Ps. 146 (147)

Pslamul este un imn de laudă adus Domnului, pentru că El îi adună pe cei risipiți, însănătoșește inimile zdrobite și leagă rănile. Apoi El dă de mâncare puilor de corb, care strigă către El. Dacă El are grijă de puii de corb, cu atât mai mult Domnul se va îngriji de noi… și cu atât mai mult noi avem „un nume”, El ne cheamă pe nume…

În această cateheză vom aborda tema „chemării”, pentru că toți suntem chemați. În limba latină „a fi chemat” indică vocația. Așadar, am o vocație, așa cum El mă cheamă. Și cum mă cheamă Domnul? Mă cheamă cu numele pe care îl am; numele indică ceea ce sunt. Prin urmare, vocația desemnează identitatea mea, cine sunt eu. În consecință, urmează ce fac eu…

Așadar, fiecare dintre noi are o vocație, care este identitatea și misiunea sa, numele său adevărat, cu care intră în raport cu alții.

După cum fiecare dintre noi are o vocație, un nume, o identitate, tot la fel are și o misiune de împlinit în lume… „Misiune” înseamnă a trimite. Așadar, noi suntem trimiși…

Filozofii spun că omul este „aruncat” în lume. Nu! Nu suntem aruncați în lume, ci suntem „chemați” și apoi „trimiși”, fapt care este diferit de „a fi aruncați în lume”.

„Chemați” înseamnă că există o persoană care ne cheamă pe nume, în raport cu care noi avem identitatea noastră, iar identitatea noastră ne trimite apoi înspre alții, pentru că identitatea noastră o trăim împreună cu alții.

Textul nostru ne descrie „chemarea la misiune”, adică felul în care eu mă raportez la alții. Versetele vorbesc despre misiunea apostolilor, dar în spatele apostolilor se află întreaga Biserică. Iar Biserica nu-i nimic altceva decât „omul în adevărul său”. Prin urmare, vom vorbi despre vocația și despre misiunea noastră.

Se citește Mc. 6, 6b-13

^6b Apoi, cutreiera satele din jur învăţând. ⁷ I-a chemat pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate.⁸ Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la brâu, ⁹ dar încălţaţi cu sandale şi: „să nu purtaţi două tunici”. ¹⁰ Apoi le-a spus: „Dacă intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până când veţi pleca din locul acela, ¹¹ iar dacă nu veţi fi primiţi în vreun loc şi nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturaţi praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor. ¹² Ei au plecat şi au predicat ca [oamenii] să se convertească. ¹³ Şi alungau mulţi diavoli, ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau.

Aceasta este a treia chemare din Evanghelie. Am văzut că prima chemare este cea de a-L urma pe Isus pentru a deveni pescari de oameni. Prima chemare este cea de a fi pescuiți noi, adică scoși din abis, deci de a fi mântuiți prin iubirea Fratelui, a Fiului lui Dumnezeu, Isus. Iubirea Lui față de mine îmi spune că apoi și eu voi face așa, adică voi fi un om care îi va pescui pe alții, îi va scoate din abis. De fapt, în ce constă numele nostru?

A avea un nume înseamnă a fi pescuiți, scoși afară. Altfel spus, dacă noi toți stăm blocați aici și suntem anonimi și nimeni nu ne cheamă, este ca și cum nu am exista… Dacă cineva mă cheamă, eu sunt pescuit, scos afară și am numele meu, identitatea mea.

Iar prima chemare pe care Domnul ne-o adresează urmărește să ne dea identitatea noastră. Identitatea mea este a unuia care-i afară din abis, adică este scos din moarte și din haos.

„Mă cheamă pe nume”, adică am numele meu: eu, cu numele meu, sunt chemat să fiu fiul lui Dumnezeu, adică să-L urmez pe Isus și să fiu om liber, cu numele meu… Aceasta este substanța primei chemări în Evanghelie. Adică eu sunt chemat să descopăr propriul meu nume, propria mea identitate, aceea de fiu al lui Dumnezeu și, în consecință, să încep drumul nou spre libertate împreună cu Isus.

A doua chemare, mai profundă, la cap. 3, subliniază că Isus îi cheamă pe cei doisprezece „pentru a fi (a sta) cu El”. Este o chemare la intimitate cu Domnul, la comuniunea cu El. Tocmai în comuniune cu El eu devin ceea ce sunt: devin Fiu al Tatălui și fratele tuturor.

Acum avem a treia chemarea: cea la misiune. Cu alte cuvinte, dacă descopăr numele meu, identitatea mea, dacă intru în comuniune cu Isus – deci am iubirea Sa – atunci sunt trimis către frați. Iar misiunea înseamnă să fiu trimis la frați.

De multe ori credem că trebuie să mergem în misiune în alte țări… sau să adunăm bani pentru săraci…

Însă misiunea este un lucru serios: fiecare om este chemat și trimis, având o misiune și o vocație. Fiecare om este trimis spre celălalt. Din ce motiv? De ce te adresezi altuia? Pavel ne răspunde: „Iubirea lui Isus mă împinge…”. Și explic… De ce a venit Isus în misiune pe pământ? Pentru că El este Fiul, pentru că El cunoaște iubirea Tatălui pentru noi și deci El a venit să ne aducă această iubire.

Cine cunoaște iubirea Tatălui și a experimentat că este fiu, îi iubește pe frați, căci dacă nu, nu este fiu. Altfel spus, dacă eu înțeleg că sunt fiu, având o valoare unică, având numele meu, atunci pricep că și alții sunt fii, având un nume unic și o valoare infinită. Prin urmare, eu merg la ei pentru a le spune același lucru pe care Isus mi l-a spus mie. De ce? Pentru că sunt frații mei. Dacă eu am un frate care nu știe că-mi este frate, eu nu pot fi fericit mai înainte de a-i spune: „Vezi că noi suntem frați”. Cu alte cuvinte, iubirea ne împinge înspre frați, nu prozelitismul.

Vai, să facem prozelitism! Pe noi ne împinge iubirea: adică avem această experiență…

Când Isus vindecă pe cei zece leproși, unul se întoarce… Isus îl întreabă unde sunt ceilalți nouă și apoi îl trimite… Îl trimite spre ceilalți nouă. De ce? Pentru că și ceilalți nouă sunt vindecați, sunt fiii lui Dumnezeu, sunt mântuiți… Și ei trebuie să înțeleagă care este adevăratul Izvor al vieții lor.

Dacă un om nu se interesează de alții, este precum Cain, care întreabă: „Oare eu sunt responsabil de fratele meu?” Iar când un om se întreabă dacă este responsabil de fratele lui, înseamnă că deja l-a ucis. Nu se simte responsabil față de el, nu se interesează de el…

Dacă eu nu-l recunosc pe frate, eu însumi nu mai sunt fiu.

Așadar, înțelegem că misiunea este o parte integrantă din viața fiecărui om: fiecare om, dacă devine om, înțelege că alții sunt oameni, la fel ca el. Prin urmare, instaurează cu alții acea relație de frățietate pe care el mai întâi o cunoaște, pentru că știe că este fiul lui Dumnezeu.

A fi misionari nu-i doar o problemă a misionarilor sau a iezuiților care sunt un ordine apostolic… ci este o problemă a fiecărei persoane care a înțeles propria sa identitate, o identitate care este și a altuia. Și după cum el a fost ajutat să-și înțeleagă identitatea în baza experienței sale cu Domnul, tot la fel îi ajută și pe frații săi să-și înțeleagă identitatea adevărată. Și ajutându-i pe alții să-și înțeleagă identitatea, el însuși primește ceva măreț: darul de a deveni frate. Și deci crește, se maturizează ca persoană…

Textul ne spune felul în care trebuie să mergem în misiune, ne prezintă care este relația noastră cu celălalt.

v. 6b

^6b Apoi, cutreiera satele din jur învăţând. 

În Evanghelie aflăm scris mereu că „Isus învață” – numai în Marcu se repetă de cincizeci de ori – dar niciodată nu se spune ce învăța. Învățătura Lui este dată mereu de episodul din viața Lui care urmează, adică povestirea, faptul pe care El îl împlinește este ceea ce Isus ne învață.

La fel este și în viață, adevăratele învățături ne vin de la faptele vieții, căci în ele trebuie să avem învățătura…

E interesant că Isus străbătea satele… Și ce făcea, umblând? De fapt, El umbla într-un anume fel, un mod în care-i trimite și pe apostoli să umble… Deci, apostolii vedeau deja în El ceea ce apoi El le va spune să facă.

v. 7

⁷ I-a chemat pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate.

Acest verset este foarte important, pentru că ne spune că sensul vieții noastre este acela de a avea putere peste spiritele necurate. Așadar, sensul vieții noastre este să trecem din sclavia (stăpânirea, subjugarea) spiritului răului, a spiritului morții, la libertatea de a avea noi putere asupra spiritului morții. Adică să avem stăpânirea asupra răului. Aceasta este misiunea noastră (și a fiecărui om): să învingem spiritul răului, care este în noi și în alții. Să învingem ceea ce ne separă și ne distruge, atât în interiorul nostru, cât și în raportul cu alții. Să biruim minciuna, egoismul, răutatea, ceea ce ne izolează și ne închide în noi și care ne ține în moarte, în non-relație. Acesta este scopul oricărei misiuni.

O persoană este relațiile sale! Dacă tu iubești o persoană, acea persoană o porți în inimă, deci ea trăiește în tine. Și tu însuți trăiești o viață în plus, adică viața celuilalt.

La urmă trebuie să ajungem să avem o viață multiplicată de iubire, căci inima omului este capabilă de infinit, de Dumnezeu. Și cu cât mai mult un om realizează potențele sale, cu atât mai mult devine el însuși.

Și aceasta este chemarea, este numele nostru.

Cain răspunde: „Oare sunt păzitorul fratelui meu?” Acest spirit al răului, al morții, care este biruit, înseamnă că eu înving acest spirit de moarte în întâlnirea fraternă cu celălalt. Spiritul morții, suprimarea celuilalt, pe care eu îl văd ca fiind împotriva mea, nu domină raportul dintre noi… Ci eu mă îndrept dezarmat înspre celălalt, cum ne îndeamnă Isus… Și astfel vom depăși înșelăciunea și puterea răului.

Isus cheamă „doisprezece”… Doisprezece este un număr deschis pentru că douăsprezece sunt triburile lui Israel, care reprezintă întregul popor, așadar, înseamnă că Isus cheamă tot poporul. Apoi douăsprezece sunt lunile anului, indicând faptul că chemarea este mereu valabilă. În concluzie, toți suntem chemați și suntem chemați mereu…

Cei doisprezece au o misiune particulară, la fel cum fiecare dintre noi avem o misiune particulară. Însă există o misiune generală, valabilă pentru toți, și este cea principală.

Și ni se spune că pe acești doisprezece „a început” să-i trimită. A început atunci și încă nu a terminat… adică începe să-i trimită…

Și „îi trimite”. Adică noi suntem trimiși.

Ce înseamnă că suntem trimiși? Faptul că suntem „trimiși” înseamnă că există o altă Persoană în spatele nostru, care ne trimite… Așadar, toți suntem trimiși de Dumnezeu.

Iar cel trimis are aceeași putere ca a Celui care îl trimite: deci, avem însăși puterea lui Dumnezeu. Suntem fiii Săi. Și pentru că suntem fii, suntem trimiși fraților! Toți! Cine nu se simte trimis înspre frați, nu este fiu, încă nu a înțeles cine este, încă nu a priceput care este numele său, adevărul său… Iată marea demnitate a fiecăruia dintre noi care suntem trimiși.

Iar unul este trimis într-o direcție, nu la întâmplare… în vederea atingerii unui scop. Deci, nu suntem „aruncați” în lume la întâmplare… Ci avem un început și o destinație, un sens. Viața noastră are început și sfârșit, adică împlinire… Existența noastră este o chemare; însăși moartea este o chemare: este ultima chemare pentru a descoperi fața lui Dumnezeu.

E minunat să înțelegem că întreaga noastră viață este sub semnul unui nume, un nume chemat de Altul; adică este sub semnul din categoria relației, a iubirii, și nu sub categoria întâmplării.

Și „sunt trimiși doi câte doi”, nu singuri.

„Doi” este principiul lui „mulți”, este începutul comuniunii.

De ce îi trimite „doi câte doi”? Pentru că trebuie să mărturisească iubirea, fraternitatea. Deci, nu pot merge singuri. Iubirea trăită de unul singur se numește egoism. Deci, mereu îi trimite „câte doi”.

Dar acești doi câte doi sunt deschiși către toți ceilalți.

Această chemare – adică vocație – și această trimitere, care înseamnă misiune, au un scop precis: „să aibă putere peste spiritele morții”, peste spiritele necurate. Altfel spus, noi suntem chemați să stăpânim peste spiritul necurat – peste spiritul de moarte – care stăpânește în noi și în alții. Și-i sensul, scopul vieții noastre! De ce am fost chemați la viață? De ce suntem trimiși în lume? Pentru a birui acest rău! Și fiecare relație este locul în care înving acest spirit necurat: orice lucrare ori este sub semnul spiritului necurat, al egoismului, al închiderii în sine, ori este sub semnul Spiritului lui Dumnezeu, al iubirii, al comuniunii. Așadar, acesta este scopul misiunii, care este cel mai mare țel al omului: a învinge răul și a trăi fraternitatea.

Care vor fi mijloacele pentru a împlini acest scop?

v. 8

⁸ Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la brâu,

Acest verset începe prin cuvintele: „Și le-a poruncit lor”… Este o poruncă.

La amiază mie nimeni nu-mi poruncește să mănânc, pentru că bucuros mănânc. Așadar, se poruncește un lucru pe care un om nu l-ar face; ori i se poruncește, pentru că ar face exact lucrul opus.

Primul îndemn al lui Isus nu este: „Să adunăm bani, pentru că mergem în misiune…”.

Modul în care merg înspre celălalt… Ce trebuie să-i duc? Nimic! Cu alte cuvinte, comuniunea ta cu celălalt este adevărată dacă tu nu-i duci nimic. Dacă ai lucruri, le dai altora lucruri, dar când nu ai nimic, ce le dai? Te dăruiești lor pe tine! Altfel spus, iubirea față de altul presupune a nu-i duce nimic.

În orice relație adevărată, când s-au terminat de dat lucruri, există persoanele care se pun în joc, în discuție, se dăruiesc pe ele însele și atât. Dacă nu, relația cu celălalt este numai un joc de interese, de profit cu privire la lucruri.

Așadar, orice relație adevărată se întemeiază pe acest nimic. Fapt valabil și-n raportul lui Dumnezeu cu noi…

În ce fel ne-a mântuit Dumnezeu? Nu ne-a mântuit prin lucrurile pe care ni le-a dat! El ne-a dat totul… Când nu a mai avut nimic să ne dea, S-a pus în joc, și-a dat viața, S-a dat pe Sine. Aceasta este iubirea, care creează solidaritate, comuniune, ne pune în aceeași situație (condiție)! Și acesta este mijlocul, instrumentul puternic al oricărei comuniuni: nimicul!

Exact ceea ce s-a întâmplat în misiunea tradițională, se întâmplă și-n relațiile noastre: ce au făcut misionarii de multe ori? Au mers și au distribuit lucruri, pentru că ei aveau nevoie. Însă, în acest fel, lumea crede că lucrurile sunt importante… La fel facem și noi în relațiile noastre: ținem cont de ceea ce altul ne poate da sau de ceea ce noi îi putem da. În acest fel atenția este îndreptată numai spre lucruri: care pot fi ori obiectele, ori calitățile celuilalt… Dar în acest fel nu are loc întâlnirea, pentru că nu-i o întâlnire între două persoane, ci o întâlnire între lucruri și persoane… În acest fel relația nu-i autentică, iar cei la care suntem trimiși nu descoperă ceea ce toți trebuie să descoperim: chemarea și numele. Și, la rândul lor, sunt incapabili să învingă această putere a răului, să fie pescuiți, scoși afară…

În orice relație, ceea ce tu ai, ceea ce tu dai, devine o putere asupra celuilalt. În schimb, celălalt ar trebui să te iubească doar pentru simplul fapt că te iubește, pentru că te acceptă pe tine, și nu pentru că acceptă (iubește) lucrurile pe care i le dai. Dacă nu, niciodată nu există iubire într-un raport, ci doar fetișism: celălalt iubește lucrurile pe care i le dai.

Așadar, a duce „nimic” este fundamental!

În orice raport, dacă tu intri cu prejudecăți, prejudecățile sunt un filtru și niciodată nu-ți permit să intri într-un raport adevărat cu celălalt. El este ceea ce este, iar eu sunt ceea ce sunt… Deci, să vedem dacă ne acceptăm…

Isus le concede „să ia toiagul”, dar nu pentru a-l lovi pe celălalt în cap…

Toiagul este instrumentul primordial: este începutul tehnicii. Cu toiagul obții (iei) ceea ce încă nu poți lua cu mâna. Toiagul indică toate mijloacele tehnologiei…

Așadar, ne este permis să luăm „tehnologia cea mai avansată”: toiagul. Toiagul cu care Moise a despărțit Marea Roșie, cu care a condus poporul în deșert, cu care a făcut să izvorască apă din stâncă…

Toiagul este un lucru mic din lemn, care indică puterea, căci cine are instrumentele, are puterea… Regele are toiagul, adică deține puterea de a comanda.

Și noi avem un toiag, o putere de a comanda, de a stăpâni, și-i nimicul (neputința) crucii. Aceasta este puterea pe care o avem! Și-i puterea de a ne dărui pe noi înșine. Și-i o putere divină. Noi nu avem o altă putere!

Apoi Isus ne spune că nu trebuie să avem: „Nici pâine, nici traistă, nici bani la cingătoare”.

La început este amintită pâinea, căci va începe „secțiunea pâinii”, care înseamnă „viața”, adică felul în care trăim.

Pâinea este viața!

Viața ta nu sunt lucrurile pe care le ai sau pe care le dai, ci este cu totul altceva. Viața ta este capacitatea de a-i primi (accepta, găzdui) pe alții și de a fi primit de ei.; viața ta este solidaritatea și împărtășirea. Așadar, să nu faci să depindă misiunea vieții tale și proiectele tale de pâine, de acumularea (strângerea) pâinii.

De fapt, de aici înainte până la sfârșit, Evanghelia ne va spune ce este pâinea și ne va prezenta pâinea care ne satură, care ne dă viața.

„Nici traistă”. Traista reprezintă siguranța omului sărac, este rucsacul în care își depozitează proviziile pe care le-a primit în acea zi de la alții și astfel trăiește cu – și din – rucsacul său. Însă bogatul nu are nevoie de rucsac, ci sunt îndeajuns banii ținuți la cingătoare (portofelul), pentru că banii sunt un mediator universal: cu banii poate cumpăra totul.

Cu banii poți cumpăra totul, mai puțin persoanele și relațiile adevărate cu alții; mai puțin adevărul tău și adevărul altuia.

Așadar, în orice relație adevărată trebuie să nu porți nimic, decât numai toiagul, „Nici pâine, nici traistă, nici bani la cingătoare”. Trebuie să fie o relație eliberată de „dumnezeul acestei lumi” (de bani), care este puterea, averea. Ci trebuie să fie o relație întemeiată pe încrederea în tine și în altul: în tine, pentru că ești fiul lui Dumnezeu; iar în celălalt, pentru că este fratele tău.

v. 9

⁹ dar încălţaţi cu sandale şi: „să nu purtaţi două tunici”.

Isus ne spune „să fim încălțați cu sandale”. În antichitate, omul care avea sandale în picioare era omul liber; iar sclavii mergeau desculți.

Așadar, dacă voi respectați îndemnurile de la versetul 8, sunteți liberi, aveți sandalele, dar dacă nu le respectați, sunteți sclavi, chiar dacă purtați încălțăminte după ultima modă.

Omul liber este cel care știe să stabilească relații în acest fel, și nu relații în baza puterii, a stăpânirii.

Apoi Isus continuă: „Nu vă îmbrăcați cu două haine”.

Limbajul este simbolic, dar este și real. Dacă voi mergeți în Africa, un om poartă pe el toate hainele pe care le are, pentru că nu are dulap. Deci, dacă are două haine, le îmbracă pe ambele.

Însă cuvintele lui Isus ne îndeamnă la un comportament precis: dacă tu ai două haine și-i spui celuilalt că este fratele tău, care ar fi consecința logică? Că o haină i-o dai lui… dar este periculos să-i dai haina, pentru că el apoi îți cere încă una și încă una… Și te trezești că devii un distribuitor de haine…

Însă tu trebuie „să ai o singură haină”, adică să fii tu însuți, cu adevărul tău, cu care te pui în joc. Tu nu fi, adică nu te identifica cu lucrurile pe care le dai altora!

În spatele acestui îndemn avem limbajul simbolic: adică noi suntem îmbrăcați în Cristos; noi suntem liberi, pentru că suntem fii; El este comoara noastră… Pâinea – viața – este împărtășirea, este Spiritul Sfânt pe care-L primim în Euharistie… Și cu aceste mijloace noi învingem spiritul necurat, prezent în noi și în alții… Dacă folosim alte instrumente, nu facem nimic altceva decât să sporim spiritul necurat din noi și din alții.

În VT avem episodul în care Elisei l-a vindecat pe Naaman Sirul de lepră. Naaman a vrut să-i plătească, dar Elisei nu a acceptat. Însă slujitorul lui Elisei a fugit după Naaman și i-a cerut plată.   Naaman i-a dat câțiva talanți de aur: un talant cânărește 37 de kilograme de aur… și câteva haine… El le-a dus acasă. Iar Elisei i-a spus: „Lepra de care a fost vindecat Naaman să se lipească de tine”…

Cu alte cuvinte, dacă noi mergem spre celălalt pentru că vrem ceva de la el – deci din interes – sau pentru a-l stăpâni, prin faptul că-i dăm câte ceva (deci tot din interes) în loc să învingem spiritul răului – care este lepra și moartea – ne câștigăm lepra și moartea; adică lipim răul de noi. Deci, orice relație în care caut puterea mă ucide. După cum îi face rău celuilalt, tot astfel îmi face rău și mie.

Acest adevăr este valabil în toate relațiile: de la cele interpersonale mai strânse, la cele interfamiliale, până la cele din viața apostolică.

Îndemnurile lui Isus nu sunt nimic altceva decât oglindirea a ceea ce El a făcut, felul în care El s-a comportat mergând în misiune; El, care este primul Om liber, Fiu al Tatălui și frate al tuturor. De fapt, Isus, prin aceste cuvinte, ne oferă autobiografia Sa, portretul Său.

v. 10

¹⁰ Apoi le-a spus: „Dacă intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până când veţi pleca din locul acela,

Misiunea pe care fiecare dintre noi o are este „să intre într-o casă”.

Celălalt este o casă.

„A intra” înseamnă a fi oaspete.

Noi nu suntem stăpânii altora, ci suntem primiți de altul.

Iar un om există în măsura în care este primit de către celălalt.

Și intrând în casă „acolo locuiește!”. Și nu merge să caute case mai bune. Căci atunci ar fi fost ușor…

În spate avem un alt limbaj: adică acolo se formează Biserica, locuința, casa… Altfel spus, acolo unde ești primit, acolo afli casa, acolo se nasc comunitatea, comuniunea și victoria asupra spiritului răului…

Iar unde nu ești primit, ce trebuie să faci?

v. 11

¹¹ iar dacă nu veţi fi primiţi în vreun loc şi nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturaţi praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor.

Prima observație este că: putem fi primiți, sau nu… Și trebuie să ținem cont de acest adevăr. Jocul (riscul) vieții este între a fi primiți și a nu fi primiți. Iar acest fapt depinde de libertatea celuilalt: eu nu-l pot constrânge.

În joc (în risc) este libertatea noastră. Deja eu mi-am pus în joc libertatea mea, arătând că sunt disponibil să fiu primit, iar celălalt este liber să mă primească sau nu. Iar eu trebuie să-i respect libertatea.

Însă dacă eu nu sunt primit, nu pot să spun: „atunci îl strâng de gât” sau să cer să cadă peste el fulgere din cel, cum au cerut Iacob și Ioan pentru că acei oameni nu L-au primit pe Isus… Dacă nu mă primesc, ei sunt liberi să nu mă primească. Eu nu-i pot constrânge să mă primească. Nu-l pot obliga pe unul să-mi fie prieten. Dacă l-aș constrânge, nu mi-ar fi prieten. Deci, să respectăm libertatea celorlalți.

Știm că aici se joacă (se decide) – între a primi sau a nu primi – adevărul celui care primește: pentru că dacă el nu mă primește, el este cel care greșește, și nu eu.

Și atunci eu îi dau un semn despre greșeala pe care o face: adică „scutur praful de sub picioare ca mărturie”… Ce înseamnă?

Când un israelit se reîntorcea în patrie, își scutura praful de pe sandale spunând: „Acesta este pământ necurat, nu trebuie să intre în pământul credincios”.

Așadar, scuturându-mi praful de sub picioare, îi arăt că el este „pământ necurat, necredincios”, căci neprimindu-mă pe mine, nu-L primește pe Dumnezeu… Și nici pe sine nu se primește, căci adevărul lui este că-i fiul lui Dumnezeu și fratele tău… Deci, eu îi arăt printr-un gest greșeala pe care o face, pentru ca să-și înțeleagă greșeala, dar îl respect. Deci, nu înseamnă că trebuie să-l condamn, să-l ucid sau să cer să cadă fulgere și anateme peste el și nici nu-l ameninț că va merge în iad… Ci îi mărturisesc că sunt dispus să-l primesc, chiar dacă el nu mă primește…

Consecința primirii este înfrângerea spiritului morții. Iar cei care te primesc – primindu-te în slăbiciunile și în nevoile tale – devin frați. Iar tu, fiind găzduit, faci în așa fel ca alții să poată descoperi acest adevăr prin relația cu tine, care ești fără lucruri, în autenticitatea ta, în slăbiciunea și micimea ta…

vv. 12-13

¹² Ei au plecat şi au predicat ca [oamenii] să se convertească. ¹³ Şi alungau mulţi diavoli, ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau.

Apostolii ies și vestesc. Ce? Să se convertească!

Ce trebuie să facă omul? Să se convertească, să-și schimbe direcția! Toți suntem chemați să ne schimbăm direcția! Adică să avem direcția adevărată a omului liber, acea direcție pe care apostolii o vestesc cu viața lor.

E interesant că nu spun multe lucruri: ci spun că trebuie să se convertească, să se schimbe… Dacă un om nu-i dispus să se schimbe, rămâne acolo unde este.

Și toți putem și trebuie să ne schimbăm… Cine vestește acest îndemn, este clar că-i primul care s-a schimbat, altfel nu ar spune acest îndemn… Deci, îi arată altuia că-i posibil să se schimbe și-i oferă prezența și fraternitatea sa… Cu alte cuvinte, dacă eu mă propun altuia ca frate, celălalt mă poate primi ca pe un frate; celălalt descoperă că-mi este frate și că-i fiu; adică se convertește…

Și se adeverește că ei „scoteau demonii”, adică în acest fel ei învingeau spiritul răului și „vindecau mulți bolnavi”. Altfel spus, cine se comportă așa, cu adevărat vindecă de spiritul răului și vindecă infirmitățile, limitele pe care fiecare om le are… Tocmai această comuniune reprezintă vindecarea fundamentală de rău și de limite.

Din acest text putem înțelege că toți avem o vocație, un nume și o misiune precise în lume. Și-i vocația de a trăi raporturi pline de libertate, raporturi de fii cu noi înșine și deci raporturi de frați cu alții.

Iar mijloacele pentru această misiune nu sunt rezervate numai unora, adică celor care au multe calități și daruri, pentru că sunt suficiente un toiag și o pereche de sandale…

Vreau să spun că darurile (calitățile) pe care le avem sunt tocmai limitele noastre, care suntem așa cum suntem. Deci nu trebuie să avem nimic ciudat pentru a merge în misiune. Mai mult, faptul că nu avem, precum și nevoile și limitele noastre, în loc să se apere, devin loc de comuniune. Și așa s-a comportat Isus cu noi…

Și acest fapt ne vindecă de rău și de infirmitățile noastre.