Marcu 7,1-23

Ps. 15 (14)

Psalmul ne introduce în textul evanghelic și începe cu întrebarea: „Doamne, cine va sta cu Tine, cine va locui în cortul Tău?” Va sta cu Tine cel care nu are păcat, cel care vorbește drept, cel care nu face nimănui rău… Deci, cine va locui cu Domnul? Nimeni!

În schimb, textul din Evanghelie ne arată că discipolii sunt cu Domnul, mănâncă și trăiesc liniștiți, chiar având mâinile necurate, în timp ce drepții nu mănâncă… Stau acolo și-și spală continuu mâinile, se purifică, dar nu mănâncă…

Oferim o sinteză a drumului pe care l-am făcut până acum, pentru a înțelege unde am ajuns…

Evanghelia după Marcu încearcă să ni-L prezinte pe Isus pornind de la ceea ce El face și spune. În ultimele cateheze am prezentat partea (secțiunea) despre pâine.

„Pâinea” înseamnă viața. Care sunt modurile viețuirii? Cum trăiește omul? Ni s-au prezentat două moduri de a trăi: modul normal de a trăi al omului, reprezentat de ospățul lui Irod. Ospățul lui Irod este „pâinea” pe care toți o mâncăm… Apoi am văzut „Pâinea lui Isus”, în deșert, care e pâinea iubirii, a darului, a solidarității, a vieții. Pâinea lui Irod e pâinea egoismului, a prestigiului, a puterii.

Și am văzut că discipolii nu înțeleg pâinea darului și a iubirii, pentru că au inima împietrită…

În această cateheză avem un text care schimbă diagnosticul: ne arată motivul pentru care inima noastră este împietrită; ne arată motivul pentru care nu înțelegem pâinea, iubirea care ne dă viața.

Primul motiv – din cauza căruia nu înțelegem viața – constă în faptul că viața noastră se desfășoară după lege…

Primul impediment (piedică) în a înțelege iubirea este legea: adică, eu sunt cu conștiința împăcată (sunt liniștit) pentru că respect regulile mele, normele mele de comportament și mă comport în funcție de ele și odată ce sunt în ordine, nu mă interesează nimeni și nimic. Fapt pentru care pot exista oameni corecți din punct de vedere formal, în ordine, care nu încalcă nicio lege, dar care, în realitate, nu mănâncă, adică nu trăiesc, nu trăiesc iubirea…

Și-i acea formă de religiozitate pe care toți o cunoaștem, acea religiozitate formală a omului care e perfect, bun… Învață să fie un om bun și cine e bun, e bun… Iar alții? Ei vor suferi, ei vor pierde!

Se citește Mc. 7, 1-23

1 Fariseii şi unii dintre cărturarii veniţi de la Ierusalim s-au adunat în jurul lui 2 şi au văzut că unii dintre discipolii lui mâncau cu mâinile necurate, adică nespălate – 3 căci fariseii şi toţi iudeii nu mănâncă dacă nu-şi spală mâinile, ţinând astfel obiceiurile din bătrâni, 4 iar când se întorc de la piaţă, nu mănâncă dacă nu se purifică; mai sunt şi multe altele pe care le-au primit ca să le păzească: spălarea paharelor, a oalelor şi a vaselor de bronz. 5 Aşadar, fariseii şi cărturarii l-au întrebat: „De ce discipolii tăi nu urmează obiceiurile din bătrâni, ci mănâncă cu mâinile necurate?” 6 El le-a spus: „Bine a profetizat Isaia despre voi, ipocriţilor, după cum este scris:  Acest popor mă cinsteşte cu buzele, însă inima lor este departe de mine. 7 În zadar mă cinstesc propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor8 Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi ţineţi obiceiul oamenilor”. 9 Şi le-a spus: „Frumos! Voi daţi deoparte porunca lui Dumnezeu ca să stabiliţi tradiţia voastră! 10 Căci Moise a spus: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, şi Cine vorbeşte de rău pe tatăl sau pe mama să fie dat la moarte11 Voi însă spuneţi: «Dacă un om îi zice tatălui sau mamei: `Este corban` – adică ofertă sacră – `ceea ce ţi se cuvine de la mine`», 12 voi nu-i permiteţi să mai facă ceva pentru tatăl sau mama lui. 13 Astfel, suprimaţi cuvântul lui Dumnezeu pentru tradiţia voastră pe care voi v-o transmiteţi. Şi faceţi multe alte lucruri asemănătoare”. 14 Chemând din nou mulţimea, le-a spus: „Ascultaţi-mă cu toţii şi înţelegeţi! 15 Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur, însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur”. 16 Cine are urechi pentru a asculta, să asculte! 17 Când, lăsând mulţimea, a intrat în casă, discipolii săi l-au întrebat despre parabolă, 18 iar el le-a spus: „Cum, nici voi nu pricepeţi? Nu înţelegeţi că tot ceea ce intră din afară în om nu poate să-l facă impur? 19 Deoarece nu intră în inimă, ci în stomac şi apoi este eliminat în loc ascuns”. Astfel, declara pure toate alimentele. 20 Şi le-a mai zis: „Ceea ce iese din om, aceea îl face pe om impur. 21 Căci din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, 22 adulterele, lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea. 23 Toate aceste rele ies dinăuntru şi-l fac pe om impur”.

Sensul general al textului constă în faptul că noi, de obicei, credem că binele și răul stau (se află) în lucruri… Dacă faci unele lucruri e un rău, dacă faci altele, e un bine. Fapt pentru care concluzionăm că lucrurile sunt bune sau rele… Apoi persoanele bune sunt cele care fac lucrurile bune, iar persoanele rele sunt cele care fac lucrurile rele…

Însă Isus ne spune un cu totul altceva, și anume: toate lucrurile sunt bune! Iar binele și răul izvorăsc din inima noastră! Altfel spus, un om care are o inimă închisă, care nu iubește, acel om face răul… Un om care are o inimă care iubește poate și să greșească, pentru că toți greșim, dar el emană binele… Așadar, problema este să vedem ce este în inima noastră… Acesta e sensul general… Deci, creștinismul este o religie interioară, care nu-i alcătuită din norme și din legi.

Textul este alcătuit din patru părți:

  1. 1-8 sunt o polemică împotriva unei religiozități alcătuite din norme. E adevărat că normele au o anume valoare, dar textul nostru este împotriva nomelor religioase externe care împiedică oamenii să mănânce… Vom vedea discipolii care mănâncă cu mâinile nespălate: mesajul este că putem trăi (mânca) chiar dacă nu suntem perfecți… Și putem trăi pentru că inima noastră este aproape de Dumnezeu!
  2. 9-13 ne arată că, deși respectăm legea, putem încălca porunca iubirii în modul cel mai evident: încălcând iubirea față de părinți…
  3. 14-19 notează că toate lucrurile sunt bune și că toate alimentele sunt curate. Pentru cei din vechime era o mare problemă… Și vom vedea ce înseamnă pentru noi…
  4. 20-23, în privat, discipolilor, Isus le explică faptul că problema binelui și a răului este „inima bună sau rea”.

Textul vrea să demaște (să arate) răutatea din inima noastră, pentru că toți o avem, astfel încât să o recunoaștem…

Și tocmai nouă – care avem inima necurată, după cum avem și mâinile necurate – Dumnezeu ne dă harul Său și ne dă să mâncăm și să trăim pâinea Sa. Deci, ceea ce am explicat în catehezele anterioare – ospățul dat de Isus în deșert – ospățul darului și al iubirii, nu înseamnă că este rezervat persoanelor perfecte și bune, ci celor cu mâinile murdare, după cum sunt și discipolii; e rezervat persoanelor care au inima murdară, așa cum noi toți o avem… Altfel spus, această Pâine e dăruită tuturor! Sunt excluși de la acest ospăț numai perfecții, pentru că cei desăvârșiți nu au nevoie de pâine, căci au regulile lor de respectat, iar viața lor constă în respectarea normelor.

Așadar, e un text polemic, dar care atinge esența creștinismului, care ne prezintă nu atât ceea ce noi trebuie să facem pentru Dumnezeu, ci ceea ce Dumnezeu face pentru noi: ne dă Pâinea Sa, viața și iubirea Sa… Apoi noi, cu mâinile pe care le avem, primim acest dar și încercăm să-l trăim așa cum putem…

Cu alte cuvinte, acest fapt împiedică și nu-i permite comunității creștine să devină o „sectă de oameni puri” care judecă și-i condamnă pe alții și care nu trăiesc iubirea nici măcar în interiorul sectei sau al familiei… Acesta e sensul general al textului.

Încă o observație generală legată de viciul de a ne folosi de tradiții pentru a justifica comportamente de „auto-mântuire”… Cum citează Isus Scriptura? Cum citau, cum comentau cărturarii Biblia? Luau un verset din Torah (din primele cinci cărți) și-l comentau (argumentau) cu ajutorul textelor profeților… Deci, în aceste cinci cărți existau acele prescripții, norme

Isus folosește același mod al lor de a citi (de a interpreta) Biblia, dar pentru a argumenta textul din Torah (aceste norme), folosește textul din Isaia, (Is. 29,13) care amintea că erau fără minte (zăpăciți) și nu înțelegeau… Așadar, avem omul fără minte (zăpăcit), care e omul cu inima împietrită, care-l împiedică să înțeleagă textul sacru… Așadar, Isus dă o interpretare, o citire a Torei, așa cum o citeau ei, dar le arată că trebuie să fie atenți pentru a nu folosi tradiția Cuvântului lui Dumnezeu pentru a justifica astfel de comportamente

vv. 1-5

1 Fariseii şi unii dintre cărturarii veniţi de la Ierusalim s-au adunat în jurul lui 2 şi au văzut că unii dintre discipolii lui mâncau cu mâinile necurate, adică nespălate – 3 căci fariseii şi toţi iudeii nu mănâncă dacă nu-şi spală mâinile, ţinând astfel obiceiurile din bătrâni, 4 iar când se întorc de la piaţă, nu mănâncă dacă nu se purifică; mai sunt şi multe altele pe care le-au primit ca să le păzească: spălarea paharelor, a oalelor şi a vaselor de bronz. 5 Aşadar, fariseii şi cărturarii l-au întrebat: „De ce discipolii tăi nu urmează obiceiurile din bătrâni, ci mănâncă cu mâinile necurate?”

Personajele… De o parte avem fariseii și cărturarii, și de cealaltă avem discipolii lui Isus și pe Isus care răspunde…

Fariseii sunt cei care, plini de zel, respectă legea, iar cărturarii sunt cei care o definesc (o hotărăsc), adică sunt doctorii legii.

În schimb, discipolii lui Isus sunt ceea ce sunt: pescari, vameși, păcătoși… Altfel spus, fiecare om este chemat să fie ucenicul Domnului.

Problema este că discipolii lui Isus mănâncă, deși au mâinile nespălate… Ei mănâncă, deci trăiesc…

Ne aflăm la secțiunea pâinilor… Pâinea înseamnă viața, deci, a mânca înseamnă a trăi.

Ceilalți însă, deși respectă toate normele, se împotrivesc celor care mănâncă, celor care trăiesc… Altfel spus, avem o întreagă interpretate a tradiției și a legii care îi împiedică pe oameni să mănânce…

Ce poate să însemne pentru noi? Pentru că omul trăiește prin tradiție… Altfel spus, dis-de-dimineață, când mă trezesc, nu înseamnă că trebuie să inventez cum să-mi leg șireturile sau cum să-mi pregătesc cafeaua… Ci totul mi-a fost transmis… Iar dimineața facem multe gesturi automate, căci altfel nu am mai ajunge la muncă… Adică, omul trăiește în baza tradiției… Tradiția este cultura, este ceea ce omul și-a însușit și care-i folosește pentru a trăi… Deci, tradiția este justă! Norma, legea e justă! Poate că astăzi ar trebui să facem chiar mai multe legi… Dar problema este alta: care sunt tradițiile care împiedică omul să trăiască?

Tradiția mereu este ceva valid care este transmis și pe care omul îl învață, îl memorează, pentru că, în caz contrar, nu are tradiție; așadar, tradiția o are în inimă, în amintire, și trăiește în baza acestor amintiri…

În sine, toate tradițiile și toate legile sunt „și” utile… Dar vai, dacă substituie iubirea: vai, dacă tradițiile, în inima ta, iau locul iubirii! Altfel spus, toate tradițiile și toate legile trebuie să se verifice dacă sunt valide după un singur lucru: ne ajută (ne folosesc) – sau nu – pentru a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele? Ne folosesc – sau nu – pentru a mânca pâinea, pentru a trăi?

În concluzie, orice tradiție, chiar și cea mai sfântă, dacă nu ne folosește pentru a mânca pâinea, adică pentru a trăi concret iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, aici și acum, acea tradiție trebuie să o abandonăm…

În schimb, dacă tu te lipești de tradiție pentru a avea o certitudine, (o siguranță) personală, și lași la o parte porunca iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui, acest fapt devine tradiționalism, legalism, și legea devine sensul, țelul, însemnătatea vieții tale; tu îți jertfești (sacrifici) viața legii și te îndepărtezi de Dumnezeu tocmai din cauza legii care, în schimb, ar trebui să te ajute să trăiești…

Acest fapt nouă nu ni se întâmplă pentru că trăim într-o epocă aproape fără lege… Dar în profunzime avem aceeași mentalitate… Altfel spus, atunci când noi ne gândim la Dumnezeu, cugetăm că, dacă suntem buni și dacă suntem în ordine pentru că am respectat unele lucruri, atunci „merităm” darul Lui, deci mâncăm, trăim… În schimb, dacă nu am respectat cu strictețe toate regulile, nu mă simt în ordine… (Și e just să nu mă simt în ordine, pentru că, dacă greșesc, înseamnă că nu sunt în ordine…). Și, deci, mă îndepărtez de Dumnezeu… Adică Îl confundăm pe Dumnezeu cu legea…

Acest mecanism funcționează și când căutăm să fim acceptați de alții. Deci, ce să facem pentru a fi acceptați de alții? Trebuie să ne îmbrăcăm ca ei, să vorbim ca ei, să susținem aceleași idei… Ideea este că trebuie să facem ceva pentru a ne merita stima sau să fim acceptați de acei oameni… sau să existăm… E același lucru pe care-l reproducem și care ne supune unor legi care nu sunt scrise, dar care sunt severe (riguroase), căci influențează nespus de mult asupra faptului că ne simțim bine sau rău

Din text vedem că în acel timp – cu o climă caldă – existau norme igienice: a-și spăla mâinile… Au făcut din legea lui Dumnezeu o problemă de sănătate: „Spălați-vă mâinile înainte de a mânca”… Deci, nu-i legea Domnului, ci sunt legi igienice care au în vedere respectarea sănătății.

Dar dacă aș face din toate legile – și din cele care au menirea să păstreze sănătatea mea, interesele mele, imaginea mea socială – sensul vieții mele, ar fi inutil să trăiesc… Adică nu aș mai putea să mănânc pâinea…

În schimb discipolii, care nu respectă atâtea legi și nici nu-și spală mâinile, mănâncă…

Există persoane perfecte, dar care nu-L iubesc nici pe Dumnezeu și nici pe aproapele… Și există oameni cu multe păcate și defecte, care, însă, încearcă să-L iubească pe Dumnezeu, dar și pe aproapele… Aceștia din urmă sunt creștini, dar ceilalți nu sunt creștini, ci legaliști. Adică Dumnezeul lor este bunătatea, perfecțiunea lor.

Altfel spus, credința creștină nu-i chestiune de respectare a legilor, ci-i o problemă de iubire. Pentru că, dacă credința creștină ar fi fost numai o problemă de a nu încălca legile, un om mort ar fi mai perfect decât un creștin, căci decedatul nu greșește… Deci, să-i omorâm pe toți, și toți vor fi în ordine…

Însă omul care trăiește, greșește… Dar întrebarea este: cine trăiește, ce principiu urmează în viață? Dacă are ca principiu al vieții „pâinea” – a trăi cu adevărat iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele – dincolo de greșelile pe care le face mănâncă, trăiește… Și apoi își va corecta greșelile, puțin câte puțin… Și-și va da seama că greșelile nu rezidă atât în lucruri, cât în inima sa. Își va da seama că în inima sa are multe răutăți și că trebuie să se maturizeze…

Așadar, problema e a mânca sau nu…

De multe ori noi ne îndepărtăm de Dumnezeu pentru că spunem: „Nu sunt vrednic, demn, curat, deci nu sunt în ordine”. De obicei, un om se îndepărtează de Dumnezeu în adolescență, pentru că își dă seama că nu reușește să respecte legea Lui cu privire la unele porunci și atunci abandonează și religia, și pe Dumnezeu…

Noi, în mod ciudat, mai înainte de a ne împărtăși, spunem: „Doamne, nu sunt vrednic”. Și apoi ne împărtășim. Dacă un creștin ar spune: „Eu sunt vrednic”, nu s-ar putea împărtăși! Căci el ar merge să primească un premiu (un salariu), și nu Trupul lui Cristos, salariul strădaniei și al perfecțiunii sale…

Așadar, pentru a fi creștini, nu-i nevoie să fim perfecți! Împărtășania – hrana lui Dumnezeu – este pentru oameni, așa cum sunt și așa cum suntem, cu defectele, limitele și răutățile noastre… Pentru alții va fi hrana perfecțiunii, dar să și-o țină pentru ei…

Dar să știe că există ceva mult mai mare, mai important, adică hrana comprehensiunii, a iubirii, a milei, a darului, a iertării, și această hrană creează comuniune și viață. În schimb, hrana perfecțiunii creează mereu o tot mai mare diviziune, separare, întristare, izolare, împietrire…

Deci, primul impediment (piedică) în a-L recunoaște pe Cristos – în mod ciudat – este o anume religiozitate legalistă de a noastră, pe care toți o avem în interior: „Dacă nu mă simt în ordine, mă îndepărtez”. La fel ca Adam care, după păcat, spune: „M-am ascuns, pentru că mi-a fost frică”… Adevăratul păcat este acest a se ascunde! Adam nu se simte în ordine și se ascunde…

Însă tocmai pentru că nu mă simt în ordine, vin la Tine! Pentru că Tu ești medicul, pentru că Tu mă iubești, pentru că Tu îmi ești și tată, și mamă, prieten… Altfel spus, Dumnezeu e iubire și iertare, și acesta e primul lucru pe care trebuie să-l înțeleg pentru a putea trăi. Dacă nu, omul mereu se va strădui să fie perfect, dar astfel se va chinui (ucide) pe sine și pe alții. Și, grație lui Dumnezeu, nu va reuși să fie perfect… dar va reuși să se chinuie pe sine și pe alții…

La începutul ministerului (vieții publice) lui Isus se spune că toți alergau la El, pentru că vorbea cu autoritate, nu precum cărturarii. De fapt, poporul auzea că Isus spunea aceleași lucruri pe care le rosteau și ceilalți – vorbind despre Dumnezeu și alianță – dar diferența era că Isus nu le impunea norme și mai grele și nu-i certa pentru că nu respectau legile, ci le aducea Cuvântul milostiv al Tatălui… și deci reconcilia, reîmpăca mulțimea cu Dumnezeu și cu ea însăși… De aceea alergau la El, și nu atât pentru că îl vindeca pe unul sau pe celălalt… Isus nu a vindecat toți bolnavii… Ci ei alergau la El pentru a auzi acest Cuvânt care-i mângâia, îi ajuta să iasă din mecanismul legalist

vv. 6-8

6 El le-a spus: „Bine a profetizat Isaia despre voi, ipocriţilor, după cum este scris:  Acest popor mă cinsteşte cu buzele, însă inima lor este departe de mine. 7 În zadar mă cinstesc propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor8 Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi ţineţi obiceiul oamenilor”.

Isus răspunde obiecției lor, zicându-le „Sunteți fățarnici!”

Când spunem ipocrit, noi ne gândim la un om fals… Însă ipocritul este cel care în cor, în tragedia greacă, răspundea, era capul corului, era protagonistul…

Altfel spus, ce caută fariseii și cărturarii? Nu caută atât să-i iubească pe Dumnezeu și pe aproapele, ci caută prin lege (cu ajutorul legii) să-și afirme, să scoată în evidență eul propriu: „Așa suntem buni, perfecți, pricepuți”…

Ce face un om care caută să fie perfect? Caută să-și afirme eul propriu înaintea sa, a altora și a lui Dumnezeu. Așadar, nu atât Îl iubește pe Dumnezeu sau îi iubește pe alții, ci se iubește doar pe sine. Este egoist!

Putem fi egoiști în multe feluri, dar unul din felurile teribile este cel religios, adică să fim buni din egoism, pentru că unii oameni judecă astfel: „Dacă nu sunt bun, priceput, eu nu mai valorez, sunt un nimeni…” În schimb, eu sunt ceea ce sunt și sunt iubit de Dumnezeu pentru ceea ce sunt (așa cum sunt); și ceilalți mă iubesc așa cum sunt, căci, dacă ar trebui să mă iubească numai pentru că sunt bun, niciodată nu m-ar iubi. Dacă ar trebui să iubesc un om pentru că e bun, l-aș urî, și mai întâi m-aș urî pe mine…

Avem ipocrizia, care este dorința de a fi protagonist, care înseamnă a-și sacrifica propria viață pentru a avea o bună imagine de sine; adică duci o viață în care doar reciți, joci teatru…

Isus spune: „Religiozitatea voastră este cum spune profetul Isaia – la cap. 29 – o religiozitate a buzelor, dar inima e departe de Mine”… Cu alte cuvinte, un om poate să se roage, să respecte normele, să dea sfaturi bune… Dar întrebarea este: inima unde este? Are într-adevăr o inimă care iubește aproapele ca pe sine și pe Dumnezeu? Aceasta e întrebarea… Sau are o inimă care caută tradițiile, învățăturile și normele oamenilor și nu-i pasă de porunca lui Dumnezeu?

Evanghelistul opune „tradițiile și învățăturile” „poruncii”… Porunca lui Dumnezeu este una singură: „A-i iubi pe Dumnezeu și pe aproapele”… Să încercăm să măsurăm (comparăm) toate tradițiile și normele cu singura poruncă a iubirii.

Dacă porunca este „să iubesc”, întrebarea este: această tradiție sau această normă mă ajută să-i iubesc pe Dumnezeu și pe aproapele, sau nu? Altfel spus, iubirea este centrul legii.

Iar acest lucru e valabil nu doar pentru legea religioasă, ci și pentru toate lucrurile pe care le facem… Pentru că noi, astăzi, trăim o viață mult mai administrată de legi decât cei din vechime; trăim apăsați de concepte severe (dure); de dimineața până seara, viața noastră este ritmată de tradiții și de norme… Căci, dacă nu, dacă pierzi trenul (moda), pierzi locul de muncă, dacă pierzi locul de muncă… Altfel spus, toată viața ne este ritmată… administrată…

Acest fapt poate fi și bun, dar întrebarea este: ne folosește pentru a-L iubi pe Dumnezeu și pentru a-l iubi pe aproapele, sau nu? Dacă nu ne ajută să iubim, nu sunt juste!

Așadar, trebuie să avem capacitatea de a măsura (evalua) toate tradițiile, obișnuințele și propria cultură… Să ne întrebăm: „La ce ne ajută?”

Mă ajută să trăiesc, să mănânc pâinea, pentru a atinge fericirea? Sau sunt tăvălit de angrenajul (de cultura) vremii, care mă „mănâncă”?

E o problemă actuală…

În trecut puteau fi legile religioase, dar în zilele noastre avem legile laice mult mai severe și nemiloase… care îți controlează și administrează întreaga viață…

Să ne punem unele întrebări banale: „Știu să-mi întrerup munca? Știu să mă distrez? Știu să respect ziua odihnei? Știu să gust viața? Sau mereu trebuie să muncesc din greu și să mă amețesc în acele scurte momente, ca apoi să mă reîntorc la o viață bazată numai pe muncă? Altfel spus, mănânc Pâinea, adică trăiesc?”

Și pentru noi, azi, care avem mult mai multe tradiții decât cei din antichitate, e o problemă fundamentală… trebuie să ținem seama de modă, de nevoi…

Și reușim să facem mult mai multe lucruri datorită instrumentelor pe care le avem, deci suntem mult mai tentați să ne mântuim prin ceea ce facem

Așadar, trebuie să fim atenți și să discernem bine… Adică să fim liberi față de toate acele tradiții, de așa-zisele nevoi – pentru că tradițiile sunt nevoi, căci, dacă nu, la nivel social ești exclus – care nu-ți permit să mănânci Pâinea, adică să trăiești…

Să învățăm să ne folosim de toate numai atâta cât ne folosesc ca să iubim, să trăim o viață cu sens… În zilele noastre e nevoie de un mare dar de la Dumnezeu ca să facem acest discernământ…

Așadar, de la început creștinismul critică tradițiile, dar nu pentru că sunt greșite, ci ne spune că nu trebuie să fim sclavii acestora…

Cuvântul „comandă, poruncă” nu ne place, dar e un cuvânt frumos… „Co-mandare”, înseamnă a trimite împreună… Noi toți suntem trimiși împreună de porunca lui Dumnezeu, care-i porunca iubirii, a vieții. Aceasta e porunca!

Toate celelalte nu sunt porunci, ci trebuie încălcate dacă nu ne folosesc să iubim…

Aceasta este unica poruncă, adică suntem trimiși împreună în direcția iubirii.

vv. 9-13

9 Şi le-a spus: „Frumos! Voi daţi deoparte porunca lui Dumnezeu ca să stabiliţi tradiţia voastră! 10 Căci Moise a spus: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, şi Cine vorbeşte de rău pe tatăl sau pe mama să fie dat la moarte11 Voi însă spuneţi: «Dacă un om îi zice tatălui sau mamei: `Este corban` – adică ofertă sacră – `ceea ce ţi se cuvine de la mine`», 12 voi nu-i permiteţi să mai facă ceva pentru tatăl sau mama lui. 13 Astfel, suprimaţi cuvântul lui Dumnezeu pentru tradiţia voastră pe care voi v-o transmiteţi. Şi faceţi multe alte lucruri asemănătoare”.

În acest loc, Isus se referă la o tradiție „corban”, care înseamnă „o ofertă adusă lui Dumnezeu, un dar făcut lui Dumnezeu”. Explicăm ce era această tradiție cu ajutorul exemplului folosit și de Isus… Cu alte cuvinte, să presupunem că părinții tăi sunt săraci și nu au ce mânca, iar tu ști bogat și ai posibilitatea să-i îngrijești. Și-i o datorie normală, de conștiință, să ai grijă de ei. Porunca iubirii se referă în primul rând la cei care-ți sunt cel mai aproape…

Însă ei au inventat o lege prin care tu dedici lui Dumnezeu bunurile tale, numindu-le „corban”, un dar făcut lui Dumnezeu, fapt pentru care tu nu mai poți să le înstrăinezi sau să le dai vreunui alt om, ci le poți folosi numai tu cât timp ești în viață, iar apoi nu le poți da nici fiilor și nici rudeniilor tale, ci vor ajunge la Templu… Deci, te bucuri numai tu de bunurile tale, și nu le dai nimănui… Așadar, această lege este expresia maximă a egoismului… Dacă vrei să-I dai ceva lui Dumnezeu, dă din al tău, și nu din ceea ce se cuvinte părinților sau fiilor tăi…

Prin acest exemplu, Isus ne arată felul în care noi reușim să anulăm porunca fundamentală și evidentă a iubirii – fiind vorba de porunca iubirii părinților, când sunt la nevoie – inventând un lucru pios… Fapt pentru care te simți liniștit (în ordine), cu conștiința împăcată, pentru că ți-ai dedicat bunurile Domnului, dar apoi numai tu te bucuri de ele… Acesta e doar un exemplu…

Dar Isus continuă: „Astfel anulați Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiția voastră, pe care voi v-ați dat-o”… Și continuă: „Și faceți multe lucruri de acest fel”… Vă felicit! Sunteți pricepuți!!!

Dacă Isus spune că facem multe lucruri de acest fel, care doar par juste, dar nu facem singurul lucru drept, trebuie să ne examinăm… E bine să ne întrebăm cu privire la acele multe lucruri „bune” pe care le facem pentru a desființa Cuvântul lui Dumnezeu…

Mereu ne neliniștesc aceste cuvinte ale lui Isus, pentru că El ne-a oferit exemplul cel mai evident, dar a adăugat „și faceți multe astfel de lucruri”. Fiecare să-și afle lucrurile sale…

vv. 14-16

14 Chemând din nou mulţimea, le-a spus: „Ascultaţi-mă cu toţii şi înţelegeţi! 15 Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur, însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur”. 16 Cine are urechi pentru a asculta, să asculte!

Ni se prezintă o mare problemă, care exista în antichitate, dar, în zilele noastre, redevine la modă: sunt regulile de alimentație. După părerea lor, dacă mâncai unele lucruri, erai necurat… Spre exemplu, era interzisă consumarea cărnii de porc, apoi animalelor trebuia să li se taie gâtul, astfel încât să nu rămână sânge în ele, pentru că sângele e viața… În concluzie, ei aveau multe reguli, iar centrul acestora era „să nu se fiarbă iedul în laptele maicii sale”. Poate părea un lucru nesemnificativ… Însă laptele maicii sale este și brânza… și untul… În concluzie, un evreu care ar vrea să respecte această lege, nu ar pune în același frigider carnea iedului lângă laptele sau brânza caprei… Ar respecta toate aceste lucruri mărunte, spunând că sunt drepte…

Am putea râde de ei, dar să ne uităm la dietele din zilele noastre: fără grăsimi, fără proteine, fără cofeină… Toate „fără”…

Este o formă de tradiție care consideră că binele și răul se află în lucruri… fapt pentru care concluzionez că dacă fac unele lucruri sunt în ordine, dar, dacă fac altele, mă simt tulburat… Este o formă fetișistă de a concepe binele și răul, foarte infantilă, pe care o avem mereu, toți.

În schimb, Isus spune că toate mâncărurile sunt bune și toate câte există sunt bune, nu există nimic rău…

Isus vrea să ne restituie libertatea… De ce au luat unele calorii din alimente? Pentru că singuri nu suntem capabili să ne controlăm, deci alții trebuie să ne ajute. Dar acest fapt înseamnă că nu suntem liberi să mâncăm doar cât e necesar, nu ne controlăm, nu suntem cumpătați… Deci, în joc e libertatea noastră, nu faptul că acea hrană e bună sau rea… Problema e în inima noastră: capacitatea de a fi liberi înaintea lucrurilor este cea care ne permite să le folosim corect; dacă nu putem fi cumpătați, alții trebuie să ne dea hrană fără calorii, fără cofeină

Deci, lucrurile sunt absolutizate și devin tabu sau idoli. În schimb problema este a libertății. Și nu-i un lucru nesemnificativ, pentru că în zilele noastre există și lucruri mult mai grave. Spre exemplu: e bine sau rău – cu toate tehnicile pe care le cunoaștem – ca genetica să fie aplicată la toate nivelurile? În sine, nu-i nici bine și nici rău. Depinde de felul în care o folosești… Adică nu trebuie să demonizăm tehnica și să spunem: e rea. Dar nici nu trebuie să spunem: „E un bine, deci să acționăm, indiferent cât costă”. Căci apoi unul poate deveni unchiul bunicii sale printr-o manipulare genetică… Dar acest fapt se pare că nu-i bun, deci să fim atenți… Dar dacă alte lucruri ne ajută, ele pot fi un bine… Așadar, depinde de spiritul cu care le faci și de scopul pe care-l urmărești…

Așadar, trebuie să avem o mare libertate și înaintea tuturor lucrurilor posibile… Înaintea tehnicilor din zilele noastre, care oferă libertății omului un spațiu mai amplu… problema binelui și a răului nu stă în lucruri, căci toate lucrurile sunt posibile… Întrebarea este: care sunt bune? Sunt bune acelea care-l ajută pe om să crească în iubire și în libertate! Iar acest fapt e un mare principiu… față de cel de a nu fierbe iedul în laptele maicii sale. Deși aceasta din urmă e o primă lege care are sensul ei, care ne arată respectul față de natură, prin faptul că știm să deosebim lucrurile… Deci, e justă și această lege… Dar există ceva mai profund…

vv. 17-23

17 Când, lăsând mulţimea, a intrat în casă, discipolii săi l-au întrebat despre parabolă, 18 iar el le-a spus: „Cum, nici voi nu pricepeţi? Nu înţelegeţi că tot ceea ce intră din afară în om nu poate să-l facă impur? 19 Deoarece nu intră în inimă, ci în stomac şi apoi este eliminat în loc ascuns”. Astfel, declara pure toate alimentele. 20 Şi le-a mai zis: „Ceea ce iese din om, aceea îl face pe om impur. 21 Căci din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, 22 adulterele, lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea. 23 Toate aceste rele ies dinăuntru şi-l fac pe om impur”.

Textul începea cu ucenicii care mănâncă cu mâinile nespălate. Așadar, deși e necurat, omul poate mânca… Deci, problema omului nu-i cea a legii care îi spune că trebuie să fie perfect… Ci problema omului este: „Așa cum ești, tu ești chemat să mănânci”.

Apoi, în versetele noastre se spune că principiul binelui – și al răului – nu locuiește în lucruri, ci în inima omului. Cu alte cuvinte, dacă am inima bună, dacă iubesc, toate lucrurile pe care le fac vor fi bune, dar dacă inima mea este rea, voi face lucruri rele… Dar nu pentru că lucrurile sunt rele, ci pentru că inima mea e rea…

În acest loc, Isus dă un diagnostic despre ceea ce se află în inima omului, în inima fiecărui om… Căci fiecare om are inima care e așa…

Primul lucru este că din inimă ies gândurile rele. Altfel spus, răutatea pe care un om o realizează în acțiunile sale, deja era ascunsă în inimă… Deci, inima noastră este izvorul răului…

Isus ne va da o inimă nouă… dar acum vrea să ne ajute să recunoaștem că ceea ce ne împiedică să mâncăm Pâinea este această inimă închisă…

Apoi ne arată diferitele tipuri de rău…

Primul rău privește trupul propriu și lucrurile altuia…

Primul rău e față de trupul propriu: nu știm folosi corect trupul nostru pentru a iubi…

Al doilea, e față de lucruri: lucrurile sunt obiect de furt.

Al treilea, e față de alte persoane: este adevărat că noi nu ucidem, dar pe noi mereu ne deranjează celălalt… În celălalt vedem dușmanul, iadul… iar dacă îl privim așa, înseamnă că deja l-am ucis…

Apoi se vorbește despre adulter, lăcomie, viclenie, aceste fiind rele mai interne…

Apoi înșelăciunea, nerușinarea, invidia, blestemul, trufia, rădăcina tuturor relelor… Iar la urmă pune răul cel mai mare… Răul nostru cel mai mare este ușurința, prostia… Noi nu suntem răi, ci suntem doar puțin prostuți… Adică credem că-i adevărat un lucru care nu ne face bine…

De fapt, la originea relelor noastre mereu se află o minciună: dacă suntem atenți, înțelegem că toți dorim binele, iubirea și fericirea, pentru că am fost creați pentru toate acestea, numai că ne înșelăm. Avem această minciună – această prostie – care ne face să căutăm binele în trufie și în toate celelalte lucruri negative.

Isus nu spune aceste lucruri pentru a ne descuraja, ci ca să ne amintim că „discipolii, cu mâinile murdare, mănâncă”, în timp ce fariseii, care sunt de față, preocupați doar să se purifice, nu mănâncă… Deci, în aceste versete, acești oameni murdari, cu inimă murdară, ce trebuie să facă? Să mănânce această Pâine. Tocmai această Pâine, acest dar al lui Cristos ne curăță, ne ajută să creștem în iubire, nu efortul de a respecta legea.

Așadar, acest text ne ajută să înțelegem că noi, așa cum suntem, putem mânca Pâinea, putem trăi iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Nu trebuie să așteptăm să fim mai buni, să fim perfecți… Căci dacă am aștepta, am greși calea…

Altfel spus, tocmai în umanitatea noastră, în fragilitatea noastră și cu răul din noi, despre care Isus a dat un diagnostic, așa murdari cum suntem în inimă și cu mâinile murdare, adică în acțiunile noastre, putem lua această Pâine.

Ceea ce în textul anterior i-a împiedicat pe discipoli să-L recunoască pe Domnul e faptul că au inima împietrită, adică ei încă gândeau că numai dacă suntem buni, putem… Dacă pot mânca numai dacă sunt bun, niciodată nu voi mânca…

Ci pot mânca și mănânc, pentru că îmi este dăruită această Pâine, așa cum pot.

Într-adevăr, viața umană tinde la un drum de purificare și luminare: toți căutăm luminarea, adică să înțelegem sensul vieții, al lucrurilor, toți dorim o viață pură, adică să fie viață…

Dar nu trebuie să o căutăm ca și când acea viață e sus, iar noi nu avem acces la ea… Nu! Ci așa cum suntem putem accepta acest dar foarte pur, curat, care e Pâinea, care e viața, care e iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, și, făcând acest drum, noi aflăm cu adevărat luminarea și înțelegem cine e omul și cine suntem noi… Și-i un drum opus celui al perfecțiunii pe care îl impune legea.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila