Marcu 6,45-56

Ps. 77 (76)

Psalmistul relatează o amintire a ceea ce Dumnezeu a făcut, o amintire care-i vine în minte în momentul crizei. Într-un moment dificil, poporul se întreabă: oare Dumnezeu va fi capabil să intervină în acest moment greu? De ce Dumnezeu nu intervine? În ce fel intervine Dumnezeu? Poate „s-a mutat” dreapta Sa, adică mai înainte, când era tânăr, era puternic, dar acum poate că nu mai poate interveni? Ce va reuși să facă?

Cu toate aceste întrebări, poporul se gândește la tot ceea ce Dumnezeu a făcut mai înainte, pentru ca să înțeleagă felul în care Dumnezeu lucrează acum…

Finalul este că Dumnezeu trece prin „mare”, adică trece prin moarte, noi vedem efectul, pentru că exact astfel ne conduce la viață, dar urma Lui rămâne invizibilă… Tot astfel lucrarea Sa, trecerea Sa prin viața noastră, nu-i atât de ușor să o vedem…

După ce în cateheza anterioară am văzut pilda pâinilor, în care se vorbește despre modul nou de a trăi, în împărțire, în această seară ne întrebăm: „Dar Dumnezeu există – sau nu – în lume? În ce fel e prezent?”

El ne-a spus să trăim în modul nou pe care l-am prezentat în cateheza anterioară, dar El, unde este?

Și noi ne întrebăm mereu: „Unde este Dumnezeu?” Căci dacă există, ar trebui să fie… Am învățat că El este peste tot, dar noi încă nu L-am văzut…

În textul nostru vom vedea că există un loc în care locuiește Dumnezeu…

Se citește Mc. 6, 45-56

45 Îndată i-a zorit pe discipolii săi să urce în barcă şi să meargă înaintea lui spre ţinutul dinspre Betsaida până ce va fi dat drumul mulţimii. 46 După ce s-a despărţit de ei, a plecat pe munte ca să se roage. 47 Când s-a făcut seară, barca era în mijlocul mării, iar el, singur pe uscat. 48 Văzându-i cum se chinuiau să vâslească, deoarece vântul le era împotrivă, pe la straja a patra din noapte, a venit la ei umblând pe mare. Şi voia să treacă pe lângă ei. 49 Iar când l-au văzut umblând pe mare, au crezut că este o fantasmă şi au început să strige, 50 căci toţi l-au văzut şi erau îngroziţi. El, însă, a vorbit îndată cu ei şi le-a spus: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” 51 Apoi, s-a urcat la ei în barcă şi vântul a încetat, iar ei erau peste măsură de uluiţi în sine, 52 căci nu înţeleseseră nimic cu privire la pâini, ci inima lor era împietrită. 53 După ce au trecut dincolo, au atins uscatul la Genezaret şi au tras la ţărm. 54 Când au coborât din barcă, recunoscându-l îndată, 55 unii au alergat în toată regiunea aceea şi au început să-i aducă pe tărgi pe cei bolnavi, oriunde auzeau că se află el. 56 Şi, oriunde intra, în sate, în cetăţi sau cătune, îi puneau pe cei suferinzi în pieţe şi-i cereau voie să-i atingă chiar şi numai poala hainei. Şi toţi cei care se atingeau de el se vindecau.

Pasajul biblic este alcătuit din mai multe elemente, pe care vom încerca să le explicăm.

Povestirea ne prezintă discipolii singuri în barcă, în dificultate, iar Isus lipsește… Când Isus li se prezintă – umblând pe ape – îl confundă cu o nălucă, dar El le răspunde: „Curaj, sunt Eu, nu vă temeți!”

Relatarea e ciudată, pentru că nu-i ceva obișnuit să umbli pe apă. Marea se liniștește și totul s-ar fi putut termina aici. În schimb, avem comentariul lui Marcu, care ne spune motivul pentru care nu au înțeles, adică nu L-au recunoscut pe Domnul. Iar motivul este că nu au înțeles minunea cu pâinile.

Ce legătură are minunea pâinilor cu acest episod? Ce legătură are pâinea cu faptul că, acum, ei, fiind în barcă, se scufundau?

Minunea pâinilor am explicat-o în cateheza anterioară… Iar pâinea simbolizează iubirea fraternă concretă, împărțirea. Prin urmare, dacă un om nu înțelege minunea cu pâinile, nu înțelege sensul vieții și al prezenței Domnului în această viață, pentru că Domnul e prezent în această viață în minunea pâinilor, adică în iubirea frățească.

Așadar, iubirea noastră frățească – împărțirea pâinii – deși pare că-i un lucru mic, nu este, ci sunt eu, adică înseamnă că-L am în mine pe Dumnezeu. Și această prezență a Lui în mine, dacă eu înțeleg minunea cu pâinea, mă ajută să înfăptuiesc traversarea vieții pe mare.

Acesta este sensul general al textului… Acum vom pătrunde în sensul lui particular: ni se prezintă discipolii singuri în barcă, adică noi suntem singuri în barcă… Căci Isus deja a ajuns la scop, deja a împlinit traversarea: este de cealaltă parte, iar noi suntem aici, în dificultate și ne întrebăm: „Unde este El? În ce fel e prezent în viața noastră?”

v. 45

45 Îndată i-a zorit pe discipolii săi să urce în barcă şi să meargă înaintea lui spre ţinutul dinspre Betsaida până ce va fi dat drumul mulţimii.

Acest verset este o introducere. Înainte de a-l explica, să ținem cont de diferitele elemente din această povestire: barca, noaptea, marea, furtuna, efortul, o apariție ciudată care umblă pe apă, deci avem și teroarea fantasmelor, apoi urmează liniștea și debarcarea pe celălalt țărm…

Această povestire reprezintă metafora existenței noastre: noi toți ne aflăm în aceeași barcă, trebuie să înfăptuim o traversare plină de dificultăți, căci mereu suntem suspendați între cer și pământ, având abisul sub noi. Cum să facem să ajungem pe celălalt țărm?

În introducere ni se spune că „Isus îi obligă pe discipoli să intre în barcă”. Isus de abia a dat și împărțit pâinea; toți au mâncat și s-au săturat… Iar discipolii, care în cateheza anterioară doreau să trimită lumea să se descurce, acum spun: „Acum, pentru că le-am dat să mănânce, toți sunt cu noi și dacă noi mai dăm să mănânce câtorva mulțimi, strângem 50.000 de oameni care vor veni cu noi și astfel vom lua în mâinile noastre puterea”, căci în vremea aceea nu existau alegeri. Deci, ei doreau să mărșăluiască spre Ierusalim, să ia puterea și să instaureze Împărăția lui Dumnezeu. De fapt, Ioan spune: „Ei doreau să-L facă rege”.

Să ai un om care îți dă mâncare gratis, e ceva… Și nouă ne promit politicienii lucruri similare, dar nu își țin promisiunile… Isus nici măcar nu a promis, ci a făcut… Iar lumea, când și-a dat seama, a spus: „Acesta e Mesia!”

În acel moment Isus se mânie. În Ioan, Isus le spune: „Voi mă căutați pentru că ați mâncat pâine, nu pentru că ați înțeles ceea ce am făcut”. Altfel spus, această mulțime, și în minunea pâinii căuta egoismul ei, propria sa satisfacție. În schimb, pentru Isus acea pâine era darul de Sine, iubirea frățească… adică opusul egoismului oamenilor.

Și, pentru că, în sfârșit, discipolii erau mulțumiți și credeau că au luat deja puterea, Isus îi constrânge să plece.

Isus îi trimite de acolo, iar ei erau supărați, căci se întrebau: „Oare ce vrea Isus să facă cu această mulțime? Dacă ne-a pus să muncim – să distribuim pâinea – toată seara, acum se bucură numai El singur de succes?” Isus i-a obligat să plece de acolo… Înseamnă că ei nu doreau să plece…

I-a constrâns să intre în barcă și i-a trimis, iar El a dat drumul mulțimii. Probabil le-a ținut un discurs interesant, pe care îl avem în Evanghelia după Ioan…

Isus nu trimite discipolii de acolo pentru ca să-și însușească El tot succesul, ci dă drumul și mulțimii. Apoi putem spune că Isus dispare din raza vizuală a discipolilor… Există două proiecte ireconciliabile, cel al lui Isus și cel al discipolilor. Isus vrea ca ei să-și dea seama că proiectul din mintea lor era greșit…

v. 46

46 După ce s-a despărţit de ei, a plecat pe munte ca să se roage.

Acum discipolii sunt în barcă și-i prima dată când sunt singuri…

Barca e simbolul Bisericii.

Isus e pe „munte”. Muntele este locul comuniunii cu Dumnezeu… „Să se roage”, exprimă comuniunea cu Dumnezeu.

Aceste două versete reprezintă situația noastră: noi suntem singuri în barcă pentru a traversa această existență cu furtunile ei, dar El, unde este? El se simte bine în comuniune cu Tatăl, deja a înfăptuit traversarea, deja a trecut prin moarte, a înviat și e în cer… iar noi suntem aici…

Această povestire prezintă situația Bisericii care pentru prima dată se află fără Isus. Și-i situația noastră: pentru noi, Isus e absent… Și trebuie să înfăptuim traversarea noastră în barcă. Dar cum să facem?

Să vedem ce fac ei…

v. 47

47 Când s-a făcut seară, barca era în mijlocul mării, iar el, singur pe uscat.

Se face seară.

Seara, sfârșitul zilei, este mereu o problemă pentru om, pentru că-i simbolul sfârșitului vieții. Ies la iveală fricile, limitele, omul mereu trăiește cu frica față de seară. Dar ajunge la momentul serii.

Isus e singur pe pământ, adică deja a traversat marea, însă noi, adică discipolii, suntem în mijlocul mării, în timpul serii.

Așadar, avem apa, întunericul, furtuna… Este experiența nimicului, a vieții precare. Cerul, în loc să fie luminos și vital, e negru. Iar apa, care e simbolul morții, e prezentă și se amestecă cu cerul. Iar tu ești pierdut și nu vezi nimic… E senzația de pierzanie pe care o avem în această viață. Fiecare este apăsat de o singurătate: ne simțim suspendați între un cer întunecat și un abis și mai întunecat, care reflectă cerul, care-i gol… Versetul reprezintă angoasa, neliniștea, teama existenței umane. O existență care nu-i atât de simplă, căci există ceva și mai rău…

v. 48

48 Văzându-i cum se chinuiau să vâslească, deoarece vântul le era împotrivă, pe la straja a patra din noapte, a venit la ei umblând pe mare. Şi voia să treacă pe lângă ei.

E interesant că Domnul este separat de ei, dar deja a sosit…

Și-i vede exact în timp ce depun efort să vâslească…

A încerca să vâslești noaptea, cu vântul care suflă din direcția opusă, fără să știi dacă mergi înainte sau înapoi, este înfiorător… Se presupune că vântul produce unde, care sunt teribile… Este o situația care exprimă faptul că ei nu doar că nu înțeleg ce sens are viața, ci-i o situație în care toate sunt împotriva lor… Nu-i doar teama existențială vagă, care se întreabă: „Oare cum se va sfârși?”, ci-i faptul că ei depun acum mult efort, că simt că toate le sunt împotrivă: vizibilitatea, vântul și apa… Tu te străduiești din greu, dar fără niciun rezultat. Este neliniștea care te apasă și simți că te îneci.

Și ce face Isus?

Stă lângă noi întreaga noapte și ne privește și vine în a patra strajă din noapte.

Noapte este împărțită în patru străji, a câte trei ore fiecare, la fel cum și ziua e împărțită în patru străji, fiecare având trei ore. Străjile nopții erau: prima, de la ora 18.00 la 21.00 – pentru că seara începea la ora 18.00 – a doua, de la 21.00 la 24.00, apoi, de la 24.00 la 3.00 și de la ora 3.00 la ora 6.00. Prin urmare, în a patra strajă timpul pare infinit, adică noapte nu se mai termină… Când un om priveghează toată noaptea, ajuns la ora 4.00 sau 5.00 simte că-i epuizat și că zorii zilei nu se mai ivesc… Altfel spus, straja a patra este momentul disperării. Pentru că în primele ore ale privegherii un om este lucid, dar, pe măsură ce timpul trece, devine deznădăjduit…

Și, în acel moment, și mai rău, văd pe cineva care umblă pe apă.

Ce înseamnă „a umbla pe apă” pentru ei care fac mult efort și se scufundă?

A umbla pe apă este marea dorință a omului! Apa este abisul, e moartea. Adică omul dorește să biruiască moartea, să treacă dincolo de ea.

Isus umblă „pe” apă, este deasupra ei, o calcă în picioare… E marea dorință a omului…

„Și voia să treacă pe lângă ei [dincolo de ei]”. Este un cuvânt tipic ce se referă la Dumnezeu, care mereu „merge dincolo de”, indicând transcendența Sa… Și este Isus!

Ce înseamnă acest fapt?

Deja L-am văzut o dată pe Isus în barcă, noaptea (după relatarea parabolelor). Și în acel loc dormea, și barca se scufunda… Adică a murit. Dar acum, după minunea pâinii, nu mai este mort, ci Cuvântul a devenit Viață: a înviat și umblă pe apă.

Să vedem reacția discipolilor…

v. 49

49 Iar când l-au văzut umblând pe mare, au crezut că este o fantasmă şi au început să strige,

N-au fost prea fericiți să-L vadă, căci au strigat de spaimă… Crezând că este o nălucă. Le lipsea numai această glumă: să-i viziteze morții…

„E o nălucă”, adică este o iluzie, nu e realitatea, ci este năluca unui mort.

La fel, când Domnul a înviat, discipolii cred că e o fantasmă. Ei nu au crezut că era viu, că era posibil să învingă moartea, după cum nu cred că e posibil să învingă noaptea, marea și furtuna.

Deoarece Isus a biruit moartea, dar ei nu cred, apariția Lui este pentru ei o fantasmă. De ce? Pentru că, după părerea lor, realitatea este moartea, furtuna și abisul… Deci, văzându-L înviat, s-au tulburat… căci pentru ei era ceva absurd, imposibil… Și credeau că deja și ei au murit și sunt în împărăția morților…

Ce înseamnă că prezența Domnului este redusă la o nălucă…

Despre „a merge mai departe”, ne amintim episodul cu cei doi ucenici din Emaus. Ei nu-L văd, nu-L recunosc pe Domnul, sunt triști… Iar când ajung în acel sat, Isus vrea să meargă mai departe. Numai rugându-L să stea cu ei reușesc să-I cunoască identitatea…

v. 50

50 căci toţi l-au văzut şi erau îngroziţi. El, însă, a vorbit îndată cu ei şi le-a spus: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!”

Toți se tem.

Acum Isus vorbește, și primul cuvânt pe care-l spune este: „Curaj”.

În celălalt episod în barcă, în Mc. 4,38, Isus îi întreabă: „De ce vă este frică?” Curajul și teama sunt două elemente opuse… Frica este dată de lipsa credinței.

În celălalt episod, Isus îi întreabă: „De ce vă este frică, nu aveți credință?” Dar în textul nostru, Isus spune un alt cuvânt: „Eu sunt!”

„Eu sunt”. Iahwe în limba ebraică este numele lui Dumnezeu, adică Isus ne spune că El este Dumnezeu. Așadar, El zice că nu este o fantasmă, ci este Dumnezeu, deci, nu vă temeți!

Să vedem rezultatul și interpretarea…

vv. 51-52

51 Apoi, s-a urcat la ei în barcă şi vântul a încetat, iar ei erau peste măsură de uluiţi în sine, 52 căci nu înţeleseseră nimic cu privire la pâini, ci inima lor era împietrită.

Să ne oprim la aceste versete pentru a înțelege textul în ansamblul său.

Isus urcă în barcă, iar vântul s-a potolit, deci orice dificultate e biruită… Iar ei rămân uimiți și nu pricep… În acest loc Marcu ne spune că ei nu înțeleseseră minunea pâinilor.

Ce legătură are minunea pâinilor cu textul nostru?

Putem avea multe ipoteze și toate sunt adevărate, pentru că povestirea rămâne mereu deschisă… Iar această povestire ne derutează chiar și la nivel de povestire, pentru că noi ne așteptăm să se întâmple un lucru, dar apare altul, vine o nălucă, iar realitatea este tocmai Dumnezeu… Iar explicația ne derutează de tot… „Nu au înțeles pâinea”… În textul grec avem „pâinea”, și nu „minunea pâinii”. Ce legătură are pâinea cu situația lor?

Pentru că nu au înțeles „pâinea”, li s-a întâmplat tot ce am ascultat în textul nostru… Deci, ce este pâinea? Este ceea ce am explicat în cateheza anterioară: pâinea este iubirea frățească!

Dar ce legătură are iubirea frățească cu acest text?

Ce este iubirea frățească în acest text? Această pâine se numește „Eu sunt”, Iahwe. Adică iubirea noastră frățească înseamnă prezența lui Dumnezeu în această lume, capabilă să liniștească toate furtunile, să facă să vină ziua (lumina) în timpul nopții.

Iubirea frățească nu-i o nălucă, nu-i o iluzie, ci este prezența cea mai puternică a lui Dumnezeu în lume, care învinge orice rău… Noi o reducem, o limităm la o nălucă, pentru că nu credem, dar e realitatea lui Dumnezeu!

Absența lui Dumnezeu în lume este o formă de prezență precisă: Dumnezeu este prezent în iubirea frățească! Și această prezență are capacitatea de a învinge orice rău al omului și să ne facă fii ai lui Dumnezeu. Și de a realiza visul omului, cel de a umbla pe apă, adică iubirea învinge moartea.

Ce celebrăm în Euharistie? Nu înseamnă că celebrăm ceea ce s-a întâmplat acum 2000 de ani, adică faptul că Domnul a murit și a înviat, și-L reducem la o nălucă… Nu! Ci noi ne amintim (ricordiamo, în limba italiană), adică purtăm în inima, care nu-i împietrită, iubirea Sa pentru noi și trăim în această iubire, aici și acum. Și această iubire este prezența Sa, aici și acum. Acea prezență care e mai tare decât orice rău și care poate birui tot răul din lume.

Noi putem să-L reducem pe Isus la o nălucă și mereu facem așa… Însă nu-i o fantasmă, ci-i realitatea lui Dumnezeu.

Așadar, problema e să înțelegem „Pâinea”: secretul vieții este să înțelegem iubirea frățească! În iubirea frățească e prezentă puterea lui Dumnezeu.

În ciuda faptului că ne este foame de această Pâine, noi ne temem, ne luptăm cu spiritul opus, cu vântul contrar: altfel spus, noi suntem obișnuiți să credem mai mult absenței Pâinii și să vedem o lume în care Dumnezeu nu există, cea descrisă de mass-media. Faptul că ne amintim – ducem la inimă – ceva diferit de iubirea frățească, ne stârnește toate furtunile și iluziile (nălucile). Așadar, e important să ne amintim de Pâine, și nu de alte realități…

Comunității din Corint (cf. 1Cor. 11) Pavel îi scrie: „Voi când vă adunați să celebrați Euharistia, nu celebrați Cina Domnului, pentru că nu știți să recunoașteți Trupul lui Cristos. De ce nu-L recunoașteți?” Nici în textul nostru discipolii nu-L recunosc… Corintenii nu-L recunosc pentru că ei celebrau euharistia seara târziu, după ce sclavii își terminau munca și puteau să participe, dar cine era bogat și liber venea mai repede. Căci bogații erau liberi toată ziua, numai sclavii munceau… Omul liber nu muncea. Astfel, persoanele libere și bogate mergeau mai repede la Liturghie, sărbătoreau și mâncau… Săracii soseau numai după un timp și nici măcar nu aveau ce să mănânce. Ceilalți deja erau sătui… Fapt pentru care Pavel spune: unii mor de foame, iar ceilalți sunt cu stomacul plin… De fapt, celebrând Euharistia, ce faceți? În Euharistie voi celebrați exact opusul a ceea ce faceți (al modului în care vă comportați), deci: „Voi mâncați și beți osânda, condamnarea voastră”. Altfel spus, în loc să recunoașteți că în frate, în iubirea frățească, este prezent Trupul lui Isus, voi celebrați năluci… Și, deci, mâncați și beți osânda voastră…

Ce ne este dat nouă pentru a trăi în această lume? Ne este dată Euharistia! Dar Euharistia nu-i o celebrare vagă, ci este re-amintirea (ri-cordo, în italiană), adică a purta în inimă: altfel spus, port în inimă iubirea pe care Domnul o are pentru mine. Iar omul trăiește prin ceea ce are în inimă: deci, eu trăiesc această iubire. Iar Isus e prezent, la fel ca fiecare persoană, acolo unde este iubit, adică unde este purtat în inimă (amintit), căci, ceea ce iubești, tu porți în inimă, îți amintești (ri-cordi, în limba italiană).

Prezența reală a lui Isus constă în acest a-L purta în interiorul tău, în iubire: „Dacă voi ascultați și împliniți Cuvintele Mele și Mă iubiți, Eu și Tatăl vom veni la voi și vom locui în voi”, spune Isus…

Așadar, această iubire este cu adevărat locuința lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Nu trebuie să-L reducem pe Domnul și prezența Lui la o nălucă.

Și acest fapt depinde de inima noastră împietrită…

„Inima împietrită” este inima care nu își amintește (non ricoda), nu poartă în ea această iubire, e impermeabilă față de amintiri; e inima închisă în fricile ei.

Fapt pentru care, de acum înainte, Isus va începe să vindece inima.

În ce fel se vindecă inima împietrită?

Se vindecă prin amintire (ricordo, în limba italiană), prin amintirea lucrurilor din trecut, a istoriei comune; înseamnă a pune în interiorul inimii în mod progresiv și tot mai mult această iubire. Și atunci inima începe să bată…

Împietrită, în limba greacă înseamnă calcifiată, indicând inima care a devenit de piatră, datorită fricilor. Ce face teama? Ne imobilizează, ne împietrește…

În locul inimii de piatră – pentru că ia în considerare propriile frici – e o inimă care își amintește (duce în ea) iubirea Domnului, atunci tu reîncepi să trăiești. Și atunci, care este situația vieții mele?… Se pare că El e absent pe munte, iar eu sunt pe mare, vâslind… Însă experimentez că e lângă mine prezența Sa, care nu-i o iluzie (o nălucă), ci e o prezență care umblă pe apă…

Așa cum El a trecut prin noapte, a umblat pe apă, tot la fel și eu trec prin noapte și umblu (calc) pe moarte și o înving…

Textul vrea să ne ajute să înțelegem textul din cateheza anterioară… adică iubirea frățească este cu adevărat puterea lui Dumnezeu care mântuiește lumea și ne mântuiește pe fiecare dintre noi… Și-i ceea ce celebrăm în Euharistie: iubirea pe care o are Dumnezeu pentru noi – care se face Pâine – devine Pâine pe care o împărțim între noi și care e semnul vieții noastre pe care o împărțim… Și aceasta e puterea care ne mântuiește! Tot restul nu ne mântuiește, ne face să pierdem…

vv. 53-55

53 După ce au trecut dincolo, au atins uscatul la Genezaret şi au tras la ţărm. 54 Când au coborât din barcă, recunoscându-l îndată, 55 unii au alergat în toată regiunea aceea şi au început să-i aducă pe tărgi pe cei bolnavi, oriunde auzeau că se află el.

E interesant: mulțimea se comportă în mod opus discipolilor… Mulțimea Îl recunoaște… Vom vedea din ce cauză…

Pentru că împietrirea apare când tu pretinzi că știi bine cum stau lucrurile. Când eu sunt convins că cunosc cum stau lucrurile, deja am catalogat situația, am fixat-o și sunt convins că este așa… Și nu recunosc ceva nou care există, ceva divin… Discipolii riscă să aibă acest raport cu Isus după cum și noi riscăm să fim mult mai duri, mai severi cu personale pe care le cunoaștem… Însă, de la o persoană pe care n-o cunoaștem, mereu ne așteptăm la ceva nou… Iar când o cunoaștem, spunem: „Acum te cunosc”… Deja am catalogat-o… Dar nu ar trebui să facem așa!

Chiar dacă cunosc o persoană, trebuie să știu că mereu are în ea marele mister al prezenței lui Dumnezeu…

Iar mulțimea Îl recunoaște…

Și astfel, rezultatul faptului că-L recunoaște este că toți merg la El, iar El îi vindecă pe toți…

v. 56

56 Şi, oriunde intra, în sate, în cetăţi sau cătune, îi puneau pe cei suferinzi în pieţe şi-i cereau voie să-i atingă chiar şi numai poala hainei. Şi toţi cei care se atingeau de el se vindecau.

Îl recunosc, aleargă la El, Îl ating… Atingerea este în strânsă legătură cu mântuirea, adică intră în comuniune cu El și sunt mântuiți.

Să recitim textul și să vedem în această povestire experiența noastră fundamentală, adică dificultățile vieții noastre în procesul traversării… Să înțelegem unde este Domnul și în ce fel vine în întâmpinarea noastră… Și cum să-L recunoaștem…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila