaţi de el. 4Dar Isus le-a zis: „Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui”. 5 Şi nu a putut face acolo nici o minune, decât doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. 6a Şi se mira de necredinţa lor.

Înainte de a explica acest text, prezentăm o ipoteză. De obicei noi spunem: dacă L-am vedea pe Domnul, dacă L-am atinge, am crede…

Să presupunem că acum, aici, ar intra Isus, iar noi L-am vedea așa cum L-au văzut ai Săi: cum am reacționa? I-am spune: „Te rugăm să stai afară, căci acum discutăm lucruri importante! Vorbim despre Evanghelie, despre credință, despre Isus!” Cu alte cuvinte, nu ne-am gândi că El este Cel despre care vorbim…

Ce înseamnă? Că putem să-L cunoaștem pe Isus, pe Dumnezeu, și putem să le știm pe toate, dar ne smintește faptul că Dumnezeu este acel sărac Isus, un om la fel ca noi, care timp de treizeci de ani a muncit ca tâmplar, care și-a însușit slăbiciunile noastre, care întru totul este similar cu noi, care și-a asumat soarta noastră, fricile noastre, limitele noastre, până și moartea. Pentru că puterea lui Dumnezeu este în El. Dacă puterea lui Dumnezeu ar fi în președintele Americii, poate că am înțelege ceva mai mult! Dar ca puterea lui Dumnezeu să fie în acest „om”, nu ne place. Faptul că Dumnezeu este unul ca mine, mă smintește…

Tocmai din acest motiv este Dumnezeu (pentru că nu judecă la fel ca noi)! Pentru că omul caută mereu să fie diferit de celălalt, pentru a fi mereu tot mai mare. În schimb, Dumnezeu a ales să fie întru totul asemănător cu noi. A ales să-Și însușească trupul nostru. „Trup” înseamnă slăbiciune, fragilitate; pentru că Dumnezeu este iubire, iar iubirea caută să se identifice cu celălalt. Și astfel, Dumnezeu se revelează ca fiind Dumnezeu tocmai în omul Isus, sărac, slab și fragil… Tocmai din această cauză fiecare slăbiciune, fragilitate și limită a noastră poate căpăta un sens, pentru că Dumnezeu și-o însușește. Tocmai din acest motiv ne mântuiește!

Noi ne gândim mereu la un Dumnezeu diferit. Dacă ar fi diferit de Cel pe care ni L-a prezentat Isus, nu ne-ar mântui: căci noi am rămâne așa cum suntem, cu slăbiciunile, cu fragilitățile și cu fricile noastre și am spune: ce bine este de El, că El este Dumnezeu! Dar, nu! Căci El este la fel ca noi.

Problema constă tocmai în a recunoaște că Dumnezeu este Unul ca noi. De fapt, fundamentul întregii teologii creștine antice, teologie formulată deja de Sfinții Părinți, este: „Caro cardo salutis”, adică trupul lui Isus este fundamentul mântuirii, faptul că-i „trup”, adică întru totul egal cu noi.

Cea dintâi erezie a fost aceea de a nu accepta trupul lui Isus și a spune: „El era Dumnezeu, și s-a prefăcut că este un om, s-a deghizat în tâmplar, s-a prefăcut că moare pe cruce, dar nu era El, ci un altul”. Și Mahomed spune: „Nu-i adevărat că a fost răstignit!”

Însă, nu! Isus a fost răstignit și tocmai din această cauză este Dumnezeu! Tocmai această sminteală și această piedică formează obiectul credinței și al mântuirii.

Acest text are două aspecte surprinzătoare: primul este uimirea noastră că Dumnezeu este astfel; iar al doilea constă în faptul că și El se minunează… Textul se încheie subliniind că „se minuna”.

Iar Dumnezeu se minunează numai de două lucruri opuse: de credință și de necredință. În cazul femeii care a avut o mare credință, se spune: „El s-a minunat de credința ei”, și era o păgână. Iar în textul nostru se minunează de necredința alor Săi. Cu alte cuvinte, credința este o mirare și pentru Dumnezeu.

Rămânem uimiți de ceva nou, neașteptat, plăcut, sau de ceva oribil. Dumnezeu se miră de credința noastră, căci e cea mai frumoasă surpriză pe care o poate avea: să vadă că un om Îl ascultă. Deci, se miră. Pentru că credința este și rodul libertății noastre. Noi reușim să-L uimim pe Dumnezeu prin credința noastră, dar și prin necredința noastră… Altfel spus, prin modul în care ne întrebuințăm libertatea suntem o surpriză pentru Dumnezeu până acolo încât Îl uimim. El se miră fie pentru credința, fie pentru necredința noastră.

De aici se înțelege marea demnitate a omului și a libertății lui: îl uimește chiar și pe Dumnezeu, atât prin răspunsul pozitiv, cât și prin cel negativ.

Pentru Domnul este foarte importantă libertatea omului, încât nu i-o ia, chiar dacă libertatea ar fi împotriva omului și chiar dacă ar fi împotriva lui Dumnezeu.

Iar El așteaptă să fie uimit în mod pozitiv: ca folosirea libertății noastre să fie bună.

Mă gândesc la faptul că ei au avut mai mari dificultăți decât noi să-I creadă lui Isus… Ei au avut mai multe dificultăți pentru că-L vedeau și-L auzeau. Noi, poate că greșim în modul nostru de a crede, dar avem un aer religios. Ei însă ascultau Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind cuvântul unui om pe care-l cunoșteau, a unuia care a crescut împreună cu ei; vedeau chipul unui om despre care ar fi trebuit să creadă că era chipul perfect al lui Dumnezeu.

Problema nu-i că ei aveau mai mari dificultăți, căci tuturor oamenilor li se cere să aibă credință. Lor li se cerea să aibă credință, iar nouă ni se cere nu atât să recunoaștem că Isus este Dumnezeu, ci să recunoaștem că Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut niciodată, este revelat în acest om, Isus din Nazaret.

Și-i frumos că Isus nu are nimic de ascuns, căci ei știu totul despre El: cunosc originea Sa, Îi știu rudeniile, știu ce profesie are… Iar Isus răspunde: „E adevărat! Eu sunt așa!” Însă „guru” are nevoie de un halou misterios. Și-i tare periculos. Ce ascunde misterul? Întotdeauna o înșelăciune!

Dumnezeu are un singur mister: ne-a revelat în Fiul faptul că nu are niciun mister, ci-i întru totul asemănător nouă; Dumnezeu este în totalitate ceea ce vedem în Fiul. Dumnezeu nu spune: „Eu m-am prefăcut că-s tâmplar, dar voi nu știți unde am învățat și ce profesori am avut!”

Când există ceva ce trebuie ascuns, există pentru că se dorește să se înșele.

Dumnezeu nu are nimic de ascuns. Mereu Dumnezeu ne-a spus să nu ne facem niciun chip al Său, pentru că fiecare chip este greșit; dar ne-a spus și să nu ne facem niciun chip despre om, pentru că fiecare chip al omului este greșit. Omul este ceea ce este. Noi, astăzi, care trăim în cultul imaginii, ce nu știm?

Însă omul este ceea ce este, în adevărul său, în fragilitatea sa, cu limitele și cu darurile sale, în tot ceea ce se vede…

Mâncarea și viețuirea au legătură cu acceptarea persoanei concrete a lui Isus, nu a Dumnezeului vag, invizibil, pe care noi ni-L inventăm după părerile noastre „bune”… ci a Dumnezeului prezent în persoana concretă a lui Isus.

Iar credința creștină înseamnă acceptarea lui Isus în umanitatea Lui concretă. Acest fapt are multe consecințe, căci înseamnă că acceptăm și umanitatea noastră concretă, umanitatea concretă a fraților și a Bisericii, și o trăim în Dumnezeu.

În VT avem interzicerea de a ne construi chipuri (imagini) care să-L reprezinte pe Dumnezeu. Chipul perfect al lui Dumnezeu este acest Om, chip perfect al Tatălui.

Să ne gândim la dorința din zilele noastre, la setea și foamea după semne, după imagini, după cuvinte venite de la Dumnezeu… Vizavi de cuvinte, Dumnezeu a spus un singur Cuvânt: Fiul. Iar în Evanghelie ne îndeamnă să-L ascultăm pe Isus, expresie totală a ceea ce este El. Imaginea Sa este Isus. Nu cuvinte!

v. 1

1 Apoi a ieşit de acolo şi a venit în locul lui natal, iar discipolii îl urmau.

Isus se reîntorsese deja în satul Său, la Nazaret, și aici începuse prima lui activitate misionară. A rămas la Nazaret până când ei au hotărât să-L ucidă (cap. 3), pentru că a vindecat în zi de sâmbătă. Tot în satul Său, ai Săi au venit să-L caute pentru că spuneau: „Și-a pierdut mințile”. Cu alte cuvinte, reîntors acasă, lucrurile nu I-au mers prea bine.

Acum se reîntoarce din nou, după ce în alte zone a avut câteva succese. E urmat de discipoli, care sunt noua Sa familie. De ce se reîntoarce în patria Sa? Căci deja au decis să-L omoare; deja au spus că și-a pierdut mințile?…

Să vedem ce I se întâmplă…

În textul paralel din Evanghelia după Luca se subliniază că la sfârșit au vrut să-L arunce în prăpastie.

v. 2

2 Fiind sâmbătă, a început să înveţe în sinagogă şi mulţi dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând: „De unde are el toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste fapte minunate care se fac prin mâinile lui?

Se reîntoarce în patrie „sâmbăta”, în ziua sărbătorii. Dar Lui mereu îi merge rău în ziua sâmbetei.

În prima sâmbătă decid să-L omoare, iar în ultima sâmbătă se va odihni în mormânt. În această sâmbătă, ei nu-L cred. E interesant…

Și în patria Sa „a început să învețe în sinagogă”, în locul în care de mic copil mergea, acolo unde a învățat să scrie și să citească – sinagoga era și școală – unde a trăit cu toți tovarășii Săi. Sinagoga era un fel de oratoriu. Altfel spus, era locul unde a trăit viața Sa cotidiană în copilărie, locul în care a crescut, a învățat Cuvântul lui Dumnezeu și să-i cunoască pe alții, locul în care avea toate relațiile Sale, unde îi știa pe toți și era cunoscut de toți. În acest loc începe să vorbească, iar lumea Îl ascultă.

Îl ascultă cel puțin pentru că, având succes în alte părți, cugetau: „Să vedem ce va face aici, la noi”.

Evanghelia nu ne spune ce le predică Isus. Important este rezultatul.

Învățătura lui Isus nu-i despre ceva anume, ci-i comunicarea a ceea ce este El, e învățătură, este proclamarea Evangheliei, care este Isus Cristos.

E interesant să înțelegem sentimentele cu care Isus s-a reîntors în satul Său, la ai Săi. Ce simțea El care a trăit timp de treizeci de ani în acel sat în care are rădăcinile, amintirile și prieteniile Sale? Aici este Maria, a fost Iosif, aici locuiesc rudeniile Sale și toți cunoscuții… Aici a trăit viața Lui cotidiană: s-a jucat, a plâns, a râs, s-a distrat, a crescut, adică a trăit viața de zi cu zi la fel ca noi toți…

Este important acest loc, căci e locul în care El a trăit timp de treizeci de ani. Restul vieții Sale a durat doar trei ani, apoi L-au ucis.

Treizeci de ani reprezintă o viață de om, este locul vieții Sale. Să privim misterul acestei vieți „ascunse”. Ce simțea Isus în acea împrejurare? Dar consătenii Lui ce simțeau cu privire la comunicarea, la revelarea lui Isus? Ei cunoșteau o persoană, iar acum aud un mesaj diferit, profund, misterios…

De aici înțelegem obiecțiile și întrebările lor adresate lui Isus. Lui Isus care a trăit cu ei viața de zi cu zi. Mă întorc la aspectul vieții cotidiene, pentru că noi mereu căutăm lucruri senzaționale… Isus, în acel loc, a trăit ca Dumnezeu timp de treizeci de ani. Dar ce a făcut? Ceea ce face omul cel mai sărac din sat, pentru că tâmplăria nu era în vremea aceea o profesie domnească… Ci în Israel toți aveau pământ. Iar cine și-a pierdut pământul trebuia să presteze alte munci pentru a putea trăi… acele munci pe care țăranul le face în timpul iernii. Iar când are o nevoie urgentă și nu are timp, cheamă pe altcineva să-l ajute. Deci, tâmplăria era o muncă prin care de abia își câștiga necesarul pentru a putea trăi… Nivelul vieții unui tâmplar era scăzut… Și-i important că Isus a trăit astfel. Pentru că ceea ce este divin nu-i excepționalul sau senzaționalul pe care ni-l închipuim noi, deci nu înseamnă a face nu știu ce, ci a trăi viața de zi cu zi în simplitatea ei.

Dacă nu are sens și valoare viața cotidiană, ce sens poate avea viața? Viața este alcătuită din decenii, din ani, din zile, din minute, din secunde… Irepetabilă este numai moartea, la sfârșit. Toate celelalte aspecte ale vieții sunt repetabile, cotidiene.

Problema este cu ce spirit trăiești viața de zi cu zi: acesta este misterul profund al vieții lui Isus. Când Isus învăța, nu făcea nimic altceva decât să spună ceea ce a înțeles și a trăit în acei treizeci de ani în viața cotidiană. Astfel încât acei treizeci de ani care alcătuiesc viața Sa obișnuită să capete însemnătate de la Fiul lui Dumnezeu. Astfel încât viața noastră obișnuită să aibă însemnătatea vieții Fiului lui Dumnezeu. Și acesta este scandalul întrupării.

Dacă nu ar fi așa, viața mea obișnuită nu ar fi mântuită. Însă eu am nevoie să-mi fie mântuită viața mea ordinară (normală, comună), viața mea de zi cu zi, existența, mâncarea, efortul, truda, bucuria, precum și moartea mea… Toate acestea pe care și Isus le-a experimentat.

Așadar, sunt foarte importanți cei treizeci de ani petrecuți împreună cu martorii care stau acum înaintea Lui, cu toți cei din casa Sa și cu toți ceilalți. Și El a trăit o viață la fel ca a lor. De aceea ei afirmă: e imposibil să fie El Mesia! Ei sunt uimiți și spun: ce frumoase lucruri spune. Totuși, El este ca noi, deci de unde-I vin aceste vorbe? Tocmai, El este la fel ca noi…

Cuvântul lui Dumnezeu vine la persoane la fel ca noi, nu la alt tip de persoane. Dacă Isus s-ar fi dus să învețe Cuvântul la Ierusalim, ar fi putut spune: „Ce bine este de El, a învățat Cuvântul la Ierusalim!” Însă, nu! A învățat Cuvântul aici, la fel ca noi… Deci, de unde-I vin aceste cuvinte?

E ca și cum Isus ar fi făcut carieră…

Dar de unde vine? Adică Cuvântul Lui este ceva mai profund, deci nu-i ceva însușit, ci-i ceva care izvorăște din rădăcină.

Iar apoi continuă: „Ce fel de înțelepciune este aceasta?”

Înțelepciunea este atributul lui Dumnezeu. Dacă Acestuia…

Dacă această înțelepciune ar fi fost dată unuia care a studiat, unui nobil, unui bogat, unui puternic, am fi înțeles… Însă este dată acestuia… care-i la fel ca noi?

Și-i important ca înțelepciunea să-i fie dată tocmai Acestuia.

Iar minunile înfăptuite de mâinile Sale… Dacă un altul ar fi făcut minuni, am fi înțeles… Însă le face tocmai Acesta, pe care-L cunoaștem atât de bine…

Altfel spus, sminteala constă în faptul că înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu se revelează în Acesta, care este la fel ca noi, pe care-L cunoaștem bine și care în toate este la fel ca noi. Și este capcana în care cad cei din Nazaret, în acest caz, și-i capcana în care cădem noi când – gândind ca și cei din Nazaret – spunem: ei știu cine este Isus, îl au în minte, bine definit. Însă aici există ceva care nu se înțelege… Și în acest caz ori ești de acord cu El și faci pasul credinței, sau îl negi pe El și învățătura Lui, afirmând că știi cine este Isus și ai ideile tale despre El… Dar astfel nu-I permitem să fie cineva diferit, misterios, profund și adevărat, cineva ce ne contrazice și pe noi, cineva care pune în dubiu inteligența, memoria și experiența noastră.

Ei se întreabă dacă nu cumva El folosește vreun truc, dacă nu cumva are vreun secret. Însă El nu folosește niciun truc, ci este exact ca noi…

v. 3

3 Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda şi Simon? Şi surorile lui nu sunt oare aici, la noi?” Şi erau scandalizaţi de el.

„Nu-i acesta tâmplarul?” Este definită identitatea Sa. Cine este El? Este tâmplarul! Adică munca Sa reprezintă identitatea Sa.

E minunată această identitate a lui Dumnezeu!

Și El și-a însușit identitatea Sa din ceea ce făcea. Fapt care-i surprinzător, pentru că nu s-a prefăcut că-I tâmplar, ci a avut o meserie pe care a învățat-o cu strădanie și efort, care-I permitea să trăiască și chiar i-a dat identitatea: tâmplarul. O identitatea neimportantă, dar era viața Sa.

Ce este profesia unui om?

Fiul Mariei… nu se spune că-i al lui Iosif, pentru că – știm din Evanghelie – s-a născut prin lucrarea Spiritului Sfânt, deci nu se spune că-i fiul lui Iosif.

Cu multă probabilitate deja Iosif era mort, pentru că despre El se spune că era „tâmplarul”, și nu „fiul tâmplarului”. Adică făcea aceeași meserie, iar tatăl Său era mort de o bună bucată de timp.

Apoi sunt amintiți frații și surorile Lui… Cu cuvintele „frați și surori” în biserica antică sunt numiți verișorii; toate rudeniile de sânge sunt numite astfel. Așadar, ei susțin că știu toate rudeniile Lui. Deci, este un om pe care-L știm bine, îi cunoaștem meseria, mama și toate rudeniile.

Încă nu L-am cunoscut pe Tatăl Lui, care-i Tatăl nostru al tuturor… Și acesta este misterul care se revelează în trupul Său, misterul Tatălui.

„Și se sminteau de El”… Pentru că se întrebau: minunile și înțelepciunea Lui sunt divine, dar de unde Îi vin? Ei ar trebui să răspundă corect că Îi vin de la Tatăl! Ar fi fost concluzia logică. Ar fi spus-o, dar cu o condiție: dacă Isus nu ar fi fost un tâmplar… Altfel spus, dacă Isus ar fi fost fiul împăratului, ar fi spus: „Este clar că Acesta e fiul lui Dumnezeu!”

Dacă Isus s-ar fi prezentat cu o putere și cu o înțelepciune lumească, ar fi spus: „Da, da, acesta este un Dumnezeu”… Însă faptul că Dumnezeu se prezintă în trup, umil, la fel ca un om oarecare… Aceasta este o sminteală pentru ei.

Tocmai pentru că Dumnezeu este astfel, ne mântuiește. Însă noi am vrea un Dumnezeu diferit… Dacă ar fi fost diferit, L-am fi acceptat. Dacă El ar fi spus: „Niciodată nu v-am spus, dar voi nu știți cine sunt Eu…”. Dar nu! Căci Eu sunt așa cum Mă vedeți, exact așa sunt: Fiul lui Dumnezeu. Isus nu s-a prefăcut că-i așa.

Și-i misterul vieții noastre, care cu adevărat devine viață divină.

Despre a se sminti: credința ne poate scandaliza. Adică un om se lovește de contradicții și cade ușor. Ni se spune ce meserie avea Isus, deci ei Îl caracterizează pe Isus în funcție de meseria Sa, dar și ca fiul Mariei și frate… Ni se prezintă legătura lui cu omenirea. Se subliniază umanitatea Sa prin Maria și prin verișorii Lui… Isus are legătură și cu noi, verișorii Lui.

Noi mereu ne închipuim un Dumnezeu abstract, dincolo de pământ; în schimb, El are legătură cu noi, are legături umane, putem spune că suntem rudenii. El are sânge uman la fel ca noi, are aceeași natură umană, în sensul de trup, de fragilitate umană.

Cu alte cuvinte, noi mereu ne închipuim un Dumnezeu diferit de noi, care nu are limitele noastre și care o să ne scape și pe noi de ale noastre. Însă Dumnezeul nostru este Unul care are limitele noastre și nu doar că nu le înlătură pe ale noastre, ci El a luat limitele noastre asupra Sa, pentru că acestea sunt importante, fac parte din viața noastră.

De obicei noi spunem că deja El le știa pe toate, că se prefăcea că nu știe, însă cunoștea deja că era Fiul lui Dumnezeu, că va sfârși pe cruce. Nu! Nu știa. Ci a învățat acest adevăr puțin câte puțin. Când s-au hotărât să-L răstignească, puțin mai devreme a spus: „Mă vor răstigni”. Și El s-a maturizat ca om.

Este minunat să înțelegem umanitatea lui Isus, căci înseamnă să pricepem propria noastră umanitate. Iar a accepta umanitatea lui Isus înseamnă să acceptăm propria noastră umanitate ca fiind locul revelației lui Dumnezeu.

Dacă negăm umanitatea lui Isus, negăm umanitatea noastră și mântuirea umanității noastre. Așadar, exact ceea ce ne smintește este mântuirea noastră. Se spune că Isus Îl revelează pe Dumnezeu, dar ne revelează și pe noi, revelează omul, umanitatea.

Un alt exemplu: noi spunem: „Cristos, da, însă Biserica, nu”. Căci Biserica ar trebui să fie perfectă! Dacă Biserica ar fi perfectă, cine ar face parte din ea? Cine dintre voi este perfect? Înseamnă să nu acceptăm limita care există în istorie, înseamnă să nu acceptăm istoria, să nu ne acceptăm pe noi, înseamnă să nu facem din noi locul drumului mântuirii.

Mereu vrem ceva diferit pentru că ne este frică de noi înșine, de limitele noastre. Însă sunt tocmai aceste limite, chiar și răul, chiar și răul îl putem și trebuie să-l trăim ca loc al întâlnirii cu Dumnezeu.

v. 4

Dar Isus le-a zis: „Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui”.

Poate că înțelegem motivul afirmației Sale. Pentru că profetul aduce înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu, dar le aduce în umanitatea sa, iar cine cunoaște această umanitate se scandalizează și spune: nu, nu trebuie să fie așa, El nu trebuie să fie la fel ca mine. Însă este important ca El să fie la fel ca mine.

Omul ar spune: dacă ar fi ceva misterios în El, l-aș accepta… Dar, fără niciun mister, să accept că în ceea ce cunosc și în viața mea pe care o cunosc tocmai aici ar fi prezent Domnul, cu mântuirea Sa, …aceasta este problema…

Concluzia ne ajută să înțelegem ce face credința…

vv. 5-6a

5 Şi nu a putut face acolo nici o minune, decât doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. 6 Şi se mira de necredinţa lor.

Înțelegem de unde vin minunile lui Isus: izvorăsc din credința noastră. Adică, dacă nu avem credință, El nu poate face minuni. Pentru că miracolele Sale nu sunt un lucru magic, ci El este dar, este însăși iubirea lui Dumnezeu, iar dacă un om o primește, o are, dar dacă nu o primește, nu o are. Iar credința înseamnă a primi acest dar în umanitatea Sa. A accepta că în umanitatea Sa – în totalitate similară cu a noastră – Dumnezeu ni Se dă pe Sine, aceasta e minunea! Aceasta este credința!

Vorbind despre minuni, notăm că noi nu putem face minuni, nu avem această capacitate. Dar avem capacități opuse: putem împiedica să se întâmple minunile – în sens evanghelic – pe care El le-ar face. Noi avem această capacitate.

Iar acest text vrea să ne spună în sens pozitiv ce este credința. Necredința este cea care ne împiedică să experimentăm puterea lui Dumnezeu. Iar credința este cea care ne ajută să acceptăm puterea lui Dumnezeu, prezentă în această Persoană, în acest om, cu limitele Sale, cu umanitatea Sa. Și în limitele mele, în umanitatea mea, accept puterea lui Dumnezeu și întâlnirea cu El.

Și atunci cu adevărat este mântuită istoria mea, și sunt mântuit de istoria Sa, de Persoana Sa.

Și „necredința” Îl uimește pe Domnul și spune: „Nu! Nu ar trebui să existe”. Iar când află credință, Se miră și spune: „Oare e posibil să existe credință?” Cu alte cuvinte, credința noastră este ceva absolut nou: este libertatea noastră de a accepta sau nu umanitatea lui Isus.

Iar în acceptarea umanității lui Isus avem acceptarea mântuirii noastre, acceptarea lui Dumnezeu și acceptarea noastră ca fii ai Săi.

Acest text ne ajută să înțelegem valoarea credinței; credința care este acceptarea umanității lui Isus și a noastră. În umanitate aflăm înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu.

Și-i frumos să vedem că ai Săi – conchide Luca – decid să-L ucidă, pentru că nu-L acceptă. Dar nu-i o problemă pentru că, în ciuda acestui fapt, El este prezent. Iar dacă nu-L acceptă, important este să nu-L refuze. De ce? Pentru că înseamnă că într-adevăr El este prezent…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila