Is. 55, 1-11
În cateheza anterioară am prezentat „ospățul lui Irod”, toate lucrurile pentru care cheltuim bani, dar care nu ne satură, nu sunt Pâine (hrană). Mai mult, ne dau moarte și greață, dezgust, în loc să ne dea viață…
Astăzi vom vedea care este ospățul care ne satură. Isus însuși ne invită: „Veniți și ascultați Cuvântul ieșit din gura Mea și care nu se va întoarce la Mine fără rodul dorit!”
Cuvântul care iese din gură este comparat cu sămânța. Deci Cuvântul este o sămânță; o sămânța care crește și care produce… Și ce produce? Produce în funcție de felul cuvântului semănat… Cu alte cuvinte, omul devine cuvântul pe care îl ascultă. Cuvântul lui Dumnezeu produce în noi ființa fiilor lui Dumnezeu, adică ne face să trăim ca fii ai lui Dumnezeu. Trupul nostru devine Trupul Domnului, care trăiește cu același Spirit.
Până acum, în prima parte a Evangheliei ne-am oprit asupra temei „Cuvântului”, dar din această seară vom observa că acest Cuvânt devine Pâine, devine viață, devine ospăț. Deci, să vedem regulile noului ospăț…
Se unesc cele două imagini care ne sunt oferite de textul din Isaia… Adică Cuvântul este eficient, hrănește, ne astâmpără foamea și setea…
Se citește Mc. 6,30-44
30 Apostolii s-au adunat la Isus şi i-au povestit toate câte au făcut şi ce au învăţat. 31 Atunci el le-a spus: „Veniţi voi singuri, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin”; pentru că mulţi veneau şi plecau şi nu aveau timp nici măcar să mănânce. 32 Au plecat cu o barcă spre un loc retras, ei singuri. 33 Mulţi i-au văzut plecând şi şi-au dat seama. Au alergat, deci, pe jos, din toate cetăţile, şi au ajuns înaintea lor acolo. 34 Coborând, [Isus] a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor şi a început să-i înveţe multe. 35 Se făcea târziu de acum. Discipolii lui s-au apropiat şi i-au spus: „Locul este izolat şi s-a făcut deja târziu; 36 dă-le drumul, ca, mergând prin cătunele şi satele din jur, să-şi cumpere ceva ca să mănânce”. 37 Dar el le-a răspuns: „Daţi-le voi să mănânce”. Ei i-au zis: „Atunci, să mergem noi să cumpărăm pâine de două sute de dinari şi să le dăm să mănânce?” 38 Iar el le-a zis: „Câte pâini aveţi? Mergeţi şi vedeţi!” După ce s-au interesat i-au spus: „Cinci, şi doi peşti”. 39 Atunci le-a poruncit să se aşeze toţi grupuri-grupuri, pe iarba verde. 40 Şi s-au aşezat în grupuri de câte o sută şi de câte cincizeci. 41 Luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, ridicându-şi ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat discipolilor ca să le pună în faţa lor; şi a împărţit cei doi peşti la toţi. 42 Au mâncat toţi şi s-au săturat. 43 Iar ei au strâns douăsprezece coşuri pline de bucăţi şi resturi de peşte. 44 Cei care au mâncat din pâini erau cinci mii de bărbaţi.
Ospățul anterior s-a desfășurat în palatul lui Irod. În cateheza precedentă am văzut care erau „condimentele” acelui ospăț, încheiat cu aducerea capului lui Ioan pe o tipsie… Așadar, ultimul fel de mâncare al acelui ospăț este moartea, tăierea capului profetului, a Cuvântului; e uciderea a ceea ce dă viața: cuvântul…
În schimb, acest ospăț este în deșert. Așadar, deșertul înflorește! Și textul se încheie descriind că toți mănâncă și toți sunt sătui și încă mai rămân douăsprezece coșuri…
Deci, avem aceste două ospețe diferite…
În prima parte avem pregătirea ospățului, și apoi felul în care se mănâncă la acest ospăț…
A mânca înseamnă a trăi. Cele două ospețe reprezintă două moduri diferite de a trăi: o viață care se încheie cu moartea, cu decapitarea profetului. Deși pare că este o viață frumoasă (aniversarea zilei de naștere, sărbătoarea, dansul, plăcerea, onoarea…), aceasta se încheie în mod tragic, cu moartea, cu un dans al morții…
În schimb, ospățul lui Isus face să înflorească deșertul: satură și creează fraternitate și viață…
Iată două ospețe opuse.
Și modul de „a mânca”, adică de a trăi este diferit…
vv. 30-31
30 Apostolii s-au adunat la Isus şi i-au povestit toate câte au făcut şi ce au învăţat. 31 Atunci el le-a spus: „Veniţi voi singuri, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin”; pentru că mulţi veneau şi plecau şi nu aveau timp nici măcar să mănânce.
Acesta este primul pas al pregătirii ospățului și constă în a se aduna (reuni) înaintea lui Isus. A se aduna înseamnă a forma o comunitate. În limba greacă avem cuvântul sinagoghe, care înseamnă sinagoga. Noua sinagogă (sinago însemnă a se pune împreună) este alcătuită de aceștia care se adună în jurul lui Isus, care este Centrul. Și fiind cu El, Îi povestesc ceea ce au făcut și au spus… Adică se confruntă: compară viața lor – ceea ce fac și spun – cu Isus. Și aceasta este prima pregătire la ospăț: a se aduna în jurul Lui și a compara propria viață – propriile idei și fapte – cu El.
Și-i ceea ce și noi am făcut până acum în drumul citirii Evangheliei: L-am ascultat, am auzit ce spune și ce face… Și deja aceasta este o confruntare… Acesta este primul „condiment” necesar în pregătirea acestui ospăț: a-L pune pe El în centru și a ne confrunta cu El… Și acesta e fundamentul Bisericii! Căci din ce este alcătuită comunitatea? Este formată din El, care stă în centru, și din faptul că ceea ce El este – Fiul și fratele tuturor – devine „piatra de comparație” a vieții noastre: a modului nostru de a gândi și de a acționa.
În această comparație (confruntare) cu El, percepem o invitație: „Veniți de o parte, singuri!” O invitație pentru a sta în intimitate cu El, deoparte, în deșert, pentru a ne odihni…
Deșertul amintește de exodul din Egipt; așadar, Isus ne cheamă să venim (să ieșim) de la ospățul lui Irod, ca să stăm deoparte, cu El… Într-un loc care este „un deșert”, față de ospățul lui Irod. Dar acest deșert va înflori, în timp ce acel ospăț se încheie groaznic.
Și în deșert, cu Isus, „vom afla odihnă”…
Cuvântul „odihnă” are multe sensuri: pentru că odihna înseamnă Dumnezeu, care în ziua a șaptea s-a odihnit. Altfel spus, omul este creat pentru a se odihni! Iar un om se odihnește când ajunge acasă, când totul s-a împlinit și-i perfect. Odihna e simbolul lui Dumnezeu și-i ținta (sfârșitul) întregii creații, pentru că-i începutul… Și tocmai în jurul Lui aflăm odihna, altundeva suntem afară din casă, neliniștiți, pelerini, fugari, vagabondând în toate părțile… În jurul Lui aflăm odihna.
Odihna va fi Pâinea, o altă viață…
De ce în jurul Lui aflăm odihna?
Pentru că, stând unde suntem acum, multă lume merge și vine și nici măcar nu avem timp să mâncăm…
A mânca înseamnă a trăi. Deci, nu avem timp pentru a trăi. Și-i experiența pe care toți o avem… Toți avem multe preocupări (griji, neliniști) care ne apasă… Suntem deranjați de multă lume care ne împiedică să mâncăm… Trebuie să ieșim din această situație. Altfel spus, în interiorul nostru se află ospățul lui Irod.
Isus ne roagă să aflăm un timp și un spațiu în care – în timpul zilei – să ne oprim și să ne odihnim: deoparte, departe de mulțime și de numeroasele griji… Ps. 45,10 „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu”. Dacă nu, avem impresia că noi suntem stăpânii vieții noastre și ne mândrim când toate ne merg bine, dar când ceva merge rău, ne supărăm… Așadar, opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu”.
vv. 32-33
32 Au plecat cu o barcă spre un loc retras, ei singuri. 33 Mulţi i-au văzut plecând şi şi-au dat seama. Au alergat, deci, pe jos, din toate cetăţile, şi au ajuns înaintea lor acolo.
Discipolii primesc invitația și „pornesc”: e noul exod.
Pornesc „în barcă”: este simbolul Bisericii, deoarece în aceasta din urmă se traversează marea.
Dar plecând, nu înseamnă că-i abandonează pe alții, ci ceilalți îi urmează, chiar sosesc înaintea lor. Altfel spus, exodul nostru nu ne conduce afară din viața reală, ci ne așază într-o viață mai interesantă și mai reală pe care toți ar vrea să o trăiască. De fapt, vedem că mulțimea îi urmează și chiar le anticipează mișcările.
Acestea sunt „condimentele” de pregătire ale ospățului…
Să vedem care este originea întregului ospăț…
v. 34
34 Coborând, [Isus] a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor şi a început să-i înveţe multe.
Lui Isus I s-a făcut milă (sau „Isus a avut compasiune”)…
Originea ospățului este „compasiunea, mila”. În limba greacă este „simpatheia”, tradusă cu simpatia…
„Com-pasiune” înseamnă că Isus îndură suferința ta; și El are sentimentul tău. Iar forma supremă a iubirii e compasiunea: trăiești același sentiment ca celalalt, îl simți pe celălalt ca fiind o parte din tine. Nu doar simți ca și celălalt, ci îl simți pe celălalt, adică îl iubești pe el… Spre exemplu, pe tine te dor dinții, dar pe mine nu, însă eu simt durerea ta de dinți…
Compasiunea e forma fundamentală a iubirii și este calitatea primă, unică și ultimă a lui Dumnezeu. Și orice acțiune, ori se naște din compasiune, și atunci este adevărată, căci e iubire, ori e rea, căci orice acțiune care nu se naște din compasiune este rea! Și e o acțiune de stăpânire a altuia… Adică nu se naște din iubirea față de celălalt.
Poți face bine (pomană) la nivel material, dar dacă binele tău nu izvorăște din acest izvor profund, este un „bine rău”… Adică prin binele pe care îl faci urmărești să îl stăpânești pe celălalt…
Adevărata compasiune o are numai Dumnezeu: numai El este milostiv cu noi, însă El ne dă posibilitatea ca și noi să avem compasiune… Mereu avem deschisă – prin dar, și nu prin faptul că noi o cucerim – posibilitatea de a ne asemăna cu El…
Această compasiune se exprimă astfel: „El a început să-i învețe pe ei multe”.
Prima compasiune este „Cuvântul”, pentru că primul rău al omului este necunoașterea adevărului. Pentru că omul trăiește valori false și tot răul îi vine de aici. Atunci mai întâi le spune „Cuvântul”… Exact ceea ce am ascultat până acum în Evanghelie: avem această compasiune a lui Isus care e Cuvântul care clarifică. Însă nu este numai Cuvânt… Pentru că cuvintele sunt frumoase. Dar după ce s-au terminat cuvintele, ce rămâne?
Cuvântul nostru adoarme, dar Cuvântul Domnului hrănește, ne ajută să trăim, căci Deut. 8,3 notează: „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci omul trăiește și cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului”. Așadar, Isus care vorbește, de fapt vine în întâmpinarea acestor oi fără păstor, de care Îi este milă…
vv. 35-36
35 Se făcea târziu de acum. Discipolii lui s-au apropiat şi i-au spus: „Locul este izolat şi s-a făcut deja târziu; 36 dă-le drumul, ca, mergând prin cătunele şi satele din jur, să-şi cumpere ceva ca să mănânce”.
Sosește seara.
Seara e simbolul nopții, al sfârșitului.
Vine seara, sosește momentul decisiv, concluziv… Cuvintele frumoase au fost spuse. Și, când vine seara, totul se termină. Nu se mai poate face nimic…
Atunci discipolii spun: „Tu le-ai oferit cuvinte frumoase, dar acum, că a sosit seara și suntem în deșert… Deci, trimite-i acasă… ca mergând prin cetățile și prin satele dimprejur, să-și cumpere să mănânce”.
Atitudinea discipolilor reflectă comportamentul nostru obișnuit: credința se oprește la cuvintele frumoase. Apoi suntem convinși că problema hranei și a vieții este cu totul altceva, deci, „mergi prin sate și cumpără-ți”…
Însă problema este ca tocmai Cuvântul să devină pâine, viață. Și atunci seara nu mai este seară. De fapt, e seară, dar ne vom da seama că și seara dispare… Așadar, Cuvântul nu-i suficient, ci Cuvântul trebuie să se facă Pâine.
Să vedem procesul prin care Cuvântul devine Pâine.
E interesant că discipolii Îi explică lui Isus cum stau lucrurile, pentru că au impresia că Domnul nu-și dă seama… Ca și cum ar spune că El nu are simț practic… pentru că le-a cerut lor să dea mulțimii să mănânce…
v. 37
37 Dar el le-a răspuns: „Daţi-le voi să mănânce”. Ei i-au zis: „Atunci, să mergem noi să cumpărăm pâine de două sute de dinari şi să le dăm să mănânce?”
Problema nu-i ca lumea să meargă prin sate să-și caute pâine, ci „ca voi să le dați lor să mănânce”. Acesta-i simțul practic.
Discipolii deja îi număraseră: cinci mii de persoane pentru care era nevoie de 200 dinari… salariul pe un an. Deci, ar trebui cu salariul pe un an să mergem să cumpărăm bucate pentru cinci mii de persoane, pentru a mânca cina.
Au făcut calculul și protestează…
Dar e interesant că discipolii s-au gândit și deja au făcut calculele…
Discipolii vorbesc despre a merge și a cumpăra, iar Isus le răspunde că ei trebuie să le dea să mănânce…
Pentru discipoli dilema e să le cumpere ei sau să trimită mulțimea să-și cumpere… Altfel spus, discipolii se opresc numai la a cumpăra. Ei nu înțeleg că există ceva diferit, care este „a da”.
Pâinea cumpărată nu satură; pâinea câștigată cu sudoare nu satură, și-i drept, normal, să nu sature. Săturarea înseamnă viața. Deci, viața nu-i ceea ce câștigi! Eu nu pot să-mi câștig viața. Dacă ar trebui să o plătesc… ar fi un dezastru… Căci viața pe care o trăim acum costă deja foarte mult… Altfel spus, ceea ce ne satură în viață este iubirea! Iar iubirea nu-i ceva de plătit, ci este un dar. Dacă plătești iubirea, nu mai este iubire, ci desfrânare. Pâinea care satură este pâinea împărtășită, pâinea dăruită, pâinea mâncată împreună.
De ce?
Pentru că, în timp ce mănânci pâinea și-ți conservi viața animală, împărțind pâinea cu alții tu trăiești viața spirituală de frate și de fiu. De aceea există o pâine care satură, care este pâinea „condimentată” cu iubire și-i economia darului… Pe de altă parte, există o altă pâine, materială, și poți să ai foarte multă… În orașele mari se aruncă la gunoi tone de pâine în fiecare zi…
Așadar, cu siguranță nu lipsește pâinea, ci lipsește cu totul altceva… Lipsește împărtășirea. Numai prin împărțire pâinea satură.
E adevărat că poți avea foarte multă pâine, dar dacă n-o împărtășești, mori, mori de plictiseală… Pentru că ceea ce satură e o altă Pâine.
Și această altă pâine Isus vrea să-i determine să o dea: „Dați-le lor să mănânce”. Pentru Isus nu-i o problemă de a cumpăra sau a vinde pâinea…
Și apoi le spune unde pot afla această pâine…
Ei întreabă: „Unde să mergem să cumpărăm?” Deci, își dau seama că ei pot să dea mulțimii să mănânce…
v. 38
38 Iar el le-a zis: „Câte pâini aveţi? Mergeţi şi vedeţi!” După ce s-au interesat i-au spus: „Cinci, şi doi peşti”.
E interesant că deja avem această pâine, și nu trebuie să mergem să o cumpărăm. O avem, dacă o dăm! Dacă n-o dăm, n-o avem.
Iubirea: dacă o dai, o ai, dacă nu o dai, ești egoist, adică nu o ai.
La fel, întreaga ta viață, tu o ai, dacă o dai!
Câte pâini aveți? Aveți această pâine! Mergeți să vedeți!
Toți avem dorința, posibilitatea de a iubi și de a împărți cu alții. Și acest fapt ne face oameni. Deci, mergeți să vedeți, căci toți aveți această pâine în inima voastră!
Ei se informează și răspund: „Cinci pâini și doi pești”. Adică avem puțin. Tot ce avem, ni se pare că-i puțin…
Deși cinci plus doi fac șapte. Iar șapte este numărul care simbolizează perfecțiunea.
Altfel spus, puținul pe care îl avem, ni se pare că-i puțin, în schimb, este perfect, fiind puterea lui Dumnezeu care e în noi, e puterea de a-i iubi pe alții. Și acest fapt îi satură pe toți!
Fapt pentru care problema lumii nu-i cea de a avea mai multă pâine, ci-i cea de a împărți pâinea. La fel, problema vieții nu constă în faptul că dacă am avea două sau trei vieți ne-ar fi mai bine, căci ar trebui să murim de trei ori… Deci, problema nu-i să ai mai mult, ci viața ta devine semnificativă numai dacă o dai…
Discipolii știau că aveau cinci pâini și doi pești… Apoi au calculat necesarul pentru acea mulțime… Ei au logica înmulțirii pâinilor, a bunurilor… Dar nu aceasta este logica lui Isus! Isus nu înmulțește pâinea… ci o împarte, o împărtășește, care este cu totul altceva. Isus insistă pe împărtășire, căci aceasta unește persoanele. În schimb, înmulțirea este tipică omului, el multiplică bunurile și astfel lumea se divide… Așadar, avem aceste două strategii opuse…
Ce trebuie să facem cu aceste cinci pâini și doi pești, care ni se par că sunt o cantitate foarte mică?
Cinci plus doi fac șapte. Apoi, pâinea e simbolul lui Cristos, Euharistia, dar și peștele e simbolul lui Isus, din două motive… Peștele trăiește în apă, iar apa e simbolul morții. Peștele trăiește în moarte; iar când îl scoți din apă, peștele moare, dar te ajută pe tine să trăiești… Deci, prin moartea sa (el moare), îți dă ție viață… Deci, a devenit simbol al lui Cristos și din acest motiv: știe să trăiască în apă, și în moartea sa, nouă ne dă viața… Al doilea motiv este că literele care alcătuiesc cuvântul pește în limba greacă sunt inițialele enunțului „Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”…
Să vedem cum trebuie folosită această pâine, care de fapt este viața noastră…
vv. 39-40
39 Atunci le-a poruncit să se aşeze toţi grupuri-grupuri, pe iarba verde. 40 Şi s-au aşezat în grupuri de câte o sută şi de câte cincizeci.
Isus le „poruncește” să „se întindă”, și nu atât „să șadă”.
Când erau la ospăț, seara, cu prietenii, nu mâncau șezând, ci întinși… Ședeau numai când mâncau în grabă… Și fiind întinși, petreceau împreună toată noaptea…
Isus „le-a poruncit”… Este o poruncă pe care Isus o dă discipolilor. De ce?
Pentru că discipolii nu doreau să împartă, ci să mănânce ei ceea ce aveau…
„Să șadă toți, în cete, pe iarbă…”. E interesant că se vorbește de iarbă, dar mai înainte era un loc pustiu, un deșert… Așadar, acum deșertul înflorește.
Persoanele se așază „cete, cete”: deșertul înflorește, iar florile sunt toți acești oameni, deșertul devine o grădină, făcând referire la paradisul pământesc. Altfel spus, în timp ce economia lui Irod a condus paradisul pământesc la un deșert, acest mod nou de a trăi transformă deșertul în Eden.
Să vedem care este modul nou de a trăi, exprimat în v. 41…
v. 41
41 Luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, ridicându-şi ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat discipolilor ca să le pună în faţa lor; şi a împărţit cei doi peşti la toţi.
Versetul ne spune că Isus „a luat pâinea, a frânt-o și a dat-o”. Ce ne amintește? Sunt cuvintele pe care le rostim în fiecare zi la Liturghie… Și reprezintă sensul, însemnătatea întregii vieți a lui Isus, care este dăruită.
Dăruirea este noua economie pe care Isus a practicat-o de-a lungul întregii Sale vieți, până în moarte: o anticipează acum, în acest gest zilnic al mâncării. Pentru că gestul euharistiei e un gest cotidian al vieții: așa trebuie trăită pâinea, adică viața!
Mai întâi de toate, Isus „ia pâinea”. Noi toți „luăm”. Noi nu suntem viața, ci o luăm. Tot ceea ce avem am luat (am primit): eu nu m-am creat singur. Niciun om nu-i atât de orfan încât să nu fi avut mamă, cel puțin când s-a născut… Fiecare om e făcut de un altul. Și se ia (se primește) pe sine de la un altul.
Însă există două moduri de a lua. Primul este cel al câinelui care ia mușcând, și apoi își arată dinții celuilalt (îl amenință), spunând: „E al meu”; sau celălalt, de a lua cu mâna deschisă (întinsă), fiind conștient că este un dar primit de la un altul…
Care este diferența dintre cele două feluri de a lua?
Dacă iau în mână și spun: „E al meu”, ceea ce iau mă face să-i arăt dinții celuilalt și, eventual, îi mușc și mâna celui care-mi oferă acel dar, dacă nu și-o retrage la timp… Dacă iau cu această atitudine, înseamnă că mă interesează numai „lucrul” de luat… lucru care apoi devine absolutul meu și dumnezeul meu…
În schimb, dacă primesc acel lucru ca dar, el devine un gest de iubire, pe care îl primesc de la celălalt, fapt pentru care lucrul primit mă pune în comuniune cu celălalt… Și aceasta e pâinea care satură.
Spre exemplu: tu poți să-i oferi mâncarea fiului tău aruncându-i cana cu ceai și poruncindu-i să mănânce… Dar nu această atitudine îl satură… Ci-l satură faptul că tu, cu iubire, îi dai să mănânce. Fapt pentru care mâncarea este comuniunea lui cu tine, e iubire.
Dacă, în loc să iei hrana, o primești în dar, avem al doilea aspect pe care îl vom prezenta…
Întreaga viață se schimbă în funcție de felul în care o iau… Dacă eu spun că „viața este a mea”, ce semnificație are viața mea? Niciuna! Căci viața mea este doar cea redusă la viața pe care eu o posed… Și apoi viața mea se sfârșește.
În schimb, dacă viața mea este darul lui Dumnezeu, ce însemnătatea are? Înseamnă că viața mea este un semn al iubirii infinite pe care Dumnezeu o are pentru mine. Deci, viața mea are o însemnătate infinită de iubire… Și atunci eu primesc (iau) cu seninătate viața mea, și viața mea e frumoasă pentru că este iubită infinit de mult de Dumnezeu…
Așadar, prima problemă constă în felul în care eu „iau” toate aspectele vieții… Pâinea este simbolul tuturor lucrurilor, pentru că în text nu avem „grâul”, ci „pâinea”, pentru că în pâine avem natura, dar și cultura, munca… Altfel spus, tot ceea ce aparține naturii și muncii este dar. Și e un dar care satură. De ce? Pentru că în lucrul material care satură viața ta animală tu ai darul Altuia care îți dă iubirea Sa și pe Sine. Și această relație îți dă bucurie.
Dacă nu, am putea avea toate lucrurile din lume și să ne închidem într-o cameră blindată… Și e unul dintre modurile de a trăi din zilele noastre… Dar acest mod nu ne satură…
De fapt, Isus ia și „ridică ochii la cer”… Isus nu ia, și apoi își arată dinții, ci-Și ridică ochii la cer… Adică pe Isus Îl interesează Cel care dă.
Și, deci, „binecuvântează”: cuvântează-bine… A binecuvânta înseamnă a cuvânta bine despre Cel care bine dă. Altfel spus, Isus este mulțumit de darul primit: Se bucură de Sine și de Celălalt. Fapt pentru care tot ceea ce am și ce sunt, sunt bucurie! Și este o bucurie infinită, pentru că iubirea infinită a lui Dumnezeu mi-a oferit acest dar… Așadar, și în gestul cel mai mic este prezentă o iubire infinită, și atunci primesc toate lucrurile în mod măreț… Și știu că nu există nimic irelevant și nesemnificativ în viață…
Și aceasta este condiția Fiului.
Fiul este Cel care primește tot ceea ce este și ce are! Ori primește cu iubire și atunci trăiește cu bucurie, ori trebuie să plătească tot ceea ce a primit; sau spune „totul este al meu”…
Ar fi teribil dacă ar trebui să ne plătim viața… Cu ce o plătești? Cu viața? Adică te sinucizi? De fapt, te sinucizi, pentru că, dacă viața nu o privești ca fiind un dar de iubire, este atât de goală, încât este o sinucidere…
E o problemă de viață și de moarte.
Iar originea ospățului stă deja în felul în care tu iei pâinea… Dacă o iei ridicându-ți ochii la cer, sau o iei fixându-ți ochii asupra pâinii… În al doilea caz, pâinea devine un idol pentru tine…
Apoi, în măsura în care ridică ochii și binecuvântează, poate „frânge și poate da…”. Înseamnă că tu – ca fiu – primești și binecuvântezi, iar dacă tu frângi și dai, devii similar cu Tatăl: știi și tu să dăruiești. Adică ești adult, dacă nu, ești un bebeluș care doar primește…
Așadar, gesturile de a primi, de a binecuvânta, de a frânge și de a da reprezintă cercul complet al vieții care mă face să fiu după chipul lui Dumnezeu… Ca fiu, eu primesc și binecuvântez, iar ca fiu adult, egal cu Tatăl, știu la rândul meu să dau… Și acesta este cercul Treimii: cercul iubirii și al vieții care intră în fiecare acțiune și relație. Deci, fiecare relație este caracterizată de verbele: a primi, a binecuvânta și a da, atât în relația de cuplu, cât și în relațiile de prietenie și în raportul părinți-copii, dar și în raportul meu cu hrana și cu oricare altă realitate…
Când nu se verifică această economie, această dinamică, acea pâine nu satură, ci este otrăvită… Și te ucide pe tine și îl ucide și pe celălalt… Când lucrul nu-l iei, ci îl furi, când nu îl binecuvântezi pe cel care dă, ci îl blestemi… sau când trebuie să-l plătești pe cel care îți dă, când lucrul pe care l-ai primit nu-i în măsură să stârnească în tine iubirea și capacitatea de a dărui, înseamnă că trăiești și răspândești moartea…
Aceasta e noua economie, este Ospățul care satură…
Ce ne dă bucurie în viață, dacă nu iubirea care există în relațiile dintre noi, prin lucrurile pe care le schimbăm între noi? Toate celelalte aspecte din lume nu ne satură… Toate celelalte ne ucid… Însă aceleași lucruri, dacă le trăim cu spiritul de a lua, a binecuvânta, a frânge și a da, ne ajută să trăim,
Într-o povestire chinezească se subliniază că Raiul și Iadul sunt două locuri la fel: se dă un ospăț cu multe feluri gustoase de mâncare, iar mâncarea este suficientă pentru toți, însă trebuie să respecte o regulă… Pe mese există furculițe de aur, dar au o lungime de doi metri. Iar regula este că cei care doresc să mănânce sunt obligați să folosească furculița… Iadul este locul în care fiecare încearcă să mănânce singur, iar Raiul e locul în care fiecare îi dă de mâncare celuilalt… Așadar, aceeași realitate poate fi un rai sau un iad, în funcție de atitudinea noastră…
Despre „circularea” pâinii… Isus primește pâinea. Cineva îi dă pâine lui Isus, iar Isus ia pâinea, o binecuvântează, o frânge, o dă discipolilor, iar ei o dau mulțimii… În pâine avem iubirea concretă, care circulă și ne ajută să trăim…
E interesant că discipolii primesc pâinea de la Isus și o dau… Și este aceeași viață care se transmite, adică unicul Spirit, căci viața este Spiritul.
Apoi avem cei doi pești împărțiți la toți… Se separă pâinea de pește pentru a sublinia aspectul euharistic…
Iar rezultatul acestui stil de viață îl vedem la vv. 42-43
vv. 42-44
42 Au mâncat toţi şi s-au săturat. 43 Iar ei au strâns douăsprezece coşuri pline de bucăţi şi resturi de peşte. 44 Cei care au mâncat din pâini erau cinci mii de bărbaţi.
La acest ospăț au mâncat toți, însă la ospățul lui Irod au fost prezenți numai oamenii mari, importanți, care au primit capul Botezătorului…
La acest ospăț s-au săturat: blestemul cel mare este cel de a mânca fără să te saturi, fără să fii mulțumit. Ospățul lui Irod nu ne satură, lucrurile pe care le luăm arătându-ne dinții, așa cum fac câinii, nu ne satură, ci această hrană ne satură și este suficientă pentru toți…
Și nu doar că e suficientă pentru toți, ci mai rămân douăsprezece coșuri… Cu cât mai mult dai, cu atât mai mult sporește…
Numărul doisprezece face referire la cele douăsprezece luni ale anului și la cele douăsprezece triburi: această hrană este pentru toți și pe vecie… pentru că devine infinită.
Și „erau cinci mii”, face referire la Faptele apostolilor, 4,4, unde se spune că prima comunitate era alcătuită din cinci mii de persoane care trăiau așa, cu acest spirit… adică luând în dar, binecuvântând, frângând și dând.
Și împărțirea cu alții este soluția pentru a putea trăi în această lume… Problema nu-i a producerii. Noi producem mult. Niciodată nu am produs atât de mult, de când există pământul… Există hrană suficientă pentru toți și mai și rămâne… Problema este împărțirea. Problema este distribuirea, și nu producerea…
Ceea ce distribuie este acest spirit de a lua binecuvântând, a frânge și a da… Și care este darul Spiritului Sfânt, oferit la Rusalii. În acest text, îl primim în Pâine.
Așadar, ne aflăm în deșert, vine seara. Această seară este iluminată, deșertul înflorește: această noapte deja nu mai este noapte, ci este umplută de parfumul Pâinii… Iar Pâinea e suficientă pentru toți, din toate timpurile…
E noul program de viață în care Cuvântul se face trup și satură.
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila